Sunteți pe pagina 1din 9

CONTRIBUŢII

LA ARMONIZAREA TERMINOLOGIEI CONTABILE ROMÂNEŞTI


CU STANDARDELE INTERNATIONALE DE CONTABILITATE

Lect. univ. drd. Marian COVLEA


Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale
________________________________________________________________

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Propunem acest demers de armonizare terminologică deoarece considerăm că:

A. în condiţiile globalizării accelerate a economiei mondiale şi a integrării fireşti a


economiei româneşti în acest proces, care se petrece într-un ritm mai alert ca
oricînd chiar sub ochii noştri şi cu participarea noastră activă, comunicarea şi
înţelegerea dintre public, autorităţi, mass-media şi profesioniştii dintr-un
anumit domeniu, standardizarea acestuia la nivel mondial – în cazul de faţă,
contabilitatea (pentru cadre didactice, cercetători, manageri, publicişti, experţi,
specialişti, studenţi, etc.), trebuie facilitate prin promovarea şi utilizarea unui
limbaj cît mai simplu şi uniformizat; şi:
B. în general, limbajul ştiinţific trebuie să fie clar, precis, riguros, coerent, corect,
specific domeniului respectiv, să reflecte cît mai fidel şi să sugereze cît mai
limpede cu putinţă conţinutul noţiunilor pe care le exprimă.

În acest mod dorim să contribuim şi noi prin modestele noastre cunoştinţe şi


eforturi la îndeplinirea acestor deziderate şi să prevenim producerea de confuzii,
neînţelegeri, conflicte şi prejudicii generate de acestea.
În acest sens, din multitudinea de noţiuni posibil şi necesar de analizat, în
această lucrare ne-am concentrat asupra:
a. denumirii unor elemente (bilanţiere) de activ şi de pasiv;
b. denumirii celor două componente ale principiului „independenţei exerciţiului”;
c. noţiunilor cu sens de „reducere, rabat, discount”, comercial sau financiar, din
materia determinării veniturilor şi cheltuielilor în contabilitatea financiară.

2. TERMINOLOGIE PRIVIND UNELE ELEMENTE BILANŢIERE

Este imperios necesară elaborarea şi fundamentarea unor propuneri de


unificare terminologică a denumirii unor active, prin avansarea, argumentarea,
adoptarea şi promovarea unor noţiuni alternative la:
1. „cheltuieli” (de constituire – contul 201, de dezvoltare – contul 203) ;

1
2. „resurse” (atunci cînd se exprimă egalitatea bilanţieră dintre Activ şi Pasiv sub
forma Utilizări = Resurse) ;
3. „fonduri” (fond comercial – contul 207, fond de comerţ – noţiune juridică),
4. „capitaluri” (intelectual, uman – contul 205),

a caror existenta este improprie acestei categorii de active din clasa a 2-a din Planul
de Conturi General (PCG).
Astfel, cheltuielile curente ale contabilităţii financiare (de exploatare,
financiare, excepţionale) ale exerciţiului se găsesc în clasa a 6-a din PCG, cheltuielile
înregistrate în avans în clasa 4, iar în general fondurile (de dezvoltare, de finanţare a
mijloacelor circulante, de participare a salariaţilor la profit, etc.) şi capitalurile
(social, alte capitaluri proprii, permanente) sunt elemente tipice de pasiv, găzduite în
clasa 1 din PCG (în prezent, conturile de fonduri ca atare sunt folosite prin opţiune,
fiind în mod generic cuprinse în contul 106.8 – Alte rezerve). Tocmai de aceea,
cuprinderea în clasa 2 de conturi a noţiunilor de « cheltuieli de constituire » şi
« cheltuieli de dezvoltare » este de natură a produce confuzii, ca şi utilizarea
noţiunilor de fonduri şi capitaluri în sens de activ.
Desigur că o discuţie specială este necesară atît pentru termenul de „resurse”
(avînd în vedere că în literatura francofonă el are sensul de surse (de constituire a
activului) sau fonduri (de finanţare a activităţii unităţii) - adica de pasiv, pe cînd în
literatura anglo-saxonă şi în Standardele Internaţionale de Contabilitate el are sensul
de bun economic controlat de întreprindere, disponibil fizic pentru utilizare [1] -
adică de activ, cît şi pentru cel de „fond de comerţ” (noţiune mai mult juridică din
domeniul dreptului comercial), necontabilizat ca atare, care include elementele de
activ legate de activitatea productivă propriu-zisă, o universalitate incorporală
mobiliară (chirii, de exemplu) cuprinzînd şi fondul comercial. [2]

În sensul perfecţionării terminologiei de mai sus, propunem urmatoarele:


1. utilizarea notiunii de “resurse” numai în sensul ei de activ;
2. înlocuirea notiunilor de “fonduri” (comercial, de comert), “cheltuieli” (de
constituire, de dezvoltare), “capitaluri” (intelectual, uman) cu cele de “active”,
“investiţii” sau “resurse” sau (în cazul fondului comercial) cu „Good Will”,
despre care credem că va deveni în scurt timp substantiv comun adoptat ca
atare în limba română1 (avînd în vedere atît expresivitatea şi concizia sa
deosebite, cît şi inexistenţa în limba română a unei noţiuni corespunzătoare
satisfăcătoare).

1
ca şi fotbal, karate, adidaşi, automobil, miting, telefon, scanner, modem, tenis, design, ca să nu mai spunem de audit,
branding, barter, controlling, copyright, copyleft, benchmarking, factoring, franchising, hedging, futures, options,
leasing, management, marketing, merchandising, switch, swap, swing, IT&C – Information Technology &
Communications, OTC – Over The Counter, DCF – Discounted Cash Flow, GPS – Global Positioning System,
hardware, software, iPod, memory stick, joy stick, digital, PC, CD, MP3, e-mail, chat, netizen = citizen of the net, web-
log / blog, etc., ca să enumerăm doar cîteva, alese absolut la întîmplare, dintre cuvintele şi expresiile uzuale de
specialitate (inclusiv economico-financiară, în număr de cîteva mii.)

2
3. TERMINOLOGIE PRIVIND COMPONENTELE
PRINCIPIULUI INDEPENDENŢEI EXERCIŢIULUI

Principiul contabil al « independenţei exerciţiului » ne arată că trebuie luate


în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar
pentru care se face raportatea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau
efectuării plăţilor. [3]
Acest principiu are însă două componente :
1. Recunoaşterea (constatarea) veniturilor, conform căruia un venit sau un profit
trebuie constatat numai în momentul în care întreprinderea realizează o
operaţie cu un terţ, un schimb de bunuri sau de servicii (The Realisation
Principle) ; şi :
2. Conectarea veniturilor cu cheltuielile efectuate pentru realizarea lor, urmare
firească a celui de mai sus, conform căruia, după constatatrea veniturilor, se
înregistrează cheltuielile aferente (conectabile, asociabile) acestora (The
Matching Principle/Concept/Convention), în vederea deducerii cheltuielilor
din venituri, a efectuării tuturor regularizărilor şi a determinării rezultatului net.
[4]

Dacă (sub)principiul realizării (constatării) veniturilor este utilizat ca atare


şi în limba română, cel denumit The Matching Concept cunoaşte mai multe variante,
cum ar fi : « al conectării veniturilor cu cheltuielile», « al recunoaşterii reciproce şi
simultane a veniturilor cu cheltuielile », « al corelării veniturilor cu cheltuielile »,
« al asocierii veniturilor cu cheltuielile », «al contabilităţii de angajamente » , etc.
[1], [4], [5].
De aceea, în faţa acestei diversităţi de variante, propunem utilizarea fie a
expresiei « regula contabilităţii de angajamente », fie a expresiei originale din IAS 1
« The Matching Concept », despre care credem de asemenea că se va naturaliza ca
atare în limba română, cu atît mai mult cu cît un mare număr de specialişti români îl
cunosc astfel.

4. TERMINOLOGIE PRIVIND REDUCERILE


COMERCIALE ŞI FINANCIARE

Literatura contabilă românească utilizează în mod constant noţiunile de


« rabat », « remiză » şi « risturn » pentru reducerile comerciale şi « scont de
decontare » pentru reducerile financiare (sau de casă), fie că sunt primite sau
acordate şi indiferent dacă apar la facturare sau ulterior, cu următoarele sensuri
[6], [7] :

1. « Rabatul reprezintă reducerea practicată, în mod excepţional, asupra


preţului de vînzare convenit anterior între furnizor şi client, ţinîndu-se cont de
unele defecte de calitate sau de neconformitate a bunurilor comercializate,
faţă de clauzele prevăzute în contract ;
3
2. Remiza este reducerea practicată, în mod excepţional, asupra preţului curent
de vînzare, ţinîndu-se cont de volumul vînzărilor sau de importanţa
cumpărătorului în cadrul portofoliului de clienţi al vînzătorului. Remiza
corespunde, în general, unui procent aplicat asupra preţului brut, procent
prevăzut în oferta de preţuri a întreprinderii sau care rezultă din negociere
între cei doi parteneri comerciali.
3. Risturnul înseamnă o reducere de preţ calculată asupra ansamblului
operaţiilor efectuate cu acelaşi cumpărător pe o perioadă determinată.

De regulă, reducerile comerciale se acordă sub forma unui procent din preţul
brut, dar se pot acorda şi în sumă fixă. Reducerile comerciale acordate reduc
veniturile din exploatare (conturile 701 – 708, după caz), iar cele primite
diminuează cheltuielile cu achiziţia stocurilor, serviciilor, lucrărilor sau
utilităţilor respective (conturile 601 – 608, 611 – 614, 622 – 624, etc.)

4. Scontul de decontare este considerat reducerea financiară acordată


procentual asupra unei creanţe decontate înainte de scadenţa normală, adică
o bonificaţie acordată clientului de către furnizor pentru plata cu anticipaţie a
unei sume datorate de client. Scontul de decontare este o cheltuială financiară
pentru furnizorul care îl acordă, respectiv un venit financiar pentru clientul
care îl primeşte. »

Văzînd această manieră de abordare din literatura contabilă românească, nu


putem să nu observăm diferenţa dintre aceasta şi :
a. legislaţia contabilă internă [3], [8] şi internaţională [1];
b. literatura contabilă internaţională de autoritate [5], [10], inspirată de
Standardele Internaţionale de Contabilitate ;
c. legislaţia [9] românească în domeniul comercializării produselor şi serviciilor
de piaţă;
d. literatura [11], [12], [13], [14], [15], [17] românească, mai veche sau mai
nouă, din domeniul comercial.

a. Astfel, legislaţia contabilă românească şi internaţională (IAS) foloseşte în mod


generic termenii de “reduceri comerciale” respectiv “sconturi” (financiare),
primite/obţinute sau acordate.
b. Literatura internaţională de specialitate care contează (adică aceea care se
inspiră şi se ghidează după Standardele Internaţionale de Contabilitate)
foloseşte noţiunea generică de “discount” (reducere, scont) indiferent dacă este
vorba despre reducerile comerciale sau reducerile financiare, astfel:
- basic discount: reducere normală, fără procentaj suplimentar;
- quantity discount: reducere acordată celor ce cumpără cantităţi mari;
- cash discount sau settlement discount: reducere financiară acordată unui
client care achită în numerar, respectiv cumpără pe credit dar achită mai
devreme decît se convenise iniţial;

4
- trade discount: rabat comercial, acordat de producător sau de angrosist
celui care vinde cu amănuntul, atunci cînd producătorul sau angrosistul
doreşte să controleze preţul de desfacere cu amănuntul către
consumatorul final.
c. Legislaţia românească în domeniul comercial foloseşte termenul de “reducere
de preţ” sau “preţ redus” pentru toate reducerile comerciale, acordate pentru :
vînzările din magazine sau depozite de fabrică, pentru : defecte calitative,
cumpărări în cantităţi mari, în campanii promoţionale, soldări pentru articole
de sezon, vînzare accelerată (a unor produse perisabile sau susceptibile să iasă
din termenul de garanţie), lichidare de stoc sau de magazin, etc.
d. În fine, literatura românească de specialitate în domeniul activităţii comerciale
foloseşte, în materia analizată de noi aici, termenul generic de « reduceri de
preţ » pentru toate reducerile comerciale sau financiare, utilizînd noţiunea de
« rabat comercial » numai în sensul restrîns, particular, tradiţional de reducere
de preţ din preţul cu amănuntul acordată de producător şi / sau de angrosist
vînzătorului final, atunci cînd primii doresc să controleze preţul de desfacere
cu amănuntul . În prezent, controlul se face mai ales prin metode promoţionale,
producătorul aplicînd menţiunea « preţ de desfacere recomandat » pe ambalajul
produsului.

Dacă nu se acordă acest rabat comercial, veniturile revînzătorului vor


proveni din adaosul comercial aplicat peste preţul de livrare facturat. Ambele forme
de remunerare a (re)vînzătorului (rabat, respectiv adaos comercial) constituie venitul
său brut (marja comercială brută).
Pentru comparaţie, prezentăm definiţiile noţiunilor de « rabat comercial » şi
« adaos comercial » aşa cum apăreau ele într-o lucrare de referinţă dinante de 1989
[16] : « Rabat comercial : parte a venitului net creat în ramurile productive,
destinată acoperirii cheltuielilor de circulaţie şi beneficiului unităţilor comerciale ;
element component al preţului cu amănuntul reţinut de întreprinderile comerciale.
Rabatul comercial are acelaşi conţinut şi aceeaşi destinaţie ca şi adaosul comercial
(v.). Spre deosebire de adaosul comercial, care se calculează prin adăugarea lui la
preţul de livrare, rabatul comercial se calculează prin scăderea lui din preţul cu
amănuntul. În comerţul capitalist, rabatul se foloseşte ca un scăzămînt din preţul
obişnuit, acordat în anumite împrejurări (pentru stimularea clienţilor de a cumpăra
cantităţi mai mari de mărfuri, pentru a păstra clienţii obişnuiţi ai firmei. »
« Adaos comercial : element component al preţului cu amănuntul,
reprezentînd diferenţa dintre acesta şi preţul de livrare al mărfurilor către comerţ, care
revine întreprinderilor comerciale pentru acoperirea cheltuielilor de circulaţie şi
formarea de beneficii. Adaosul comercial se stabileşte sub forma unei cote fixe,
exprimată procentual sau în sumă absolută, care se calculează asupra preţului de
livrare. Mărimea adaosului comercial este diferenţiată pe grupe de mărfuri, în funcţie
de cheltuielile de circulaţie ale acestora (v. şi rabat comercial). »
În ceea ce priveşte noţiunea de « remiză », aceasta apărea în legislaţia şi
literatura de specialitate dinainte de 1989 [17] şi reprezenta o formă de salarizare a
personalului din comerţul interior şi cooperaţia de consum, care vindea mărfuri cu
5
amănuntul, mai ales în magazinele cu amănuntul, depozitele cu ridicata şi unitaţile de
alimentaţie publică, şi cunoştea două forme:
a. personalul operativ şi muncitorii din unităţile comerciale cu
amănuntul şi de alimentaţie publică şi din depozitele cu ridicata
erau retribuiţi (salarizaţi, remuneraţi) prin remiză exprimată prin
cote la 100, 1.000 sau 10.000 lei desfacere. Cotele se stabileau
ţinînd cont de tipul unităţii şi volumul de activitate planificat,
diferenţiat pe unităţi, grupe de produse, produse, pe sezoane sau
pe perioade mai îndelungate. Cotele de remiză se stabileau
individual sau colectiv, pe raion sau pe unitate, iar retribuţia
individuală sau fondul total de retribuire, după caz, pentru
perioada respectivă, rezulta prin înmulţirea volumului
desfacerilor (producţiei) cu cota de remiză (la 100, 1.000,
10.000 lei) stabilită (planificată). În condiţiile în care realizările
se urmăreau pe colectiv (raion, unitate) suma globală rezultată
din aplicarea cotei colective se repartizează fiecărui lucrător în
raport cu retribuţia tarifară (inclusiv gradaţiile sau treptele)
cuvenită pe perioada lucrată. În final, retribuţia individuală se
calcula prin înmulţirea retribuţiei tarifare cu gradul de realizare a
volumului de activitate planificat, sau cu indicele rezultat din
raportarea sumei remizei la fondul de retribuţie tarifară.
b. personalul operativ din unităţile de alimentaţie publică cu un
înalt nivel de prezentare şi organizare era retribuit prin (cota de)
remiză adăugată la nota de plată. Cota de remiză era de 10 sau
12 % aplicată la valoarea totală a consumaţiei de pe nota de
plată, în funcţie de nivelul unităţilor, din care 2% în medie pe
întreprindere se putea utiliza pentru recuperarea pierderilor
(spărturilor, etc.) la inventarul de servire.
De asemenea, în literatura şi activitatea practică din ţara noastră se mai
foloseşte noţiunea de « retur (de marfă) » pentru produsele necorespunzătoare
calitativ sau sortimental, ori pentru cele rămase nevîndute, returul efectuîndu-se fie
între magazin/restaurant şi depozitul propriu, fie între firma care returnează (trimite
înapoi) produsele primite spre vînzare în consignaţie (rămase nevîndute) şi firma
care i le-a încredinţat în acest scop, la terminarea perioadei contractuale.
Observăm astfel o dublă « falie », o dublă separaţiune în terminologia
utilizată în România :
1. între limbajul contabil dominant în prezent în doctrină, pe de o parte, şi
standardele internaţionale (inclusiv vest-europene) şi reglementările
româneşti de contabilitate, pe de altă parte ; şi:
2. între limbajul contabil din doctrină şi cel specific activităţii comerciale
din România.

Şi totuşi, de unde provin noţiunile de rabat, remiză şi risturn folosite de


unii autori români (de altfel foarte prestigioşi, de referinţă) în sensurile aratate la
începutul acestui capitol ?
6
Apreciem că aceste noţiuni (şi multe altele) provin prin « indigenizare »
urmare cercetării unor surse documentare din literaturile (« şcolile ») contabile
franceză, italiană, germană, sovietică, etc. la modă în anumite perioade, ele fiind
geneza acestei terminologii eclectice în literatura românească. Fiecare autor a
adoptat, asimilat, adaptat şi promovat în scrierile şi celelalte activităţi publicistice şi
pedagogice ale sale o terminologie inspirată din sursele pe care le-a cercetat şi studiat
în cadrul programelor de pregătire (specializare, masterat, doctorat) pe care le-a
urmat în străinătate, într-o ţară sau alta, de unde a primit burse şi faţă de care se
simţea obligat, cel puţin moral. S-au produs şi adîncit astfel adevărate « prăpăstii »
care stînjenesc comunicarea şi colaborarea între diferite grupuri doctrinare de la noi
grupate în jurul unor personalităţi accentuate şi exponente ale diferitelor şcoli de
contabilitate, inclusiv prin limbajul utilizat.
Această situaţie îmi aminteşte de un caz similar de la noi, cînd un reputat
maestru de arte marţiale (în speţă, ju-jitsu) milita asiduu prin anii ’80 să transpună şi
să impună în România întreaga terminologie specifică ju-jitsu în limba germană, după
ce urmase un stagiu de pregătire în RFG !
Apoi, nu trebuie să uităm că elita legiuitorilor, universitarilor şi practicienilor
în domeniul contabilităţii de la noi au urmat programe intensive de pregătire în
Franţa, în perioada 1991 – 1994 (şi ulterior) pentru învăţarea şi implementarea
sistemului contabil de inspiraţie franceză în România, tocmai într-o perioadă în
care însăşi Franţa tocmai renunţase la el şi îl adoptase pe cel internaţional, mult mai
apropiat de concepţia şi terminologia anglo-saxonă !

5. CONCLUZII

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că Standardele Internaţionale de


Contabilitate – IAS (elaborate de IASC înainte de aprilie 2001) şi Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară – IFRS (elaborate de IASB după aprilie 2001)
sunt în cea mai mare parte influenţate, inspirate de normele sistemului anglo-saxon
(UK-GAAP şi US-GAAP), care s-au impus în competiţia cu normele altor şcoli (şi
în special cu ale celei franceze) deoarece :

1. marii investitori şi finanţatori (privaţi sau instituţionali) ai afacerilor pe


plan mondial provin din această zonă şi doresc să li se prezinte situaţiile
financiare într-un sistem contabil de înregistrare şi raportare pe care îl
cunosc mai bine;
2. sistemul în sine este mai simplu, mai corect, mai realist şi mai fiabil,
oferind o imagine mai clară, mai sinceră şi mai fidelă asupra
patrimoniului şi asupra rezultatelor utilizării acestuia ;
3. limba oficială în care se redactează IAS/IFRS este limba engleză (IASB
avînd sediul la Londra), la varianta originală din limba engleză a textului
făcîndu-se apel în cazul oricărei neînţelegeri, litigiu, etc., limba engleză
fiind de altfel cea mai vorbită limbă de pe glob (ca răspîndire şi

7
importanţă) şi unul dintre cele mai importante instrumente ale
mondializării (politice) şi globalizării (economice) ;
4. se apreciază de către specialişti că zilnic apar 1.000 de cuvinte şi
expresii noi în toate domeniile ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei pe plan
mondial (în principal dinspre zona anglo-saxonă), şi în faţa acestei
avalanşe nici o limbă nu poate produce rapid echivalente « neaoşe »
mulţumitoare, şi chiar dacă ar face-o, acest lucru ar împiedica serios
progresul pe plan naţional în domeniile respective şi comunicarea între
specialiştii din ţări diferite. În Franţa, de exemplu, promulgarea şi
aplicarea unei legi « de protecţie a limbii franceze » apărută în anii ’80
şi prin care se dispunea traducerea în franceză a tuturor cuvintelor şi
expresiilor de provenienţă străină (erau vizate în primul rînd cele din
SUA), informatica franceză a înregistrat pînă în 1995-96 o întîrziere de
10 ani faţă de nivelul atins pe plan mondial! Şi cum să fie altfel cînd, de
exemplu, software era logiciel, hard-disk era disque dur, e-mail era
courriel iar PC devenise ordinateur ! Constatînd acest decalaj (pentru că
« simpla » acuzaţie de naţionalism şi xenofobie nu fusese de ajuns !), la
presiunea mediului profesional de specialitate, autorităţile franceze au
fost nevoite să abandoneze argumentele ideologice şi au devenit mai
flexibile şi mai permisive cu limbajul tehnico-ştiinţific de import. Parcă
ne mai aducem aminte şi de pe la noi de unele încercări similare, cînd
eram sfătuiţi să spunem gîtlegău la cravată sau nasuflete la batistă ! În
final, fiecare limbă în parte, ca organism viu şi dinamic, va valida, va
reţine şi va indigeniza ceea ce se va dovedi util şi viabil, şi va rejecta
corpii străini artificiali, redundanţi sau toxici.

Toate aceste argumente ne îndreptăţesc să opinăm că toţi cei implicaţi în


activitatea financiar-contabilă, indiferent de specializare sau de nivel, trebuie să-şi
însuşească limbajul specific acestui domeniu aşa cum apare el în reglementările
româneşti şi internaţionale de referinţă, actuale, pentru a uşura înţelegerea,
comunicarea şi aplicarea eficientă a acestora, în contextul mondializării politice şi
globalizării economiei mondiale, proces în care România este implicată în mod activ.

BIBLIOGRAFIE

1. International Accounting Standards Board : Standardele Internaţionale


de Contabilitate, Bucureşti, Editura Economică, 2002, 1968 p., ISBN
973-590-705-4.
2. Stan, Sorin V.: Evaluarea întreprinderilor – metode şi uzanţe, Bucureşti,
Editura Teora, 1996, 118 p., ISBN 973-601-264-6.
3. x x x Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial nr. 85/20.02.2001.
8
4. Feleagă, Niculae ; Ionaşcu, Ion: Tratat de contabilitate financiară (vol.
1), Bucureşti, Editura Economică, 1998, 504 p., ISBN 973-590-050-5.
5. Collin, P.H.; Jollife, Adrian: Dicţionar de ontabilitate englez – român,
Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2000, 398 p., ISBN 973-9409-83-0.
6. Ristea, Mihai; Dima, Mirela: Contabilitatea societăţilor comerciale,
Bucureşti, Editura Universitară, 2003, 432 p., ISBN 973-85744-9-8.
7. Feleagă, Niculae; Ionaşcu, Ion: Tratat de contabilitate financiară,
Bucureşti, Editura Economică, 1998, 824 p., ISBN 973-590-075-0.
8. x x x Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 306/2002 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu
directivele europene, publicat în Monitorul Oficial nr.
279bis/25.04.2002, cu modificările şi completările ulterioare.
9. x x x Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor şi serviciilor de piaţă, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 650/2002, publicată în Monitorul Oficial nr.
914/16.12.2002, cu modificările şi completările ulterioare.
10.ACCA. – The Association of Chartered Certified Accountants (Asociaţia
Experţilor Contabili din Marea Britanie): Preparing Financial
Statements – International Stream, Londra, Edit. BPP, 2001, 612 p.,
ISBN 0-7517-0736-8.
11.Patriche, Dumitru : Tratat de economia comerţului, Bucureşti, Editura
Eficient, 1998, 654 p., ISBN 973-98120-8-2.
12.Ionescu, Ion ; Ionaşcu, Viorica ; Popescu, Manoela : Economia
întreprinderii de turism şi comerţ, Bucureşti, Editura Uranus, 2002, 288
p., ISBN 973-9021-70-0.
13.Kerbalek, I. (coordonator) : Economia întreprinderii, Bucureşti, Editura
Forum, 1999, 326 p., ISBN 973-99218-0-9.
14.Olaru, Delia Silvia; Soare, Cătălina Robertina: Economia şi gestiunea
întreprinderii, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 264 p., ISBN 973-
588-468-2-
15.Deaconu, Alecsandrina: Economia întreprinderii, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1998, 212 p., ISBN 973-30-5190-X.
16.Colectiv: Dicţionar de economie politică, Editura Politică, Bucureşti,
1974 ;
17.Colectiv : Cartea economistului din comerţ, Ministerul Comerţului
Interior – Oficiul de Informare Documentară pentru Comerţ Interior,
Bucureşti, 1980.