Camera albă

Simt iarba din jurul meu. Stau întins pe spate, cu ochii închişi, iar mâinile ating
firele de iarbă. Sunt un pic moi, dar în acelaşi timp tari. Au un trunchi puternic, ce nu le
lasă să se aplece.
Simt adierea vântului... e înceată... apoi, e mai tare... Mă trec toţi fiorii, însă mă
simt mai bine. E ciudat, pentru că mi-e frig şi începe să-mi fie şi mai frig... însă această
stare mă încântă... ! E extraordinar ! Dar îngrozitor în acelaşi timp.
Simt răceala cum îmi gâdilă tot corpul, cum toate membrele... toată fiinţa începe
să se mişte de la sine şi să se scaldă... în această plăcere...
Dar...
Gata.
Nimic nu se mai mişcă. Nu mai simt nimic. Nici răceală. Nici căldură. Unde e
iarba ? Simt ceva tare sub mine... şi nu e pământul... e ceva... ca şi cum aş sta pe o bucată
de gheaţă. Însă senzaţia de frig pe care ar fi trebuit s-o simt a dispărut.
Nu ştiu ce să fac... Să deschid ochii ? Aş vrea. Aş putea vedea unde mă aflu.
Dorinţa aceasta mă arde... Doar că... Mi-e frică ! Dacă nu mai sunt acolo unde eram...
unde mă aflu ? Cum am ajuns aici ? De ce ? Mi-e frică... mi-e frică de ceva nou... de
schimbări... Era atât de bine acolo ! Unde e iarba ? Unde e pământul ? Vreau să simt din
nou ! Îmi vreau acel moment înapoi !
Încerc să deschid ochii... încet... câte un pic... Tot ce văd e albastru. E un albastru
deschis... cu nişte puncte galbene... care strălucesc.
Nu înţeleg. Aaa ! E cerul !... Şi simt din nou acea răceală încântătoare şi iarba ce
ma gâdilă. Totul e cum era. Probabil mi s-a părut şi m-am panicat degeaba. Nu trebuia să
deschid ochii ! Nu se întâmplase nimic. Acum trebuie să o iau de la început... să reintru în
acea stare... Dacă nu m-aş fi pierdut cu firea !!
Închid ochii. Aşa. Pământul rece de sub mine îmi trimite semnale... vântul îşi
continuă monotonia... vâj... vâjjjj... vâj... vâjjjj... un pic rece, apoi şi mai rece... Las iarba
să mă invadeze... o las să se scurgă printre degetele mele mari şi subţiri...
Dar...
Nu mai e la fel.
Nu-mi pot scoate din minte acea imagine... acel albastru... acele clipiri ale
cerului... ! Îmi invadează mintea. Parcă se aprind şi se sting. Şi acea uniformitate a lor !
Acea strălucire intensă ! E prea frumos ! Vreau să văd din nou, vreau să simt cum mă
cuprinde şi se dezlănţuie asupra mea... !
Deschid ochii.
Tot ce văd e... alb.
E alb. Adică sunt înconjurată de alb. Nu înţeleg.
Iar nu mai simt nimic. Nici o senzaţie. Dar... am ochii deschişi... şi totul e... alb !
E o încăpere ? Nu ştiu. Nu văd margini. Nu pot spune care e tavanul şi care pereţii
sau podeaua. Şi totuşi nu e un cerc. O simt. Doar că e... pustiu... e un alb pustiu şi... mat.
Unde e cerul acela fermecător ? Am redeschis ochii pentru albastru şi văd alb ?
Cineva îşi bate joc de mine ? Simt ceva. E nou.
E o siluetă. Cred că e tot albă. Pentru că nu o văd. Dar o simt. Îi simt prezenţa.
Cred că mă priveşte. Mă analizează.
 Lasă-mă în pace ! Încetează ! Nu sunt un bibelou dintr-un muzeu la care să te
holbezi ! Nu am nevoie de spectatori ! Pleacă !!
Cred că a dispărut. Cine se credea ? Să mă inspecteze în halul ăla ? Ca pe un
gândac ?!
Vreau să plec de aici. E din ce în ce mai inconfortabil. Oare să închid ochii ? Mi-e
frică. Dacă siluetele nu au plecat de tot ? Dacă se ascund ? Dacă mă trezesc într-un loc
mai rău ?
Hai să încerc.
Încet... sunt singur... gata. E negru. Nimic altceva.
Auu ! Simt că se rupe... gheaţa de sub mine. Se sparge. O simt. Voi cădea ! Nuu !!
Unde mă aflu ? Deschid repede ochii. Albastrul meu ! Da ! Cerul şi stelele mele !
Dar... mă simt ca şi cum aş fi căzut de la o mare înălţime. Simt o presiune. Iar inima îmi
bate nebuneşte. Simt cum sângele îmi străbate venele... simt fiecare strop... pic... pic... îl
simt şi mă înnebuneşte... pic... pic...
Încetează !
Nu din nou ! Am închis ochii pentru o secundă datorită iritaţiei şi acum... iată-mă
în camera albă.
Nu e corect.
Ba da.
Ce ? Cine a spus asta ?
Ba da.
Mai e cineva aici ?
Ba da.
Taci din gură ! Nu vreau să vă mai aud !
Ba da.
Vreau să te văd. Arată-te ! De fapt, sunteţi mai multe persoane nu ? Sunt mai
multe voci. Simt vibraţiile şi tonalitatea. De unde vă naşteţi voci nenorocite ?!
Ba da.
Nu mai suport !!! Nuu !!!
E cald. De ce e cald ? Unde mă aflu ? Simt iarba... e caldă... simt pământul... e
moale... iar vântul a dispărut... simt doar o năduşeală. Deschid ochii, dar mă orbeşte o
lumină puternică. E soarele ! Se pare că o sferă mai strălucitoare a invadat locul acelui
cârd strălucitor.
Respir aerul curat. Ehh... se pare că totul a fost doar un vis. Nimic mai mult. Ce
sperietură am tras ! Totuşi, a fost un coşmar... unul adevărat... nu doar un simplu vis pe
care îl şi uiţi când te trezeşti.
Totul e atât de bine... de cald... de proaspăt... de galben... şi un pic de albastru...
Cred că pot continua ce am început. Să simt... să meditez... cu ochii închişi...
Ba da.
Nuu iar !