Fata de împărat şi fiul văduvei

de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior
şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai
ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a
merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său,
încât până atunci nici soarele nu-i văzuse feŃişoara, nici vântul nu-i bătuse
părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit (pe) spate, şi aşa
merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine
decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele
rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea.

Când o văzu aşa de gingaşă şi de plăpândă, rămase cu ochii zgâiŃi la dânsa. Şi

aşa de puŃintică şi drăgălaşe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă.
Lumea uitase şi mort şi tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântişor lin şi
uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simŃi că un fior rece i se strecoară prin inimă.

Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă.

Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era
de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. ToŃi feciorii de boieri aveau pizmă
pe dânsul şi-i puseseră gând rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie
mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toŃi boierii şi împăraŃii la boi şi la
stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie.
Ş-apoi era dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai
sătura cineva de dânsul ascultându-l.

De la moartea fratelui său, fata nu se prea simŃea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi
alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate descântătoresele şi vracii
nu-i putură da de leac.

Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu

ştie la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea
însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi când află tată-său că
fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pârjol.
Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăŃi înaintea lui nu era
cu putinŃă. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăŃiei în taină,
ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa nelegiuire şi ca să
se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunŃit al tatălui său.

Sfatul împărăŃiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata
cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. AlŃii ca să-i scoaŃă
ochii şi să se gonească în pustietăŃi spre a fi mâncată de fiare sălbatice. AlŃii
iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe Dunăre.

Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo în

treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, şi hotărârea fu gata,
cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.
1
ToŃi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de
împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvârşit nelegiuirea cu un om, carele şi
acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să
spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăŃiei nu poate să-l
ghicească. Cum hotărâră, aşa şi făcură.

Împăratul porunci, şi numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli

şi, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă
bolobocul bine, şi îl dete pe Dunăre.

Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai
miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc şi le dete pe sub ascuns o copaie
de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.

Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopŃi, fără a se opri undeva.
Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plângea nevinovăŃia cu nişte
graiuri de-Ńi rupea băierile inimei, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi dânsa,
o mângâia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să
vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaŃă, bolobocul se loveşte de un
buştean şi se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de
talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine.

Ieşiră deci la uscat dosădiŃii de ei, şi dară mulŃumiră lui Dumnezeu că le-a
scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina.

Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o

pârtie, şi merse, şi merse, până ce văzu că se deschide o poieniŃă. În astă
poieniŃă dete de nişte case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu
florile. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate
catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era
destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te
masă, ridică-te masă.

Trecură mulŃi ani de la această întâmplare. Împăratul îşi uitase de fiica sa.
Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se însoŃiseră. Nici unul din
amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaŃa lui nu
alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului
o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se
născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine, îşi
uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea şi-i ferea
de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la
sfârşitul pământului.

Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se încumese a

răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Şi, din vânat în vânat, el se rătăci.
Orbăcăi în sus, căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea
să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poieniŃa cu casele. Văzu şi
casele. El se minună când văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime

2
de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în
geană de nu ştiu cât timp.

Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărŃise de dânsul nici cât ai scăpăra.
El se întoarse şi spuse împăratului că este priimit a găzdui acolo cu dragă
inimă. Intrând împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie să-i frigă două
potârnichi din cele ce vânase el. După ce aşeză potârnichile în frigare şi le
puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise.

Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, până şi oalele şi vătraiul.

La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga
împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.

- Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.

- Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maŃele din tine.

Şi căscând gura la dânsele, sluga uită şi potârniche şi tot. Când se deşteptă

sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.

Se bocea biet şi se tânguia de-i plângeai de milă.

Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru

această greşeală.

Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă,
stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu
masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacâmuri cu vătaşii lor şi le
aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele şi mâncară. După ce sfârşiră de
mâncat şedeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile
încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui.
Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru
dezgheŃat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.

Atunci gazda, ca să facă pace, zise:

- Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.

- Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm.

- Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci.

Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din
bănuială, căci el nu se ştia vinovat.

Atunci, trăgându-i încălŃămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma

împăratului.

3
Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta.

Împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păŃi şi zise încâlcindu-se de

ciudă:

- Arată-Ńi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt. N-am
băgat eu lingura în cizmă.

- Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, asemenea nu ştiu nici
eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul ăsta.

Atunci, cunoscându-se, se îmbrăŃişară şi se iertară unul pe altul.

Fata de împărat mulŃumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a

pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoŃit mai pe
urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soŃie
credincioasă.

Împăratul nu ştia cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăŃia. Lăudă şi

pe soŃul ei pentru buna sa purtare de grije, şi cu toŃii împreună se întoarseră
la scaunul împărăŃiei, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăŃia a ieşit
dasupra ca untul de lemn.

Iară eu încălecai p-o şea etc.