Sunteți pe pagina 1din 4

II.

TULBURĂRILE CONŞTIINŢEI DE SINE:


a) tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia)
Somatognozia reprezintă imaginea pe care individul şi-o formează despre propriul său
corp, ca obiect funcţionând în spaţiu. Conştiinţa propriului corp se constituie progresiv din date
perceptiev, reealizând un cadru spaţial pentru percepţii, reprezentări, amintiri şi emoţii. Se
raportează la noţiunile de schemă corporală şi asomatognozie.

b) tulburări de schemă corporală de tip neurologic:


- sindromul Gerstmann – sindrom manifestat prin agnozie digitală, agrafie, acalculie,
nediferenţiere stânga-dreapta. Agnozia digitală este simptomul central şi se caracterizează prin
incapacitatea, ignorată de subiect, de a numi şi deosebi între ele degetele proprii sau ale altcuiva,
deşi le poate utiliza pentru activităţi ce necesită diferenţierea lor. Nediferenţierea stânga-
dreapta se manifestă prin incapacitatea de a deosebi partea dreaptă de partea stângă a propriului
corp sau a corpului altcuiva. Acalculia este simptomul cel mai puţin frecvent şi se datorează
incapacităţii evaluării semnificaţiei cifrelor. Mecanismul psihopatologic esenţial îl reprezintă o
incapacitate a subiectului de a lega spaţial obiectele care fac parte dintr-un tot. Ele s-ar datora
unor leziuni difuze ale emisferului dominant.
- sindromul Anton-Babinski: reprezintă o manifestare clinică amplă, grupată în jurul a trei
elemente majore:
• Asomatognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea unuia sau mai multor segmente ale
corpului;
• Anosognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea propriei boli – chiar în condiţiile în care
sesizează o infirmitate;
• Anozodiaforie – indiferenţă faţă de boală, însoţită uneori de o euforie paradoxală.
Apare în leziuni de diferite etiologii, la nivelul răspântiei parieto-temporo-occipitale drepte.

c) tulburări de schemă corporală de tip psihic:


- cenestopatii – reprezintă tulburări particulare ale cenesteziei, alterări locale ale sensibilităţii
comune, de tip algic sau parestezic, putând interesa orice zonă sau punct al organismului. Apar
senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor modificări organice. În descrierile bolnavilor, apar
ca trăiri stranii, amintind de ideile delirante. Cenestopatiile, considerate ca tulburări perceptive,
se pot înscrie într-un continuum de gravitate, mergând de la simple iluzii până la halucinaţii.
Principalele lor caracteristici ar fi: caracterul funcţional, anorganic, independent de orice
leziune locală patogenă şi existenţa lor autonomă. Cenestopatiile nu apar izolate, ci asociate cu
anxietatea, depresia, tulburările obsesive. Pot apărea în întreaga patologie psihiatrică, dar sunt
mai frecvente în neurastenie, nevroza anxioasă, isterică şi depresivă, ateroscleroză cerebrală,
unele deliruri.
. autotopoagnozia – defect de percepţie şi integrare ce face imposibilă localizarea unui segment
al corpului. Este o agnozie de schemă corporală, fiind asociată adesea cu pierderea orientării
dreapta-stângă (sindrom Pick).
- sindrom hipocondriac – se caracterizează prin existenţa ideii (cu caracter obsesiv prevalent
sau delirant) de suferinţă datorită unei boli somatice care evoluează fatal, convingere lipsită de
suport real sau având un suport real insuficient. Hipocondriacul trăieşte anxios şi dureros această
convingere, întărită uneori prin factori iatrogeni, fiind într-o permanentă căutare de medici şi
medicamente, în care nu are însă încredere, fiind convins de incurabilitatea bolii sale. Prin
caracterul puternic afectiv conferit de anxietate şi depresie, sindromul hipocondriac se
deosebeşte de sindromul Műnchhausen, în care bolnavul încearcă să-şi „fabrice” o falsă
îmbolnăvire. Intensitatea ideilor hipocondriace este variabilă, comferind specificitate formelor
clinice.
• Sindromul asteno-hipocondriac din nevroza depresivă, neurastenie, debutul
neurasteniform al psihozelor discordante sau în perioada lor de remisie, constă din
apariţia, pe fondul asteniei psihofizice, a unor temeri de boală sau chiar idei prevalente,
alimentate de cenestopatii.
• Sindromul obsesivo-hipocondriac, apărut în nevroza obsesiv-fobică, la structurile
psihastenice, se traduce prin idei obsesive, teamă patologică de îmbolnăvire, creând un
complex de nosofobii: cancerofobie, sifilofobie, rabiofobie, SIDA-fobie.
• Sindromul hipocondriac delirant se constituie în teme delirante, mai mult sau mai puţin
sistematizate, în cadrul depresiei (mai ales în melancolia delirantă), schizofreniei,
delirurilor cronice, sistematizate, demenţelor.
- sindrom Cotard – constă dintr-o asociere caracteristică de idei delirante, mai mult sau mai
puţin sistematizate. Este întâlnit în melancolia delirantă (mai ales cea de involuţie), în demenţe
(paralizia generală progresivă) şi în unele stări confuzionale (mai ales cele de origine
infecţioasă). Cuprinde idei delirante de negaţie, având ca punct de plecare tulburările cenestezice
şi preocupările hipocondriace, idei delirante de imortalitate şi de enormitate, la care se pot
adăuga şi cele de posesiune. Când mecanismelede proiecţie hipocondriacă eşuează, pentru a
alunga realitatea penibilă, bolnavul o neagă: el neagă existenţa sau funcţionalitatea unor organe
sau a corpului, precum şi realitatea exterioară, considerându-se condamnat să fie nemuritor,
pentru a suferi mereu. Imortalitatea este însoţită de nedefinire în spaţiu, de existenţa într-o lume
gigant şi atrage după sine delirul de enormitate, când se pierde controlul asupra limitelor
corpului. Tulburările de sensibilitate în sensul existenţei analgiei, tentativele suicidare,
automutilările, ideile delirante de posesiune sunt alte elemente constitutive ale sindromului
Cotard;

d) desomatizare:
- dismorfofobia – se apropie mai mult de depersonalizare. Ea exprimă sentimentul transformării
în sens negativ al aspectului corpului sau doar a unor caracteristici ale acestuia (înălţime,
greutate, raportul dintre segmente). Un interes special este acordat aspectului feţei şi al organelor
genitale. Koupernik a descris această tulburare „psihoza urâţirii”; alţi autori consideră că are un
caracter normal şi tranzitoriu la adolescenţi (cu sentiment de inferioritate şi stângăcie, depresie,
izolare relaţională, reacţii comportamentale). Motivată numai parţial şi în anumite circumstanţe,
dismorfofobia adolescentului poate fi o manifestare a crizei de originalitate sau de
individualitate, dar şi expresia unei nevroze, a unei psihoze sau a unei stări limită. Debutul unor
schizofrenii poate avea drept sindrom central dismorfofobia, exprimată ca un veritabil „delir”
dismorfofobic sau de transformare în care bolnavul se „dezidentifică”, însoţită de manifestări
comportamentale: izolare, retragere, indiferenţă afectivă. Este trăită uneori cu anxietate maximă.
Ajungând chiar la stări de agitaţie.
În psihastenie, studiul atent al detaliilor corpului, precum şi lipsa de identitate faţă de
propriul corp, duc la descoperirea unor „modificări” care îl îngrijorează în mod deosebit pe
subiect, cu atât mai mult cu cât ele se asociază şi cu alte tulburări ale identităţii
corporale(desomatizare). Atitudinea bolnavului faţă de dismorfofobie şi încercarea corectării ei
poate îmbrăca forme diverse, de la tratamentele dermatologice, de chirurgie estetică şi protejare,
până la sinucidere;
e) tulburările conştiinţei realităţii obiectuale:
- derealizarea - reprezintă o tulburare a conştiinţei realităţii obiectuale, care apare extrem de rar
ca fenomen izolat, făcând, de regulă, parte din sindromul de depersonalizare. Termen introdus de
Mayer-Gross şo Mapother, pentru a defini sentimentul de stranietate a lumii exterioare în absenţa
oricăror tulburări perceptive. Pierzând „funcţia realului” (P.JAnet), subiectul se simte detaşat,
izolat de concretitudinea lumii, care-şi pierde „familiaritatea”, devenind pentru acesta un spaţiu
străin. Fără a putea fi definită cu precizie, această „alienare de la realitate” (Mayer-Gross) poate
îmbrăca nuanţe fine, cu forme de expresie foarte variate. De la forma minimă, în care lucrurile
pot să pară false, artificiale, stranii, iar persoanele modificate, urâţite, îmbătrânite, lipsite de
„aerul personal”, în forma sa extremă de realizare îi dă subiectului senzaţia unei retrageri
complete din lumea reală, de „plutire fără înălţime peste un deşert necunoscut”.
În condiţiile modificării percepţiei subiective a timpului, apariţiei desincronizării de
„ritmul lumii” şi incapacităţii „de a mai simţi curgerea timpului”, spaţiul îşi pierde şi el reperele
obişnuite, subiectul având impresia că este dezorientat (fără ca acest lucru să se confirme
obiectiv).
Derealizarea este percepută de către subiect ca o modificare a vieţii sale psihice, prin
senzaţiile chinuitoare pe care le încearcă. Ea este însoţită întotdeauna şi de alte fenomene, legate
mai ales de diversele grade de modificare a conştiinţei. Este caracteristică în psihastenie,
schizofrenie, depresii majore, intoxicaţii cu mescalină. Ea apare, după unii autori, în diverse
grade în debutul oricărei psihoze.
Mayer-Gross – în evoluţia schizofreniei, orice bolnav trece cu necesitate printr-un stadiu
de derealizare-depersonalizare, în cazuri rare aceasta putând rămâne unica manifestare a unei
stări defectuale. Şi în stări de epuizare nervoasă pot apărea fenomene de derealizare, dar au un
caracter pasager.

f) tulburările conştiinţei propriei persoane:


- personalitatea multiplă
- depersonalizarea – este o tulburare a conştiinţei propriei persoane, propriului Eu, subiectul
având sentimentul pierderii identităţii somatopsihice personale. El trăieşte dureros impresia că a
devenit străin, diferit sau nereal, păstrând conştiinţa personalităţii sale anterioare. Curgerea
existenţială se destramă, viaţa părând a se desfăşura în gol, într-un ritm încetinit. Propriul Eu
devine un spectacol dramatic pentru subiect. Afectivitatea este dominată de anxietate, care poate
atinge apogeul într-un acces brutal de angoasă de depersonalizare, derivând din îndoiala faţă de
realitatea propriului Eu şi faţă de ambianţă. Sentimentele devin terne, apare senzaţia de vid
emoţional, subiectul manifestă indecizie în acţiune, hipobulie, dificultăţi în organizarea gândirii.
Tabloul clinic este completat frecvent cu derealizare, desomatizare, analiză instrospectivă
(subiectul alunecă în subiectiv, consecutiv efortului de regăsire, desprinzându-se şi îndepărtându-
se de real). Se regăseşte în psihastenie, în stări depresive (prin modificarea percepţiei timpului
trăit), în melancolie (sub forma acuzelor hipocondriace, a ideilor de transformare şi negaţie din
sindromul Cotard), în cadrul reacţiilor afective, în neurastenie, nevroză obsesiv-fobică, la
personalităţi dizarmonice schizoide şi isterice, în bufee delirante, în stările peritraumatice şi
posttraumatice. Poate constitui preludiul aurei în starea crepusculară. În psihozele toxice, se
poate asocia sindromului halucinator sau iluziilor senzoriale. În debutul pseudonevrotic al
schizofreniei, se manifestă prin sentimentul înstrăinării propriului Eu, perplexitate faţă de
propriul corp sau sentimentul de fragmentare corporală, alături de preocupări hipocondriace. Din
punct de vedere psihanalitic, depersonalizarea s-ar explica printr-o fixare într-un stadiu genital şi
regresiune narcisistă.
- automatism mintal – este o activitate independentă şi spontană a întregii vieţi psihice, sau a
unui sector al ei, care se desfăşoară în afara controlului conştiinţei şi voinţei.poate exista ca
fenomen normal sau patologic.