Perceptii complexe

Dupa gradul lor de complexitate, perceptiile se mpart n

simple si complexe. Perceptiile simple reproduc ntr-un fel
senzatiile, clasificndu-se dupa analizatorul predominant
implicat n realizarea lor. Astfel, vorbim de perceptii vizuale,
perceptii auditive, perceptii gustative, perceptii olfactive,
perceptii tactile, perceptii kinestezice etc. Cum nsa n

perceptie ceea ce conteaza este integralitatea si

structuralitatea obiectului, ambele fiind rezultate din
interactiunea diferitelor categorii de perceptii simple, mult
mai semnificative sunt perceptiile complexe. De asemenea,
dat fiind faptul ca obiectul exista n anumite coordonate
spatio-temporale si ntr-o permanenta devenire, perceptia a
fost nevoita sa reflecte aceste coordonate, fapt care a dus. n
timp, la elaborarea unor forme complexe ale ei. Avem n
vedere perceptia spatiului, perceptia miscarii, perceptia
timpului la care ne vom referi n continuare.
6.1. Perceptia spatiului
ntr-o acceptiune foarte larga, spatiul poate fi desemnat ca o
ntindere mai mult sau mai putin definita care contine
obiecte si n care se deruleaza evenimente si actiuni. ntr-o
acceptiune mai restrnsa, spatiul desemneaza situarea
(localizarea) obiectelor unele n raport cu altele n functie de
relatiile de distanta, marime, forma pe care le ntretin.
Exista mai multe tipuri de spatii: spatiul matematic,
euclidian (definit prin raport cu trei axe de referinta
rectangulare care corespund la trei dimensiuni: directia
polilor, planul ecuatorial, altitudinea deasupra nivelului
marii); spatiul fizic (constituit din nsusirile fizice, materiale,
obiective ale obiectelor din realitatea materiala); spatiul
comportamental (este part 131j91b ea din mediul
nconjurator n care se deruleaza perceptiile si actiunile
umane; locul coordonarii ntre perceptie si actiune ; locul
unde se combina informatiile furnizate de diferite sisteme
senzoriale). La rndul lor, spatiul fizic si cel comportamental
se subdivid n: spahiul vizual; spatiul auditiv, spatiul tactilo-

kinestezic sauproprioceptiv. Acestea din urma genereaza

ceea ce numim, ntr-un cuvnt, perceptia spatiului, forma
complexa a perceptiei, mult cercetata, dar insuficient
cunoscuta in profunzime (vezi Vurpillot, 1963, cap. XX ;
Bonnet, 1995, pp. 190 si urm.).
6.1,1, Perceptia spatiului vizual
Nevoia de a cunoaste o serie de nsusiri spatiale ale
obiectelor, cum ar fi forma, marimea, distanta, orientarea
sau directia, volumul sau relieful au condus cu timpul la
aparitia, consolidarea si dezvoltarea unei forme complexe a
perceptiei pe care o denumim perceptia spatiului vizual. Se
ntelege aproape de la sine ca perceptia spatiului vizual nu
este o simpla nsumare sau juxtapunere a perceptiilor de
forma, de marime, de distanta etc, ci un produs cu totul nou,
rezultat n urma interactiunii si interdependentei tuturor
acestor specii ale perceptiei. Pentru a ntelege perceptia
spatiului vizual sunt necesare doua categorii de demersuri:
unul analitic, constnd n precizarea caracteristicilor
fiecarui tip de perceptie n parte, corespunzator nsusirilor
fizice ale obiectelor; altul sintetic, bazat pe corelarea
tipurilor mai simple ale perceptiei n conditii strict
determinate, cu mijloace si mecanisme specifice capabile a
asigura efectul dorit. Fara a intra n prea multe amanunte,
trebuie sa specificam macar cteva dintre caracteristicile
perceptiilor ce deriva din reflectarea nsusirilor spatiale ale
obiectelor.
Perceptia formei obiectelor presupune proiectarea pe retina
a
fiecarui
punct
al
obiectului, deplasarea recepiorilor pe conturul obiectului si

urmarirea
liniei
care
delimiteaza obiectul de fondul perceptiv sau de ambianta n
general.
Perceptia marimii obiectelor implica fenomene de
acomodare
a
cristalinului,
con
vergenta globilor oculari, compararea obiectului dat cu alte
obiecte din ambianta.
Perceptia distantei la care se afla amplasat obiectul depinde
de
marimea
imaginii
retiniene, de prezenta sau lipsa detaliilor de structura a
obiectului,
de
prezenta
sau
absenta reperelor, n sfrsit, de particularitatile nsusirilor
cromatice ale obiectelor.

Perceptia orientarii (directiei) obiectelor este determinata de

verticala
gravitationala
si orizontala perpendiculara pe ea.
Perceptia reliefului presupune reflectarea lungimii, latimii si
adncimii
obiectelor
si
se bazeaza pe disparitatea imaginilor retiniene gradul de
iluminare
a
suprafetelor.
convergenta oculara, perspectiva liniara aeriana.
Nici una dintre aceste forme ale perceptiei nu este exclusiv,
ci predominant vizuala. Este adevarat ca analizatorul vizual
ndeplineste o functie integratoare, dar alaturi de el intra n
functiune si analizatorul tactil, ca si cel kinestezic. Perceptia
formei si marimii, de exemplu, se realizeaza predominant
vizual, dar capata o si mai mare relevanta si constanta cnd
intervine si explorarea tactilo-kinestezica a obiectelor, ntre
analizatorii respectivi avnd loc relatii de ntarire, control,
confirmare reciproca. Specificitatea fiecareia dintre formele
simple ale perceptiei spatiului depinde nu doar de
analizatorii care le asigura, ci de interactiunea lor. De pilda,
doua obiecte cu aceeasi forma, dar de marimi diferite, vor
implica alte mecanisme perceptive dect doua obiecte de
forme diferite dar cu aceeasi marime. Daca la cele de mai sus
adaugam si distanta la care sunt amplasate obiectele si
pozitia lor, vom ntelege si mai bine diferentele ce apar n
privinta mecanismelor perceptive declansate. Asadar,
perceptia spatiului vizual este data de mbinarea nsusirilor
spatiale simple ale obiectelor fizice, ca si de interactiunea lor
specifica cu sistemele senzoriale.

Dat fiind faptul ca exista un spatiu bidimensional (plan) si

un spatiu tridimensional (n relief), localizarea obiectelor se va produce dupa nsusiri diferite ale obiectelor. De exemplu,
n spatiul bidimensional localizarea obiectelor se face, n
principal, dupa coordonatele sus, jos, dreapta, stnga. Dupa
aceste coordonate se definesc formele, configuratiile plane.
Un rol esential l are verticala gravitationala si orizontala
care se determina ca o perpendiculara pe prima. Dupa
gestaltisti, cele doua linii produc fortele de tensiune care se
neutralizeaza, se echilibreaza, alcatuind o structura
invariabila. n momentul n care una dintre liniile verticale
sau orizontale se perturba, asistam la perturbarea
echilibrului, fapt ce declanseaza aproape automat functiile
compensatorii. n privinta acestui fapt, intervin chiar si o
serie de fenomene curioase : o linie oblica fixata ndelung cu
privirea manifesta tendinta de a se rectifica, de a se
verticaliza. Orientarile postgestaltiste au aratat nsa ca nu
numai nsusirile fizice ale obiectelor conteaza n perceptia
spatiului bidimensional, ci si pozitia subiectului, conditiile lui
interne, propriile lui organe (minile, gtul, picioarele,
vrful nasului) (vezi Paul Popescu-Neveanu, 1976, p. 319).
n perceptia spatiului tridimensional localizarea obiectelor se
face dupa volumul, distanta sau adncimea la care sunt
amplasate (aproape sau departe). In vederea realizarii
acestui deziderat subiectul recurge la o serie de indici
monoculari si binoculari.
n categoria indicilor monoculari se ncadreaza :
- dimensiunea (marimea) relativa a obiectelor (obiectele
situate la o anumita distanta produc o imagine retiniana mai

mica folosita de creier pentru estimarea departarii sau

apropierii); n figura 2.33a femeia si barbatul sunt perceputi
ntr-o marime a proportiilor corecta desi imaginea retinala a
femeii este de trei ori mai mare, aceasta deoarece fiecare
dintre ei are marimea potrivita n raport cu mediul ambiant;
daca taiem si lipim imaginea barbatului la o distanta egala
cu cea a femeii (fig. 2.33b) imaginea barbatului se va
distorsiona, ea aparnd ca fiind foarte mica deoarece nu se
mai respecta proportiile n raport cu mediul nconjurator);
celebra iluzie cunoscuta sub denumirea de "Camera lui
Ames" (Adelbert Ames Jr., 1880-1955, pictor si educator, a
imaginat surprinzatoare si frapante iluzii) se bazeaza tocmai
pe indicele

dimensiunilor relative ale obiectelor; camera este astfel

construita si varuita nct daca este privita din fata pare a fi
dreptunghiulara; n realitate unul dintre colturile din spate
este mult ndepartat, de aceea persoana amplasata n acest
colt pare a fi mai mica, pe cnd cea din coltul din fata. mai
mare (vezi fig. 2.34); daca una si aceeasi persoana se
deplaseaza dintr-un colt n altul, va parea ca se micsoreaza
sau ca se mareste corespunzator;
naltimea n plan la care se afla un obiect situat n cmpul
vizual (obiectele amplasate mai sus par a se afla la o distanta
mai mare); pe acest indice se bazeaza pictorii: cnd doresc
sa sugereze existenta unui obiect pe fundal, l picteaza mai
mic, amplasndu-1 ct mai sus n tablou ;

superpozifia (un obiect care eclipseaza un alt obiect pare a fi

mai apropiat); umbra (se foloseste pentru a detasa obiectul
din fond, a-1 apropia sau departa; desi umbrele nu ofera
informatii despre distantele absolute la care se afla obiectele,
ele

arata care obiecte sunt apropiate si care ndepartate ; n

figura 2.35, datorita directiei umbrei unele cercuri arata ca
si cum ar navali peste noi, altele, de parca s-ar ndeparta);
acest indice este utilizat n. publicitate, umbrele genernd
senzatia tridimensionali-tatii, a detasarii obiectelor din fond
; gradientul de textura (lucrurile mai ndepartate par mai
netede, pe cnd cele mai apropiate apar cu toate detaliile si
imperfectiunile lor); creeaza impresia adncimii; n figura
2.36 prezentam doua exemple: unul care ilustreaza
gradientul de textura n conditii naturale, altul ce are la baza
densitatea punctelor care creeaza perceptia adncimii;gf

a) n conditii naturale; b) in conditii artificiale

bazate pe densitatea punctelor b
paraiaxa de miscare (cnd ne miscam, lucrurile mai
apropiate
par
sa
treaca
pe
lnga
noi cu o viteza mai mare dect cele ndepartate ; obiectele
aflate
la
mare
distanta
par
a se misca o data cu noi);

perspectiva liniara (pe masura ce se departeaza, liniile

paralele
par
sa
devina
convergente; vezi fig. 2.37).
n categoria indicilor binoculari intra :
disparitatea imaginilor (datorita existentei celor doi
ochi,
a
distantei
dintre
ei,
imaginile percepute sunt usor diferite ntre ele ; creierul
compara
imaginile
provenite
de la fiecare ochi si foloseste disparitatea dintre ele ca
masura
a
distantei
lor
;
ajuta
la perceperea obiectelor aflate la o distanta intermediara ;
este
pusa
n
evidenta
prin
stereoscopie, aparat care permite prezentarea unor imagini
diferite fiecarui ochi;

reglarea aparatului permite fuziunea celor doua imagini si

perceperea lor n relief atunci cnd creste disparitatea ; daca
disparitatea retiniana nu are loc, obiectul va fi perceput n
plan);
- convergenta muschilor oculari (se refera la miscarile
conjugate ale ochilor ce converg spre acelasi punct al unei
scene vizuale, facilitnd obtinerea unei imagini complete a
obiectului; n cazul obiectelor aflate la mare distanta
convergenta este mai mica, dect n cazul celor aflate fo arte
aproape) (vezi Carlson, 1993, pp. 149-153 ; Hayes si Orrell,
1997, pp. 49-52 etc).
Claude Bonnet prefera sa clasifice indicii perceperii
spatiului tridimensional n trei categorii: indici statici
(acomodarea, convergenta, stereoscopia); indici dinamici
(paralaxa de miscare, schimbarea dinamica a marimii,
stereoscopia dinamica); indici picturali (cu ajutorul carora
se ncearca producerea impresiei de adncime ntr-o scena
bidimensionala : perspectiva liniara, contrastele, interpozitia
etc). Mai importanta dect aceasta clasificare este nsa o alta
idee lansata de autor. Spre deosebire de indicii statici si
dinamici care presupun mecanisme neuronale precablate,
indicii picturali necesita posedarea de catre subiect a unor
reprezentari
structurale
ce
permit
interpretarea
informatiilor furnizate de ei (vezi Bonnet, 1995, pp. 193-200).
Se lasa astfel sa se nteleaga ca perceptia spatiului vizual ar
presupune nu doar mecanisme senzorial--perceptive, ci si
unele mai complexe, de ordin cognitiv-intelectiv.
6.1,2. Perceptia spatiului auditiv

Aceasta subspecie de perceptie a spatiului se refera la

localizarea sunetelor, la determinarea directiei si distantei la
care este situata o sursa sonora. n viata curenta, cnd un
sunet ajunge la urechea noastra, avem tendinta de a ntoarce
capul catre sursa prezumata si de a o fixa cu privirea.
Aceasta miscare de orientare ofera, dupa parerea
specialistilor, o dubla posibilitate de reperare a sunetului. Pe
de o parte, coincidenta liniei privirii cu sursa sonorapermite
situarea sunetului n cadrul vizual de referinta. Pe de alta
parte, senzatiile proprioceptive informeaza asupra unghiului
de rotatie parcurs de cap pornind de la pozitia lui initiala.
Pentru un individ care este suspendat si

imobilizat n spatiu, trei planuri permil situarea originii

sunetului: cele care vin de sus si de jos relativ la un plan
orizontal ce trece prin cele doua timpane ; cel din fata si cel
din spate n raport cu planul frontal; cel din dreapta si cei
din stnga n raport cu planul median al corpului.
Cercetariie au aratat ca discriminarea de tipul sus-jos este
foarte slaba; sunetele nalte sunt localizate sus n spatiu, cele
grave jos. Nici localizarile nainte-napoi nu sunt prea bune.
Cele mai eficiente par a fi localizarile dreapta-stnga,
aceasta lateralizare fiind consecinta diferentierii de situatii
n spatiu a celor doua urechi n raport cu sursa sonora. Asa
cum exista o paralaxa binoculara, exista si o paralaxa
binaurala (vezi Vurpillot, 1963, pp. 157-158).
si n perceptia spatiului auditiv ne servim de o serie de indici
monoaurali si binaurali. Printre cei monoaurali se
ncadreaza : timpul exact n care ne parvine sunetul; intensitatea sunetului; naltimea sunetului; distanta la care se afla
sursa sonora; "umbra acustica" a corpului (capul poale fi un
"obstacol" n perceperea frecventelor joase sau nalte);
pavilionul urechii externe (pielea si cartilajele urechii
externe cu rol important n localizarea surselor sonore din
fata sau din spate); denivelarile pavilionului, cu efecte
asupra
perceperii
frecventelor
sunetului;
natura
reverberanta a sunetului, importanta pentru evaluarea
departarii (distantei) la care se afla sursa sonora. Ascultarea
binaurala asigura realizarea a trei mecanisme perceptive :
localizarea (repartizarea n spatiu a sunetelor); scaderea
aparenta a interferentei (diferentierea sunetelor de ecouri si
zgomote); reducerea efectului de mascare (care asigura

claritatea perceperii sunetului) (vezi Lindsay si Norman,

1980, pp. 176-186).
Perceplia spatiului auditiv are o mare importanta pentru
orbi, care se pot orienta datorita reperelor auditive si, de
asemenea, pot localiza obstacolele prin stimulari auditive. La
omul normal dezvoltat din punct de vedere al senzorialitatii,
perceptia spatiului auditiv este implicata n perceperea si
ntelegerea vorbirii, a conversatiilor si discursurilor verbale.
n momentul de fata se acorda o atentie sporita studierii
perceptiei vorbirii, a limbajului vorbit, poate si pentru faptul
ca multa vreme cercetatorii s-au axat aproape exclusiv pe
cercetarea limbajului scris. O sinteza magistrala a
cercetarilor si teoriilor referitoare la perceptia limbajului
vorbit ca "mijloc natural si privilegiat de comunicare ntre
fiintele umane" poate fi gasita ntr-unui dintre capitolele
redactate de Claude Bonnet n Traite de psychologie
cognitive (1989, voi. I).
6.1.3. Perceptia spatiului tactilo-kinestezic sau proprioceptiv
Spatiul tactilo-kinestezic sau proprioceptiv este spatiul
intern care joaca un mare rol pentru ncadrarea n sau
delimitarea de spatiul extern fizic. Informatiile despre acest
spatiu le obtinem de la receptorii amplasati n piele, muschi,
articulatii, urechea interna. Fiecare dintre ei ndeplinesc
functii strict delimitate si specializate : receptorii din piele
au rol n presiune; receptorii din muschi asigura fie
conservarea unei pozitii date membrelor sau corpului, fie
reglarea miscarilor toarte fine ; receptorii din articulatii au
misiunea de a nregistra situatiile relative la elementele
scheletului; receptorii labirintici din urechea interna

(utricula, sacula, canalele semicirculare) regleaza echilibrul

static si dinamic, permitnd mentinerea unei pozitii date a
corpului.
Prin perceptia tactilo-kinestezica se poate realiza localizarea
corecta a unei stimulari tactile. Pentru aceasta este necesar
ca individul sa dispuna n orice moment de informatii cu
privire la pozitia fiecarei parti a corpului n raport cu
celelalte si n raport cu spatiul extern. Receptorii amplasati
n structurile musculare si articulatorii profunde sau n cele
vestibulatorii ndeplinesc tocmai un asemenea rol.

La fel ca si n cazul celorlalte doua forme ale perceptiei

spatiului (vizual si auditiv), si perceptia spatiului tactilokinestezic face apel la o serie de indici. Se pare ca cel mai
important dintre acestia este constituit de schema corporala.
"Schema corporala este o structura achizitionata care
permite unui individ sa-si reprezinte, indiferent de moment
si de conditii, diferitele parti ale corpului sau, n afara
oricarei stimulari senzoriale externe" (Vurpillot, 1963, p.
164). Cercetatoarea franceza arata n continuare ca schema
corporala ofera nu doar posibilitatea de a lua cunostinta de
existenta individuala a fiecarei parti a organismului (deget,
nas, gt etc). ci si sentimentul apartenentei tuturor acestor
elemente unei singure fiinte. "Schema corporala este un
cadru de referinta intern gratie caruia fiecare parte a
corpului este situata n raport cu alta" (ibidem, p. 165).
Rolul ei este att de mare, nct ea preceda si conditioneaza
chiar constituirea cadrului exterior de referinta. Tulburarea
ei este semnul distinctiv al rolului major jucat n existenta
umana.
n afara schemei corporale exista si alti indici ai perceptiei
spatiului tactilo-kinestezic. Iata ctiva dintre ei; perceptia
deplasarii propriului corp (asigurata de labirint si de cele
trei canale semicirculare); perceptia amplitudinii unei
miscari date; estimarea distantei pe baza datelor
proprioceptive; perceptia verticalei si orizontalei n absenta
oricaror referinte vizuale.
Perceptia spatiului tactilo-kinestezic dispune si ea de o serie
de aplicatii practice. White si colaboratorii au inventat n
1970 un sistem ingenios, reluat n 1972 de Bach-y-Rita,

pentru a "vedea cu pielea". Sistemul, numit TVSS (Tactile

Vision Substitution System), asigura perceptia tactila la
distanta, necesara orbilor pentru a-si compensa lipsa vederii.
Este vorba despre o instalatie care permite perceperea
tactila a obiectelor fara ca acestea sa intre n contactul direct
cu mna si fara a fi manipulate. Sistemul presupune:
filmarea unui obiect cu o camera video; transmiterea
imaginii lui pe ecranul unui televizor; transformarea de
catre un dispozitiv electric a imaginii luminoase n impulsuri
electrice; activarea de catre aceste impulsuri electrice a 400
de vibratori tactili ordonati in 20 de linii si 20 de coloane pe
o placa dispusa pe spatarul unui fotoliu (vezi fig. 2.38).
Sistemul tactil al spatelui subiectului care sta pe fotoliu este
excitat prin energia vibratorie corespondenta energiei
luminoase, astfel nct orbul "vede" stimulul (vezi Streri,
1998, p. 192).

6.1.4. Complexitatea perceptiei spatiului

Cele prezentate anterior demonstreaza ct de complexa este
perceptia spatiului cu variatele ei subspecii. Totodata, ele
arata ca tendinta de a considera ca doar datele senzoriale
vizuale sunt capabile de a oferi un spatiu perceptiv
structurat este departe de a fi corecta. Dimpotriva,
informarile nonvizuale joaca un rol la fel de mare n
construirea spatiului comportamental perceptiv. Exista mai
multe modalitati, chiar experimentale, de a demonstra o
asemenea idee. Una dintre ele o reprezinta asa-numitul
fenomen de deprivare senzoriala fia care ne-am referit n
capitolul anterior), obtinut fie prin eliminarea totala a
stimularilor senzoriale, fie prin uniformizarea ct mai mare
a acestora. Daca perioada deprivari senzoriale este mai
mare de o saptamna ncep sa apara perturbari serioase
referitoare la: constanta de marime ; pragul perceperii
perspectivei; realizarea sarcinilor vizuo-motorii etc. O alta
modalitate de evidentiere a rolului coordonarii datelor
polisenzoriale o poate reprezenta punerea n conflict a
informatiilor vizuale cu cele auditive siproprioceptive.
Cercetarile au dovedit ca daca semnalul vizual concorda cu
cel auditiv, performanta este ameliorata ; n schimb, atunci
cnd cele doua semnale sunt n contradictie, performanta
scade, subiectul manifestnd preferinta fata de unul dintre
ele (de obicei pentru semnalul vizual). si localizarea unei
parti a corpului n prezenta informatiei vizuale inversate (de
exemplu, localizarea unui deget vazul n oglinda; localizarea
degetelor n asa-numita "mna japoneza") este dificila,
deoarece se pun n conflict informatiile vizuale cu schema
corporala.

n aceste conditii nu este greu sa ntelegem de ce perceptia

spatiului a fost constant n atentia cercetatorilor, a stimulat
creativitatea lor teoretica, dar si tehnico-experimentala.
Perceptia spatiului este domeniul n care s-au confruntat
ntre ele teoriile nativiste si cele empiriste, unii autori
considernd perceptia spatiului ca fiind nnascuta, altii - ca
fiind produsul experientei. De asemenea, exista opinii
divergente referitoare la natura perceptiei spatiului, unii
interpretnd-o de natura pur sau strict senzoriala, bazata pe
variate submecanisme perceptive, altii sustinnd ca ea
implica si unele mecanisme cognitiv-intelectuale. Oricum ar
fi, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca n explicarea
celor trei subforme ale perceptiei spatiului o mare
importanta trebuie acordata dispunerii simetrice a
emisferelor cerebrale, ca si asimetriei lor functionale.
Vederea binoculara, auditia binaurala presupun actiunea
corelata a celor doua emisfere cerebrale. Acelasi lucru este
valabil si pentru vederea monoculara si auditia monoaurala,
numai ca n acest caz coordonarea proceselor cerebrale se
realizeaza mult mai greu. La fel de importanta este si
lateralizarea emisferica. Exista date care atesta ca tratarea
trasaturilor vizuale sau auditive ale obiectelor este realizata
de structuri corticale diferite. De exemplu, raspunsurile
evocate de stimutii auditivi sunt ample n emisfera dreapta,
daca este vorba de sunete muzicale, si n emisfera stnga,
daca avem de-a face cu sunetele vorbirii. La aceste
mecanisme cerebrale oarecum mai generale si mai cunoscute
trebuie adaugate altele noi si mult mai subtile, cum ar fi:
mecanismele referentiale, hartile mintale, recalibrarea
referentialilor spatiali, absolut necesare ghidarii eficace a
actiunilor organismului. Referential ii spatiali (exteroceptivi,

proprioceptivi, gravitationali, cei ai spatiului vizual) ca si

constructia spatiului egocentric (corpul n calitate de
referential pentru spatiul extern) au o importanta
covrsitoare n explicarea perceptiei spatiului (vezi Bonnet,
1995, pp. 202-211). Astazi cercetatorii se apropie tot mai
mult de descoperirea si explicarea mecanismelor
neuromorfologice si neurofiziologice ale perceptiei spatiului.

6.2. Perceptia timpului

Timpul este o alta dimensiune, alaturi de spatiu, n care se
desfasoara existenta umana. Chiar daca "timpul face parte
din acea stranie categorie de entitati pe ct de familiara, pe
att de impenetrabila" (Marcus, 1985, p. 5), el nu putea sa
nu atraga atentia cercetatorilor. Dat fiind faptul ca alaturi
de timpul real (cronologic, obiectiv) exista si timpul subiectiv
(psihologic, trait), apare necesitatea studierii si acestuia din
urma cu mijloace specifice. Este util sa ne punem ntrebari
nu doar n legatura cu masurarea timpului cronologic, ci si
n legatura cu perceperea timpului, cu estimarea lui, cu
modul cum apare el n reprezentare si memorie. Asadar,
alaturi de o fizica a timpului, exista si o psihologie a
timpului. Dupa opinia lui Paul Fraisse, psihologia timpului
nu este altceva dect studiul tuturor conduitelor omului n
raport cu schimbarile (Fraisse, 1967). Cum conduita
perceptiva este extrem de importanta, ea nu putea scapa
interesului cercetatorilor. Perceptia timpului, estimarea
timpului, orientarea temporala au devenit obiect de studiu
pentru multi psihologi nca de foarte multa vreme. n
Europa, Pieron (1933), Piaget (1946), Fraisse (1948 ; 1957 ;
1974), Greco (1966) au ntreprins cercetari experimentale
asupra perceptiei timpului, publicnd lucrari semnificative
pentru aceasta problematica. Cteva lucrari mai recente
publicate n limba engleza sugereaza si directiile spre care se
ndreapta studiul timpului n psihologie. I. Levin si D. Zakay
(1989), R.A. Block(1990), F. Macar, V. Pouthas si W.J.
Friedman( 1992) integreaza psihologia timpului n
problematica mai vasta a cognitiei si actiunii umane. n
esenta, toti acesti psihologi considera ca timpul este o

masura a schimbarii, el reflecta durata existentiala a

obiectelor, fenomenelor, evenimentelor, simultaneitatea si
succesiunea lor. "Cnd omul constata ca traieste n timp, el
afirma simplu ca este angajat n multiple schimbari"
(Fraisse, 1975, p. 67). Perceptia timpului si estimarea
timpului sunt n aceste conditii relative la sesizarea
diferitelor caractere ale devenirii. Durata actiunii stimulilor
care i separa, reglarea ntinderii n timp a unui gest,
sincronizarea gestului cu un semnal, organizarea unei
secvente de acte motorii dupa norme temporale riguroase
sunt probleme care se ncadreaza n perceptia timpului.
Psihofiziologia timpului si psihologia cognitiva au studiat
nenumarate aspecte, cum ar fi: legile care regizeaza
rationamentele temporale, aplicarea legii lui Weber la
raporturile dintre timpul fizic si timpul perceput, influenta
caracteristicilor nontemporale ale stimulului si a factorilor
subiectivi asupra evaluarii duratelor, rolul proceselor de
inhibitie n reglarile temporare motorii, modul de codare a
duratei, de reprezentare si actualizare a ei la nivelul
raspunsului (vezi Lejeune si Macar, 1994, pp. 859-860).
Dintre toate acestea, noi vom starui asupra a trei probleme :
perceptia succesiunii; perceptia duratei; orientarea
temporala.
6.2.1. Perceptia succesiunii
Nu exista schimbare, deci nici timp, atta vreme ct nu
exista o derulare de faze sau de stari, altfel spus, o trecere de
la un moment la altul. Problema care se pune n acest caz
este cea a trecerii de la simultaneitate (doua stimulari care se
produc n acelasi timp) la succesiune (doua stimulari care

urmeaza una dupa alta). Fraisse considera ca n perceptia

succesiunii intervin trei categorii de factori: fizici (de pilda,
viteza de transmitere a luminii sau a sunetului); biologici
(distanta de la receptor la cortex ; natura si structura
receptorilor senzoriali care au latente si inertii diferite ;
miscarea aparenta); psihologici (atitudinile subiectilor;
organizarea stimulilor; ordinea lor). Sa ne referim la cteva

exemple. Klemm (1925), care a folosit excitarea tactila pe

frunte si genunchi a gasit o diferenta de sensibilizare n timp
de 2 cs. Pieron (1955) a demonstrat ca n cele mai bune
conditii latenta ireductibila a vederii este cu 4 cs superioara
fata de cea a auzului. Latenta proprie stimularilor tactile se
apropie de cea a stimularilor auditive. Frecventa
stimularilor este la fel de importanta, cnd este mare
angajnd perceptia continuitatii, iar cnd este mica (scazuta)
angajnd tot o perceptie continua, insa de niveluri variabile.
Tot Piaron a descoperit ca pragul de discontinuitate
propriu-zis este de 1 cs pentru auz si tact, de 10 cs pentru
vedere. Wundt, James, Titchener au remarcat ca stimulul
spre care se ndreapta atentia este perceput mai repede
dect cel care nu este obiect al atentiei. Broadbent (1958) a
demonstrat experimental ca daca se prezinta simultan
(vizual si auditiv) grupe de trei cifre, subiectii nu le pot
reproduce. Daca grupele de cifre sunt prezentate succesiv
(nti vizual si apoi auditiv), nu apare nici o dificultate n
reproducerea lor.
6.2.2. Perceptia si estimarea duratei
Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli
ntre ei. Ea poate fi scurta (inferioara valorii de 0,5 sec.);
lunga (de la 1 sec. la 2 sec.) si intermediara (nici scurta, nici
lunga, de la 0,5 sec. la 1 sec). n afara aspectelor de ordin
strict cantitativ care vizeaza masurarea riguroasa a celor
trei categorii de durate, intervin nsa si diverse aspecte
calitative. Unii autori au aratat, de exemplu, ca exista
tendinta supraestimarii intervalelor scurte si a subestimarii
intervalelor lungi, fapt care duce, spune Fraisse, la

constatarea ca o valoare intermediara va fi perceputa fara

erori sistematice, ea aparnd n plan subiectiv ca nefind nici
scurta, nici lunga. "Marimea" duratei ridica si o alta
problema: ce nseamna, de fapt, a percepe durata ? Dupa
cum stim, perceptia este legata de prezent, de aici si acum, ea
este, dupa cum susfine Fraisse, o reactie imediata la o
stimulare prezenta. Cnd spunem ca percepem durata,
consemna Fraisse, avem n vedere capacitatea omului de a
cuprinde cvasisimultan aspectele succesive ale schimbarii (n
paranteza fie spus, notiunea de prezent psihologic, introdusa
de Pieron si preluata de Fraisse, este ilustrativa pentru
ntelegerea acestui fenomen). Numai ca uneori percepem
durata ca pe o schimbare continua, alteori, dimpotriva, ca pe
o absenta a schimbarii, durata fiind ncadrata ntre doua
momente distincte, cel de nceput si cel de sfrsit al
schimbarii. Cele doua situatii ridica urmatoarea problema:
daca n primul caz este vorba de perceperea duratei, n cel
de-al doilea mai poate fi vorba despre asa ceva? Psihologul
francez formuleaza un raspuns si la aceasta ntrebare. El
introduce notiunea de timp plin (pragul duratei este trecerea
de la stimulare la caracterul de instantaneitate a stimularii
durabile) si notiunea de timp vid (pragul duratei corespunde
pragului trecerii de la simultaneitate la succesiune a doi
stimuli). n primul caz (timpul plin) vorbim fara nici un
dubiu despre perceptia duratei, deoarece aceasta este
expresia prezentului psihologic, al stimularii actuale si
continue, pe cnd in cel de-al doilea caz (timpul vid) avem
de-a face cu doua fenomene distincte : unul este cel de
perceptie a duratei n momentele de nceput si de sfrsit ale
actiunii stimulului, altul este cel de estimare a duratei
cuprinse ntre nceputul si sfrsitul actiunii stimulului,

estimare efectuata pe baza unor repere externe si

interoceptive.
Perceperea duratei, care implica o reactie a individului la o
stimulare prezenta cu durata determinata, este mult mai
obiectiva dect estimarea duratei, care presupune
interventia memoriei si este realizata retrospectiv, n acest
ultim caz intervenind o multitudine de factori (natura
sarcinii, atitudinile, motivatiile, atentia subiectului.

influenta mediului nconjurator, a unor medicamente,

ndeosebi a drogurilor etc). stim din proprie experienta ca
atunci cnd un interval este saturat de activitati intense,
complexe va fi estimat ca fiind mai scurt dect un altul sarac
n activitati, care va parea mai lung. "Placutul" vine parca
mai greu atunci cnd este asteptat, pe cnd "neplacutul"
vine mult mai repede n exact aceleasi conditii de asteptare.
Daca ne concentram pe timp, atunci indiferent de caracterul
placut sau neplacut al evenimentelor traite sau asteptate,
timpul trece mai greu (Wundt). Un interval ce contine
stimulari discontinue pare a fi mai lung dect acelasi
interval fara nici o stimulare. Vrsta este un alt factor care
influenteaza estimarea timpului. Piaget, punnd copiii mici
sa spuna care dintre doua lampi s-a aprins mai nti (desi ele
se aprindeau simultan), a descoperit ca acestia indicau ca
aprinzndu-se mai repede lampa la care li s-a spus sa fie
atenti. Un experiment al lui Pierre Greco mi se pare a fi
extrem de sugestiv din perspectiva relatiei dintre vrsta si
capacitatea de estimare a duratei. Doi subiecti (A si B,
primul fiind cel care va fi testat cu privire la perceptia si
estimarea duratei) sunt pusi sa faca o plimbare, fara ca A sa1 vada pe B dect n momentul plecarii si sosirii. Au fost
imaginate 4 situatii: I - plecari n acelasi moment si sosiri n
momente diferite ; II - porniri si sosiri decalate n sensuri
diferite (A porneste mai trziu dar soseste mai devreme); III
- porniri si sosiri decalate n acelasi sens care se
compenseaza ; IV - porniri n momente diferite si sosiri
simultane. Copiii de 6 ani percep corect durata n situatiile I
si II. n situatia IV, echivalenta din punct de vedere logic cu
situatia I, se obtin raspunsuri corecte n proportie de numai
56% la copiii de 6 ani si de 28% la copiii de 7-8 ani. Mai

interesant este nsa un alt fapt. Chiar daca unii copii de 6-7
ani dau raspunsuri corecte la situatia I, justificarea
raspunsurilor este eronata. Din 25 de copii, doar unul singur
s-a referit la decalajul sosirilor, ceilalti justificnd
inegalitatea duratelor prin referiri la natura traseului
parcurs de partener, traseu n totalitate necunoscut. Iata
cum estimarea duratelor devine foarte dificila n conditiile n
care subiectii detin doar informatii cu privire la relatiile de
ordine dintre punctele de plecare si de sosire a mobilelor
care se deplaseaza, nu si despre viteza si distanta parcursa
de ele.
6.2.3. Orientarea temporala
Orientarea temporala depaseste practic perceptia si
estimarea timpului, dar se bazeaza pe ele. Ea consta n a
situa o faza a schimbarii n raport cu un ntreg ciclu de
schimbari. n aceste conditii, principala problema care se
ridica este aceea a reperelor de care se foloseste omul pentru
a se putea orienta. Cei mai multi autori considera ca exista
trei sisteme, interne sau externe, care ndeplinesc un
asemenea rol: sistemul fizic si cosmic (alternanta zi/noapte,
miscarea
astrelor,
succesiunea
zilelor,
lunilor,
anotimpurilor); sistemul biologic (ritmicitatea functiilor
organismului: somn si veghe, alimentatie, ciclurile
metabolice); sistemul socio-cultural (existenta si activitatile
umane, ambele amplasate socio-istoric si socio-cultural).
Aceste sisteme furnizeaza direct sau indirect (observabil sau
pe baza unor metode de analiza elaborate) informatii despre
mecanismele implicate de orientarea temporala. Ipotezele cu
privire le aceste mecanisme sunt diverse. Ele pot fi clasificate

n doua categorii: unele care resping necesitatea unui

cronometru interior sau procesor temporal specific
perceperii timpului; altele care postuleaza interventia unui
asemenea procesor temporal. Pentru primii, anumiti indici
interni sau externi, n esenta nontemporali, care evolueaza in
functie de timp si ghideaza comportamentul, pot deveni
semnale pertinente pentru orientarea temporala. Pentru
ceilalti, aceiasi indici interni si externi sunt compatibilizati n
interiorul unitatilor functionale

integrate mecanismelor cronometrice interne. n acest caz

informatia temporala este tratata n memorie, iar traducerea
ei comportamentala este asigurata de un organ de luare a
deciziei (vezi Lejeune si Macar, 1994, p. 866).
Unul dintre cele mai cunoscute modele care postuleaza
existenta unui procesor temporal este cel imaginat de
Church n 1984. El comporta sase elemente organizate n trei
niveluri: primul nivel se refera la masurarea duratei,
compunndu-se dintr-o baza de timp, de durata, de
impulsiuni care tranziteaza printr-un ntrerupator spre un
acumulator unde se aditioneaza ntr-o maniera absoluta, ca
unitati aritmetice ; al doilea nivel este cel al memoriei de
lucru si de referinta care permite stocarea temporara sau
permanenta a impulsurilor contabilizate de acumulator; cel
de-al treilea nivel este cel al deciziei, care compara
continutul informatiei din memoria de lucru cu cea din
memoria de referinta n vederea luarii deciziei (vezi fig.
2.39). Procesorul temporal este, asadar, un fel de

cronometru (ceas) interior. Din pacate, modelul este departe

de a raspunde la toate ntrebarile. De pilda : exista o singura
baza de timp sau mai multe? ; ce raporturi se stabilesc ntre
aceasta baza de timp si ceasul intern care determina
ritmurile biologice ? ; functioneaza modelul si la animale ? ;
este el dependent de vrsta ? etc. Oricum,
modelul lui Church ramne un punct de referinta n
psihologia timpului.
6.3. Perceptia miscarii
6.3.1. Importanta miscarii si a perceperii ei
Conceputa ntr-un sens foarte larg, miscarea desemneaza
schimbarea, transformarea obiectelor ii fenomenelor lumii
materiale sau ideale. ntr-un sens mai restrns, miscarea se
refera la deplasarea obiectelor n spatiu, la schimbarea
pozitiei lor ntr-un interval de timp determinat. Exista mai
multe feluri de miscare: reala (cnd un obiect se deplaseaza

dintr-un punct n altul); aparenta (cnd un obiect este

nemiscat si totusi pare ca se misca); indusa (cnd un obiect
este inclus/integrat n altul si pare ca se misca, n realitate cel
care se misca fiind obiectul integrator); autocinetica (cnd
privim un punct luminos ntr-o camera ntunecoasa n care
nu exista nici un reper, punctul respectiv pare ca se misca, n
realitate el ramnnd nemiscat); consecutiva (cnd privim o
suprafata n miscare si apoi ne aruncam privirea pe
obiectele din mediul nconjurator, avem impresia ca si

acestea se misca). Pot fi date nenumarate exemple care sa

ilustreze aceste tipuri de miscare. n figura 2.40 ele sunt
prezentate prin recurgerea la un spot luminos. Wertheimer
este cel care a demonstrat experimental miscarea aparenta.
Amplasnd doua surse luminoase la o distanta foarte mica
una de alta si aprinzndu-e pe rnd, la intervale scurte de
timp, de circa 1/16 secunde, lumina parea ca trece dintr-o
parte n alta. Descoperirea lui Wertheimer a primit
denumirea de fenomenul/jftf. Miscarea consecutiva (sau
stroboscopica) are o mare aplicabilitate in cinematografie :
imaginile statice care se succed cu o mare viteza unele dupa
altele (1/25 dintr-o secunda) dau senzatia miscarii.
Perceperea tuturor acestor forme ale miscarii are o mare
valoare adaptativa. Perceptia miscarii este considerata vitala
att n lumea animala, ct si n lumea umana. Nu de putine
ori ea a fost asociata cu supravietuirea. "Pradatorii" si
"pradatii" se salveaza sau pier datorita iutelii, repeziciunii
sau insuficientei miscarii. Tocmai pentru a putea percepe
mai bine miscarea, unele animale (iepurii, caprioarele) au
ochii amplasati pe partile laterale ale capului, putnd vedea
astfel si nainte si napoi. La om perceptia miscarii este si
mai importanta. Ea furnizeaza informatii despre pozitia
corpului n raport cu diferite obiecte, plasarea acestuia n
mediul nconjurator permitnd interactiunea cu obiectele
mobile ca si evitarea pericolelor sau obstacolelor. Actiunea
cu obiectele, miscarea lor contribuie la realizarea adecvata a
celorlalte procese psihice (perceptie,

reprezentare, memorie etc.) sau la corijarea erorilor. Sa nu

mai vorbim de faptul ca obiectele n miscare atrag atentia si
asigura o mai buna cunoastere a lor. Omul percepe prezenta
miscarii, obiectul care se misca, directia miscarii. S-ar parea
ca perceptia obiectelor n miscare este chiar mai importanta
dect perceptia obiectelor stationare. Miscarea este un fel de
comportament ce exprima procesele fundamentale la care se
refera o serie de stiinte. Astfel, stiintele cognitive (psihologia
cognitiva, neurostiintele cognitive) sunt interesate de
miscarile inteligente n care procesele cognitive se exprima
cu evidenta. Neurobiologia se orienteaza spre miscarile vitale
(respiratie, masticatie, locomotie) n masura n care ele
traduc activitatea circuitelor neuronice relativ identificabile,
cum ar fi generarea ritmului. Numai corelarea lor este n
masura sa rezolve o serie de probleme. Daca ne-am referi la
un comportament ritmic, cum este locomotia, si daca am
analiza maleabilitatea lui sub influenta intentiilor
subiectului, am dispune de un model comportamental
adecvat pentru a ntelege o serie de aspecte functionale si
teoretice fundamentale. Ritmicitatea permite, n esenta,
expresia n timp real a intentionalitatii sub forma
modulatiilor sinergiei locomotorii. Aceasta modulare este
momentul articularii proceselor cognitive cu cele senzoriomotorii pentru a produce "miscarea inteligenta" (vezi
Pailhous si Thinus-Blanc, 1994, pp. 749-750).
6.3.2. Mecanismele perceptiei miscarii
Cum se explica perceptia miscarii, care sunt mecanismele
care stau la baza ei? - iata ntrebari care si cauta raspunsul.

Nu exista nici un dubiu asupra faptului ca n realizarea

perceptiei miscarii o semnificatie enorma o are analizatorul
vizual. Se afirma chiar ca perceptia miscarii este unul dintre
cele mai elementare aspecte ale vazului evoluat. Cnd citim o
carte, ochii se misca permanent, miscarile lor producnd n
mod natural miscarea imaginii pe retina. n acest caz, cartea
este perceputa ca nemiscata. Cnd tinem cartea nchisa si o
miscam nainte si napoi, determinam imaginea retiniana sa
se miste. n acest al doilea caz, cartea este perceputa ca
miscndu-se. n fine, daca vom privi fix, n timp ce rotim
cartea, vom percepe cartea ca miscndu-se chiar daca
imaginea de pe retina ramne stabila. Toate aceste situatii
demonstreaza ca unul dintre mecanismele perceptiei
miscarii l constituie coordonarea dintre miscarile imaginii
de pe retina si miscarile ochilor.
Iluziile care apar n timpul perceptiei miscarii pot fi
considerate un alt mecanism specific al acesteia. De obicei
percepem miscarea obiectelor unul relativ la altul. De aici
apar nsa nenumarate iluzii: cnd ne aflam ntr-un tren si
privim la un altul care a pornit de pe o linie vecina, avem
impresia ca trenul nostru este cel pornit; cnd ne aflam ntrun obiect care se deplaseaza (automobil, tren etc.) si privim
doua obiecte de marimi diferite aflate la o mare distanta,
obiectul mic este perceput ca miscndu-se, pe cnd cel mare
ca fiind nemiscat; percepem luna ca trecnd n spatele
norilor, chiar daca stim ca norii, si nu luna, se misca; n timp
ce ne aflam ntr-un automobil, acesta se misca nainte, n
timp ce obiectele par a se misca napoi. Toate aceste iluzii se
datoreaza lipsei unor puncte de reper. De ndata ce
asemenea puncte de reper sunt fixate, iluziile dispar. Se

demonstreaza n felul acesta importanta reperelor n buna

functionare a perceptiei miscarii.
Orict de interesante si plauzibile ar fi aceste explicatii care
leaga perceptia miscarii de functionarea analizatorului
vizual, ele sunt, n esenta, limitate. Explicarea perceptiei
miscarii a nceput sa avanseze spectaculos de ndata ce s-a
facut apel la datele din domeniul perceptiei spatiului si
perceptiei timpului. Perceptia miscarii presupune nu

numai coordonarea miscarilor ochilor cu miscarile

imaginilor de pe retina, ci si coordonarea spatio-temporala.
Paralaxa miscarii, care da impresia de adncime si de
schimbare, a devenit unul dintre mecanismele explicative
cele mai importante ale perceptiei miscarii. Unii autori,
printre care Gibson (1960), au aratat ca sursa majora de
informatii pentru omul aflat n miscare o reprezinta
patternul fluxului optic, iar fluxul optic este creat de
miscarea elementelor n spatiul vizual atunci cnd ne aflam
n deplasare. Apelul la coordonatele spatio-temporale n
explicarea perceptiei miscarii a facilitat ntelegerea
perceperii tridimensionalitatii. Cea de-a treia dimensiune a
obiectelor, absenta n stimularea retiniana, este relevata
tocmai de miscare. Mai mult dect att, miscarea creeaza o
structura si o semnificatie ntr-o stimulare considerata a fi
nonsemnificativ. Extrem de interesant n acest sens este
experimentul efectuat de Johansson (1950 ; 1973). El a
mbracat actori n negru si Ie-a atasat mici luminite in
anumite parti ale corpului (ncheieturile minilor, coate,
umeri, solduri, genunchi si picioare). Actorii astfel echipati
au fost introdusi ntr-o camera ntunecoasa si filmati n doua
situatii: de nemiscare; de miscare (actorii ndeplineau
diferite conduite: plimbare, alergare, saritura, schiopatat,
mpingere, dans cu un alt partener echipat si el cu luminite).
Filmele au fost date spre vizionare altor persoane. Cnd
actorii nu se miscau, observatorii au perceput un pattern de
lumini fara nici o semnificatie. De ndata ce actorii se
miscau, au fost perceputi ca persoane aflate n miscare. Mai
mult dect att, alti autori (Kozlowski, Cutting, Barclay,
1977 ; 1978) au aratat ca observatorii pot determina cu
acuratete si sexul actorilor care purtau luminite, ghidndu-

se dupa miscarea relativa a umerilor si soldurilor celor care

se deplasau (vezi Carlson, 1993, p. 157). si alte fenomene,
cum ar fi perceptia cauzalitatii, mentinerea echilibrului etc.
sunt legate de perceptia miscarii, care se dovedeste a fi
esentiala pentru buna desfasurare a existentei umane.