Curs 1 02.10.

2013

Drept procesual civil I

Examen:
un subiect de teorie (tratarea exhaustiva a problematicii; spre exemplu: comparatie, corelatie);
10 intrebari grila deschise (4 variante) nu se puncteaza partial;
o speta.
Bibliografie:
Drept procesual civil. Drept execuional civil. Arbitraj. Drept notarial (Viorel Mihai Ciobanu,
Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu), Editura National, 2013;
Noul Cod de procedura civila. Comentat si adnotat (coord. Viorel Mihai Ciobanu), Editura
Universul Juridic, 2013;
Drept procesual civil (Mihaela Tabarca), Editura Universul Juridic, 2013;
Noul cod de procedura civila comentariu pe articole (coord. Gabriel Boroi), Editura Hamangiu, 2013;
Noul Cod de procedura civila Vol. I si Vol. II. Comentarii pe articole (Ion Deleanu, Valentin
Mitea, Sergiu Deleanu), Editura Universul Juridic, 2013;
Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole (Ioan Les), Editura CH Beck, 2013.
Seminar:
av. Paul Pop.

Forma, materia si metoda procesului civil

I. Forma procesului civil
In legatura cu aceasta chestiune se retin trei elemente:

1. Procesul civil incepe prin sesizarea instantei

Spre deosebire de procesul penal, procesul civil nu incepe ex officio, ci este manifestarea unor
interese de principiu private. Este asadar normal ca o regula de baza a procesului civil sa fie ca instanta sa se
pronunte doar daca partea interesata ii solicita acest lucru. Investirile si pronuntarile din oficiu nu sunt reguli
in procedura civila.
Cu toate acestea, exista situatii exceptionale cand instanta se investeste din oficiu:
! art. 165 NCC cererea de punere sub interdictie a unei persoane a carei stare impune acest lucru
poate fi decisa din oficiu de catre instanta;
! art. 918 NCPC ipoteza procedurii divortului: instanta se va pronunta chiar daca partile nu au
cerut prin cererea de divort, asadar ex officio, asupra exercitarii autoritatii parintesti, precum si asupra
contributiilor parintilor la cheltuielile de crestere si educare ale copiilor minori si asupra numelui pe care sotii
il vor purta dupa divort;
! art. 17 CPP solutionarea din oficiu a laturii civile atunci cand partea vatamata este un minor care
nu are capacitate de exercitiu sau are capacitate de exercitiu restransa (solutie identica in art. 19, alin. 3 NCPP).

2. Procesul civil continua cu dezbaterile

Acestea sunt reprezentate de administrarea de probe, discutarea de exceptii si aspectele de punere a
concluziilor pe fond este cea mai ampla parte a procesului civil.

3. Procesul civil se finalizeaza printr-o hotarare

Hotararea este actul final care cuprinde doua componente:
! un comandament (o obligatie) pe care instanta il pune in sarcina partilor, caracterizat prin executio;
! rationamentul logic, care explica prima componenta, definit prin notiunea de cognitio
(considerentele hotararii, in limbaj uzual).
*OBS: OG nr. 13/1998 a modificat Codul de procedura civila de la 1865, prevazand ca o hotarare
nu se mai motiveaza decat daca impotriva hotararii se formuleaza o cale de atac (pentru degrevarea
instantelor); insa, OUG nr. 290/2000 a abrogat aceasta dispozitie.
Actualmente, este obligatorie motivarea hotararilor judecatoresti: art. 425, alin. 1, lit. b NCPC.

II. Materia procesului civil

Aceasta este compusa din conflictul dintre parti, raportul litigios dedus judecatii. Din punct de
vedere juridic, oamenii se afla intr-un permanent conflict, intr-o stare de contradictorialitate latenta. Atunci
cand aceasta stare devine acuta (atunci cand prin mecanismele cooperarii nu se mai poate gestiona aceasta
stare), intervine procesul civil.

III. Metoda procesului civil

De regula, persoana care doreste sa deduca judecatii o cauza (intrucat judecata se face la cerere),
angajeaza un avocat, ce face o prima incadrare a cauzei, ce ordoneaza sub aspect juridic informatiile primite.
Teoretic, judecatorul are doua modele de solutionare a cauzei, unul propus de parat, iar altul de catre
reclamant. Judecatorul poate sa admita unul dintre modele, niciunul, sau sa ia cate ceva din fiecare
(admiterea in parte).
Judecatorul, chiar daca trebuie sa afle adevarul, este supus el insusi legii. Pentru a ajunge la rezultatul
final, judecatorul se supune numai legii, iar nu si propriei constiinte. Art. 7 NCPC principiul legalitatii.
Judecatorul nu se poate pronunta pe cale de reglementare. Ca regula, judecatorul aplica legea la
cazuri particulare ce sunt deduse judecatii, neputandu-se substitui legiuitorului pentru a crea drept, pentru ca
atunci ar avea loc un exces de putere (art. 5, alin. 4 NCPC).
Dreptul procesual roman repudiaza sistemul judecatorului-legiuitor (prezent in common law). Acest
text are si neajunsuri, intrucat poate sta la baza practicii neunitare (ce isi are sursa in independenta
judecatorului, garantata de Constitutie).
Exista si elemente de corectie ale practicii neunitare: recursul in interesul legii (solutia ICCJ fiind
obligatorie pentru toate instantele). In doctrina (prof. Deleanu), s-a replicat ca textul ce obliga toti judecatorii
sa tina cont de o decizie a ICCJ ar fi neconstitutional, intrucat judecatorul de la ICCJ ar deveni legiuitor.
Opinie contrara (prof. Briciu): lucrurile nu stau asa, caci nu se creeaza o lege prin recursul in interesul legii,
ci se interpreteaza o lege; oricand o lege poate fi modificata, astfel incat interpretarea data de ICCJ poate
deveni caduca.

Un alt mecanism de corectie a practicii neunitare este reprezentat de sesizarea ICCJ in vederea
pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (noi sau dificile). ICCJ dezleaga
chestiunea, iar instanta de fond va rezolva pricina potrivit interpretarii legii (nu a cauzei) oferite de ICCJ.
Legislatia romana, ce este adesea lacunara sau chiar excesiva, ce prezinta uneori duble reglementari,
poate incurca judecatorul. ICCJ, intr-un recurs in interesul legii, a dispus ca un text (care nu era in vigoare)
este in realitate in vigoare (referitor la sporuri salariale pentru magistrati). Presedintele Romaniei a sesizat
Curtea Constitutionala a Romaniei pentru a rezolva un conflict intre puterea judecatoreasca si cea legiuitoare.
Judecatorul trebuie asadar sa tina cont de limitele puterii sale.
Totusi, exista situatii in care legea da posibilitatea judecatorului sa aiba o apreciere suverana
asupra unor elemente, atunci cand apreciaza anumite standarde instrument de masura al comportamentelor
si situatiilor in termini de normalitate, cum ar fi ordinea publica si bunele moravuri, buna-credinta,
standardul bunului proprietar, etc.
De obicei, judecatorul este tinut de o anumita motivare, de un anumit rationament. Insa, nu este
necesara motivarea hotarii: in cazul stramutarii; nu este necesar sa se motiveze decizia de a trimite hotararea
la o anumita instanta din aceeasi circumscriptie (art. 498, alin. 2, teza a II-a NCPC din materia recursului).
Exista si situatii cand legea da judecatorului puteri extinse, insa fiind obligat sa motiveze (spre
exemplu, la ordonanta presedintiala). Motivarea ordonantei presedintiale nu are autoritate de lucru judecat.

Definitia procesului civil

Procesul civil reprezinta activitatea desfasurata de catre instanta, impreuna cu procurorul, partile,
organele de executare si alte persoane sau organe care participa la infaptuirea de catre instantele judecatoresti
a justitiei in pricinile civile, in vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si
executarii silite a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevazute de lege.
Elementele definitiei:
1. Justitia se infaptuieste doar de catre instanta (celelalte persoane mentionate doar participa);
2. Justitia presupune si realizarea unor interese legitime (cum ar fi la actiunile posesorii) si nu numai
apararea unor drepturi;
3. Procesul are doua parti: judecata (ce se termina prin pronuntarea unei hotarari) si executarea (ce
presupune punerea in executarea a unor hotarari sau altor titluri executorii contracte de leasing, contracte de
credit bancar, cambiile, cecurile, biletele la ordin etc.).
In ceea ce priveste faza judecatii, aceasta cuprinde mai multe etape:
etapa scrisa, ce debuteaza cu cererea de chemare in judecata si cu raspunsul dat acesteia de catre
parat (intampinare);
cercetarea procesului, in cadrul careia judecatorul administreaza probele propuse de catre parti si
rezolva incidentele (exceptii, cereri de suspendare etc.);
etapa dezbaterilor (partile pun concluzii finale);
faza deliberarii;
hotararea (pronuntarea si comunicarea acesteia);
faza cailor de atac (apel, recurs, revizuire, contestatie in anulare) aceasta faza poate sa nu existe.

Izvoarele dreptului procesual civil

Constitutia Romaniei (dreptul la aparare este o norma de natura procesuala, accesul liber la
justitie, independenta instantelor);
Conventii si tratate internationale la care Romania este parte (Conventia privind procedura
civila de la Haga din 1954, CEDO art. 6, par. 1);
Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea
hotararilor in materie civila si comerciala, ce va inlocui Regulamentul nr. 44/2001 (incepand cu 2015);
Noul Cod de procedura civila (Legea nr. 134/2010). Spre deosebire de vechiul Cod de
procedura civila, acesta este mai amplu, preluand insa foarte mult din doctrina vechiului Cod. Structura
NCPC nu difera mult, nefiind un Cod ce schimba radical fata procedurii civile. Sursa de inspiratie principala
este reprezentata de Regulile procedurale ale Cantonului Geneva (iar in completare, cu regulile procedurale
din Belgia, Germania, Franta, Quebec).

Domeniul de aplicare al Noului Cod de procedura civila

Este relevant art. 2 NCPC (Aplicabilitatea generala a Codului de procedura civila). In sistemul
de drept roman, nu exista decat doua proceduri: cea civila si cea penala. Asadar, nu exista in mod distinct o
procedura administrativa, contraventionala etc., ci doar reguli derogatorii de la dreptul procesual civil.
NCPC se aplica si in materie penala, atunci cand regulile de procedura penala lasa nereglementata o
situatie. ICCJ a precizat intr-un recurs in interesul legii (Decizia nr. XXXIV/2006) ca atunci cand procedura
penala tace, se poate recurge la principiile procedurii civile.
Procedura penala deroga (reprezinta o dispozitie cu caracter derogatoriu) de la procedura
civila, considerata regula (dreptul comun).

Alte izvoare ale dreptului procesual civil din legi speciale:

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor;
OG nr. 2/2000 privind organizarea activitatii de expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara;
Legea dialogului social nr. 62/2011;
Legea societatilor nr. 31/1990;
OG nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii.

Reguli de interpretare:
1. Normele procesuale speciale deroga de la cele generale.
2. Atunci cand o norma procesuala speciala tace, se completeaza cu norma generala.
3. O norma speciala anterioara nu poate fi abrogata printr-o norma generala ulterioara, decat daca se
prevede in mod expres. Exceptie: art. 83, lit. k din Legea nr. 76/2012 (La data intrarii in vigoare a Codului
de procedura civila se abroga: k) orice alte dispozitii contrare, chiar daca sunt cuprinse in legi speciale).

Normele de procedura civila

I. Norme de organizare judecatoreasca
Aceste norme stabilesc organizarea sistemului judiciar in ansamblu, precum si compunerea si
constituirea completelor de judecata. Normele de organizare judecatoreasca se regasesc atat in Noul Cod de
procedura civila, cat si in legi speciale, cum ar fi Legea nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004.

II. Norme de competenta

Aceste norme stabilesc atributiile instantelor, fie in raport cu alte organe ale statului, fie intre ele.
Exista mai multe tipuri de competenta, cum ar fi: competenta generala (competenta instantelor fata de
competenta Consiliul Concurentei etc); competenta teritoriala; competenta materiala etc.

III. Norme de procedura propriu-zise

Aceste norme stabilesc regulile de judecata, formele actelor si termenele in care actele pot fi facute.
Acestea sunt cele mai numeroase norme si se regasesc in mare parte in Noul Cod de procedura civila, dar si
in legi speciale.

Desi procedura civila apartine dreptului privat, dreptul procesual civil este reglementar ca natura
juridica, ceea ce face ca multe dintre normele sale sa fie imperative. Exista si in cadrul procedurii civile
norme dispozitive, insa aceasta sintagma nu le reprezinta cel mai bine.
O mai buna clasificare ar fi impartirea normelor procedurale civile in:
norme de ordine publica;
norme de ordine privata.
Teoretic, normele dispozitive presupun posibilitatea derogarii de la acestea. Insa, dispozitivul unei
norme procesual-civile presupune posibilitatea neinvocarii incalcarii acestei norme. Incalcarea normelor de
ordine privata nu poate fi invocata decat la termenul imediat ulterior incalcarii.

Normele de organizare judecatoreasca

Acestea sunt in marea lor majoritate norme de ordine publica, intrucat vorbim despre organizarea
statului (instantele sunt autoritati ale statului). In conceptul de norme de organizare intra incompatibilitatile
judecatorului, ca incidente la compunerea corecta a instantei. Exista norme de incompatibilitate absoluta (spre
exemplu: judecatorul care a pronuntat o hotarare nu se poate pronunta si in apel sau recurs) si norme de
incompatibilitate relativa (spre exemplu, judecatorul este sotul uneia dintre parti; judecatorul s-a antepronuntat).
Insa, indiferent daca vorbim despre incompatibilitate absoluta sau relativa, judecatorul care cunoaste
cauza de incompatibilitate este obligat sa se abtina (art. 43, alin. 2 NCPC).
Normele de competenta
Normele de competenta generala si cele de competenta materiala au caracter imperativ in toate
cazurile. In schimb, normele de competenta teritoriala au caracter imperativ doar atunci cand legea prevede
ca au caracter de ordine publica (spre exemplu, in sfera starii si capacitatii persoanei, actiunilor reale
imobiliare, succesiuni, societati, insolventa sau concordat preventiv si cererile impotriva unui consumator).

Normele de procedura propriu-zisa

Acestea sunt fie de ordine publica, fie de ordine privata, in functie de valoarea protejata. Spre
exemplu, termenul de exercitiu al cailor de atac este de ordine publica (daca ar fi lasat la aprecierea partilor,
statul si-ar putea asuma posiblitatea existentei unui conflict deschis pe termen indefinit).
Ca exemplu de norme de ordine privata: conventiile asupra probelor (art. 256 NCPC) spre
exemplu, se poate conveni ca paratul sa faca probatiunea; conventiile asupra ascultarii anumitor persoane ca
martori: art. 315, alin. 2 NCPC (ce ofera o consacrare legislativa unei solutii jurisprudentiale anterioare).
Alta clasificare a normelor de procedura propriu-zisa: norme privind procedura gratioasa, procedura
contencioasa, procedura executarii silite.

Aplicarea in timp a legii procesual-civile

Regula generala in materie este neretroactivitea legii (tempus regit actum). Procesul civil
presupune o succesiune de acte ce au o legatura unele cu altele si genereaza efecte unele pentru altele. Uneori
se pune problema in procedura ce semnifica neretroactivitatea legii noi.
Sub imperiul Codului de procedura civila de la 1865 se aplica principiul aplicarii imediate a legii
noi, cu urmatoarele precizari: instantele legal investite sub legea veche raman investite; actele de procedura
se fac potrivit legii din momentul actului; caile de atac sunt cele din momentul pronuntarii hotararii.
Sub imperiul Noului Cod de procedura civila, solutia este diferita. Art. 25, alin. 1 NCPC: Procesele
in curs de judecata, precum si executarile silite incepute sub legea veche raman supuse acelei legi ( ! ).
! In ceea ce priveste competenta, se pastreaza regula veche procesele in curs la data schimbarii
competentei printr-o lege noua vor fi judecate in continuare de instantele legal investite sub legea veche.
In plus fata de vechea reglementare, sub imperiul Noului Cod de procedura civila se prevede ca si
in cazul casarii cu trimitere se va aplica legea veche (art. 25, alin. 2 NCPC).
Solutie identica sub imperiul ambelor coduri: in cazul in care se desfiinteaza o instanta legal
investita sub legea veche, dosarele se vor trimite instantei competente potrivit legii noi.
! In privinta hotararilor:
sub imperiul VCPC, calea de atac este cea de la momentul pronuntarii;
sub imperiul NCPC, hotararile sunt supuse cailor de atac, motivelor si termenelor prevazute de
legea sub care a inceput procesul (art. 27 NCPC).
! In privinta probelor:
Art. 26 NCPC: Legea aplicabila mijloacelor de proba
(1) Legea care guverneaza conditiile de admisibilitate si puterea doveditoare a probelor
preconstituite si a prezumtiilor legale este cea in vigoare la data producerii ori, dupa caz, a
savarsirii faptelor juridice care fac obiectul probatiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii in vigoare la data administrarii lor.
Pentru probele ce nu sunt preconstituite si pentru prezumtiile simple, se va aplica regula generala
prevazuta de art. 25, alin. 1 NCPC. Administrarea probelor nu implica fondul dreptului.

Curs 2 09.10.2013

Principiile fundamentale ale procesului civil

Acestea se regasesc in Titlul preliminar Capitolul II Principiile fundamentale ale procesului civil.
Desi aceste principii nu era reglementate expres de vechiul Cod de procedura civila, se desprindeau
din intreaga reglementare. Totusi, exista si unele principii noi, ce nu erau reglementate anterior.

1. Principiul accesului liber la justitie

Nu apare expressis verbis in Noul Cod de procedura civila. Totusi, apare la nivel constitutional
(art. 21 din Constitutia Romaniei), conventional (art. 6, par. 1 CEDO), legal (art. 2 din Legea nr. 304/2004).
Potrivit art. 6 NCPC, se presupune ca din moment ce exista dreptul la judecarea cauzei (la
introducerea cererii de chemare in judecata), este astfel consacrat si accesul liber la justitie.
Accesul liber la justitie nu este un drept absolut, intrucat statul poate sa-l limiteze, insa limitarile
trebuie sa aiba un scop legitim si sa fie proportionale cu acest scop urmarit. Astfel, atunci cand se stabileste
ca pentru a se declansa un proces este nevoie sa se plateasca taxe judiciare de timbru, trebuie sa
recunoastem ca este o limitare a accesului liber la justitie. CEDO a statuat in sensul ca existenta unor taxe
judiciare de timbru nu reprezinta o incalcare a accesului liber la justitie, insa statul trebuie sa se preocupe ca
cuantumul acestora si raportarea la natura pricinii sa nu reprezinte o piedica a accesului liber la justitie.
Mecanismul este ajutorul public judiciar.
Cauze relevante CEDO: Brezeanu c. Romaniei (21.07.2009); Weissman c. Romaniei (24.05.2006);
Iorga c. Romaniei (25.01.2007).
Existenta unor proceduri prealabile (spre exemplu, in contenciosul administrativ unde este
necesara o plangere prealabila ce trebuie solutionata in 30 zile) nu reprezinta o ingradire a accesului la justitie.
Totusi, durata acestora nu trebuie sa fie excesiva si nici costisitoare din punct de vedere financiar.
In concluzie, legislatia romana se incadreaza in limitele acceptabile impuse de principiul accesului
liber la justitie. Totusi, in materia taxelor de timbru, echilibrul prezentat anterior nu este respectat intotdeauna
(opinie Briciu). Spre exemplu, cauzele de partaj judiciar sunt timbrate cu 5% din masa partajabila, desi
aceasta pricina nu prezinta probleme juridice dificile. Scopul finantarii sistemului judiciar nu trebuie sa
ingradeasca accesul liber la justitie prin impunerea unor taxe disproportionate (de obicei, cuantumul taxei de
timbru se calculeaza in raport cu dificultatea pricinii). Exista si posibilitatea partajului amiabil la notar; taxele
prohibitive in instanta sunt favorabile notarilor (in privinta partajului).

2. Principiul dublului grad de jurisdictie

Acest principiu nu este precizat expres nici in VCPC, nici in NCPC, nici in Constitutie, nici in
CEDO. Totusi, exista inca din perioada interbelica. Cu toate acestea, se poate deduce pe cale de interpretare
din art. 6, par. 1 CEDO, unde este mentionata notiunea de proces echitabil. Aceasta notiune este extrem de
elastica. Potrivit unor opinii, aceasta notiune de proces echitabil include si posibilitatea existentei unui
dublu grad de jurisdictie. In materie penala, CEDO prevede clar existenta unui dublu grad de jurisdictie.

Acest dublu grad de jurisdictie presupune gruparea instantelor de rang diferit, doua cate doua, pentru
asigurarea parcurgerii a doua judecati in fond.
Recursul nu reprezinta o judecata in fond; in recurs se verifica exclusiv aplicarea legii si nu si
faptele la care legea se aplica. Spre exemplu, judecatorul din recurs nu analizeaza buna sau reaua-credinta, ci
care sunt efectele bunei-credinte (daca aceasta a fost stabilita de instanta de grad inferior). Judecatorul in
recurs este un judecator al modului in care judecatorii ceilalti au analizat faptele. Este un judecator al
dreptului si nu al faptelor.
Noul Cod de procedura civila recunoaste in mod implicit acest principiu, deoarece in majoritatea
cazurilor se prevede dreptul la apel. In anumite cazuri (spre exemplu, contestatie la executare, contraventie
etc.) se suprima calea de atac a recursului si nu a apelului.

3. Principiul dreptului la un proces echitabil, in termen optim si previzibil

Sorgintea principiului este data de art. 6, par. 1 CEDO, ce vorbeste de notiunile de proces echitabil
si termen rezonabil. Insa, din jurisprudenta CEDO, s-a desprins ideea ca acest termen rezonabil ar trebuie sa
fie de fapt optim si previzibil.
In legislatia romana, in art. 21, alin. 3 din Constitutia Romaniei apare termenul rezonabil in
legatura cu procesul echitabil. Art. 6 NCPC: Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod
echitabil, in termen optim si previzibil, de catre o instanta independenta, impartiala si stabilita de lege. In
acest scop, instanta este datoare sa dispuna toate masurile permise de lege si sa asigure desfasurarea cu
celeritate a judecatii.
Procesul echitabil presupune existenta unui proces ce respecta principiile fundamentale, precum
contradictorialitatea, egalitatea si dreptul la aparare. NU este echitabil un proces in care partile nu isi pot
expune punctul de vedere cu privire la afirmatiile facute de partea adversa, sau unde este prezenta lipsa unui
mijloc procesual pentru parti de a-si manifesta nemultumirea fata de incompatibilitatea unui judecator, lipsa
recurgerii la un judecator mai experimentat pentru a rejudeca, lipsa posibilitatii de a se apara etc.
Judecarea unui proces echitabil nu are legatura cu judecarea cauzei in echitate. Judecarea in echitate
reprezinta ca judecatorul ar trebui sa se raporteze la principiile generale ale echitatii, pe care le va aplica
constiintei sale. Acest lucru nu este posibil, intrucat art. 5 NCPC prevede ca judecatorul trebuie sa se bazeze
pe dispozitii legale atunci cand adopta masuri. Numai in arbitraj, partile pot conveni ca arbitrii sa judece
pricina conform principiilor echitatii (amiable compositeur).
a) Termenul optim si previzibil este o notiune ce are sursa in sintagma rezonabil din Constitutia
Romaniei. Termenul optim reprezinta un termen adecvat pentru cauza care se judeca. Exista cauze
(suspendare de executare) unde un termen optim este de 24 de ore (daca executarea va avea loc in 24 de ore).
Cererea nu este necesar sa fie admisa, insa trebuie judecata in acest termen. Insa, la o actiune in revendicare
sau la partaj, un termen optim poate fi reprezentat si de cativa ani (este necesar sa se faca expertize, sa se
asculte martori etc.).
In ceea ce priveste principiul respectarii termenului optim, acesta nu se face in mod abstract, ci
tinandu-se seama de cativa coeficienti:
complexitatea procesului;
dificultatea dezbaterilor;
atitudinea partilor;
caile de atac.

Astfel, partea care a provocat amanari din propria culpa nu va putea sa invoce faptul ca procesul nu
a respectat un termen optim. De multe ori, termenele se depasesc si datorita atitudinii partilor. Spre exemplu,
o parte propune martori din strainatate (spre exemplu, din SUA); solicita efectuarea unor expertize extrem de
costisitoare; suspenda procesul pentru ca nu se prezinta.
Asadar, atitudinea partilor, in opinia CEDO, reprezinta un motiv de neinculpare pentru stat.
Obligatia judecarii intr-un termen optim este o obligatie de rezultat si nu de mijloace. Statul nu se poate
exonera afirmand ca nu exista suficienti judecatori, procesivitatea societatii etc.
Atunci cand vorbim despre un termen optim si previzibil pentru un proces, ne referim la faza de
judecata, faza de executare si, atunci cand exista proceduri prealabile accesului la justitie, si la procedurile
prejudiciare (tot ce inseamna in final rezolvarea problemei dedusa judecatii). Romania a fost condamnata de
CEDO si pentru lentoarea executarii hotararilor (spre exemplu, in materia restituirii proprietatilor).
b) Legislatia romana vorbeste si despre un termen previzibil. Previzibilitatea este una dintre
regulile care sta la baza NCPC. Spre deosebire de Codul de procedura civila de la 1865, Noul Cod de
procedura civila nu instituie aplicarea imediata a legii noi (vezi Curs 1).

Concretizari ale principiului dreptului la un proces echitabil, in termen optim si

previzibil:
estimarea duratei necesare pentru cercetarea procesului (art. 238 NCPC);
perimarea sanctiune pentru nelucrarea dosarului (art. 416-422 NCPC);
termenul in cunostinta este o fictiune a legii ce spune ca daca o persoana a fost o data in
instanta personal sau prin reprezentant sau daca a primit citatia si a semnat-o personal, se prezuma ca va
cunoaste toate termenele ulterioare (art. 229 NCPC);
contestatia privind tergiversarea procesului (art. 522-526 NCPC). Este o procedura de noutate
absoluta.
Oricare dintre parti, precum si procurorul care participa la judecata pot face contestatie prin care,
invocand incalcarea dreptului la solutionarea procesului intr-un termen optim si previzibil, sa solicite luarea
masurilor legale pentru ca aceasta situatie sa fie inlaturata.
Art. 522, alin. 2 NCPC prevede o lista exemplificativa de situatii cand se poate introduce aceasta
contestatie. Cauza Kudla c. Poloniei a generat aceasta jurisprudenta.
Regula CEDO ce impunea epuizarea mai intai a cailor interne inainte de apelul la CEDO avea o
deficienta, in legatura cu acele cauze in care se constata lentoarea unei cauze.
Astfel, CEDO a impus ca statele sa creeze mecanisme in sensul asigurarii mentinerii unei durate
previzibile. In concluzie, momentan, dupa respingerea unei contestatii privind tergiversarea procesului, se
poate apela la CEDO.

4. Principiul unei instante ce trebuie sa fie independenta, impartiala si stabilita

de lege
Acest principiu este consacrat de art. 6 NCPC.
Independenta este de doua tipuri:
independenta functionala: organele care judeca nu trebuie sa apartina executivului sau
legislativului si nici sa se afle sub influenta acestora. Chiar atunci cand executivul are posibilitatea
solutionarii unor contestatii (spre exemplu, in materie fiscala, achizitii publice), se poate merge si in
instantele de contencios administrativ;
independenta personala: vizeaza statutul judecatorilor (numire, avansare, demitere). Numirea
judecatorilor se face de catre Presedintele Romaniei, dar pe baza propunerii facute de CSM (prevaleaza
CSM); promovarea este exclusiv in mana CSM; demiterea are loc numai pentru motive expres prevazute de
lege si se decide tot de catre CSM, un organism ce nu apartine nici executivului si nici legislativului; membrii
sai sunt alesi de catre judecatori si de catre procurori.
Impartialitatea este la randul sau de doua tipuri:
impartialitate obiectiva: reprezinta aparenta de impartialitate (presupune inexistenta elementelor
care sa ofere o suspiciune credibila de impartialitate, aspecte precum rudenia dintre judecator si una dintre
parti, faptul ca una dintre parti este sotul sau se afla sub tutela judecatorului, faptul ca judecatorul a fost
avocat al partii, faptul ca judecatorul s-a antepronuntat). Impartialitatea obiectiva se raporteaza la standardele
societatii. Efectul elasticitatii impartialitatii obiective (elemente exterioare sunt palpabile) este prefigurat de
art. 42, alin. 1, pct. 13 NCPC (atunci cand exista alte elemente care nasc in mod intemeiat indoieli cu
privire la impartialitatea sa) in Codul de procedura civila de la 1865 numarul de cazuri de
incompatibilitate era strict limitat;
impartialitate subiectiva: forul interior al judecatorului.
Competenta instantelor se stabileste prin lege (art. 126, alin. 2 Constitutie).

5. Principiul legalitatii
Este consacrat atat la nivel constitutional, cat si la nivel legal:
Justitia se infaptuieste in numele legii (art. 124, alin. 1 Constitutie);
Procesul civil se desfasoara in conformitate cu dispozitiile legii (art. 7, alin. 1 NCPC);
Asigurarea suprematiei legii (art. 4 din Legea nr. 303/2004).
Consecinte ale principiului legalitatii:
! judecatorul nu poate decide contra legii, chiar daca actioneaza potrivit convingerilor sale (nu
poate judeca contra legem, chiar daca legea este nedreapta);
! judecatorul nu judeca in echitate, ci bazandu-se pe lege (exceptie in arbitraj);
! judecatorul poate si trebuie sa interpreteze legea.

6. Principiul contradictorialitatii
a) Este reglementat in art. 14 NCPC. Contradictorialitatea inseamna posibilitatea partilor de a
dezbate orice problema de drept sau de fapt pusa in discutie in cauza respectiva. Instanta nu poate hotari
decat dupa citarea sau infatisarea partilor. Contradictorialitatea nu reprezinta prezenta neaparata a partilor la
proces. Daca prin citare partile nu se prezinta, nu inseamna ca nu exista contradictorialitate, ci faptul ca
partile au ales sa nu se prevaleze de acest drept.
Exceptii:
procedura necontencioasa (nu exista parat);
proceduri urgente (exista parat, dar daca s-ar cita paratul, s-ar putea pierde termenul optim si
previzibil): ordonanta presedintiala, suspendarea executarii, asigurarea unor dovezi ce ar putea sa dispara;
proceduri a caror eficienta tine de caracterul secret al acestora (sechestrul asigurator sau poprirea
asiguratorie). Insa, apelul se va face cu citarea partilor.
b) Un alt aspect al contradictorialitatii este acela ca partile trebuie sa isi faca cunoscute reciproc si in
timp util motivele de fapt si de drept pe care isi intemeiaza pretentiile sau apararile, mijloacele de proba.
Instanta nu isi poate baza hotararea pe baza unor concluzii sau inscrisuri depuse dupa inchiderea dezbaterilor.
Pe langa reciprocitatea cunoasterii motivelor, mai este necesar si un termen util. Pretentiile partilor se prezinta
de obicei anterior, prin cererea de chemare in judecata, prin intampinare sau prin raspunsul la intampinare.
Aplicari: art. 201 NCPC, cererea de chemare in judecata se comunica paratului, care depune o
intampinare in termenul de 25 de zile, aceasta se comunica reclamantului care depune, in 10 zile, un raspuns
la intampinare. Sub vechiul Cod, principiul era desprins din diferite texte: daca se invoca o exceptie,
reclamantul trebuia sa raspunda pe loc (nu exista anterior un text pentru care sa se dea amanare). Daca partea
solicita, potrivit NCPC, instanta este obligata sa acorde timp celeilalte parti sa pregateasca o aparare.
c) Un alt aspect este obligatia partilor de a expune corect si complet situatia de fapt, obligatia de a
expune un punct de vedere fata de afirmatiile partii adverse, atunci cand acestea sunt relevante.
Astfel, contradictorialitatea impune si obligatii, nu numai drepturi.
d) Contradictorialitatea implica si dreptul partilor de a discuta si argumenta orice problema de fapt
sau de drept invocata de un participant la proces sau de instanta din oficiu. Corelativ, instanta are obligatia de
a pune in discutia partilor toate cererile, exceptiile si imprejurarile de fapt sau de drept invocate.
Aplicatii: art. 224 NCPC; art. 254, alin. 5 NCPC; art. 259 NCPC. Instanta pune in discutia partilor si
aspectele invocate din oficiu, nu numai aspectele invocate de catre parti. De asemenea, daca a invocat o
exceptie din oficiu, instanta trebuie sa o expuna, pentru ca partile sa poata combate argumentele sau sa le
imbratiseze.
Contradictorialitatea este un principiu care vizeaza nu doar partile, ci si instanta.
e) Hotararea va fi intemeiata numai pe motive, explicatii sau probe supuse in prealabil dezbaterii
partilor. Aplicatii: art. 400 NCPC; art. 425, alin. 1, lit. b NCPC.
Instanta nu isi poate intemeia solutia pe propriile cunoasteri (perceptii personale) asupra cauzei.
In situatia absentei contradictorialitatii (cand partile refuza sa se combata una pe cealalta nu se
prezinta niciuna la proces, desi au fost legal citate) intervine suspendarea procesului (timp de 6 luni), dupa
care se perima. Este asa numitul non-combat. O alta ipoteza o reprezinta solicitarea de termene repetate de
catre parti (este permis o singura data, fara a se preciza vreun motiv pentru solicitarea amanarii).
Sanctiunea incalcarii contradictorialitatii este nulitatea hotararii.

7. Principiul dreptului la aparare

Art. 24 din Constitutie dreptul la aparare este garantat; art. 13 NCPC; art. 15 din Legea nr. 304/2004.
I. Exista un drept la aparare in sens material, care presupune crearea unui complex de drepturi, care
asigura posibilitatea ca partea sa-si sustina interesul in instanta. Astfel, acesta este mai degraba o sinteza de
drepturi pe care legislatia le cunoaste in mod particular (dreptul de a fi citat, de a face cereri, de a recuza
judecatorii, de a participa la dezbateri, de a exprima punctul de vedere cu privire la afirmatiile partii adverse
sau ale instantei). In general, aceste garantii se regasesc in principiul contradictorialitatii.
II. In sens formal, acest drept la aparare reprezinta posibilitatea persoanei fizice de a avea un avocat
sau a persoanei juridice de a avea un avocat sau un consilier juridic.
a) In civil, in principiu, prezenta avocatului reprezinta o optiune pentru parte (nefiind obligatorie).
Doar in penal, in anumite cazuri, prezenta avocatului este obligatorie.
b) NCPC: in faza recursului, prezenta avocatului este obligatorie, in sensul ca cererea de recurs,
intampinarea, sustinerea, orice cereri facute in recurs, nu pot fi facute decat prin avocat sau, in cazul
persoanelor juridice, prin consilier juridic. Aceasta regula este inclusa in art. 13 NCPC, dar este reluata in
materia reprezentarii la art. 83-84 NCPC. Textul este extrem de contestat, caci se afirma ca este o ingradire a
accesului la justitie. Totusi, accesul la justitie poate fi ingradit, daca masura este proportionala cu scopul
urmarit prin ingradirea accesului la justitie. Astfel, situatia de fapt a fost deja prezentata in fond si apel. In
recurs se discuta doar doctrina, jurisprudenta si drept pur. O parte, in principiu profan al dreptului, nu se va
putea descurca; recursul ar trebui prezumat a fi adresat doar specialistilor dreptului.
Noul Cod de procedura civila a incercat sa stopeze posibilitatea partilor de a discuta chestiuni de
fapt la instanta de recurs (instantele puteau respinge recursul ca nul, intrucat nu se incadra in cele noua
motive de recurs prevazute de Codul de procedura civila de la 1865).
Exceptii de la regula:
partile pot fi reprezentate in recurs, prin exceptie, si daca mandatarul acesteia, sot sau ruda de
pana la gradul II cu partea este licentiat in drept.
reprezentarea instantelor si a parchetelor: art. XI din Legea nr. 2/2013 (vezi Seminar 1 Briciu).
c) Se pune intrebarea ce se intampla daca, in recurs, partea nu are fonduri necesare pentru a angaja
un avocat. Legislatia ofera varianta ajutorului public judiciar, adica numirea unui avocat din oficiu. Conditiile
de accedere la ajutorul public judiciar sunt stabilite prin OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in
materie civila ce prevede anumite plafoane pentru acordarea ajutorului.
d) Cand cel chemat in judecata este citat prin publicitate (domiciliu necunoscut), instanta numeste
un curator judiciar dintre avocatii desemnati de barou, care va reprezenta interesele paratului.
Statul nu-si poate asuma egalitatea de aparari sub aspectul conceptiilor pe care le dezvolta avocatii.
Oamenii nu se afla pe pozitii egale din punct de vedere al fondului, chiar daca sunt egali in mod formal. Cu
toate acestea, statul are obligatia de a asigura un anumit standard.

8. Principiul rolului activ al judecatorului

Istoric, exista doua tipuri de proceduri:
! procedura acuzatoriala (rol pasiv al judecatorului, acesta nemanifestandu-se in niciun fel,
neintervenind in administrarea probelor, nedezvoltand conceptii juridice noi);
! procedura inchizitoriala (rol activ al judecatorului, ce intervine in dezbaterea partilor, propune
probe noi chiar daca partile nu le-au propus sau daca partile se impotrivesc, judecatorul poate ajuta apararea
unei parti, sugerand argumente).
Actualmente, in Romania este o combinatie intre cele doua tipuri de proceduri. Astfel, judecatorul
are rol activ temperat, pentru a nu fi partinitor. Granita dintre rol activ si partinire este atat de subtire, incat
poate fi usor depasita.
Ipostaze ale rolului activ temperat al judecatorului:
a) Judecatorul staruie pentru rezolvarea amiabila a cauzei: art. 21 NCPC.
Aplicatii: art. 227 NCPC (prezenta personala a partilor in vederea solutionarii amiabile a litigiului
chiar daca acestea au avocati); art. 14, alin. 2 NCPC; art. 920 NCPC (divort); art. 982 NCPC (partaj). Atat
divortul, cat si partajul sunt impregnate de rezolvarea unui conflict de familie, sugerand impacarea partilor.
b) In vederea aflarii adevarului, judecatorul poate pune in discutia partilor aspecte de fapt si drept,
chiar daca nu sunt mentionate in cerere si intampinare.
c) Judecatorul poate administra din oficiu probe, chiar daca partile nu le-au solicitat sau se
impotrivesc. Totusi, trebuie sa le puna in discutia prealabila a partilor. In plus, judecatorul nu poate administra
probe nelegale (spre exemplu, daca legea prevede ca pentru dovedirea unui act juridic se poate face doar proba
cu inscrisuri, judecatorul nu poate dispune proba cu martori, intrucat ar incalca principiul legalitatii). De
asemenea, partile nu se pot plange in caile de atac de faptul ca instanta nu a administrat probe din oficiu.
d) Judecatorul poate, in anumite conditii, sa introduca in proces parti pe care reclamantul nu le-a
indicat, in conditiile art. 78 NCPC in materie necontencioasa unde nu exista parat; in materie contencioasa
cand legea prevede expres: art. 436 NCC. Si in celelalte cazuri in care nu exista o prevedere expresa a legii
potrivit careia o anumita parte trebuie sa fie prezenta intr-un proces, dar, fata de natura raportului,
participarea ar fi necesara, judecatorul poate pune in discutia partilor introducerea in cauza a partilor (spre
exemplu, la partajul judiciar, unde trebuie sa participe toti coproprietarii). Judecatorul poate sa respinga o
cerere ce nu mentioneaza toti coproprietarii sau poate pune in discutia partilor introducerea tertului in proces
(coproprietarul neindicat in cererea de chemare in judecata).
e) Judecatorul poate sa dea calificare juridica corecta actelor sau faptelor prezentate de parti chiar
daca acestea poarta o denumire gresita (spre exemplu, cerere intitulata apel in loc de recurs).
f) Judecatorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al unei cereri in cazul in care
partile se opun, daca nu se incalca interesele legitime ale altora. Daca judecatorul ar schimba denumirea sau
temeiul juridic, ar incalca principiul disponibilitatii (partea are dreptul sa dispuna de soarta procesului).
g) Rolul activ al judecatorului nu poate sa depaseasca limitele investirii, in toate cazurile
judecatorul fiind obligat sa se pronunte doar cu privire la ceea ce a fost dedus judecatii. Obiectul ramane fixat
de reclamant (plus petita mai mult; extra petita altceva).
In concluzie, rolul activ al judecatorului trebuie sa tina cont de principiul contradictorialitatii si este
limitat de principiul disponibilitatii.

9. Principiul disponibilitatii
Acesta are la baza conceptia ca procesul civil este o afacere privata. Astfel, de inceputul, mersul si
sfarsitul sau se ocupa numai partile. Prin urmare, regula este ca instanta nu se poate investi din oficiu, fiind,
de regula, investita de partea interesata.
Sunt situatii cand nu partea investeste instanta, ci alte organe sau organizatii: procurorul, organizatii
de protectie a consumatorilor etc. Astfel, nici in acest caz instanta nu este investita ex officio.
Procurorul poate avea initiativa: art. 92 NCPC.
Cu privirea la punerea sub interdictie (art. 165 NCC coroborat cu art. 111 NCC), numirea tutorelui,
instituirea curatelei generale (art. 182 NCC) instanta se poate sesiza din oficiu.
Obiectul procesului este stabilit de parti, prin cererile pe care le formuleaza, instanta fiind obligata
sa se pronunte numai in limitele investirii de catre parti (nu poate sa dea mai mult sau mai putin).
Minus petita nu se confunda cu admiterea in parte. Minus petita inseamna ca instanta nu s-a
pronuntat asupra intregii cereri. Totusi, instanta este tinuta sa se pronunte omnia petita (sa rezolve toate
pretentiile).
De la aceasta regula exista o derogare: in materia divortului, art. 918 NCPC sunt capete de cerere
pe care chiar daca partile nu le-au solicitat, instanta trebuie sa se pronunte: exercitarea autoritatii parintesti
atunci cand copiii sunt minori, contributia la cheltuielile de crestere si educare si numele partilor dupa divort.
Aceste trei aspecte revin in obligatia instantei de divort chiar daca nu au fost solicitate.
Partile pot dispune si de soarta procesului, pot pana la urma sa renunte la proces, sa faca o tranzactie,
sa achieseze (paratul la cererile reclamantului) etc.
Partile sunt cele care decid sau nu sa formuleze calea de atac. Exceptie: calea de atac poate fi
formulata si de procuror (art. 92, alin. 4 NCPC).
Partea care a castigat procesul decide sa solicite executarea hotararii. Insa, prin exceptie, executarea
poate fi ceruta si de procuror (art. 92, alin. 5 NCPC).

Curs 3 16.10.2013

Actiunea civila

Definitia actiunii civile

In Noul Cod de procedura civila, exista si o definitie legala a actiunii civile (art. 29 NCPC), ce preia
de altfel definitia data actiunii in doctrina de sub imperiul Codului de procedura civila de la 1865.
Astfel, potrivit art. 29 NCPC:
Actiunea civila este ansamblul mijloacelor procesuale prevazute de lege pentru protectia dreptului
subiectiv pretins de catre una dintre parti sau a unei alte situatii juridice, precum si pentru asigurarea
apararii partilor in proces.
Inca de la prima vedere, se observa ca actiunea civila nu se confunda cu cererea de chemare in
judecata, deoarece se vorbeste despre un ansamblu de mijloace procesuale.
Pe de alta parte, actiunea civila nu se confunda nici cu dreptul subiectiv (aceste mijloace apara
dreptul subiectiv sau alte situatii juridice protejate de lege).
Exemple de mijloace procesuale: dreptul de a formula cererea de chemare in judecata, de a fi citat,
de a recuza judecatorii, de a ataca hotararea in situatia unei solutii defavorabile, dreptul de a pune in
executare hotararea in situatia unei solutii favorabile.
Astfel, cererea de chemare in judecata este doar o manifestare a actiunii civile (un mijloc procesual
printre multe altele).
Pe de alta parte, actiunea pare a fi preexistenta cererii de chemare in judecata, intrucat nu apare o
data cu cererea de chemare in judecata. Mai precis, cererea de chemare in judecata pune in miscare
actiunea civila, dar aceasta din urma exista anterior.

Raportul dintre dreptul subiectiv si dreptul la actiune

Dreptul subiectiv este compus din trei elemente:
1. elementul ce da dreptul subiectului activ al unui raport juridic de a avea o anumita conduita;
2. elementul ce da dreptul subiectului activ al raportului juridic sa pretinda o anumita conduita din
partea subiectului pasiv;
3. dreptul subiectului activ de a recurge la actiune atunci cand subiectul pasiv nu are acea conduita
pe care subiectul activ ar dori-o in mod indreptatit. Aceasta a treia componenta este dreptul la actiune.
In conceptia dreptului procesual civil, dreptul la actiune este o componenta a dreptului subiectiv,
nevenind dintr-un drept exterior dreptului subiectiv.

Totusi, exista si opinii (prof. Deleanu) care sustin contrariul: dreptul la actiune nu decurge din
dreptul subiectiv, intrucat ar decurge din Constitutie, respectiv din dreptul de acces liber la justitie (ce are si o
latura conventionala) sau un drept de petitionare general (fiind in exteriorul dreptului subiectiv).
Aceasta teza nu poate fi primita, intrucat nu explica un lucru simplu: teoria procedurii civile
vorbeste despre dreptul la actiune de la sfarsitul secolului al XIX-lea, pe cand dreptul de acces liber la justitie
apare mult mai tarziu, fiind o creatie a anilor 70; in Romania a fost consacrat abia prin Constitutia din 1991
(explicatie istorica de infirmare a tezei prof. Deleanu).
Exista si o definitie legala a dreptului material la actiune in Noul Cod civil:
Art. 2500, alin. 2 NCC:
Prin drept la actiune se intelege dreptul de a constrange o persoana, cu ajutorul fortei publice, sa
execute o anumita prestatie, sa respecte o anumita situatie juridica sau sa suporte orice alta sanctiune
civila, dupa caz.
Astfel, se face o distinctie artificiala terminologica (legala) intre dreptul material la actiune si dreptul
procesual la actiune. Noul Cod civil (in materia prescriptiei) vorbeste despre faptul ca dreptul material la
actiune este supus prescriptiei. In realitate, se prescrie dreptul de a recurge la forta coercitiva a statului.
Restul aspectelor in legatura cu dreptul la actiune nu sunt supuse prescriptiei (doar recurgerea la forta
coercitiva, dreptul de a constrange partea adversa sa aiba o anumita conduita este supus prescriptiei, o
singura componenta).
Inclusiv civilistii recunosc teza conform careia dreptul la actiune decurge din dreptul subiectiv.
Terminologia folosita in Noul Cod civil ar putea sa duca un conflict aparent.

Concluzii (legatura dreptului subiectiv cu dreptul la actiune):

dreptul la actiune este o parte componenta a dreptului subiectiv;
dreptul la actiune cuprinde mai multe drepturi (de a sesiza instanta, de a pune concluzii, de a
recuza, de a fi citat, de a ataca hotararea etc.);
sunt gresite tezele care afirma ca dreptul la actiune decurge din exteriorul dreptului subiectiv;
desi am vorbit in mod constant de drepturi subiective, in mod cu totul exceptional, dreptul la
actiune protejeaza si anumite situatii juridice pe care legiuitorul le-a tratat din punct de vedere subiectiv si
procesual ca asimilate dreptului (posesia nu este un drept; dar din punct de vedere procesual exista un drept
procesual, respectiv actiunea posesorie).

Elementele actiunii civile

I. Partile
Pentru a avea o actiune civila, este nevoie de cel putin doua parti. Ca regula generala, acestea au
denumirea de reclamant si parat, dar in functie de calea procesuala aleasa putem avea si alte denumiri, cum ar
fi: in apel, apelant-intimat; in recurs, recurent-intimat; in contestatia in anulare, contestator-intimat; in
revizuire, revizuent-intimat.
Cand ne referim la elementele actiunii, respectiv la parti, ne referim la cei care sunt implicati in
raportul juridic dedus judecatii (la titularii drepturilor), iar nu la reprezentantii lor din proces. Reprezentantii,
fizic vorbind, stau in judecata, dar, juridic, acestia nu au calitatea de parti.
Aceasta logica (partile din actiune sunt cele din raportul juridic dedus judecatii) este una generala.
Exista situatii exceptionale in care parti pot fi si terte persoane ce nu au nimic de-a face cu raportul juridic
dedus judecatii. In mod exceptional, in calitate de reclamant apar diverse organe, organisme, institutii ale
statului, carora legea le recunoaste calitate procesuala; spre exemplu, situatia procurorului care poate lua
initiativa introducerii unei actiunii pentru protejarea drepturilor minorului sau celor pusi sub interdictie.
Procurorul nu este reprezentant, ci este parte. Si minorul sau interzisul stau in justitie (de regula, prin
reprezentantul lor legal).
Cand exista si exceptii de la regula, soarta actiunii ramane insa in mainile titularului (organismul
doar declanseaza mecanismul); daca titularul doreste sa renunte, achieseze, tranzactioneze, legea ii ingaduie
(chiar si in cazul minorului, cu incuviintarea autoritatii tutelare).

II. Obiectul actiunii

Acesta este reprezentat de protectia dreptului subiectiv dedus judecatii, care poate lua forma unei
actiuni sau a unei abstentiuni (in functie de ce i se cere: sa faca, sa nu faca, sa dea ceva). Obiectul unei actiuni
poate fi si protectia unei situatii juridice (apararea posesiei, spre exemplu).
Desi, ca regula generala, obiectul actiunii este cel prezentat, daca se particularizeaza in raport cu
mijloacele procesuale folosite, obiectul poate cunoaste o anumita particularitate: in cazul cererii de chemare
in judecata (manifestare a dreptului la actiune), obiectul il reprezinta o prestatie (spre exemplu, obligarea
paratului la plata unei sume de bani, predarea unui imobil, daramarea unui gard etc.).
Insa, daca vorbim despre calea de atac (o alta manifestare a dreptului la actiune), obiectul apelului
este desfiintarea sau schimbarea hotararii pronuntata in prima instanta; obiectul recursului este casarea
hotararii. Indirect, tot la protectia dreptului subiectiv se ajunge si prin obiectul apelului sau recursului. Totusi,
obiectul se schimba, chiar daca scopul ramane acelasi.

III. Cauza actiunii

Cauza actiunii este reprezentata de scopul spre care se indreapta actiunea (vointa celui care
reclama si a celui care se apara). Si apararile paratului reprezinta exercitarea actiunii.
Trebuie facuta o distinctie intre:
! cauza actiunii (causa petendii); si
! cauza cererii de chemare in judecata (causa debendii).
Desi terminologic apropiate, cele doua notiuni sunt fundamental diferite:
cauza actiunii o reprezinta scopul spre care se indreapta demersul judiciar;
cauza cererii de chemare in judecata o reprezinta temeiul juridic al cererii de chemare in
judecata (o manifestare a dreptului la actiune).
Confuzia celor doua este fatala din punct de vedere al dreptului procesual, pentru ca sunt institutii
(spre exemplu, autoritatea de lucru judecat), ce solicita identitate de obiect, parti si cauza. Ce cauza?
Raspunsul este causa debendii, temeiul de drept al cererii de chemare in judecata.
Cauza actiunii poate fi de multe ori comuna in mai multe cereri de chemare in judecata, pentru ca
mai multe cereri de chemare in judecata pot fi mijloace de manifestare ale aceleiasi actiuni. Spre exemplu,
pentru protectia dreptului de proprietate, se poate formula o actiune in revendicare, dar tot in vederea
protectiei dreptului de proprietate, se poate introduce si o actiune mixta, in care se solicita predarea bunului
cumparat in baza unui contract, cerere intemeiata atat pe dreptul de proprietate, cat si pe un drept de creanta
(decurgand din contract).
La actiunile personale, pentru unul si acelasi scop exista mai multe cereri. Spre exemplu, actiunea in
rezolutiune versus actiunea in anulare (daca se doreste desfiintarea contractului si reintoarcerea bunului in
patrimoniul propriu). Daca cauza de la autoritatea de lucru judecat ar viza causa petendii, am vorbi despre o
sfera prea mare de aplicare, despre o notiune prea larga. Autoritatea de lucru judecat vizeaza imutabilitatea
chestiunilor discutate.
Cauza trebuie sa fie reala, licita si morala. Incalcarea caracterului real al actiunii ar putea sa ne
duca spre zona abuzului de drept. Exista abuz de drept atunci cand cineva declanseaza o actiune, ce din punct
de vedere al formei de manifestare exterioara (cererea de chemare in judecata) intruneste toate formalitatile
necesare, dar nu se urmareste valorificarea unui drept, ci sicanarea unei anumite persoane, impiedicarea unei
persoane de a folosi un drept. Spre exemplu, se introduce o actiune in revendicare (fara existenta unui titlu),
pentru a impiedica ca paratul sa vanda (intrucat se noteaza litigiul in cartea funciara); potentialul cumparator
poate avea anumite indoieli cu privire la tranzactie.
Se incheie o promisiune de vanzare intre A si B. Promitentul vanzator A nu isi indeplineste aceasta
obligatie. Ulterior, A ii promite si lui C acelasi bun. B introduce o cerere de chemare in judecata pentru ca
instanta sa pronunte o hotarare ce sa tina loc de contract de vanzare.
In timpul acestui proces, C il da si el in judecata pe A, solicitand acelasi lucru, dar fata de faptul ca
in plin proces contra lui A ; achiesare.
A achieseaza fata de pretentiile lui B. Se poate vorbi despre caracterul nereal al actiunii (al doilea
proces era facut exclusiv pentru ca in caile de atac Curtea de Apel Bucuresti). A doua actiune avea un singur
scop, sa scoata bunul din circuitul judiciar astfel incat prima hotarare sa nu se mai poata pronunta.

Conditiile de exercitare a actiunii civile

In Noul Cod de procedura civila, aceste conditii sunt prevazute expres, fiind preluate din doctrina si
jurisprudenta Codului de procedura civila de la 1865 (unde nu erau prevazute expres de lege).

1. Sa se formuleze o pretentie (afirmarea unui drept)

Doctrina, atunci cand vorbeste despre afirmarea unui drept, ia ca element principal aspectul general,
excluzand micile exceptii, in timp ce legiuitorul este mai prudent (pretentia se poate referi si la protectia unei
situatii juridice, cum ar fi posesia).
Nici legiuitorul si nici doctrinarii nu vorbesc despre caracterul intemeiat al pretentiei sau al dreptului,
ci numai de afirmarea acesteia. Verificarea existentei dreptului este o chestiune de fond. Conditiile de
exercitare a actiunii civile se verifica inainte de intrarea pe fond. Se doreste inlaturarea ipotezelor cand nu se
cere nimic instantei.
In ceea ce priveste dreptul, doctrina solicita intrunirea urmatoarelor conditii:
sa fie recunoscut si ocrotit de lege;
sa fie exercitat in limitele sale externe si interne. De multe ori, exercitarea drepturilor trebuie sa
imbrace anumite forme juridice (exercitarea in termen, pentru a nu interveni decaderea; la
formularea cererii de chemare in judecata trebuie sa fie inscrise anumite mentiuni, sa se plateasca
taxa judiciara de timbru; in cazul limitelor interne trebuie sa existe vointa reala);
sa fie exercitat cu buna-credinta;
sa fie actual.
Actualitatea dreptului vizeaza situatia in care dreptul este supus unui termen sau unei conditii. In
aceste ipoteze, actiunea va fi respinsa ca prematura (chiar daca dreptul exista sau este eventual), dar va putea
fi reformulata cand termenul sau conditia se vor indeplini.
In mod cu totul exceptional, se recunoaste posibilitatea exercitarii dreptului la actiune pentru unele
situatii prevazute de lege pentru care dreptul nu este actual (actiuni preventive, art. 34 NCPC):
cererea pentru predarea unui bun la implinirea termenului contractual poate fi facuta chiar inainte
de implinirea acestui termen (se introduce o cerere de chemare in judecata prin care se solicita ca atunci cand va
expira contractul de locatiune, sa fie evacuat paratul, desi contractul este in fiinta la momentul introducerii
actiunii doar daca contractul de locatiune din speta nu este titlu executoriu) art. 34, alin. 1 NCPC;
formularea, inainte de termen, a cererii privind executarea la termen a obligatiei de intretinere
sau a altei prestatii periodice (executarea va putea fi facuta doar la scadenta). Spre exemplu, vorbim despre o
pensie alimentara, scadenta lunar (in conceptia clasica a actiunii, ar trebui ca in fiecare luna sa se introduca o
noua actiune, intrucat ratele ulterioare nu sunt inca scadente) art. 34, alin. 2 NCPC;
pot fi incuviintate, inainte de implinirea termenului si alte cereri pentru executarea la termen a
unor obligatii, ori de cate ori se va constata ca acestea pot preintampina o paguba insemnata pe care
reclamantul ar incerca-o daca ar astepta implinirea termenului art. 34, alin. 3 NCPC.
Primele doua ipoteze au fost lasate la aprecierea legiuitorului; a treia ipoteza este lasata la aprecierea
judecatorului, de la caz la caz.

2. Sa existe un interes
Interesul reprezinta folosul practic al demersului judiciar. Este de principiu ca punerea in miscare a
actiunii civile nu trebuie facuta pentru simple orgolii, principii ale petentului, ci trebuie urmarit un folos
practic. Cerinta este sugestiv exprimata prin doua vechi adagii: Pas dintrt, pas daction si Lintrt est la
mesure daction.
Acest folos practic poate fi material sau moral. Interesul este zona nepatrimoniala, in principal, chiar
daca cu reverberatii in zona patrimoniala, in situatii ca divort, actiuni privind filiatia etc.
Se mentioneaza existenta interesului la momentul introducerii cererii de chemare in judecata, dar si
pentru exercitiul oricarui element al actiunii civile (si atunci cand se invoca o proba, cand se ridica o
exceptie, cand se formuleaza o cale de atac trebuie sa fie un interes).
Spre exemplu, daca partea adversa nu a fost citata la proces la un termen, dar vine la urmatorul
termen si nu invoca faptul ca nu a fost legal citata, cel citat si prezent nu ar avea interes sa invoce nulitatea
actelor de procedura facute in lipsa celeilalte parti, chiar si in prezenta celui ce invoca nulitatea; o situatie
similara este cea in care partile ataca hotararile defavorabile pentru ca nu au fost prezente alte parti.

Caracteristicile interesului
Aceste caracteristici sunt legale, dar art. 33 NCPC preia doctrina si jurisprudenta din VCPC.
Interesul trebuie sa fie:
a) determinat trebuie sa fie bine conturat la un caz concret si nu un interes general;
b) legitim sa fie recunoscut de lege;
c) personal exceptii: actiunea oblica (aparenta exceptie, intrucat este un interes personal mediat;
creditorul are interes sa introduca actiunea pentru a se putea indestula din patrimoniul debitorului), actiunile
colective (actiunea sindicatului pentru protectia drepturilor membrilor de sindicat; totusi ratiunea de a fi a
sindicatului este protejarea membrilor sai) sau actiunile formulate de organe carora legea le recunoaste
legitimare procesuala distinct de titularul dreptului (procurorul, organele de protectia consumatorului etc.).
Aceste exceptii confirma faptul ca interesul trebuie sa fie personal, ori de cate ori legea nu prevede o
derogare de la aceasta regula;
d) nascut si actual.
Actualitatea interesului merge impreuna cu actualitatea dreptului. Totusi, exista si anumite situatii
cand interesul poate fi nascut si actual, chiar daca dreptul afirmat nu este inca actual: art. 952 NCPC;
asigurarea probelor (art. 359 NCPC) luarea marturiei unui posibil martor, ce se afla intr-o stare precara de
sanatate; efectuarea unei expertize privind o constructie ce urmeaza a fi demolata; art. 2312 NCC este
posibil ca la formularea actiunii debitorul sa fie insolvabil.
Lipsa interesului sau lipsa unei conditii a interesului determina respingerea actiunii ca fiind
formulata de o persoana fara interes (art. 40 NCPC).
Exceptia lipsei de interes este una de ordine publica (poate fi invocata oricand), dar hotararea nu
este supusa autoritatii de lucru judecat. Ulterior, daca apare interesul, se poate introduce cu succes o actiune,
fara a putea fi retinuta exceptia lipsei de interes.

3. Sa existe calitate procesuala (legitimatio ad causam)

Calitatea procesuala reprezinta identitatea dintre partile procesului si subiectele raportului juridic
litigios dedus judecatii. Astfel, este necesara identitatea reclamantului cu subiectul activ al raportului juridic
litigios si a paratului cu subiectul pasiv.
Calitatea procesuala este institutia care transpune in plan procesual realitatea din dreptul substantial.
Astfel, cel ce are dreptul de a pretinde o anumita conduita celeilalte persoane in dreptul substantial devine
reclamant, iar cel care nu s-a supus unei anumite conduite devine parat.
Definitia legala este prevazuta de art. 36 NCPC:
Calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre parti si subiectele raportului juridic litigios,
astfel cum acesta este dedus judecatii. Existenta sau inexistenta drepturilor si a obligatiilor afirmate
constituie o chestiune de fond.
Uneori, legea prevede expres cine are calitate procesuala activa si pasiva (spre exemplu, la actiunea
in tagada paternitatii: art. 429 NCC).
Tratamentul de identificare a calitatii procesuale:
in cazul actiunilor ex contractu, priveste partile contractului (trebuie verificat daca a avut loc o
cesiune de drepturi, o preluare de datorie, o subrogatie etc.);
in cazul actiunilor reale, calitatea procesuala activa o are titularul dreptului, in timp ce calitatea
procesuala pasiva o poate avea orice persoana ce aduce atingere dreptului real;
la actiunea in uzucapiune, calitatea procesuala activa o are posesorul. Se pune problema cine are
calitate procesuala pasiva (este deseori extrem de dificil de determinat).
Exceptii: atunci cand legea recunoaste calitate procesuala si unor persoane, organizatii, institutii sau
autoritati care nu au drepturi proprii in raportul juridic dedus judecatii. Este nevoie de o prevedere expresa a
legii. Exemple:
organizatii sindicale;
asociatiile pentru protectia consuamtorului;
organizatiile neguvernamentale care au ca scop protectia drepturilor omului sau au un interes legitim
in combaterea discriminarii daca discriminarea aduce atingere unei comunitati sau unui grup de persoane;
procurorul, in conditiile art. 92 NCPC; art. 245 C.proc.penala obligatia introducerii unei actiuni
la instanta civila pentru desfiintarea unui act in legatura cu care actiunea de fals nu a mai putut fi pusa in
miscare (moartea autorului, prescriptia etc.), chiar daca nu este vorba de interesul minorilor sau persoanelor
puse sub interdictie.
Cand vorbim despre calitate procesuala nu se pune problema existentei sau inexistentei drepturilor si
obligatiilor partilor, ci doar de modul in care reclamantul infatiseaza lucrurile. Determinarea existentei sau
inexistentei drepturilor si obligatiilor partilor nu este o problema de calitate, ci o problema de fond.
De principiu, calitatea se analizeaza in prealabil si doar in urma verificarii calitatii se va putea trece
la examinarea fondului. Spre exemplu, un tert, ce justifica un interes, introduce o cerere de chemare in
judecata prin care invoca nulitatea absoluta a contractului. Daca in analiza fondului, rezulta ca nulitatea
relativa era incidenta in cauza, unele instante respingeau actiunea pentru lipsa calitatii procesuale active,
intrucat nulitatea relativa putea fi invocata doar de partile contractului, nu si de un tert. Totusi, actiunea nu
putea fi respinsa pe acest temei, pentru ca deja se intra in fondul problemei.
Proba calitatii procesuale active si pasive revine reclamantului.

Transmiterea calitatii procesuale

Aceasta poate avea loc:
pe cale legala, prin succesiune (persoane fizice) sau reorganizare (persoane juridice). Daca intervine
o transmitere pe cale de succesiune, atunci in proces va figura din momentul respectiv partea ce il mosteneste pe
cel ce se afla in proces. Potrivit art. 412, alin. 1, pct. 1 NCPC, cauza se suspenda pana la introducerea in judecata
a mostenitorilor.
pe cale conventionala (cesiune, preluare de datorie, vanzare, donatie etc.)
Exista situatii in care calitatea procesuala nu poate fi transmisa. Spre exemplu, in cazul procedurii
divortului, nu are loc o transmitere de calitate procesuala (mostenitorii nu devin soti) Briciu.
Art. 925 NCPC
Decesul unuia dintre soti
(1) Daca in timpul procesului de divort unul dintre soti decedeaza, instanta va lua act de
incetarea casatoriei si va dispune, prin hotarare definitiva, inchiderea dosarului.
(2) Cu toate acestea, cand cererea de divort se intemeiaza pe culpa paratului si reclamantul
decedeaza in cursul procesului, lasand mostenitori, acestia vor putea continua actiunea, pe
care instanta o va admite numai daca va constata culpa exclusiva a sotului parat. In caz
contrar, dispozitiile alin. (1) raman aplicabile.
(3) Pentru introducerea in cauza a mostenitorilor sotului reclamant, instanta va face
aplicarea art. 412 alin. (1) pct. 1.
(4) In cazul in care actiunea este continuata de mostenitorii sotului reclamant, potrivit
alin. (2), casatoria se socoteste desfacuta la data introducerii cererii de divort.
De asemenea, exista situatii in care calitatea poate fi transmisa, daca actiunea a fost pusa in miscare
anterior (art. 1024 NCC revocarea donatiei pentru ingratitudine; art. 1391 NCC repararea prejudiciului
nepatrimonial).
In plus, exista situatii in care se distinge intre termenul de introducere a actiunii de catre titularul
dreptului si cel al introducerii de catre mostenitori (art. 423 NCC actiunea in stabilirea maternitatii; art. 433
NCC actiunea in tagada paternitatii).
Procedura in caz de transmitere a calitatii procesuale este detaliata de art. 39 NCPC. Uneori raman
parti in proces atat cedentul, cat si cesionarul, deoarece pot aparea conflicte intre cedent si cesionar (vicii ale
actului de transmisiune, inexistenta unui act de transmisiune).
1. Obligatia succesorului cu titlu particular de a interveni din proprie initiativa in cauza respectiva;
2. Daca instrainatorul sau succesorul cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va
continua numai cu succesorul cu titlu particular. Insa, instanta poate sa pastreze in proces atat pe cel care a
instrainat, cat si pe cel care a dobandit. Aceasta deoarece in practica apar conflicte inclusiv intre instrainator
si dobanditor si cesionar (vicii ale actului de transmisiune, inexistenta unui act de transmisiune);
3. Se pune problema ce se intampla daca cel care dobandeste nu intervine in proces. Hotararea
pronuntata in procesul cu cel care instraineaza dreptul ii va fi opozabila dobanditorului si produce efecte de
drept. Exceptie: cazurile in care a dobandit dreptul cu buna-credinta si nu mai poate fi evins, potrivit legii, de
catre adevaratul titular (art. 39, alin. 3, teza finala NCPC). Dobanditorul va fi de buna-credinta, de exemplu,
cand actiunea nu a fost notata in cartea funciara sau in situatia unui bun mobil pentru care nu exista
formalitati de publicitate.

In cazul lipsei calitatii procesuale, se invoca exceptia lipsei calitatii procesuale, ce este de ordine
publica. Exceptia se solutioneaza inaintea fondului. In cazul actiunilor reale, problema calitatii se poate
confunda adesea cu cea de fond. Astfel, exceptia se poate uni cu fondul.
Actiunea se va respinge ca fiind formulata de catre o persoana fara calitate procesuala activa sau
impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. Nu exista autoritate de lucru judecat in ce priveste
fondul, dar exista asupra problemei calitatii procesuale.

4. Sa existe capacitate procesuala (legitimatio ad processum)

Capacitatea procesuala de folosinta
Aceasta apartine oricarei persoane care are folosinta drepturilor civile.
Exceptie: asociatiile, societatile, alte entitati fara personalitate juridica pot sta in proces, potrivit
art. 56, alin. 2 NCPC.
Limitari: art. 207 NCC (se refera la CNVM etc).
Sanctiunea este nulitatea absoluta, iar exceptia nulitatii poate fi invocata in orice stare a pricinii de
orice parte sau de instanta, din oficiu.

Capacitatea procesuala de exercitiu

Persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sunt minorii sub 14 ani si cei pusi sub interdictie.
Acestia vor sta in proces prin reprezentant, dar figureaza ca parti in proces. Citarea se face prin reprezentant,
dar indicandu-se numele minorului sau interzisului.
Minorii intre 14-18 ani au capacitate de exercitiu restransa. Acestia vor fi citati la proces, dar vor fi
asistati de reprezentanti (parinte sau tutore).
Curatela judiciara
Este o institutie care intervine:
atunci cand o persoana este lipsita de reprezentant si este urgenta judecarea cauzei;
atunci cand exista un conflict de interese juridice intre reprezentant si reprezentat;
persoana juridica sau o entitate fara personalitate juridica ce poate sta in proces nu are reprezentant.
Curatorul judiciar nu se confunda cu curatorul reglementat de Noul Cod civil. Curatela litis apare
doar pentru reprezentarea in proces si nu pentru reprezentarea in intreaga ambianta a actelor socio-economice
intreprinse.
Spre deosebire de curatela de drept comun, curatela litis are urmatoarele caracteristici:
" curatela se instituie de instanta care judeca procesul si nu de catre instanta tutelara;
" curatorul judiciar nu se numeste dintre persoanele apropiate persoanei in nevoie, ci dintre avocatii
desemnati de barou pentru instanta respectiva.
Curatorul judiciar va reprezenta (pe cat cu putinta) interesele persoanei aflate in nevoie.

Remuneratia curatorului (art. 58, alin. 4 NCPC) ar trebui platita de catre reclamant, de principiu,
partea ce are interes in derularea procedurii. Daca chiar minorul sau interzisul este reclamant, acesta poate fi
obligat la plata. Uneori, chiar reprezentantul este in conflict de interese. Atunci, plateste paratul; daca acesta
refuza, abia atunci se recurge la fondurile statului, urmand ca partea ce cade in pretentii sa restituie suma.
Daca cel caruia i s-a pus in sarcina obligatia nu poate plati, se recurge la ajutorul public judiciar
(OG nr. 80/2013)
Sanctiunea este nulitatea relativa; nulitatea intervine numai dupa ce instanta va acorda un termen
in vederea confirmarii actului. Nulitatea, desi relativa, poate fi invocata in tot cursul procesului.
Exemplu: un minor introduce singur o cerere de chemare in judecata. Majorul parat, ce pierde
procesul, declara apel, afirmand ca toate demersurile sunt facute de o persoana lipsita de capacitate de
exercitiu. Apelul va fi respins ca lipsit de interes. Insa, daca majorul parat solicita nulitatea tuturor actelor
inainte de hotarare, aceasta nu va fi lipsita de interes; daca minorul pierde procesul, majorul parat se poate
teme ca reprezentantul minorului sa declare apel si sa afirme ca toate actele minorului sunt nule.
Autorizarea
Este o institutie care intervine atunci cand reprezentantul legal al minorului sau pusului sub
interdictie sau a celui cu capacitate restransa doreste sa faca acte de dispozitie: tranzactie, renuntare la drept,
renuntare la judecata, achiesare. Este necesara autorizarea din partea instantei de tutela (NCC); instantele
judecatoresti pot ceda aceste drepturi autoritatii tutelare pana la infiintarea instantelor de tutela (art. 229 din
Legea nr. 76/2012).

Concluzie privind cele patru conditii de exercitare a actiunii civile

Toate cele patru conditii de exercitiu ale actiunii civile sunt sanctionabile prin nulitati absolute (cu
exceptia capacitatii procesuale de exercitiu) si se pot dezbate inainte de intrarea in fond.

Curs 4 23.10.2013

Clasificarea actiunilor civile

Clasificari ce produc efecte practice:

I. Dupa scopul urmarit de reclamant

a) Actiuni in realizare
Acestea reprezinta majoritatea cazurilor existente in practica. Se regasesc in art. 34 NCPC.
Actiunea in realizare este actiunea tip cea prin care o persoana doreste sa i se recunoasca un drept pentru ca
ulterior sa oblige pe parat sa respecte dreptul respectiv.
Exemple de actiuni in realizare:
actiunea in revendicare: se solicita (1) recunoasterea dreptului de proprietate si (2) obligarea
paratului sa lase in deplina proprietate si linistita posesie bunul ce face obiectul revendicarii;
actiunea in rezolutiune: se solicita (1) recunoasterea faptului ca nu s-a executat prestatia din
partea partii adverse, (2) desfiintarea actului si (3), de principiu, reintoarcerea prestatiei;
actiunea in anulare: se solicita (1) recunoasterea faptului ca actul este nul sau anulabil si (2)
redobandirea a ceea ce s-a transmis prin actul respectiv.
Ca o caracteristica generala, in cazul actiunilor in realizare, dreptul invocat este preexistent si, din
acest motiv, aceste actiuni produc efecte declarative si nu constitutive de drepturi. Atunci cand se revendica
un bun se recunoaste faptul ca cel care a introdus cererea in instanta era deja proprietar; instanta doar
confirma calitatea de proprietar, in detrimentul partii adverse. In cazul unei actiuni in nulitate, hotararea
judecatoreasca nu creeaza nulitatea, ci confirma faptul ca acel act era nul sau anulabil.
Actiunile in realizare au efecte si pentru trecut.

b) Actiuni in constatare
Sunt reglementate de art. 35 NCPC. Acestea sunt actiunile prin care reclamantul solicita instantei
sa constate numai existenta sau inexistenta unui drept, fara insa a solicita si obligarea paratului sa se
conformeze dreptului respectiv prin a da, a face sau a nu face ceva.
Aceste actiuni era prevazute si de art. 111 VCPC, fiind introduse in 1948 (printr-un text similar celui
din Legea privind accelerarea judecatilor din 1943). In perioada interbelica nu au fost reglementate de cod.
Atunci cand se discuta despre existenta interesului, s-a constatat ca anumiti reclamanti nu solicitau si
obligarea paratului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Atunci, instantele si-au pus problema existentei
interesului in a actiona exclusiv pentru constatarea unui drept, fara a-l obliga pe parat sa se conformeze
dreptului. Instantele au respins aceste actiuni ca fiind lipsite de interes. Dupa o perioada, doctrina si
jurisprudenta au semnalat ca nu in toate cazurile sunt lipsite de interes; uneori, reclamantul avea interesul
constatarii unei situatii juridice, fara a avea ce cere de la parat.

Spre exemplu, posesorul unui teren era tulburat in mod sistematic de o alta persoana ce pretindea ca
este proprietarul terenului, fiind obligat in permanenta sa suporte acte de tulburare, sub argumentul celeilalte
persoane ca este proprietar (spre exemplu, problema unui gard dintre vecini). Astfel, posesorul avea interes
sa fie constatata calitatea sa de proprietar. Instantele au statuat ca in aceasta situatie are interes.
Alta ipoteza: in cazul unei mosteniri, o persoana sustine ca are testament, dar nu-l arata celorlalti
succesori, spunand ca il va prezenta chiar imediat inainte de implinirea termenului de decadere privind
acceptarea mostenirii. Ceilalti succesori au interes sa se constate existenta unui testament.
Situatii de coproprietate: mai multi coproprietari preiau o proprietate, prin mostenire spre exemplu,
dar nu se pun de acord asupra cotelor. Acestia ar putea introduce cerere de partaj (asadar o actiune in
realizare), dar acestia doresc sa ramana coproprietari, insa doresc stabilirea cotelor.
Astfel, legiuitorul a reglementat actiunile in constatare, cu trei caracteristici:
1. Actiunile in constatare au ca obiect existenta sau inexistenta unui drept, iar nu a unui fapt
(spre exemplu, nu se poate solicita constatarea ca un geam are vedere spre proprietatea vecinului sau spre
drumul de acces; ca o constructie este viciata sau nu etc.). Pentru constatarea unor fapte, exista mecanisme
cum ar fi asigurarea dovezilor (printr-un executor judecatoresc).
2. Actiunile in constatare au caracter subsidiar fata de actiunile in realizare. Doctrina si
jurisprudenta veche, cand recunosteau actiunile in constatare (inainte de reglementarea lor), afirmau ca
interesul actiunii in constatare exista doar cand nu exista posibilitatea introducerii unei actiuni in realizare. Se
poate afirma ca actiunea in constatare este o jumatate din actiunea in realizare. Statul nu a dorit multiplicarea
numarului de procese prin reglementarea actiunii in constatare, ci a limitat utilizarea acestor actiuni la
situatiile in care este imposibila introducerea unei actiuni in realizare.
Caz special: actiuni in constatarea drepturilor de coproprietate. S-a pus o problema in situatia in
care coproprietarii (sau doar unul dintre ei) solicita doar constatarea drepturilor dintr-un bun sau dintr-o masa
de bunuri; unele instante au afirmat ca actiunea in constatare este inadmisibila, intrucat acestia au la
dispozitie o actiune in realizare, anume actiunea de partaj. In cele din urma, pozitia majoritara este ca in acest
caz este admisibila actiunea in constatare. Desi exista o actiune in realizare (partajul), aceasta actiune vizeaza
alte realitati juridice, iar coproprietarii nu pot fi obligati sa-si schimbe drepturile in alte drepturi, pentru
simpla dorinta a lor de a-si cunoaste cu exactitate cota-parte din dreptul de coproprietate.
Pot exista interese legitime doar pentru constatare. Spre exemplu, coproprietarii inchiriaza bunul si
vor sa stie cum isi vor imparti chiria; cheltuielile cu bunul.
Fostii soti, dupa divort, raman cu bunuri, proprietate comuna, ce vor fi atribuite potrivit contributiei.
O alta problema s-a ridicat atunci cand un debitor solicita sa se constate ca nu are o datorie fata de
creditorul sau. In primul rand s-a stabilit ca este inadmisibila actiunea debitorului care solicita constatarea
inxistentei vreunei datorii, datorita caracterului nederminat al drepturilor (nicio datorie nu este un drept)
s-a invocat o pretentie nedeterminata.
In schimb, este admisibila actiunea in constatarea unei anumite datorii, individual determinate (fie
ca s-a prescris, s-a stins prin compensare, plata etc.). O astfel de actiune este admisibila, cu precizarea ca
poate fi utilizata cat timp nu a inceput executarea acelei datorii. Daca a inceput executarea, atunci debitorul
va putea sa opuna apararile sale pe calea contestatiei la executare. Realizarea poate fi si o contestatie la
executare sau alt mijloc procesual (opozitie etc.) art. 35 NCPC (alta cale).
3. Actiunile in constatare nu sunt susceptibile de executare silita. Acest caracter se refera
exclusiv la capatul principal de cerere. Daca reclamantul va castiga va putea cere cheltuieli de judecata de la
parat.

*OBS: Actiunile in constatare conduc la deschiderea unei proceduri contencioase, contradictorii.

Hotararea judecatoreasca are autoritate de lucru judecat.

Subclasificare actiunilor in constatare:

actiuni declaratorii cele simple, prin care partea solicita sa se constate fie existenta, fie
inexistenta unui drept (astfel, avem actiuni declaratorii negative si actiuni declaratorii pozitive);
actiuni interogatorii prin care reclamantul solicita chemarea in judecata a paratului pentru a-i
solicita o anumita pozitie in legatura cu un drept; spre exemplu, mostenitorii legali cheama in judecata pe cel
care se pretinde legatar sa exhibe testamentul;
actiuni provocatorii prin care reclamantul solicita chemarea in judecata a unei persoane care
pretinde drepturi in legatura cu un drept al reclamantului sa-si dovedeasca dreptul respectiv. Daca acesta nu
va putea sa dovedeasca dreptul, prin autoritatea de lucru judecat, se va putea arata ca paratul nu are niciun
drept (exemplul anterior cu revendicarea in cazul unor multiple tulburari).

c) Actiuni in constituire de drepturi

De regula, aceste actiuni sunt regasite in materia drepturilor nepatrimoniale. Prin aceste actiuni,
instanta, prin hotararea pronuntata, creeaza o situatie juridica noua, diferita de cea care a generat actiunea. De
principiu, instanta doar recunoaste situatii juridice preexistente; instanta nu da drepturi, de regula, nu le
transforma, ci le recunoaste in starea in care existau.
Insa, exista actiuni in care exista un drept la formularea actiunii si un alt drept la solutionarea actiunii.
Spre exemplu, la divort: la introducerea actiunii esti casatorit, la finalizarea divortului esti liber.
Alte exemple:
punerea sub interdictie;
stabilirea filiatiei;
hotararea prin care se suplineste consimtamantul unei parti la incheierea unui contract si se pronunta o
hotarare care sa tina loc de contract de vanzare (executarea silita in natura atipica a obligatiei de a face a
promitentului vanzator ce refuza sa se prezinte la notar pentru incheierea valabila a contractului). Aceasta este o
actiune personala. La introducerea cererii, reclamantul avea un drept de creanta, dar instanta pronunta o hotarare
care ii da un drept real;
actiunea de partaj: drepturile de la momentul partajului sunt diferite de cele de la momentul
introducerii actiunii.
Ca regula generala, dat fiind faptul ca vorbim despre drepturi nou create prin hotararea
judecatoreasca, este logic ca aceste actiuni in constituire au efecte numai pentru viitor.
Exceptie: actiunile in stabilirea filiatiei (paternitatii).

II. Dupa natura dreptului dedus judecatii

a) Actiuni personale atunci cand se apara prin intermediul actiunii un drept de creanta;
b) Actiuni reale atunci cand se apara prin intermediul actiunii un drept real;
c) Actiuni mixte atunci cand se apara prin intermediul actiunii atat un drept de creanta, cat si un
drept real;
Exemple de actiuni mixte:
actiunea pentru executarea unui contract translativ de proprietate: cel care a dobandit
bunul are o dubla cauza pentru cerere. Pe de-o parte, se intemeiaza pe dreptul de proprietate (transmitanduse dreptul de proprietate, el poate revendica bunul, chiar si de la instrainator); pe de alta parte, se intemeiaza
pe contract, intrucat una din obligatiile vanzatorului este transmiterea bunului obligatie corelativa unui
drept de creanta al cumparatorului;
actiunea in anularea sau rezolutiunea unui act, atunci cand se urmareste redobandirea cu
efect retroactiv a dreptului de proprietate. Prin rezolutiune, dreptul de proprietate este dobandit si pentru
trecut. Asadar, la data introducerii actiunii, exista doua temeiuri unul contractual (neexecutarea obligatiei)
si altul legat de apararea dreptului de proprietate (redobandit ca efect al rezolutiunii).
Importanta clasificarii:
! in materie de competenta teritoriala: cererile reale imobiliare sunt de competenta instantei
locului situarii imobilului; cererile mixte (imobiliare) cunosc o competenta alternativa (locul situarii
imobilului si domiciliul sau sediul paratului).
ICCJ : RIL pentru o chestiune de acest gen raspunde la intrebarea daca pronuntarea unei
hotarari care sa tina loc de contract de vanzare in situatia in care promitentul-vanzator nu-si executa obligatia
de a incheia contractul: pentru a se determina competenta teritoriala s-a pus problema clarificarii naturii
juridice (actiunea reala imobiliara sau personala). ICCJ a statuat ca este o actiune personala (clasificarea in
actiuni reale sau personale se face dupa natura dreptului dedus judecatii drept de creanta al
promitentului-cumparator). Efectul hotararii era totusi transmiterea unui drept real, dar clasificarea se face
dupa dreptul dedus judecatii.
! in materie de prescriptie: actiunile reale sunt imprescriptible sau au un termen de prescriptie
mai lung; actiunea personala este prescriptibila de regula in termenul de 3 ani. Pronuntandu-se hotararea, sunt
si alte termene de prescriptie a executarii. Executarea unor hotarari pronuntate in actiuni reale se prescrie in
10 ani; actiuni personale 3 ani.
! in privinta calitatii procesuale: la actiunile personale, calitate procesuala au partile raportului
juridic civil; la actiuni reale: orice membru al societatii are posibila calitate procesuala pasiva, pentru ca toti
sunt obligati sa respecte dreptul de proprietate. La actiunile reale, chestiunea calitatii procesuale active se
identifica cu problema fondului. In schimb, la actiunile personale, calitatea procesuala activa apartine
subiectului activ al raportului juridic.

III. In raport cu calea aleasa pentru apararea drepturilor

a) Actiuni principale actiunile prin care se declanseaza procesul (actiunile introductive de instanta);
b) Actiuni aditionale actiunile prin care se modifica pretentiile anterioare (se cer initial 10 lei, iar
ulterior se cere si dobanda cererea prin care se solicita dobanda este o actiune aditionala);
c) Actiuni accesorii cereri a caror solutionare depinde de solutia data in cererea principala;
Actiunile accesorii pot fi cereri sau capete de cerere. Nu intotdeauna avem cereri distincte. Raportul
principal-accesoriu se poate realiza in cadrul unei singure cereri, daca avem capete diferite de cerere. Spre
exemplu, cererea privind anularea unui act este principala; cererea privind restituirea prestatiei este accesorie.
De asemenea, plata unei sume de bani este o cerere principala, iar plata penalitatii este o cerere accesorie.
Sunt si situatii in care anumite capete de cerere accesorii nu pot fi formulate pe cale separata. Spre
exemplu, in ipoteza anularii, se poate cere prin actiune separata (dupa ce se va pronunta nulitatea) si
restituirea prestatiei. In schimb, la divort si la pastrarea numelui din casatorie, daca se pronunta divortul si
instanta, din oficiu, se pronunta si asupra revenirii la numele anterior, nu se mai poate pe o cale separata sa se
obtina pastrarea numelui din casatorie (art. 918, alin. 3 NCPC).
Sunt si situatii in care anumite cereri nu pot fi facute decat pe cale principala (o cerere pentru
stabilirea maternitatii sau paternitatii nu poate fi facuta pe cale accesorie sau incidentala).
d) Actiuni incidentale cereri facute in cursul unui proces deja inceput.
Aceste cereri nu depind de solutionarea unor alte cereri. Insa, spre deosebire de cererile principale,
cererile incidentale nu declanseaza procesul, ci intervin in cursul unui proces deja declansat. Oricand o cerere
incidentala poate face obiectul unui proces distinct.
Cererile incidentale tipice sunt:
cererea reconventionala, prin care paratul invoca pretentii proprii in contra reclamantului.
Aceste pretentii pot fi formulate si pe cale separata, dar datorita faptului ca doreste sa obtina, spre exemplu, o
compensare judiciara pentru a combate pretentiile reclamantului, paratul introduce o cerere reconventionala.
*OBS: pentru compensarea legala paratul se poate apara si printr-o simpla intampinare;
cererea de chemare in garantie (comitentul chemat in judecata de victima il cheama in judecata
pe prepus poate sa introduca si o cerere separata contra prepusului);
cererea de interventie, prin care un tert pretinde drepturi proprii cu privire la obiectul procesului
dintre alte parti (A revendica un bun de la B; apare C ce pretinde ca doar el este proprietar).

Importanta clasificarii:
! in materie de competenta teritoriala si materiala: art. 123 NCPC prevede ca cererile accesorii,
incidentale si aditionale sunt de competenta instantei (teritoriala si materiala) care judeca cererea principala.
Daca, de exemplu, reclamantul a investit cu o cerere de chemare in judecata judecatoria, pentru ca avea o
pretentie de pana in 200.000 lei, iar paratul decide sa formuleze in cadrul acestui proces o cerere reconventionala
prin care ii cere 300.000 de lei, competenta pentru cei 300.000 lei ar reveni tribunalul. Insa, pentru ca cererea
reconventionala a fost introdusa la judecatorie, si cererea reconventionala a reclamantului va fi judecata tot de
judecatorie (chiar daca, in situatia in care era introdusa separat, era de competenta tribunalului).
Aceeasi este si situatia inversa: daca victima solicita 300.000 lei comitentului, iar acesta il cheama
pe prepus in garantie pentru 100.000 lei, si cererea de chemare in garantie se va judeca tot la tribunal.
! in materia cailor de atac:
Principiul unicitatii caii de atac: art. 460, alin. 2 NCPC Daca prin aceeasi hotarare au fost
solutionate si cereri accesorii, hotararea este supusa in intregul ei caii de atac prevazute de lege pentru
cererea principala [chiar daca pentru cererile accesorii s-ar prevedea o cale distincta de atac].
Art. 460, alin. 3 NCPC: In cazul in care prin aceeasi hotarare au fost solutionate mai multe
cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotararea in
intregul ei este supusa apelului. Hotararea data in apel este supusa recursului.
Astfel, hotararea va fi supusa in intregul ei doar apelului (caii de atac mai favorabile). In practica
solutia este mai simpla, intrucat hotarari supuse numai recursului care sa fie concurente cu altele supuse doar
apelului sunt foarte rare.
Art. 460, alin. 4 NCPC: Daca hotararea cu privire la o cerere principala sau incidentala nu este
supusa nici apelului si nici recursului, solutia cu privire la celelalte cereri este supusa cailor de atac in
conditiile legii.
Regula accesorium sequitur principale functioneaza asadar intr-o anumita limita.
Spre exemplu, in cazul divortului prin consimtamantul partilor, hotararea nu este supusa niciunei cai
de atac, dar pot fi si probleme legate de exercitarea autoritatii parintesti, stabilirea numelui, partaj. In legatura
cu aceste cereri, hotararea va fi supusa cailor de atac prevazute de lege, chiar daca capatul de cerere principal
nu va fi supus niciunei cai de atac.
Esential este sa intelegem ca pentru a opera cu aceste notiuni trebuie sa stabilim exact natura
juridica a cererii: principala, accesorie sau incidentala.

Participantii la procesul civil

Subcapitole:
1. Instanta;
2. Partile;
3. Tertii participanti la proces;
4. Reprezentarea in proces;
5. Procurorul.

Instanta
Notiunea de instanta este utilizata cu mai multe sensuri de textele legale:
! Se poate vorbi despre institutie in sine (judecatoria, tribunalul, curtea de apel) in general
acest sens apare cand se vorbeste despre competenta;
! Notiunea de instanta atunci cand vorbim de judecator; instanta a dispus un anumit complet
dispune. Cand vorbim despre masuri procesuale adoptate sau despre incompatibilitati, vorbim despre
judecator;
! Sensul de sistem de instante judecatoresti: impotriva hotararii data de un organ administrativ
exista un drept de recurs in fata instantelor judecatoresti se trimite la sistemul judiciar (ICCJ si celelalte
instante din sistemul judecatoresc).

Compunerea instantei si constituirea completului de judecata

Compunerea instantei este o notiune juridica care se refera la numarul si calitatea judecatorilor care
formeaza completul de judecata. In mod exceptional si discutabil, cuvantul judecator trebuie adaptat, intrucat
in anumite cazuri punctuale, la compunerea completului participa si alte persoane decat judecatorii
(asistentii judiciari in cazul litigii de munca si asigurari sociale).
Constituirea completului de judecata are in vedere numarul de judecatori, dar si alte persoane care,
nefiind judecatori, neimplicandu-se in actul de justitie, fac parte din complet (grefier, magistratul asistent al
ICCJ, procuror).
Atunci cand vorbim despre compunerea instantei, exista autori care afirma ca asistentii judiciari
intra in notiunea de constituire a completului. Dar, asistentii judiciar, desi nu delibereaza, dau un vot
consultativ, se pronunta cu privire la actele judecatii.
De altfel, ideea ca un complet nu poate fi compus decat din judecatori nu este general acceptata. Si
in alte state, la compunerea completului participa si alte persoane, chiar si cu rol deliberativ (litigii de
constructii, de dreptul concurentei, de munca) cazuri specioase/speciale.
Briciu: procurorul ar trebui exclus din notiunea de constituire a completului de judecata in cazul
procesului civil. Procurorul este reclamant in procesul civil. Pozitia sa langa completul de judecata este
eronata. Ar trebui sa stea pe aceeasi pozitie (chiar si in sala de judecata) cu paratul.

Compunerea instantei
1. Judecatorii respectivi trebuie sa fi fost desemnati in mod aleatoriu; judecatorii care au fost
distribuiti aleatoriu trebuie sa ramana aceiasi pe intreaga durata a procesului, in afara unor situatii calificate
de lege ca fiind temeinice (moartea, avansarea, concediul prelungit etc.). Nerespectarea acestor dispozitii
duce la o gresita/nelegala compunere a completului.
2. In ceea ce priveste numarul de judecatori: (pentru a nu avea o gresita compunere a completului).
La judecata in prima instanta: un singur judecator principiul judecatorului unic (cu o singura
exceptie cand vorbim despre litigii de munca/asigurari sociale, in prima instanta avem un judecator, insotit
de doi asistenti judiciari, ce nu au drept de decizie, ci doar un vot consultativ);
In apel: compunerea completului este colegiala, respectiv doi judecatori;
In recurs: trei judecatori.

Inalta Curte de Casatie si Justitie:

judeca in sectii, in complete formate din trei judecatori;
judeca in patru complete de 5 judecatori cu competenta speciala prevazuta de lege. Doua
complete de 5 judecatori sunt in materie penala. Celelalte doua complete judeca recursuri impotriva
hotararilor pronuntate de ICCJ ca prima instanta si recursuri impotriva hotararilor date de CSM in materie
disciplinara;
judeca in complet special: numai cererile privind pronuntarea unei hotarari prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept; atunci cand o instanta, investita cu solutionarea cauzei in ultima instanta
gaseste o problema de drept de a carei lamurire depinde solutionarea pe fond, iar aceasta problema este una
noua si ICCJ nu a statuat asupra sa, poate sesiza ICCJ pentru a pronunta o dezlegare de principiu a problemei
de drept, ulterior solutionand cauza in sensul rezolvarii problemei de drept pe care a dat-o ICCJ. Acest
complet este format din 13 judecatori, dar prin Legea nr. 2/2013, se arata ca pana la 1 ianuarie 2016, acest
complet va fi format numai din 9 judecatori (pentru ca ICCJ a afirmat ca nu are suficienti judecatori);
judeca in complet de 25 de judecatori ce solutioneaza recursurile in interesul legii, ce sunt date
in competenta ICCJ, in aceasta compunere speciala, atunci cand o problema de drept a fost dezlegata in mod
diferit in jurisprudenta instantelor. Recursurile in interesul legii nu au niciun impact cu privire la pricinile ce
au generat solutionarea lor;
judeca si in sectii unite. Competenta acestor sectii s-a restrans. Spre exemplu, in legatura cu
sesizarea Curtii Constitutionale a Romaniei (control prealabil promulgarii unei legi); schimbarea
jurisprudentei ICCJ. Sectiile unite judeca in prezenta a cel putin 2/3 din numarul membrilor ICCJ.

Incompatibilitatea
In legatura cu compunerea completului de judecata si constituirea instantei exista incidente.
Exemplul cel mai important este cel legat de incompatibilitate, ce este o institutie care garanteaza
pastrarea impartialitatii instantei; ea vizeaza in principal aspectele de compunere a completului, dar si aspecte
legate de constituirea completului, mai putin in cazurile in care incompatibilitatea este strans legata de
pronuntarea unei hotarari.
Problema terminologica: sub imperiul VCPC, existau cazuri de incompatibilitate care se aplicau
doar judecatorilor si cazuri de recuzare si abtinere care se aplicau si judecatorilor si celorlalte persoane care
intrau in notiunea de constituire a completului de judecata. Sub NCPC, desi incompatibilitatea, recuzarea si
abtinerea sunt prezente in cod, au o alta conotatie terminologica in noua lege.
Tot ceea ce anterior era caz de incompatibilitate, abtinere si recuzare reprezinta astazi caz de
incompatibilitate (nu se mai face distinctia). In schimb, recuzarea si abtinerea au ramas terminologic, dar cu
semnificatia ca reprezinta mijloacele procedurale prin care se invoca incompatibilitatea.
Recuzarea este mijlocul procedural aflat la indemana partilor; abtinerea este mijloc procedural aflat
la indemana celui aflat in complet.
Cu alte cuvinte, incompatibilitatea ipotezele; recuzarea si abtinerea mijloacele.

Cazurile de incompatibilitate
Exista doua categorii: cazurile de incompatibilitate guvernate de norme de ordine publica, si cazurile
guvernate de norme de ordine privata.

a) Incompatibilitati absolute (norme de ordine publica)

1. Ipoteza judecatorului care, solutionand o cauza prin hotarare sau pronuntandu-se printr-o
incheiere interlocutorie, ar fi pus in situatia de a analiza aceeasi cauza in apel, recurs, contestatie in
anulare sau revizuire. Acest caz de incompatibilitate este conform cu logica dublului grad de jurisdictie (se
recunoaste de catre stat ca ar putea fi o greseala; daca judecatorul si-ar controla propria hotarare, atunci
intreaga logica a dublului grad de jurisdictie ar cadea). De esenta controlului instantei superioare este o alta
minte care sa analizeze cauza (impiedicarea transferului de orgoliu apararea propriei solutii). In aceste
cazuri este clar ca trebuie sa se abtina acel judecator.
2. Ipoteza judecatorului care, solutionand o cauza prin hotarare sau pronuntandu-se printr-o
incheiere interlocutorie asupra unor aspecte ale cauzei, ar fi pus in situatia de a rejudeca acea cauza ca
urmare a casarii cu trimitere spre rejudecare. Solutia sa este infirmata si, ca urmare a infirmarii, cauza
este trimisa spre rejudecare, fiind trimisa tot acestuia. Resortul incompatibilitatii sta in ideea ca cel care s-a
pronuntat intr-un fel va fi tentat sa-si pastreze opinia respectiva, in ciuda faptului ca solutia a fost casata cu
retrimitere. Chiar daca judecatorul ar avea flexibilitatea necesara sa inteleaga ca a gresit, partile nu ar mai
avea incredere in judecator (componenta obiectiva impartialitate subiectiva: forul interior al judecatorului si
impartialitatea obiectiva ceea ce partile sunt dispuse sa creada in mod rezonabil).

Incheierea interlocutorie este cea care nu rezolva in mod final procesul, dar este cea prin care
judecatorul se pronunta asupra unor aspecte esentiale ale procesului, fiind tinut de deciziile luate in cazul
acestor incheieri, deciziile nemaiputand sa fie schimbate in cursul procesului, spre deosebire de incheierile
preparatorii, ce pot fi schimbate art. 235 NCPC.
Exemple de incheieri interlocutorii:
atunci cand judecatorul se pronunta asupra exceptiei prescriptiei, vorbim despre o incheiere
interlocutorie (a decis ca acel drept este prescris, chiar daca inca nu a decis daca acel drept apartine sau nu
reclamantului);
atunci cand se stabileste daca o parte are calitate procesuala;
la procesele de partaj, judecatorul da o incheiere interlocutorie de admitere in principiu prin
care stabileste masa partajabila, cei care sunt parte la partaj, drepturile coproprietarilor etc. Hotararea finala
poate fi una aleatorie (prin tragere la sorti).
In aceasta logica NCPC vorbeste despre judecatorul care s-a pronuntat prin hotarare sau incheiere
interlocutorie (VCPC doar hotarare; practica era fluctuanta, intrucat cazurile de incompatibilitate sunt de
strictissima interpretare).
Opinie Briciu: in cazul casarii cu retrimitere, textul de lege nu s-ar aplica atunci cand judecatorul s-a
pronuntat pe o exceptie, iar casarea cu retrimitere a fost facuta pentru ca acea exceptie a fost dezlegata in
mod gresit. In acest caz, judecatorul nu s-a pronuntat pe fond, iar in casarea cu retrimitere el nu va mai putea
relua discutia pe exceptie (fiindu-i interzis; este obligatorie hotararea instantei superioare). Fondul pe care
urmeaza sa se pronunte nu a fost antamat inca. Pe o interpretarea literara a textului, ar fi incompatibil. Insa,
lipseste elementul de baza: mai judeca problema asupra careia s-a pronuntat? NU ! Judecatorul se pronuntase
asupra unui aspect care nu face obiectul judecatii dupa casarea cu trimitere.
3. Ipoteza judecatorului care, fiind investit cu o pricina, a fost martor, expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator in aceeasi cauza.
Ratiunea prevederii:
la martor si expert faptul ca au luat cunostinta prin propriile simturi de niste aspecte ale cauzei,
in schimb ce judecatorul trebuie sa analizeze pricina pe baza probelor (poate din probele de la dosar nu
rezulta ce a vazut judecatorul);
la magistratul asistent a fost judecator cu functie declarativa, nu decisiva;
la avocat aspecte legate de afinitatea cu una dintre parti, ce a fost de interes;
la mediator datorita faptului ca ambele parti i-au incredintat niste informatii confidentiale.

b) Cazurile de incompatibilitate relativa (norme de ordine privata)

Dispozitiile art. 42 NCPC pot fi clasificate in patru capitole:

I. Ideea de rudenie
Art. 42, alin. 1, pct. 3 cand este sot, ruda sau afin pana la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori
reprezentantul unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori cu sora sotului uneia dintre aceste persoane.
Pct. 4: cand sotul sau fostul sau sot este ruda ori afin pana la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna
dintre parti.

II. Ideea de interes direct sau indirect al judecatorului (ce ar putea distorsiona
hotararea judecatoreasca)
Pct. 2: cand exista imprejurari care fac justificata temerea ca el, sotul sau, ascendentii ori
descendentii lor sau afinii lor, dupa caz, au un interes in legatura cu pricina care se judeca;.
Pct. 7: daca este tutore sau curator al uneia dintre parti.
Pct. 11: daca este sot sau ruda pana la gradul al patrulea inclusiv sau afin, dupa caz, cu un alt
membru al completului de judecata.
Pct. 12: daca sotul, o ruda ori un afin al sau pana la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau
asistat partea in aceeasi pricina inaintea altei instante.

III. Vrajmasia
Pct. 6: daca intre el, sotul sau ori rudele lor pana la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, dupa caz,
si una dintre parti a existat un proces penal cu cel mult 5 ani inainte de a fi desemnat sa judece pricina. In
cazul plangerilor penale formulate de parti in cursul procesului, judecatorul devine incompatibil numai in
situatia punerii in miscare a actiunii penale impotriva sa.

IV. Antepronuntarea
Pct. 1: cand si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutie in cauza pe care a fost desemnat sa o
judece. Punerea in discutia partilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) si
(5), nu il face pe judecator incompatibil [doar pune in discutie; nu emite o parere].
*OBS: art. 42, alin. 2 NCPC Dispozitiile alin. (1) privitoare la sot se aplica si in cazul concubinilor.

Ultimul caz de incompatibilitate relativa

Pct. 13: atunci cand exista alte elemente care nasc in mod intemeiat indoieli cu privire la
impartialitatea sa.
Nu mai este descrisa o ipoteza bine conturata, ci acest caz de incompatibilitate este definit printr-o
formulare de maxima generalitate. Textul a fost necesar pentru ca, in sensul CEDO, tribunalul trebuie sa fie
impartial, conditie ce se rezolva prin introducerea unor cazuri de incompatibilitate.
Insa, jurisprudenta CEDO este evolutiva, iar legislatia unei tari va ramane tot timpul in urma daca va
prevedea un nomenclator al tuturor incompatibilitatilor. Pct. 13 permite reactualizarea pe cale
jurisprudentiala, fara a fi necesara modificarea NCPC.

Curs 5 30.10.2013
In terminologia NCPC notiunea de incompatibilitatea vizeaza cazurile, in timp ce recuzarea si
abtinerea sunt mijloacele procedurale de invocare a cazurilor de incompatibilitate.
In VCPC existau si cauze de recuzare si abtinere distincte de cauzele de incompatibilitate.

Procedura de solutionare a cererilor de recuzare sau de abtinere

Cazurile de incompatibilitate se aplica in principal judecatorilor, dar, potrivit art. 54 NCPC
dispozitiile se aplica in mod corespunzator si altor participanti (cum ar fi procurorul, magistratul asistent al
ICCJ, asistentii judiciari, dar si grefierii).
Sintagma in mod corespunzator semnifica ca nu toate cazurile de incompatibilitate se aplica
acestor categorii: cel care va aplica dispozitiile legale trebuie sa faca o distinctie intre cazurile de
incompatibilitate care sunt corespunzatoare si unei anumite pozitii procesuale (la procuror, magistratul
asistent al ICCJ, asistentii judiciari, grefeiri) si cazurile de incompatibilitate ce se aplica doar judecatorilor.
Cazuri de incompatibilitate aplicabile doar judecatorilor:
art. 41, alin. 1 NCPC imposibilitatea de a-si controla propria hotarare sau rejudecarea propriei
hotarari dupa casarea cu retrimitere;
art. 41, alin. 2 NCPC cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar,
magistrat-asistent sau mediator in aceeasi cauza;
art. 42, alin. 1, pct. 1 NCPC antepronuntarea.

Titularul cererii
Recuzare act procesual ce revine partii. Cuvantul parte trebuie inteles intr-un sens mai larg:
atat un tert participant la proces ce dobandeste o pozitie similara partii, cat si procurorul poate fi parte. Nu
intra in categoria de parte in proces martorii, expertii, avocatii sau reprezentantii partilor (insa, cererea de
recuzare poate fi facuta in numele partii pe care o reprezinta);
Abtinere act individual al judecatorului sau altui participant la proces din complet (procuror,
grefier etc.).

Termenul de invocare
Se face o distinctie dupa cum incompatibilitatile sunt absolute sau relative.
a) Incompatibilitati absolute: art. 41 NCPC trei cazuri in care incompatibilitatea este de ordine
publica (absoluta) incompatibilitatea absoluta poate fi invocata in orice stare a pricinii.
Art. 45 NCPC - judecatorul nu poate participa la judecata, chiar daca nu s-a abtinut ori nu a fost
recuzat recuzarea nu se poate face decat cat timp judecatorul mai este parte in complet. Recuzarea nu
mai poate fi invocata dupa ce judecatorul s-a desesizat, pronuntand o hotarare.

Ulterior, incompatibilitatea poate fi motiv de apel sau de recurs, dar nu motiv de recuzare. Esenta
este ca incompatibilitatea se poate invoca in orice stare a pricinii.
Daca partea se mai afla in fata acelui judecator, formuleaza o cerere de recuzare; daca judecatorul
nu mai face parte din complet, dar consecintele existentei sale in complet dainuie, partea poate formula:
cerere de anulare a actelor anterioare ale judecatorului (daca se afla in fata aceleiasi instante);
apel, recurs sau contestatie in anulare (daca se afla in fata unei instante superioare).
b) Incompatibilitati relative: partea interesata poate formula cererea inaintea oricarei dezbateri.
Procesul civil este impartit in doua faze, in fata aceleiasi instante (cercetarea judecatoreasca si dezbaterile
punerea de concluzii pe fond).
Sintagma oricarei dezbateri NU se refera la dezbaterile de fond, ci la momentul de dinaintea
oricarei discutii, chiar si din cadrul cercetarii judecatoresti (in nimine litis inainte de a invoca orice).
Daca partea cunoaste ca membrul completului este incadrabil intr-una din cele 13 situatii de la
art. 42 NCPC, inainte de a antama orice discutie in proces, trebuie ridicata aceasta problema. Daca nu se
ridica aceasta problema, se considera ca partea isi asuma existenta acelei incompatibilitati. Aceasta
atitudine nu mai poate fi schimbata in timpul derularii procesului (dupa ce acesta incuviinteaza sau nu
anumite probe etc.).
Daca partea a cunoscut motivul dupa inceperea dezbaterilor, incompatibilitatea va trebui invocata
de indata ce motivul este cunoscut in chiar sedinta in care a aparut motivul sau, daca acesta apare intre
sedinte, la termenul proxim. Nu mai trebuie sa se desfasoare acte de procedura ulterior aflarii despre
existenta unor cazuri de incompatibilitate. Daca o parte lasa sa se faca un act de procedura fara sa formuleze
cererea de recuzare, momentul de indata a trecut.
Termenul de indata este termen flexibil, ce lasa judecatorului o anumita marja.
In ceea ce priveste judecatorul (sau alt participant la complet), acesta poate face cererea de abtinere
oricand.
Abtinerea nu reprezinta un act unilateral ce produce efecte fara vreo verificare din partea instantei,
chiar daca provine de la judecator. De fapt, procedura de solutionare a cererii de abtinere este identica cu
solutionarea cererii de recuzare (fiind adesea cumulate). In unele cazuri, partea recuza, iar judecatorul,
stiind ca se afla intr-unul din cazurile respective, se abtine.
In cazurile de incompatibilitate absoluta, exista o diferenta intre cele doua ipoteze. La cele trei
incompatibilitati absolute de la art. 41 NCPC, problema este practic de necontestat.
Pentru cazurile de incompatibilitate prevazute de art. 42 NCPC exista notiuni interpretabile:
dusmanie, interes, rudenie. Aceste notiuni trebuie dovedite si chiar intarite.
La cazurile de incompatibilitate absoluta, exista o regula speciala: grefierul verifica dosarul inainte
de primul termen de judecata si, daca unul dintre membrii completului de judecata se afla intr-unul din
cazurile de incompatibilitate, se face un referat (art. 43, alin. 1 NCPC).

Forma cererii de recuzare

Cererea de recuzare se intocmeste fie in scris, fie verbal, in sedinta de judecata. Cand se face verbal,
in sedinta, cererea se va mentiona in incheiere.
Cuprinsul cererii de recuzare:
nominalizarea fiecarui judecator recuzat in parte (nu se poate formula o cerere prin care sa se
solicite recuzarea completului exceptie: daca avem un singur judecator);
indicarea cazului/cazurilor de incompatibilitate;
indicarea probelor de care partea intelege sa se foloseasca.
Taxa judiciara de timbru este de 100 lei pentru fiecare membru recuzat al completului.

Situatii in care legea caracterizeaza anumite cereri de recuzare ca inadmisibile

Aceste inadmisibilitati create de lege reprezinta anumite elemente sau situatii in care in mod
constant instantele considerau ca cererile se fac in mod abuziv. De regula, abuzul de drept se constata de
catre instanta, dar legiuitorul a ridicat la nivel legal aceste cazuri de abuz, creand inadmisibilitati, ca urmare a
concretizarii unei practici.
Este inadmisibila cererea de recuzare care:
1. Se refera la alti judecatori decat cei care fac parte din completul caruia cauza i-a fost
repartizata aleatoriu. In practica, partea recuza alti judecatori decat cei din complet, intrucat cererea de
recuzare trebuie judecata de alti judecatori decat cei din proces. O parte, pentru a genera amanarea judecatii,
putea recuza toti judecatorii unei instante pentru ca la acea instanta sa nu mai exista niciun judecator
competent sa judece recuzarea, fiind nevoie sa se trimita cererea de recuzare la instanta superioara. Astfel, se
obtinea o amanare caz tipic de abuz de drept. Nu se urmarea clarificarea chestiunii partinirii, ci amanarea
cauzei (practic, cererea de recuzare nu putea fi judecata in aceeasi zi la instanta superioara) prin formularea
unei cereri in limitele sale exterioare, dar intr-un scop contrar celui vizat de legiuitor;
2. Se intemeiaza pe alte motive decat cele de la art. 41-42 NCPC. Sub imperiul VCPC, cazurile de
recuzare erau strict limitativ prevazute de lege. Existau situatii pe care partile le considerau extrem de
apropiate cazurilor de recuzare legale (desi situatiile nu era exact identice). Insa, sub imperiul NCPC, avem
art. 42, alin. 1, pct. 13 NCPC text mai permisiv privind cazurile de recuzare;
3. Se indreapta impotriva aceluiasi judecator pentru acelasi motiv de incompatibilitate. Cererea
de recuzare formulata impotriva unui judecator ce a fost respinsa nu poate fi reiterata pentru acelasi motiv de
incompatibilitate.
Atunci cand este inadmisibila cererea de recuzare, aceasta poate fi respinsa chiar de catre
judecatorul recuzat, nemaifiind necesara trimiterea dosarului unui alt judecator. Distinctie intre neadmisibil
si nefondat (difera regimul de judecata).

Judecarea cererii de recuzare sau de abtinere

Fiind o cerere incidentala, cererea de recuzare sau de abtinere se judeca de aceeasi instanta
investita cu judecarea cererii principale (art. 123, alin. 1 NCPC).
In ceea ce priveste compunerea completului ce judeca cererea de recuzare, regula este ca din
complet nu va face parte judecatorul recuzat sau care s-a abtinut.
Potrivit Regulamentului de ordine interioara al instantelor judecatoresti ROI (art. 98):
in cazul judecatorului unic cererea se judeca de completul cu numarul imediat urmator, care
judeca in aceeasi materie; daca in materia respectiva nu exista decat un singur complet, cererea se judeca de
completul imediat urmator, indiferent de materia in care judeca;
in cazul completului colegial difera dupa cum sunt recuzati toti membrii (judeca completul cu
numarul imediat urmator) sau doar un membru (colegii de complet nerecuzati vor judeca, impreuna cu un alt
judecator, ce asigura permanenta completului). Orice complet are un dublaj completul de permanenta.
In cazul in care cererea este inadmisibila, completul este cel investit, inclusiv judecatorul recuzat
(este un abuz de drept).
Teoria clasica: abuzul de drept poate fi sanctionat in doua moduri: amenda sau nediscutarea
cererii (de fapt, inadmisibilitatea acesteia).
Cererea de recuzare sau de abtinere se judeca de catre instanta ierarhic superioara celei sesizate
atunci cand nu se poate forma un complet de judecata la instanta sesizata. Este posibil, in unele cazuri, sa nu
existe posibilitatea judecarii (la instantele mici) art. 50, alin. 2 NCPC.

Procedura de judecata
Cererea de recuzare, precum si cererea de abtinere se judeca in camera de consiliu, fara citarea
partilor. Judecatorul (sau alt participant) poate fi ascultat de complet nefiind obligatorie ascultarea. Daca
completul considera de cuviinta, pot fi ascultate si partile (art. 51, alin. 1 NCPC).
Regula: daca se asculta o parte, trebuie ascultata obligatoriu si cealalta (pentru a se respecta
principiul contradictorialitatii).
Nu se poate folosi proba cu interogatoriu ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare.
Se pronunta o incheiere in sedinta publica, desi judecata are loc in secret.
Daca s-a facut si cerere de recuzare, si de abtinere, se judeca mai intai cererea de abtinere. Daca se
admite cererea de abtinere, atunci cererea de recuzare se respinge ca ramasa fara obiect. Daca se respinge
cererea de abtinere, se va asculta totusi cererea de recuzare.
Incheierea de respingere a cererii de abtinere nu poate fi atacata in niciun fel. Daca nu s-ar mai putea
judeca cererea de recuzare, partea nu ar mai putea ataca, desi este indreptatita. Totusi, incheierea de
respingere a cererii de recuzare este atacabila. Partea nemultumita care a formulat cerere de recuzare (desi si
judecatorul a formulat cerere de abtinere), va putea ataca doar respingerea cererii de recuzare.
Daca cererea de recuzare este facuta cu rea-credinta, partea va fi obligata la amenda (la stat, potrivit
art. 187, alin. 1, pct. 1, lit. b NCPC) si despagubiri (celeilalte parti).

Solutii posibile si efecte ale solutionarii cererii de recuzare sau de abtinere

Efectele admiterii cererii de recuzare sau de abtinere
1. Aceasta are ca efect principal indepartarea din cauza a judecatorului recuzat sau care se abtine.
Daca ne aflam in cazul prevazut de art. 42, alin. 1, pct. 11 NCPC (daca este sot sau ruda pana la gradul al
patrulea inclusiv sau afin, dupa caz, cu un alt membru al completului de judecata), nu are loc indepartarea
ambilor judecator. Ratiunea cazului de incompatibilitate nu este existenta unui raport cu partile, ci a unui
raport dintre judecatori, astfel incat indepartarea unuia dintre ei este suficienta pentru reechilibrarea cauzei.
Astfel, se va stabili prin incheiere care dintre cei doi judecatori va parasi completul.
2. In privinta actelor de procedura facute pana la momentul solutionarii abtinerii sau recuzarii (este
de presupus ca pana la momentul aparitiei cazurilor de incompatibilitate este posibil sa se fi facut acte de
procedura), se va stabili si in ce masura aceste acte de procedura se pastreaza art. 51, alin. 6, teza finala NCPC.
Astfel, daca completul care judeca recuzarea sau abtinerea nu mentioneaza nimic in incheiere, toate
actele de procedura se considera desfiintate. In cazul in care cererea este judecata de instanta ierarhic
superioara, aceasta va trimite cauza unei alte instante, egala in grad cu cea investita initial, din circumscriptia
teritoriala a instantei ierarhic superioare.

Regimul juridic al incheierii prin care se solutioneaza cererea de recuzare sau de abtinere
in cazul abtinerii, indiferent ca s-a admis sau s-a respins cererea, incheierea nu este supusa
niciunei cai de atac (partea nu a reclamat nimic in acest caz);
in cazul recuzarii:
! incheierea de admitere a cererii de recuzare nu este supusa niciunei cai de atac (cel care a
formulat cererea este satisfacut de solutie, iar cel care nu a formulat cererea nu justifica un
interes pentru a formula o astfel de cale de atac);
! incheierea de respingere a cererii de recuzare este singura ce poate fi atacata. Insa, aceasta
incheiere nu poate fi atacata de indata, ci, potrivit art. 53 NCPC, numai odata cu hotararea prin
care s-a solutionat cauza (la finalul procesului). Daca insa hotararea de solutionare a cauzei este
definitiva (nu se mai poate ataca cu nicio cale de atac), atunci incheierea de respingere a cererii
de recuzare va putea fi atacata cu recurs, la instanta superioara, in termen de 5 zile de la
comunicarea hotararii [hotararii = incheierea de respingere/hotararea de solutionare a cauzei??].
Trebuie deosebit ce s-ar intampla daca s-ar admite in apel sau in recurs, dupa caz, calea de atac
impotriva incheierii de respingere a cererii de recuzare (formulata impreuna cu calea de atac impotriva
hotararii prin care s-a solutionat cauza).
Astfel, se face urmatoarea distinctie:
" daca vorbim de apel si instanta de apel ar admite ca cererea de recuzare a fost respinsa in mod
gresit, atunci instanta de apel va reface toate actele de procedura facute in prima instanta de catre
judecatorul recuzabil, dar care nu a fost indepartat din cauza si, daca apreciaza ca este cazul, va reface chiar
si dovezile administrate (in aceasta a doua privinta doar daca apreciaza necesar). Cu alte cuvinte, nu se va
trimite cauza spre rejudecare (nu este motiv de reluare a procedurii), insa instanta de apel va relua actele de
procedura si chiar si readministrarea probelor, daca considera necesar. Aceasta se explica prin faptul ca
instanta de apel este ea insasi instanta de fond, la fel ca si prima instanta;

" daca vorbim de recurs si se admite recursul pentru acest motiv: desi s-a facut cerere de recuzare,
in mod gresit a fost respinsa, atunci cauza trebuie trimisa spre rejudecare (hotararea va fi casata) fie la
instanta de apel (ca sa refaca actele), fie, daca nu exista calea de atac a apelului (spre exemplu, in contencios
administrativ), la prima instanta. Instanta de recurs nu ar putea sa refaca dovezile administrate (instanta de
recurs nu judeca in fond; nu poate administra decat proba cu inscrisuri).

Soarta procesului pe durata judecarii cererii de recuzare sau de abtinere

Daca exista un caz de abtinere, procesul de fond nu poate inainta. In cauza respectiva nu se face
niciun act de procedura. Unii autori vorbesc despre un caz de supendare legala, de drept, a judecatii, atunci
cand vorbim de un caz de abtinere.
In cazul recuzarii (ce vine de la parte), introducerea cererii de recuzare nu determina suspendarea
judecatii. Procesul se poate derula in continuare in timp ce, in paralel, se solutioneaza cererea de recuzare.
Insa, nu se poate pronunta hotararea inaintea solutionarii cererii de recuzare. Completul legal investit va
putea continua judecata pricinii, chiar fiind recuzat, insa nu poate pronunta o hotarare. Aceasta este o
prevedere noua in NCPC. Sub imperiul VCPC, atat timp cat nu s-a solutionat cererea de recuzare, procesul
era suspendat de drept (nu se putea face niciun act de procedura) totusi, s-a dat nastere unor abuzuri.
Daca cererea de recuzare este intemeiata, procesul se repune pe rol. Insa, trebuie sa se procedeze
inca o data la audierea partilor (daca nu cumva trebuie refacute toate actele de procedura) cel putin se vor
relua dezbaterile.

Partile in procesul civil

In functie de etapa procesuala, avem denumiri diferite pentru parti:
! de regula, vorbim despre reclamant si parat;
! in apel apelant si intimat;
! in recurs recurent si intimat;
! in contestatia in anulare contestator si intimat;
! in revizuire revizuent si intimat;
! in cazul cererii reconventionale, veritabila cerere de chemare in judecata reclamant-parat si
parat-reclamant;
! in faza executarii silite creditor si debitor.

Coparticiparea procesuala (litis consortium procesual)

Clasificare
1. Activa, pasiva si mixta
2. Subiectiva si obiectiva
Coparticiparea procesuala subiectiva decurge din interesul comun al unor parti de a fi impreuna in
judecata sau de a chema mai multe persoane in judecata.
Coparticiparea procesuala obiectiva decurge din stransa legatura a unor cereri, posibil individual
facute. Aceasta situatie apare, de regula, prin conexarea unor dosare.
3. Facultativa si obligatorie
Regula este ca coparticiparea procesuala este facultativa, decurgand din vointa unor parti de a
formula impreuna actiunea, fara ca acest lucru sa aiba vreun efect asupra admisibilitatii cererii.
Insa, coparticiparea este obligatorie in procesele de partaj (unde in proces trebuie sa figureze tot
coproprietarii sub sanctiunea nulitatii partajului NCC).
Uneori, obligativitatea coparticiparii procesuale decurge din raportul juridic (spre exemplu, anularea
sau constatarea nulitatii absolute a unui act semnat de mai multe persoane) coparticipare procesuala pasiva.
Exista si un remediu daca nu ar exista coparticipare procesuala obligatorie nu s-ar justifica
institutia introducerii fortate in cauza, din oficiu, a unei persoane. In materia raporturilor de rudenie (filiatie,
stabilirea sau tagada paternitatii), parintii si copilul vor fi citati in toate cauzele referitoare la filiatie, chiar si
atunci cand nu au calitatea de reclamant sau de parat (art. 436 NCC).

Raportul intre coparticipanti

Principiul in procesul civil este independenta procesuala a partilor, potrivit caruia actele facute de
o parte nici nu profita, dar nici nu dezavantajeaza pe un alt participant. Daca exista mai multi parati si numai
unul dintre ei ataca hotararea, apelul il va viza doar pe acesta, iar pentru restul hotararea va fi definitiva.
Daca unul dintre parati invoca o exceptie, care vizeaza situatia sa, dreptul ii va reveni doar lui. La
cheltuielile de judecata, daca exista mai multi parati chemati in judecata si intre acestia nu exista raporturi de
solidaritate, fiecare va suporta cheltuielile de judecata aferente cererilor facute impotriva sa.

Exceptia o reprezinta extinderea efectelor favorabile asupra celorlalti participanti, fie atunci
cand natura raportului juridic o impune sau atunci cand este impusa de o dispozitie legala. Efectele favorabile
ale unor acte de procedura sau termene primite de unii dintre participanti se vor extinde si asupra celorlalti.

Exemple de extindere a efectelor favorabile asupra celorlalti participanti ce decurg din lege
1. Sa presupunem ca mai multi coproprietari formuleaza o cerere in revendicare, ce este respinsa, iar
numai unul dintre acestia formuleaza apel impotriva hotararii de respingere a actiunii in revendicare. Chiar
daca cererea de chemare in judecata ar fi fost formulata de catre un singur coproprietar, efectele sale benefice
se rasfrangeau asupra tuturor. A fortiori, daca toti coproprietarii au introdus cererea de chemare in judecata,
apelul declarat doar de catre unul dintre acestia este profitabil tuturor (art. 643 NCC).
2. Un alt exemplu este cel din materia perimarii art. 419 NCPC:
Efectele cererii asupra coparticipantilor
In cazul in care sunt mai multi reclamanti sau parati impreuna, cererea de perimare ori
actul de procedura intrerupator de perimare al unuia foloseste si celorlalti.
Astfel, daca una dintre parti se manifesta in sensul reluarii procedurii in acel dosar, efectul de
intrerupere se produce pentru toate partile din dosar (pot fi si parti cu pozitie concurenta sau chiar divergenta).
Aceste doua exemple (art. 634 NCC si art. 419 NCPC) decurg din textele legale, dar extinderea
efectelor benefice poate decurge si din natura raportului juridic dedus judecatii. Daca avem debitori
solidari chemati in judecata pentru una si aceeasi datorie, iar unul dintre acestia formuleaza apel si castiga,
aratand ca datoria nu exista, efectele hotararii se vor rasfrange si asupra celorlalti codebitori solidati
nediligenti, pentru ca nu se poate ca doar o fractiune din datorie sa nu mai existe.
De asemenea, un alt exemplu ar fi in materie delictuala.
ATENTIE !
1. Doar efectele actelor favorabile se extind. Daca una dintre parti ia initiativa de a face apel si
pierde apelul si este obligata si la cheltuieli de judecata, aceste cheltuieli nu vor fi suportate si de catre cei
care nu au declarat apelul;
2. Cei care beneficiaza de extinderea efectelor actelor de procedura si termenelor vor continua sa fie
citati, daca nu au termen in cunostinta.

Obligatiile partilor in procesul civil

Partile au atat drepturi, cat si obligatii in cadrul procesului civil. Una dintre cele mai importante
obligatii ale partilor este prevazuta de:
art. 10 NCPC
Obligatiile partilor in desfasurarea procesului
(1) Partile au obligatia sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si
termenele stabilite de lege sau de judecator, sa isi probeze pretentiile si apararile, sa
contribuie la desfasurarea fara intarziere a procesului, urmarind, tot astfel, finalizarea
acestuia.
art. 12 NCPC
Buna-credinta
(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna-credinta, potrivit scopului in vederea
caruia au fost recunoscute de lege si fara a se incalca drepturile procesuale ale altei parti.
(2) Partea care isi exercita drepturile procesuale in mod abuziv raspunde pentru
prejudiciile materiale si morale cauzate. Ea va putea fi obligata, potrivit legii, si la plata
unei amenzi judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu isi indeplineste cu buna-credinta obligatiile procesuale
raspunde potrivit alin. (2).

Abuzul de drept
Contrarul bunei-credinte este abuzul de drept, ce reprezinta exercitiul unui drept recunoscut de lege,
potrivit formelor lui exterioare (potrivit art. 10 NCPC conditiile de forma, termenele legale sau stabilite de
legiuitor) insa prin deturnarea scopului legal pentru urmarirea unui alt scop, contrar legii.
Partea care savarseste un abuz de drept poate fi obligata atat la plata unei amenzi, cat si la plata unor
daune (materiale sau morale) fata de cealalta parte.
In doctrina se afirma ca o alta sanctiune a actului abuziv este respingerea sa, fara a fi analizat in fond.
Exemple de abuz de drept:
chemarea in judecata a debitorului fara punerea in intarziere;
recuzarea (mentionata anterior);
in situatia in care nu s-a comunicat actul, nu incepe sa curga termenul de apel. Putem fi in
prezenta unui abuz de drept atunci cand o parte declara apel dupa un termen lung, invocand vicii ale
comunicarii (spre exemplu, pretinde ca actul s-a comunicat la o alta adresa), dar exista dovada ca stia de acea
hotarare, pentru ca o depusese in copie in alte procese. Se va respinge apelul pentru existenta unui abuz de
drept si nu pentru tardivitatea cererii.

Participarea tertilor la proces

Clasificare:
participari voluntare (interventia voluntara principala si accesorie)
participari fortate (chemarea in judecata a altor persoane, chemarea in garantie, aratarea
titularului dreptului si introducerea in cauza, din oficiu, a altor persoane noutate NCPC).
*OBS: Prin terti participanti la proces nu intelegem martori, experti, traducatori, interpreti (sau alti
specialisti) si nici reprezentantii partilor, pentru ca se identifica cu partile. Vorbim despre terti care isi disputa
drepturi sau interese in legatura cu obiectul dedus judecatii. In realitate, acesti terti au statura unor
veritabile parti, din perspectiva drepturilor lor procesuale.

I. Participari voluntare.
Interventia voluntara principala si interventia voluntara accesorie
a) Interventia voluntara principala
In formularea Codului de procedura civila de la 1865, purta denumirea de interventie in interes propriu.
DEFINITIE: Interventia voluntara principala este mijlocul procesual prin care un tert, intervenient
intr-un proces inceput intre alte persoane, pretinde ca dreptul dedus judecatii sau un drept care are o stransa
legatura cu dreptul dedus judecatii ii apartine.
Nu se cere o identitate totala intre dreptul tertului si dreptul dedus judecatii:
identitate totala: A revendica de la B un bun; apare C ce pretinde ca este adevaratul proprietar si
solicita obligarea paratului sa lase in deplina proprietate si linistita posesie acelasi bun lui C;
stransa legatura: intre A si B exista un proces in legatura cu predarea unor bunuri dintr-un
contract de vanzare. C solicita declararea nulitatii absolute a unui alt contract, incheiat intre B si C, pentru a
genera efectul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Drepturile sunt in stransa legatura.

b) Interventia voluntara accesorie

Aceasta intervine intr-un proces inceput intre alte persoane, doar pentru a sprijini apararea uneia
dintre parti. Exista o diferenta de substanta: in cazul interventiei voluntare principale, vorbim despre un tert
care deduce judecatii un drept propriu, pe cand in al doilea caz, tertul nu invoca niciun drept propriu,
urmarind doar sa sprijine apararea uneia dintre parti.
Acest tert are el insusi un interes in solutionarea pricinii de o maniera favorabila uneia dintre parti.
Solutia din proces ar putea sa influenteze drepturile sale si tertul doreste inca din timpul procesului initial ca
in urma triumfului uneia dintre parti, sa nu se ajunga la discutarea drepturilor sale proprii.
Spre exemplu, A revendica un bun de la B, iar tertul C ar avea un drept de dobandire a bunului de
la B, intrucat a semnat cu acesta o promisiune de vanzare-cumparare, dar care poate fi pusa in executare
doar daca B este proprietar. C are tot interesul sa castige B, pentru ca B, consolidandu-si statutul de
proprietar, ulterior, sa-si poata executa promisiunea de vanzare.

Cererea de interventie principala nu este admisibila in materii precum:

cereri cu caracter personal (stabilirea filiatiei sau a paternitatii, divort). Insa, daca intr-un divort
exista si un capat de cerere privind partajul, in cererea de partaj se pot formula cereri de interventie principala
(parintii cer scoaterea din masa partajabila a anumitor bunuri, date doar cu titlu de imprumut, nu ca donatii);
litigii individuale de munca;
actiuni posesorii (tertul trebuie sa invoce un drept, ori actiunea posesorie nu vizeaza apararea
unui drept: diferit Tabarca tertul invoca tot posesia). Actiunea posesorie este urgenta, pe cand interventia
poate tergiversa procesul.
Cererea de interventie accesorie este, de principiu, admisibila in toate cazurile, dar nu este
acceptabila in cauzele cu caracter strict personal (nu se poate avea un interes legitim in a sprijini punerea sub
interdictie, declararea judecatoreasca a mortii, stabilirea paternitatii etc.). Se considera ca interesul juridic
nu exista.

Deosebiri intre cererea de interventie principala si cererea de interventie accesorie

Esenta diferentei dintre cele doua forme deriva din urmatorul fapt:
cererea de interventie principala reprezinta o veritabila cerere de chemare in judecata (este o
persoana care pretinde un drept in justitie si isi indreapta cererea impotriva unor parti aflate deja
intr-un proces). Aceasta cerere ar putea fi facuta si pe cale separata; insa partea doreste sa
comprime timpul procesual intr-unul singur. Se investeste instanta cu o cerere;
cererea de interventie accesorie are natura juridica a unei simple aparari dintr-un proces
(nu investeste instanta cu o cerere). Apararile ar putea fi facute si de catre parti. Nu se aduc nici
macar parti noi in proces.

Interventia voluntara principala

Forma
Termen

In scris, in forma prevazuta de art. 194 NCPC pentru cererea de chemare in

judecata.
Se timbreaza ca o cerere de chemare in judecata.
Pana la inchiderea dezbaterilor in fata primei instante. Poate fi facuta
si in apel, dar numai cu consimtamantul partilor initial implicate in proces.

Interventia voluntara accesorie

In scris, in forma prevazuta de art. 148 NCPC pentru alte cereri.
Se timbreaza cu o suma fixa invariabila.
In tot cursul procesului (este o simpla aparare, astfel incat nu se pun
probleme legate de dublul grad de jurisdictie).

Daca interventia voluntara principala s-ar face direct in apel, ar fi o

derogare de la regula dublului grad de jurisdictie, intrucat nu va mai exista
un apel, ci doar recurs, ce nu este o cale ordinara de atac. Va fi lipsita de
dublul grad de jurisdictie, insa legea accepta aceasta derogare, intrucat in
materie procesual civila acest principiu este legal, dar nu constitutional.

Competenta
de judecata

Daca prin recurs se dispune casarea cu retrimitere la instanta de apel sau

chiar la prima instanta, s-ar putea face cerere de interventie principala,
pentru ca procesul se reintoarce intr-o faza procesuala unde interventia
principala este acceptabila.
Instanta care judeca cererea principala (cererea de interventie
principala este o cerere de natura incidentala).
Dar, atunci cand judecata cererii de interventie intarzie judecata cererii
principale, poate fi disjunsa si judecata separat, caz in care nu se mai aplica
regula potrivit careia instanta ce judeca cererea principala este competenta sa
judece si interventia.

Pozitia
procesuala

Precizari:
sunt cazuri in care stransa legatura intre cererea principala si cererea
incidentala este atat de mare, incat disjungerea nu poate opera (spre
exemplu, la partaj, daca intervenientul invoca un drept asupra masei
partajabile, nu poate fi disjuns; nu exista litis consortiul necesar);
disjungerea poate opera doar daca tertul invoca un drept strans legat de
cel dedus judecatii (nu insusi dreptul dedus judecatii);
prin disjungere se mentine prorogarea de competenta ce a operat initial.
Instanta ramane competenta, dar se judeca separat (acelasi judecator va
judeca, dar intr-un dosar separat, potrivit ROI). Competenta determinata
prin natura incidentala a cererii de interventie se pastreaza.
Independenta procesuala
Avand pozitie specifica reclamantului, intervenientul are drepturi aidoma
unui reclamant. Acesta poate inclusiv sa atace hotararea. Daca partile
initiale in proces decid sa stinga procesul pe cale de renuntare, achiesare,
tranzactie, tertul intervenient principal nu este afectat, ci procesul sau va
continua.

Instanta care judeca cererea principala.

Nu exista posibilitatea disjungerii, intrucat este o simpla aparare.

Dependenta procesuala
Intervenientul accesoriu poate face numai actele de procedura ce nu
contravin interesului partii in favoarea careia intervine (instanta nu va tine
cont de cele contrare interesului partii).
Intervenientul accesoriu poate formula cale de atac, dar va fi considerata
neavenita, daca nu este promovata si de partea in favoarea careia acesta a
intervenit initial. Daca aceasta cale de atac se anuleaza, se perima sau nu se
judeca in fond se da aceeasi solutie.

Asemanari intre interventia voluntara principala si

interventia voluntara accesorie

Procedura de admitere in principiu

Ambele cereri sunt supuse unor proceduri de admitere in principiu. Cererea de interventie
principala sau accesorie se comunica partilor initiale, in copie. Apoi are loc procedura de admitere in
principiu, ce se desfasoara cu ascultarea partilor si a intervenientului (ce nu este inca parte in proces, poate fi
ascultat totusi, exclusiv cu privire la admisibilitatea in principiu a cererii de interventie).
In cadrul procedurii de admitere in principiu:
instanta trebuie sa analizeze, in primul rand, daca tertul justifica un interes (in cazul interventiei
principale si un drept), care sa aiba legatura cu dreptul dedus judecatii sau sa fie chiar dreptul
dedus judecatii;
de asemenea, instanta trebuie sa verifice legatura suficienta dintre pretentia tertului si proces;
instanta trebuie sa verifice si daca cererea este facuta in termen (mai degraba la cererea de
interventie voluntara principala);
in cadrul interventiei principale formulata in apel, instanta trebuie sa verifice daca toti ceilalti
participanti sunt de acord:
nu in ultimul rand, instanta trebuie sa analizeze admisibilitatea cererii de interventie dupa natura
cauzei (la materiile unde cererea de interventie nu este acceptata).
Daca toate aceste conditii sunt intrunite, instanta pronunta o incheiere (de admitere in principiu sau
de respingere a cererii ca inadmisibila).
Incheierea de admitere a cererii de interventie se ataca doar odata cu fondul (nu deindata).
Incheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de interventie va fi atacata separat de fond in
termen de 5 zile de la pronuntare pentru partea prezenta si de 5 zile de la comunicare pentru partea absenta.
Calea de atac impotriva incheierii de solutionare a cererii de interventie:
se ataca doar cu apel, la instanta ierarhic superioara (daca s-a pronuntat instanta de fond). Nu se
mai poate face si un recurs ulterior, la instanta ierarhic superioara;
se ataca cu recurs, la instanta ierarhic superioara (nu la ICCJ), daca s-a pronuntat instanta de apel.
Daca s-a pronuntat instanta de recurs, incheierea de solutionare a cererii de interventie nu mai este
atacabila.
Judecata pricinii principale se suspenda pe durata judecarii apelului sau recursului (termen de
10 zile de recomandare). Daca se admite apelul sau recursul, dosarul va fi trimis din nou la instanta care a
respins interventia, judecand impreuna cu toate partile.

Efectele produse de admiterea in principiu a cererii de interventie

1. In cazul interventiei principale, se investeste instanta cu o cerere.
2. In legatura cu intervenientul:
dobandeste pozitia si drepturile unei parti (va trebui citat, i se vor comunica actele de
procedura etc.);
opereaza o prorogare de competenta (cererea de interventie principala ar putea fi de
competenta altei instante daca s-ar fi judecat separat, dar va fi primita in cadrul competentei
initiale);
dreptul dedus judecatii pe calea interventiei devine litigios;
in cazul interventiei principale se intrerupe prescriptia.
3. Instanta va trebui sa acorde partilor un termen pentru depunerea intampinarii.
4. Reclamantul din procesul initial va putea formula cerere reconventionala fata de interventia principala.
5. Intervenientul ia procedura in starea in care se afla. Nu i se vor comunica actele anterioare depuse
la dosar pana la interventia sa si nu se vor reface probele pana la momentul interventiei. Insa, intervenientul
va avea dreptul sa administreze probe din momentul intervenirii in proces.
La cererea de interventie principala, daca intervenientul pretinde acelasi drept cu cel pretins de
reclamant, solutiile sunt radicale: in cazul admiterii cererii reclamantului, trebuie respinsa cererea de
interventie; daca se respinge cererea reclamantului, se admite cererea intervenientului. Exista si solutia
admiterii in parte a pretentiilor intervenientului, cand acesta pretinde doar o parte din drepturile reclamantului.
La cererea de interventie accesorie, soarta sa tine de solutia data in ce priveste pozitia celui in
favoarea caruia a intervenit. Daca reclamantul castiga si interventia accesorie este in favoarea paratului, se va
respinge cererea de interventie. Daca se va respinge cererea principala impotriva paratului, se va admite
cererea de interventie.

Curs 6 06.11.2013

II. Participari fortate.

Formele de interventie fortata a tertilor in procesul civil

I. Chemarea in judecata a altei persoane

Sediul materiei: art. 68-71 NCPC.
Notiune: Chemarea in judecata a altei persoane este mijlocul procesual prin care oricare dintre
partile existente initial in proces pot solicita introducerea in cauza a unui tert care ar putea sa pretinda
aceleasi drepturi ca si reclamantul.
Particularitatea acestei cereri de interventie: tertul chemat in proces este o persoana care ar putea
sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.
Caracteristici:
tertul nu intervine la initiativa sa, ci la cererea uneia dintre partile din procesul deja inceput;
poate fi atrasa la judecata, astfel, numai persoana ce ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si
reclamantul.
Exemplul 1: in cazul unei cesiuni de creanta, cedentul il cheama in judecata pe debitorul cedat.
Debitorul cedat are tot interesul sa-l cheme in judecata si pe cesionar (daca tot plateste, macar sa nu faca o
plata inutila respectiv cedentului). Debitorul cedat il cheama in proces pe cesionar pentru ca hotararea ce se
da in litigiul dintre debitorul cedat si cedent sa-i fie opozabila si cesionarului. Cesionarul nu era obligat sa
dea/sa faca/sa nu faca ceva.
Exemplul 2: in cazul unei actiuni in revendicare, introdusa de un singur coproprietar, paratul are
interesul de a-i chema in judecata si pe ceilalti coproprietari, pentru a evita procese ulterioare cu acestia
(art. 643, alin. 3 NCPC). Interesul paratului: asupra celorlalti coproprietari se extind doar efectele pozitive ale
hotararii. Daca coproprietarul dat in judecata pierde procesul, el nu poate sa opuna autoritatea de lucru
judecat fata de ceilalti coproprietari. Astfel, paratul ar fi obligat sa-l dea in judecata si pe urmatorul
coproprietar etc. Paratul ii cheama pe ceilalti coproprietari pentru ca acestia sa nu poata afirma ca hotararea
negativa nu le poate fi opozabila.
ATENTIE !!! Aceasta forma de interventie fortata nu poate fi utilizata pentru a introduce in proces
un nou parat.
Spre exemplu, daca reclamantul a construit gresit cadrul procedural si nu a chemat in judecata toate
persoanele cu care ar fi trebuit sa se judece, nu va putea utiliza aceasta forma pentru a suplini viciul cererii de
chemare in judecata si, pe aceasta cale ocolita, sa obtina modificarea cererii de chemare in judecata.
Exemplul 3: A il cheama in judecata pe B, solicitand anularea contractului de vanzare incheiat intre
acestia. Dar, A afla intre timp ca B a vandut bunul lui C si isi da seama ca degeaba va anula contractul dintre
el si B, intrucat va trebui sa obtina si desfiintarea contractului succesiv incheiat. A nu modifica cererea de
chemare in judecata (in sensul introducerii ca parat si a lui C) in termenul legal prevazut de art. 204 NCPC, ci

afirma ca din moment ce C a cumparat de la B, se pretinde proprietar si din moment ce si A se pretinde

proprietar, aparent, A si C pretind aceleasi drepturi. Utilizarea institutiei chemarii in judecata a altei persoane
de catre A este un exercitiu incorect al folosirii drepturilor, pentru ca C nu pretinde aceleasi drepturi, in
realitate, ca si A. C nu pretinde nicio cauza de nulitate in ceea ce priveste contractul dintre el si B, dupa cum
nu pretinde nicio cauza de nulitate nici in contractul dintre A si B.
Chemarea in judecata a altor persoane se foloseste ca hotararea sa fie opozabila tertului; tertul nu are
calitatea de parat, ci are o pozitie procesuala similara reclamantului, nu paratului. In exemplul dat, A il
introducea pe C in proces pentru a-l obliga sa predea bunul ce a facut obiectul transferurilor succesive, in
urma desfiintarii contractului dintre B si C.

Ipoteze speciale de solutionare

In cazul in care s-ar admite cererea de chemare in judecata a altei persoane, exista doua
particularitati.
A. Daca vorbim despre o datorie baneasca, atunci exista posibilitatea prevazuta de lege ca paratul
chemat in judecata sa recunoasca datoria si sa declare ca doreste sa si-o execute fata de oricare dintre
persoanele care isi va dovedi dreptul. In exemplul cesiunii, debitorul cedat nu contesta ca trebuie sa dea banii,
dar afirma ca nu stie cui trebuie sa-i dea (cedentului sau cesionarului). Paratul, dupa ce va fi primit si tertul
(respectiv cesionarul) in proces, afirma ca depune suma de bani, iar instanta urmeaza sa o remita partii care
va castiga procesul (art. 71 NCPC) cedentului sau cesionarului (instanta va stabili cine are calitatea de
creditor).
Elementele ipotezei speciale de solutionare in cazul unei datorii banesti:
pretentia sa fie baneasca;
paratul sa isi recunoasca datoria;
paratul sa consemneze suma la dispozitia instantei (garantia executarii).
Numai in aceste conditii paratul va fi scos din proces, iar procesul va continua intre reclamant si
tertul chemat in judecata.
B. Ipoteza cand obiectul cererii de chemare in judecata este reprezentat de predarea unui bun sau a
folosintei acestuia. Paratul poate iesi din proces daca declara ca preda bunul celui care va castiga procesul
(reclamantul sau tertul chemat in judecata).
In acest caz, instanta va dispune aplicarea unui sechestru judiciar asupra bunului; va institui un
administrator judiciar, care va administra bunul pana cand instanta va stabili definitiv cui i se cuvine bunul.
Ulterior, in baza unui proces-verbal, administratorul judiciar va preda bunul uneia dintre partile ce vor castiga
procesul (reclamantul sau tertul chemat in judecata).
Elementele ipotezei speciale de solutionare in cazul predarii unui bun sau a folosintei acestuia:
conceptia ca tertul nu mai are nimic de castigat sau de pierdut din proces;
este obligatorie conservarea bunului (se realizeaza pe calea sechestrului judiciar).
chiar daca paratul iese din proces, hotararea se va comunica si paratului, caruia ii este opozabila
(exceptie de la dreptul comun).

Procedura de judecata in cazul chemarii in judecata a altei persoane

Domeniul de aplicare: orice cerere prin care se pune in discutie un drept subiectiv civil. Institutia
nu este aplicabila totusi drepturilor nepatrimoniale.
Titularul cererii: poate fi reclamantul, paratul, dar si intervenientul principal (ce are pozitia
procesuala de reclamant). Este relevant in legatura cu termenele.
Cine este atras la judecata: un tert care ar putea invoca aceleasi drepturi ca si reclamantul.
Termen: difera dupa cum cererea de chemare in judecata a altei persoane este facuta de:
reclamant sau intervenientul principal: termenul este pana la terminarea cercetarii procesului
in prima instanta. Procesul in prima instanta are doua etape: etapa cercetarii judecatoresti (de la primul
termen pana la ultimul) si etapa dezbaterilor (ultimul termen la care partile pun concluziile finale). Nu se
admite aceasta cerere cand se trece la dezbaterea pe fond. Dupa ce se incheie cercetarea judecatoareasca,
instanta da o incheiere prin care constata ca cercetarea judecatoreasca a fost inchisa si acorda un termen
pentru dezbaterea in fond a pricinii;
parat: acesta trebuie sa faca cererea odata cu intampinarea, iar daca intampinarea nu este
obligatorie, cel mai tarziu la primul termen de judecata (in masura in care paratul a fost legal citat pentru
acel termen de judecata). Intampinarea se depune intr-un termen de 25 de zile de la momentul primirii cererii
de chemare in judecata. Asadar, acesta este termenul in care trebuie depusa de parat cererea de chemare in
judecata a altei persoane (cu exceptia rarelor situatii cand intampinarea nu este obligatorie).
Daca se modifica cererea de chemare in judecata de catre reclamant (la primul termen de judecata,
potrivit art. 204 NCPC), legea spune ca se va acorda un nou termen paratului pentru a depune o intampinare
la cererea modificata. In acest caz, este evident ca paratul va putea sa formuleze o cerere de chemare de
judecata a altei persoane (cu minim 10 zile inaintea urmatorului termen).
Daca paratul formuleaza o cerere reconventionala, parat este reclamantul, intrucat este mijlocul
procesual prin care paratul invoca pretentii fata de reclamant. Astfel, pe acea cerere, paratul este reclamant si
reclamantul este parat. Daca se pretinde ca tertul are un drept concurent cu cel al paratului-reclamant,
cererea de chemare in judecata a altei persoane se poate depune pana la terminarea cercetarii judecatoresti;
reclamantul-parat poate depune cererea doar odata cu intampinarea, iar daca intampinarea nu este
obligatorie, cel mai tarziu pana la primul termen de judecata (ca si paratul din cererea principala).
Daca se formuleaza o cerere de interventie principala, se face o distinctie:
daca intervenientul solicita un drept strans legat de cel dedus judecatii, reclamantul si paratul
initiali sunt considerati parati fata de intervenient. Astfel, reclamantul sau paratul initiali trebuie sa ceara
chemarea in judecata a altei persoane in acelasi termen in care se poate introduce intampinare la cererea de
interventie principala (art. 65, alin. 3 NCPC);
daca intervenientul solicita chiar dreptul dedus judecatii, reclamantul initial poate sa ceara
chemarea in judecata a altei persoane pana la finalizarea cercetarii judecatoresti, iar paratul initial in acelasi
termen in care se poate introduce intampinare la cererea de interventie (art. 65, alin. 3 NCPC).
Sanctiunea nedepunerii cererii in termen: decaderea. In VCPC sanctiunea era judecarea separata.
In NCPC, cererea va fi respinsa ca tardiva (opinie gresita Tabarca: anulare). Art. 185, alin. 1, teza a II-a
NCPC este o nulitate derivata din decadere. Actul intrinsec nu este nul, ci este nul intrucat partea a fost
decazuta din dreptul de a mai face actul.

Forma cererii: cerere scrisa, motivata, are natura juridica a unei veritabile cereri de chemare in
judecata. Trebuie atasate si copii de pe inscrisuri, precum si cererea de chemare in judecata si intampinarea.
Tertul chemat in judecata trebuie sa cunoasca si cererea de chemare in judecata si pozitia paratului initial si
toate inscrisurile de la dosar (art. 69, alin. 2 NCPC) intervenientului principal nu i se comunica nimic pentru
ca el dorea sa participe la proces. In acest caz (tert chemat in judecata), una dintre parti are interes ca tertul sa
fie chemat in proces. Cererea de chemare in judecata a tertului se comunica partii adverse si celui chemat in
judecata.
Admiterea in principiu: este necesara admiterea in principiu si se face potrivit art. 64-65 NCPC,
care se aplica in mod corespunzator. Se comunica mai intai tertului, ce va fi invitat la instanta. Reclamantul,
paratul si tertul vor pune concluzii cu privire la admisibilitatea in principiu a cererii de chemare in judecata si
numai daca instanta o va admite, tertul va deveni parte in proces si va lua procedura in starea in care se afla.
Pozitia procesuala a tertului: tertul dobandeste pozitia procesuala de reclamant (in urma admiterii
in principiu). Are o pozitie specifica pozitiei de reclamant (nu este chiar reclamant), incat paratul nu va
putea face cerere reconventionala impotriva cererii de chemare in judecata a sa. Pozitia similara a tertului cu
cea a reclamantului are urmatoarele caracteristici: are o pozitie independenta, nu tine de pozitia altei parti in
proces; daca reclamantul renunta la cererea sa, continua judecata in legatura cu tertul chemat in judecata.

II. Chemarea in garantie

Sediul materiei: art. 72-74 NCPC
Notiune: Chemarea in garantie este mijlocul procesual prin care oricare din partile din proces ar
putea introduce in cauza o terta persoana impotriva careia s-ar putea indrepta cu o cerere in garantie sau in
despagubiri, daca ar pierde respectivul proces.
Spre exemplu, daca A se judeca cu B, ar putea exista un tert de ceea ce se intampla in acel dosar lui
A, astfel incat, daca A pierde, tertul va trebui sa-l despagubeasca sau sa-l garanteze pe B.
Partea initiala in proces are doua modalitati de abordare a problemei:
asteptarea pierderii sau castigarii procesului si, doar in ipoteza pierderii, sa formuleze o cerere
distincta pentru despagubiri;
sa nu se mai astepte soarta procesului, ci in procesul initial sa-l cheme pe acela impotriva caruia
ar urma sa se intoarca in caz ca pierde (pentru a se comprima timpul procesual).
De regula, cererea de chemare in garantie este o facultate lasata de lege (nu este obligatorie).
Chemandu-l pe garant in proces, de multe ori, garantul va fi interesat nu sa se apere in raporturile cu cel care
l-a chemat, ci sa-l apere in raporturile care ar pune in discutie garantia.
Insa, sunt si situatii in care chemarea in garantie a unui tert este absolut necesara. Daca nu este
facuta, partea risca sa piarda dreptul de regres.
Exemple:
art. 1705 NCC in materia vanzarii: [cumparatorul] trebuie sa-l cheme in judecata pe vanzator.
In cazul in cumparatorul care nu a facut-o, fiind condamnat, pierde dreptul de garantie daca vanzatorul
dovedeste ca erau motive suficiente pentru a respinge pretentiile evingatorului (exceptio malli processus).
art. 2310, alin. 2 NCC in materia fideiusiunii.

Partea din proces care formuleaza aceasta cerere s-ar putea intoarce printr-o cerere in garantie sau in
despagubiri.
Daca am lua situatia fideiusorului, ipoteza ar fi rasturnata. In dreptul material, fideiusorul este garant.
In dreptul procesual, garant (chemat in garantie) este debitorul.
Exista si situatii in care nu vorbim despre o garantie ce se bazeaza pe o dispozitie legala sau pe o
dispozitie contractuala. Spre exemplu, art. 683 NCC (partajul) garantare legala.
De asemenea, poate sa fie vorba si despre o simpla despagubire; spre exemplu, ipoteza comitentului
chemat in judecata pentru a plati daune victimei ca urmare a faptei ilicite savarsite de catre prepus. Nu mai
vorbim despre o garantie, ci despre o veritabila despagubire pe care comitentul trebuie sa o primeasca de la
prepus. In raporturile cu victima, comitentul raspunde pentru fapta altuia. Insa, sunt situatii in care comitentul
poate formula regres contra prepusului (vorbim despre o cerere in despagubiri).
Chematul in garantie poate, la randul sau, sa cheme in garantie o alta persoana, dar numarul
chemarilor succesive in garantie se reduce la doua (art. 72, alin. 2 NCPC).

Procedura de judecata a cererii de chemare in garantie

Domeniul de aplicare: orice cerere in care se pune in discutie un drept garantat legal ori
conventional ori in legatura cu care exista o obligatie de despagubire.
Titularul cererii: orice parte initiala a litigiului (reclamant, parat, intervenient principal).
Cine este atras la judecata: garantul sau cel care datoreaza despagubiri, precum si succesorii
universali si cu titlu universal (in principiu, nu si cei cu titlu particular). A vinde lui B, iar B vinde lui C (vezi
multiplicarea obligatiei de garantie NCC).
Termen:
pentru reclamant sau intervenient: pana la terminarea cercetarii procesului in prima instanta;
pentru parat: odata cu intampinarea sau pana la primul termen (la care paratul este legal citat),
daca nu este obligatorie intampinarea.
Cererea nu poate fi facuta sub nicio forma in apel.
Sanctiunea nedepunerii cererii in termen: decaderea (sub imperiul VCPC era judecarea separata).
Forma cererii: forma unei cereri de chemare in judecata: cerere scrisa, motivata, are natura juridica
a unei veritabile cereri de chemare in judecata.
Admiterea in principiu: este necesara admiterea in principiu si se face potrivit dispozitiilor
art. 64-65 NCPC, care se aplica in mod corespunzator. Se comunica cererea de chemare in garantie
chematului in garantie; acesta este citat pentru a se discuta admisibilitatea in principiu (se verifica daca exista
un raport de garantare ori despagubire sau nu). Se acorda termen chematului in garantie, dupa ce este admisa
in principiu chemarea in garantie, pentru a depune intampinare.

Pozitia procesuala a tertului: acesta are o pozitie procesuala independenta, similara unui parat, dar
numai in cererea de chemare in garantie si nu in tot procesul, per ansamblu. Tertul ia procedura in starea in
care se afla si poate face orice aparari (nu are o pozitie subordonata celui care l-a chemat in garantie).
Niciodata chematul in garantie nu va putea fi obligat fata de partea care nu l-a chemat in garantie
(partea adversa celei care l-a chemat in garantie) nici macar la cheltuieli de judecata. Va fi obligat exclusiv
fata de cel chemat in garantie (cu celelalte parti nu se afla in niciun raport de drept procesual).
Cine judeca: cererea de chemare in garantie este o actiune incidentala (de competenta instantei care
judeca cererea principala). Este posibil in acele situatii in care judecata cererii de chemare in garantie sa
intarzie judecarea cererii principale, instanta sa disjunga. In acest caz, instanta investita initial ca urmare a
incidentului chemarii in garantie, ramane competenta sa judece si cererea disjunsa, chiar daca, in situatia in
care ar fi fost introdusa separat, ar fi fost competenta o alta instanta.
In caz de disjungere, cererea de chemare in garantie va fi suspendata pana la solutionarea cererii
principale. Disjungerea este doar o facultate instanta va cumpani in urma analizei probelor (spre exemplu,
la cererea principala avem doar inscrisuri si la cererea de chemare in garantie se admite proba cu martori,
expertize, evaluari etc.) si a apararilor partilor daca este necesara disjungerea. Un alt caz care ar indica spre
disjungere: introducerea cererii de chemare in garantie tarziu, spre sfarsitul cercetarii judecatoresti la prima
instanta.
Solutia din
cererea de
chemare in
judecata (CCJ)

Solutia din
cererea de
chemare in
garantie (CCG)

Cine poate face apel? Impotriva cui?

Se admite

Se admite (daca
este intemeiata)

- paratul impotriva reclamantului (P!R)

- chematul in garantie contra paratului sau a reclamantului,
desi intre ei nu exista raporturi de drept substantial
(G!P/R)
- P!R / G / R+G

Se respinge

Chemarea
in garantie
este facuta
de parat

Se admite

Chemarea
in garantie
este facuta
de
reclamant

Se respinge

Se respinge
(daca nu este
intemeiata)
Se respinge ca
lipsita de interes
sau de obiect

Se respinge ca
lipsita de interes
sau de obiect
Se admite (daca
este intemeiata)
Se respinge
(daca nu este
intemeiata)

- R!P / P + G (! doar daca respingerea CCJ este datorita

apararilor lui G)
- daca R face apel impotriva lui P, P poate face apel
provocat (art. 473 NCPC) impotriva lui G (R!P!G).
Paratul P s-ar putea trezi, pierzand apelul, intr-o situatie mai
proasta decat cea la prima instanta (ar fi putut castiga
garantia la prima instanta, dar ca urmare a pierderii cererii
principale in apel, se poate trezi ca pierde si procesul de
chemare in garantie).
! Daca totusi P nu face apel provocat si pierde, poate
introduce din nou o cerere, hotararea de fond (respingerea
ca lipsita de interes sau de obiect) neavand autoritate de
lucru judecat (nu s-a analizat pe fond cererea de chemare in
garantie, intrucat a ramas fara obiect), desi este definitiva !
P!R / G (! doar daca reclamantul a castigat datorita
apararilor facute de chematul in garantie)
P!R!G (! Apel provocat)
R!P
G!R / P
R!P / G

III. Aratarea titularului dreptului

Sediul materiei: art. 75-77 NCPC.
Notiune: Aratarea titularului dreptului este mijlocul procesual pus numai la dispozitia paratului prin
care acesta cheama in judecata o terta persoana pe care o considera titulara dreptului pretins de catre
reclamant contra sa.
Spre exemplu: un chirias este chemat in judecata intr-o actiune in revendicare, dar acesta are un
contract de inchiriere cu un posesor (fara a-i fi verificat titlul de proprietate al locatorului); de asemenea,
acesta este si cazul uzufructuarului (desi are un drept real, este obligat sa-l cheme in judecata si pe nudul
proprietar).
Conditii specifice:
1. Prin actiunea formulata sa se urmareasca valorificarea unui drept real;
2. Intre parat si tert sa existe un raport juridic cu privire la bunul individual determinat ce formeaza
obiectul cererii (inchiriere, depozit, uzufruct etc.). Se accepta si ideea unei tolerante a
proprietarului (iti dau voie sa stai in casa mea);
3. Paratul sa-l indice pe titularul dreptului.
( ! ) Spre deosebire de celelalte forme care apartin si reclamantului sau intervenientului, aratarea
titularului dreptului apartine doar paratului. Daca paratul, in litigiul initial, formuleaza o cerere
reconventionala, si reclamantul-parat poate solicita aratarea titularului dreptului.
Ipoteze posibile
daca tertul aratat ca titular al dreptului a fost introdus in proces si se infatiseaza recunoscand
sustinerile paratului, iar reclamantul consimte, paratul initial este scos din judecata, iar procesul continua
numai intre reclamant si tert (reparandu-se in acest fel un viciu imputabil din start reclamantului, anume
introducerea cererii de chemare in judecata initiala impotriva unei persoane lipsita de calitate procesuala
pasiva);
daca tertul aratat ca titular al dreptului recunoaste sustinerile paratului (ca el este adevaratul
titular al dreptului), insa reclamantul nu doreste sa-l inlocuiasca pe parat cu tertul; astfel, procesul
continua intre partile initiale si tert, iar tertul va lua pozitia unui intervenient principal: pozitie procesuala
independenta, va putea ataca hotararea ce se va pronunta si hotararea ii va fi opozabila. Briciu: in acest caz,
instanta nu ar fi trebuit sa-l primeasca in proces pe tert si sa respinga cererea de chemare in judecata a
reclamantului ca introdusa impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva;
daca tertul nu recunoaste sustinerile paratului, procesul continua intre partile initiale si tert,
care ia pozitia unui intervenient principal;
daca tertul nu se infatiseaza (nu sustine pozitia sa), ipoteza este similara cu cea anterioara:
procesul continua intre partile initiale si tert, care ia pozitia unui intervenient principal (este citat in
continuare si hotararea ii va fi opozabila).

Procedura de judecata a cererii de aratare a titularului dreptului

Domeniul de aplicare: exclusiv in actiunile reale.
Titularul cererii: numai paratul din cererea introductiva de instanta.
Cine este atras la judecata: titularul unui drept real.
Termen: odata cu intampinarea sau, daca aceasta nu este obligatorie, la primul termen de judecata.
Sanctiunea nedepunerii in termen: decaderea.
Forma cererii: cerere scrisa, motivata, se comunica partii adverse si celui aratat ca titular al
dreptului.
Admiterea in principiu: este necesara admiterea in principiu si se face potrivit art. 64-65 NCPC,
care se aplica in mod corespunzator.
Pozitia procesuala a tertului: tertul dobandeste pozitia procesuala de parat (art. 77 alin. 3) sau de
intervenient si are drepturile procesuale aratate in cazul acestora.

IV. Introducerea fortata in cauza, din oficiu, a altor persoane

Sediul materiei: art. 78-79 NCPC
Notiune: Introducerea fortata in cauza, din oficiu, a altor persoane este mijlocul procesual pus
exclusiv la dispozitia instantei, ce reprezinta o derogare de la principiul disponibilitatii, prin care, in cazurile
expres prevazute de lege, dar si in procedura necontencioasa, instanta va dispune, din oficiu, introducerea in
cauza a altor persoane, chiar daca partile se impotrivesc.
Conditii esentiale:
1. Domeniul de aplicare: cu precadere in procedura necontencioasa, unde petentul supune atentiei
instantei un drept ce nu se opune niciunei parti (spre exemplu, la infiintarea unei fundatii, a unui partid etc.).
De asemenea, introducerea fortata in cauza, din oficiu, are incidenta si in materie contencioasa, dar
numai daca exista o dispozitie expresa a legii: [spre exemplu]
art. 4, alin. 2 din Legea nr. 554/2004 nelegalitatea actului administrativ: trebuie citat si organul
emitent;
art. 54, alin. 1 din Legea nr. 136/1995 trebuie citata si persoana care se face vinovata de
accident;
art. 33 din OG nr. 2/2001 contravenientul si organul ce a emis procesul verbal de contraventie;
art. 436 NCC: parintii si copilul vor fi citati in toate cauzele referitoare la filiatie, chiar si atunci
cand nu au calitatea de reclamant sau de parat.

2. Participarea acestor terte persoane la proces trebuie sa fie necesara solutionarii pricinii. Acest
aspect tine de structura raportului juridic.
3. Lipsa initiativei din partea partilor interesate sau chiar impotrivirea partilor.
ATENTIE !!!
In materie contencioasa, instanta nu poate introduce fortat in cauza un tert daca nu exista o
dispozitie expresa a legii. Cu toate acestea, chiar si in lipsa unei prevederi exprese a legii in materie
contencioasa, daca din dezbateri rezulta necesitatea introducerii in cauza a unui tert, instanta va putea pune in
discutia partilor posibilitatea introducerii acestora (spre exemplu, la partaj, unde nu sunt introdusi in proces
toti coproprietarii, instanta poate pune in discutia partilor introducerea tuturor coproprietarilor spre
exemplu, toti cei care apar in certificatul de mostenitor).
Daca partile refuza sa solicite ele introducerea fortata in cauza a tertului si instanta considera ca
pricina nu poate fi solutionata fara participarea tertului, legea (art. 78, alin. 2 NCPC) ii pune la dispozitie
judecatorului o sanctiune specifica: respingerea cererii, fara a se pronunta insa pe fond (deci fara autoritate
de lucru judecat sanctiunea este atenuata, partile pot reitera cererea).
Cererea se va respinge pentru incompleta calitate procesuala, intr-o situatie de litisconsortiu
obligatoriu. Hotararea este supusa doar apelului, nu si recursului.
Toate acestea pot fi facute pana la terminarea cercetarii judecatoresti in prima instanta.

Procedura de judecata a introducerii fortata in cauza, din oficiu, a altor persoane

Domeniul de aplicare: in materie necontencioasa si in alte cazuri expres prevazute de lege.
Titularul cererii: instanta.
Cine este atras la judecata: un tert a carui participare este necesara pentru solutionarea litigiului.
Termen: pana la terminarea cercetarii procesului in prima instanta.
Neformularea cererii in termen: in fata primei instante, instanta va repune procesul pe rol pentru a
se analiza cererea. In apel si recurs, introducerea fortata in cauza a altei persoane este inadmisibila
(art. 478 NCPC).
Admiterea in principiu: nu este necesara admiterea in principiu
Pozitia procesuala a tertului: tertul va lua procedura in starea in care se afla in momentul
introducerii in proces, dar, la cererea lui, se va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de
probe noi.
La celelalte proceduri, tertul nu putea cere readministrarea probelor deja administrate anterior (desi
putea propune el noi probe). Aici, tertul este un veritabil parat sau reclamant (procesul nu ar fi trebuit inceput
fara el). Tertul este o piesa esentiala a procesului, nu complementara, ca in celelalte trei cazuri. Fara tert,
actiunea se respinge. Reparatia in privinta probatoriului trebuie sa fie totala in privinta tertului.

Chemarea in
judecata a altei
persoane
Domeniul de
aplicare

Orice cerere

Chemarea in
garantie

Aratarea
titularului
dreptului

Orice cerere in Exclusiv cereri

care se pune in reale
discutie
un
drept garantat

Introducerea fortata in
cauza, din oficiu
Cereri
in
materie
necontencioasa;
Cereri
in
materie
contencioasa doar in
cazuri expres expres de
lege

Titularul cererii

Orice parte initiala a litigiului Paratul

(reclamant, parat sau intervenient
principal)

Termen

Pentru reclamant sau intervenient, Odata cu

Pana la terminarea
pana la terminarea cercetarii intampinarea, sau,
cercetarii procesului in
procesului in prima instanta
daca aceasta nu
prima instanta (nu este
este obligatorie, la
posibil in apel)
Pentru
parat,
odata
cu primul termen de
intampinarea, sau, daca aceasta judecata la care
nu este obligatorie, la primul paratul este legal
termen de judecata la care paratul citat
este legal citat
Fiind vorba despre cereri incidentale, instanta competenta este cea sesizata pentru
judecarea cererii principale
cerere scrisa, motivata
cerere
scrisa, Incheierea instantei
motivata
are natura juridica a unei
veritabile cereri de chemare in se comunica partii
judecata
adverse si celui
in
se comunica partii adverse si chemat
judecata
celui chemat in judecata

Competenta
Forma cererii

Admiterea in
principiu a
cererii
Pozitia
procesuala a
tertului

Instanta (numai daca este

introducere din oficiu
pura, nu si atunci cand se
pune in discutia partilor
atunci
titularul
este
reclamantul sau paratul)

Este necesara admiterea in principiu. Dispozitiile Nu

este
necesara
art. 64-66 NCPC se aplica in mod corespunzator
admiterea in principiu
Reclamant

Parte
independenta
in proces

Hotararea
isi (veritabil parat
produce
doar in cererea
efectele si in incidentala)
privinta sa

Parat ori
intervenient

Veritabil reclamant sau

parat
Tertul ia procedura in
starea in care se gaseste,
dar, la cererea lui, se va
putea dispune
readministrarea probelor
sau administrarea de
probe noi

Curs 7 13.11.2013

Probleme legate de reprezentarea partilor in procesul civil

In procesul civil exista trei feluri de reprezentare:

reprezentarea legala parintii care reprezinta minorul sub 14 ani;
reprezentarea judiciara curatela judiciara (art. 58 NCPC situatia in care intre reprezentantul
legal si reprezentat apar interese contrare, instanta desemneaza un curator).
reprezentarea conventionala cel mai des intalnita, vizeaza ipoteza mandatului.

In principiu, reprezentarea nu reprezinta o obligatie. Partile, de regula, pot veni in instanta in

nume propriu, fara a fi reprezentati. Sunt si situatii in care reprezentarea de un anumit fel (prin avocat) este
obligatorie, cum ar fi in recurs sau in alte cai de atac extraordinare.
Pe de alta parte, desi partea poate sa vina personal in instanta, aceasta poate sa recurga la
reprezentare. Dar, in materia divortului, partile trebuie sa se prezinte personal. Daca nu se prezinta personal
reclamantul, este in pericol ca cererea lui sa fie respinsa ca nesustinuta (acesta poate fi totusi asistat de
avocat). In privinta interogatoriului (mijloc de obtinere a marturisirii persoanei) nu se poate folosi
reprezentarea pentru ca este un element pur personal. Reprezentantul poate depune raspunsul partii in
anumite situatii (daca partea are domiciliu in strainatate, va da raspunsul in cadrul unei procuri si
reprezentantul va depune raspunsul).

Reprezentarea persoanei fizice

La persoana fizica, reprezentarea in proces poate fi prin mandatar avocat sau mandatar neavocat.
Forma si
continutul
mandatului

Mandatar avocat

Mandatar neavocat

In conditiile legii speciale (Legea nr. 51/1995)

pe baza contractului de asistenta juridica si se
dovedeste cu imputernicirea avocatiala.

Acesta se legitimeaza prin procura, ce trebuie sa

imbrace forma unui inscris autentic SAU declaratie
verbala, facuta in fata instantei si consemnata in
incheiere (actul instantei este tot un act autentic).

Avocatul se legitimeaza in proces prin

depunerea imputernicirii, trecuta in anexa la
Statutul profesiei de avocat. In spatele
imputernicirii sta un contract de asistenta juridica
(ce este temeiul mandatului avocatial). In dosar se
depune imputernicirea care este eliberata chiar de
catre avocat, pe baza contractului de asistenta.
Imputernicirea nu trebuie semnata de parte, daca
aceasta a semnat contractul de asistenta juridica.
Aceasta datorita unei credibilitati sporite a
avocatului se prezuma ca exista in spate un

In privinta continutului procurii, se apreciaza ca

trebuie sa fie un mandat ad litem pentru proces
(mandat special), dat pentru exercitiul dreptului de
reprezentare in instanta. Un mandat general de
gestiune a tuturor afacerilor (mandatul oferit unei
persoane pentru a reprezenta interesele in fata
oricaror institutii) nu da dreptul de reprezentare in
fata instantei, in lipsa unei trimiteri exprese la
instantele judecatoresti si a dreptului de
reprezentare in fata acestora.

contract de asistenta juridica (pana la inscrierea in

fals).
In ceea ce priveste notiunea de avocat, acesta
este numai cel care isi exercita profesia in cadrul
unui barou care face din UNBR, uniune ce este
unica pe intreg teritoriul tarii (in caz contrar
vorbim despre infractiunea de exercitare fara
drept a unei profesii: art. 281 C.pen.).

Mandatul trebuie sa fie special, ad litem, cu

exceptia cazului:

cand este dat unui prepus;

cand mandantul nu are nici domiciliul,
nici resedinta in tara.

Avocatul intreprinde activitati din zona

interesului public (desi este o persoana ce
apartine mediului privat): dreptul de a face
asistenta judiciara cu fonduri de la stat, dreptul de
a face cererea de recurs, dreptul de a reprezenta in
cauze penale cand reprezentarea este obligatorie.
Mandatarul avocat poate face toate actele de
Puterile
procedura
in interesul partii (este profund
conferite
gresita teza ca in imputernicire trebuie sa fie
mandatarului mentionat dreptul de redactare, sustinere, probe
etc. desi in practica este des utilizata aceasta
practica incorecta).
In plus, mandatarul avocat poate face inclusiv
acte de dispozitie, daca acest drept i-a fost acordat
prin contractul de asistenta juridica.
Mandatarul avocat poate redacta cererea si
motivele de recurs, precum si exercitarea si
sustinerea recursului. In recurs, exista o exceptie
NCPC introduce ideea ca reprezentarea se poate
face doar prin avocat.
De la aceasta regula exista si exceptii:
in cazul persoanei fizice, daca chiar partea
este licentiata in drept sau sotul ori ruda pana
la gradul al II-lea al partii este licentiata in
drept, atunci nu mai este necesara prezenta in
recurs a avocatului (art. 13, alin. 2 NCPC);
in cazul persoanelor juridice, exista o alta
exceptie, introdusa de art. XI din Legea
nr. 2/2013: instantele si parchetele []. De
asemenea, in cazul persoanei juridice,
reprezentarea poate fi facuta si de consilierul
juridic.
Art. 83, alin. 3 NCPC vorbeste despre
redactarea motivelor de recurs prin avocat, ceea
ce ar lasa impresia gresita ca doar recurentul ar
trebui reprezentat prin avocat, nu si intimatul.
Insa, art. 13, alin. 2 NCPC prevede ca in recurs,
cererile si concluziile partilor pot fi formulate si
sustinute doar prin avocat. Art. 83 NCPC nu este
text special, pentru ca si in materia recursului
exista un text care prevede ca reprezentarea prin
avocat se aplica atat recurentului, cat si
intimatului.

Mandatarul neavocat poate face toate actele

judecatii, daca nu se prevede altfel mai putin
actele de dispozitie (renuntarea la judecata,
renuntarea la drept, achiesarea, tranzactia), unde
este nevoie de un mandat special.
Pentru judecata in prima instanta si apel,
mandatarul neavocat nu poate pune concluzii
(limitare foarte importanta) asupra exceptiilor,
precum si asupra fondului.
Actele procesuale pe care le poate face mandatarul
neavocat nu cuprind si punerea de concluzii pe
exceptii si pe fond (dezbaterile finale). Ar putea sa
depuna inscrisuri, sa propuna probe, sa ia
termenele, sa participe la administrarea probelor.
Nu ar putea sa pledeze (nu poate nici sa ridice
exceptii). Punerea de concluzii reprezinta un
monopol al avocatilor (sunt discutii tehnice, ce
vizeaza aspecte de legalitate; se presupune ca un
mandatar neavocat nu ar putea contribui la
luminarea instantei cu privire la intepretarea legii
etc.).
De la aceasta regula exista si exceptii:
cand mandatarul persoanei fizice este sot sau
ruda pana la gradul al II-lea, poate sa puna
concluzii in fata oricarei instante (si in materie de
exceptii si pe fond) daca este licentiat in drept;
cand dreptul de reprezentare izvoraste din lege
sau dintr-o hotarare judecatoreasca.
Spre exemplu, din lege: parintele ce isi reprezinta
copilul poate sa depuna concluzii fara ajutorul
avocatului nu si in recurs. Reprezentantul este
asimilat partii (ce nu se poate exprima, situatie
similara este si la punerea sub interdictie).
Spre exemplu, dintr-o hotarare judecatoreasca:
numirea curatorului (ce este potrivit legii,
obligatoriu un avocat). Administratorul bunului
sechestrat poate sa stea in judecata pe baza
autorizarii data de instanta (poate pune concluzii,
dar nu in recurs).

Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la

judecarea procesului ar putea face, chiar fara a
avea mandat, orice acte pentru pastrarea
drepturilor supuse unui termen si care s-ar
pierde prin neexercitarea lor la timp.
De asemenea, mandatarul avocat ar putea sa
exercite si caile de atac impotriva hotararii
pronuntate.

In recurs, (dar si in constestatie in anulare, revizuire

art. 83, alin. 4 NCPC) cu exceptiile persoana
fizica (ruda) si persoane juridice (parchete/instante
+ consilierul juridic).

Precizari:
1. In primul rand, nu ne referim la avocatul
care are mandat, nici la un avocat care nu a avut
niciodata mandat din partea partii, ci la un
avocat care a avut mandat pentru procesul
respectiv, dar mandatul a expirat (spre exemplu,
mandatul acoperea doar reprezentarea in fata
primei instante). Chiar si fara mandat, avocatul
ar putea sa exercite calea de atac prevazuta de
lege. Efectele caii de atac se produc asupra
partii;
2. Este profund gresita practica unor instante
care solicita partii ratificarea actului facut de
avocat, intrucat ratificarea presupune existenta
unui act nelegal (nu este cazul aici, unde avem
o prorogare a puterilor avocatului peste limitele
mandatului sau, printr-o dispozitie legala);
3. Acest text nu se aplica unui avocat care nu a
avut mandat pentru faza procesuala anterioara.
Nu se incadreaza in acest text un avocat care
face apel, desi nu a fost reprezentat al partii la
judecata in prima instanta. In aceasta situatie
putem vorbi despre ratificare;
4. Textul vorbeste numai de declararea caii de
atac. Sustinerea caii de atac trebuie facuta pe
baza unui nou mandat.

Regulile privind obligativitatea reprezentarii prin

avocat, in recurs, sub sanctiunea nulitatii, se aplica
si contestatiei in anulare si revizuirii, ca urmare a
textului de trimitere din art. 83, alin. 4 NCPC.
Opinia minoritara (Briciu): textul se refera la
contestatie si revizuire indiferent de hotararea
impotriva careia se formuleaza calea de atac
(regula este impotriva unei hotarari de recurs dar
se poate face si impotriva unei hotarari de apel sau
a unei hotarari data in prima instanta). Argumentul
este ca ceea ce a impus necesitatea reprezentarii
prin avocat nu este rangul instantei, ci caracterul
extraordinar al caii de atac. Atat contestatia in
anulare, cat si revizuirea sunt supuse unor conditii
de admisibilitate si motive de admisibilitate extrem
de stricte (mai stricte chiar decat la recurs)
chestiuni tehnice, este necesara precizarea unui
motiv in cazul promovarii unei astfel de cai de atac.
Opinie majoritara (Ciobanu, Boroi): regula
obligativitatii reprezentarii prin avocat este
incidenta numai atunci cand contestatia in
anulare sau revizuirea au ca obiect o hotarare
data in recurs. Argumentul de text este sintagma
in mod corespunzator (art. 83, alin. 4 NCPC).

Reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun al mandatului pentru mandatul judiciar

Incetarea mandatului
a) Mandatul nu inceteaza prin moartea mandantului si nici prin pronuntarea unei hotarari de
punere sub interdictie a acestuia (prin incapacitate). Mandatul supravietuieste celor doua elemente si va putea
fi eventual revocat de mostenitorii defunctului sau de catre reprezentantii legali ai incapabilului.
b) Mandatul inceteaza prin moartea mandatarului. Se intrerupe termenul procedural si va curge un nou
termen pentru exercitarea unei cai de atac sau pentru efectuarea unui alt act de procedura. Astfel, va curge un nou
termen: hotararea se va comunica partii si de la noua comunicare va curge un nou termen (moartea mandatarului
in interiorul termenului).
Daca moartea intervine in cursul procesului, dar cu mai putin de 15 zile inainte de ziua de infatisare,
este permisa suspendarea de drept a judecatii pana la inlocuirea mandatarului. De asemenea, ar putea sa
genereze si o suspendare a termenului de perimare (suspendandu-se de drept judecata, s-ar suspenda si cursul
perimarii art. 418, alin. 2 NCPC).

Renuntarea sau revocarea mandatului

Renuntarea la mandat sau revocarea acestuia nu sunt opozabile celeilalte parti decat daca sunt facute
in sedinta publica sau i se comunica aceasta incetare sau revocare. Mandatarul care renunta la imputernicire
trebuie sa instiinteze partea adversa, mandantul, cat si instanta, cu cel putin 15 zile inainte de termenul de
judecata (problema de opozabilitate). Ar putea aparea ipoteza ca mandatarul sa renunte la mandat, sa nu
comunice instantei acest lucru, iar instanta sa faca acte de procedura in continuare, luand in calcul fosta sa
calitate de mandatar (in ceea ce priveste comunicarea actelor etc.). Partea se va putea intoarce cu daune
contra mandatarului ce nu anunta renuntarea sau revocarea.
Pentru a nu lasa partea fara aparare intr-un moment critic al procesului, mandatarul nu poate
renunta la mandat in cursul termenului de exercitare a cailor de atac (art. 89, alin. 2, teza finala NCPC).
Mandatarul poate sa renunte obiectiv, insa renuntarea nu va fi opozabila partii sau instantei. Partea ce se afla
intr-o asemenea situatie (daca mandatarul renunta la mandat in timpul exercitarii cailor de atac) ar putea
solicita o cerere de repunere in termen (ramane la aprecierea instantei).
Briciu: imposibilitatea renuntarii la mandat se refera la caile de atac de reformare (nu si la caile de
atac de retractare contestatia in anulare si revizuirea, unde termenele sunt foarte lungi).
Sanctiunile ce intervin in situatia lipsei calitatii de reprezentant
Exceptia lipsei calitatii de reprezentant este o exceptie ce incepe printr-un efect dilatoriu, dar se
transforma intr-un efect peremptoriu. Instanta, observand ca in dosar nu exista dovada calitatii de reprezentant
a aceluia care a exercitat actele de procedura, nu va anula cererea de indata, ci va trebui sa dea un termen scurt
in interiorul caruia partea ar putea sa depuna dovada sau sa ratifice actele facute fara mandat. Doar in lipsa
acestui lucru intervine anularea cererii sau actului de procedura intocmit de cel fara calitate de reprezentant.
Momentul pana la care se poate invoca aceasta exceptie: de regula, in tot cursul procesului, dar cu
precizarea ca nu poate fi invocata direct in calea de atac a apelului sau a recursului, nici pe cale de exceptie,
nici pe cale de motive de apel sau de recurs. Aceasta regula face o aplicatie speciala a existentei interesului.
Daca partea a pierdut procesul, nu se va putea prevala in niciun caz de lipsa de reprezentare a partii adverse,
care desi nu a fost legal reprezentata, prin ipoteza, a castigat procesul.
Art. 176, pct. 2 NCPC: reprezentarea procesuala reprezinta unul din acele motive de nulitate ce
genereaza o nulitate neconditionata de vatamare. Cel ce invoca exceptia lipsei calitatii de reprezentant nu
trebuie sa faca dovada vatamarii (nu se permite nici macar proba in contra unei eventuale prezumtii pentru ca
vorbim despre o nulitate neconditionata de vatamare).
Intrucat in recurs reprezentarea prin avocat este obligatorie, s-ar putea sa existe o sustinere din
partea unei parti care a facut un recurs impecabil, dar nefacut de avocat. Ar putea sa se afirme ca norma
reprezinta o protectie in favoarea partii, dar iata ca si in lipsa unui avocat sau a unei licente in drept, partea a
reusit sa redacteze un recurs care indeplineste toate conditiile de forma si s-ar putea considera ca ar fi excesiv
sa i se anuleze recursul pentru ca nu este semnat de avocat, desi intentia legiuitorului a fost sa protejeze insasi
partea. In plus, nici partea cealalta nu ar avea de ce sa fie vatamata, daca admitem teza ca norma instituie o
protectie in favoarea partii ce redacteaza recursul. Cu toate acestea, recursul va fi anulat.
Trebuie facuta o deosebire intre:
exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant; si
exceptia lipsei dreptului functional al persoanei care se identifica ca reprezentant de a
reprezenta in justitie.
Cand legea vorbeste despre natura prorogatorie a exceptiei, vorbeste despre exceptia lipsei dovezii
calitatii de reprezentant.
Asistenta judiciara partea nu poate sa faca fata cheltuielilor procesuale si instanta intervine fie in
forma unui avocat din oficiu, fie prin scutirea de taxe sau onorarii.

Participarea Ministerului Public la procesul civil

Exista patru modalitati de participare a procurorului la procesul civil:
1. Procurorul poate porni orice actiune civila, ori de cate ori este necesar pentru apararea
drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor,
precum si in alte cazuri expres prevazute de lege (are dreptul de a declansa procesul).
Este o derogare de la regulile clasice, procurorul nefiind titularul vreunui drept, ci un subiect sui
generis. Procurorul poate porni actiunea numai in conditii restrictive: pentru apararea drepturilor si
intereselor legitime ale minori, persoane puse sub interdictie, disparuti, precum si in alte cazuri prevazute de
lege (de regula in legi speciale in contencios administrativ: art. 1, alin. 4-5 din Legea nr. 554/2004).
De asemenea, potrivit art. 245, alin. 1, lit. c1 din Codul de procedura penala de la 1969, prin
ordonanta de incetare a urmaririi penale se dispune totodata asupra sesizarii instantei civile competente cu
privire la desfiintarea totala sau partiala a unui inscris. Astfel, procurorul putea porni actiunea civila in
desfiintarea unui act falsificat atunci cand nu se putea pune in miscare actiunea penala (a intervenit
prescriptia, a decedat faptuitorul etc.). ICCJ, prin RIL nr. 2/2011 a statuat ca in aceasta situatie, procurorul
poate interveni pentru orice categorie de persoane.
Potrivit art. 315, alin. 2, lit. d NCPP, ordonanta de clasare cuprinde si dispozitii privind sesizarea
judecatorului de camera preliminara cu propunerea de desfiintare totala sau partiala a unui inscris.
In toate cazurile in care procurorul introduce actiunea, titularul dreptului va fi introdus in proces si
va putea sa faca acte de dispozitie, renuntare, achiesare, tranzactie. Actiunea procurorului este o facilitate si
nu o restrangere a drepturilor persoanei. Daca procurorul isi retrage cererea, titularul dreptului va putea sa-si
continue cererea.
Art. 81, alin. 2 NCPC: partile vor sta in proces printr-un reprezentant legal sau judiciar, ce va putea
face acte de dispozitie, daca sunt incuviintate de autoritatea tutelara. Chiar si in conditiile acestei incuviintari,
instanta va putea sa nu tina cont de actele de dispozitie daca constata ca acestea nu sunt in interesul minorului,
al disparutului sau al pusului sub interdictie.
In literatura mai veche se mentiona ca dreptul de a porni procesul nu vizeaza si actiunile cu caracter
strict personal. In sistemul Noului Cod de procedura civila, afirmatia nu mai este corecta.
Exemple de actiuni pregnant personale ce pot fi pornite de catre procuror:
exercitarea actiunii in anulare in cazul actelor de dispozitie facute de tutorele minorului (art. 144,
alin. 3 NCC);
decaderea din exercitiul drepturilor parintesti (art. 508 NCC).
2. Procurorul poate sa puna concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca
apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si intereselor cetatenilor.
Procurorul participa la judecarea actiunii formulata de alte persoane. Poate sa puna concluzii in orice proces
civil, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si intereselor cetatenilor.
Este lasata la aprecierea procurorului daca participa sau nu (daca apreciaza ca este necesar).
Totusi, sunt cazuri expres prevazute de lege in care participarea procurorului este obligatorie. In
aceste cazuri, daca nu participa procurorul, hotararea este nula absolut (nelegala constituire a completului)
art. 92, alin. 3 NCPC.
Exemple de participare obligatorie a procurorului: decaderea din drepturile parintesti (art. 508,
alin. 2 NCC); cauzele privind exproprierea; infiintarea unui partid politic.

3. Procurorul poate sa exercite caile de atac impotriva hotararilor pronuntate in cazurile in care
ar fi putut sa introduca cererea de chemare in judecata, chiar daca nu a pornit actiunea civila, precum si
atunci cand a participat la judecata, in conditiile legii.
Asadar, in legatura cu caile de atac, procurorul poate sa exercite calea de atac impotriva hotararilor
pronuntate in actiunile in care ar fi putut sa introduca cererea de chemare in judecata. Procurorul va putea
introduce calea de atac impotriva unei hotarari pronuntate impotriva unei actiuni introdusa de una dintre parti
(fiind una dintre actiunile in care el putea sa introduca actiunea). Este suficient ca actiunea sa se incadreze in
categoria celor in care el avea calitate procesuala sa introduca actiunea, chiar daca nu a facut-o (pct. 1 din
enumerare).
Procurorul va putea sa exercite calea de atac si in toate celelalte cazuri, daca a participat la judecata.
In ipotezele de la alin. 1 (disparuti, minori sau interzisi), procurorul poate formula calea de atac fie
ca a introdus cererea de chemare in judecata, fie ca nu si chiar daca a participat sau nu la judecata. In toate
celelalte cazuri, este necesar ca procurorul sa fi participat la judecata.
4. Procurorul poate sa ceara punerea in executare a oricaror titluri executorii emise in favoarea
minorilor, persoanelor puse sub interdictie, disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege.
Procurorul poate sa solicite punerea in executare a unor titluri executorii, fie hotarari judecatoresti,
fie alte titluri executorii, cu conditia ca acestea sa fie emise in favoarea unor minori, persoane puse sub
interdictie sau disparuti, precum si in alte cazuri speciale (in materie de contencios administrativ sau potrivit
dispozitiilor speciale din C.proc.pen.).

In toate cazurile, Ministerul Public nu datoreaza taxe de timbru si nici cautiune (potrivit
prevederilor art. 92, alin. 6 NCPC). Cautiunea este data pentru garantarea anumitor prejudicii pe care le-ar
putea suferi partea adversa ca urmare a derogarii de la o procedura.
Comisia de la Venetia a facut unele recomandari: Recomandarea 1604 (2003) a Adunarii
Parlamentare a Consiliului Europei privind rolul procuraturii intr-o societate democratica bazata pe statul
de drept, care vizeaza participarea procurorului la procesele civile. Cand procurorul se manifesta in afara
procesului penal, trebuie asigurat principiul egalitatii armelor intre procuror si ceilalti participanti (el nu
poate avea o pozitie privilegiata fata de avocat). Aceasta conceptie nu se refera numai la faptul ca i se da
cuvantul, ci si cu privire la pozitia sa in sala de sedinta, la posibilitatea studierii dosarului etc.

Competenta instantelor judecatoresti

Notiune
Competenta este aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau unui alt organ cu
activitate jurisdictionala de a judeca anumite litigii.
Competenta nu il priveste pe judecator in mod individual, ci priveste instanta ca organ de jurisdictie.

Formele de competenta
1. Competenta generala cand se discuta despre atributiile de judecata ale altor institutii decat
instantele judecatoresti.
2. Competenta jurisdictionala
a) Competenta materiala (competenta in functie de grad):
functionala (se refera la gradul instantei prima instanta, apel sau recurs);
procesuala (se refera la judecatorie, tribunal, curte de apel sau ICCJ repartizarea intre
instante de grad diferit).
b) Competenta teritoriala (intre instante egale in grad):
de drept comun (domiciliul paratului);
alternativa (mai multe instante sunt competente);
exclusiva;
facultativa.
3. Competenta interna
4. Competenta internationala

Regimul juridic al normelor de competenta

Normele de competenta internationala, generala, materiala si teritoriala exclusiva sunt norme
imperative, de ordine publica, iar nerespectarea lor se sanctioneaza cu nulitatea absoluta.
In ceea ce priveste termenul de invocare avem o distinctie:
! competenta internationala si cea generala pot fi invocate in orice stare a pricinii;
! competenta materiala si cea teritoriala exclusiva pot fi invocate doar pana la primul termen
cand partile sunt legal citate in fata primei instante (este o derogare de la regula potrivit careia atunci cand
avem de-a face cu o norma de ordine publica, incalcarea ei ar putea fi ridicata in tot cursul procesului).
Normele de competenta teritoriala de drept comun si teritoriala alternativa sunt norme dispozitive,
de ordine privata, iar nerespectarea lor se sanctioneaza cu nulitatea relativa. Incalcarea poate fi invocata
numai de catre parat si doar prin intampinare (daca aceasta nu este obligatorie, pana la primul termen la care
partile sunt legal citate in fata primei instante).

Competenta generala

Notiune
Normele de competenta generala stabilesc competenta instantelor prin delimitare fata de competenta
unor organe din afara sistemului judiciar.
Exemple:
" competenta Curtii Constitutionale (ce nu este integrata sistemului judiciar, nu face parte din
puterea judecatoreasca, desi este un organ cu atributii jurisdictionale) in privinta exceptiilor de
neconstitutionalitate. Instanta va putea singura sa analizeze compatibilitatea unor norme anterioare
Constitutiei cu Constitutia in vigoare (daca acea norma veche mai este sau nu in vigoare). De asemenea,
instanta va putea analiza si conformitatea cu anumite prevederi dintr-o conventie internationala (chiar daca
se ating anumite aspecte constitutionale);
" competenta in materie electorala;
" competenta in materia contenciosului administrativ;
" competenta notarului public;
" competenta Consiliului Concurentei, OSIM, CNSC (in materia achizitiilor publice);
" competenta CSM.
Excluzand cazul Curtii Constitutionale, intotdeauna exista un acces la instantele judecatoresti dupa
utilizarea cailor administrativ-jurisdictionale sau pur administrative.
Art. 126, alin. 6 din Constitutia Romaniei
Controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu exceptia celor care privesc raporturile cu
Parlamentul, precum si a actelor de comandament cu caracter militar. Instantele de
contencios administrativ sunt competente sa solutioneze cererile persoanelor vatamate prin
ordonante sau, dupa caz, prin dispozitii din ordonante declarate neconstitutionale.
Existenta acestor organe este impusa de specificul litigiilor deduse acestora, care au de obicei un
grad de tehnicitate ridicat; de asemenea se pot ridica chestiuni de imovabilitate (in cazul competentei CSM).
Unele litigii pot fi incredintate unor astfel de organe in vederea degrevarii instantelor judecatoresti.
ATENTIE !!!
Este imperios necesar a se asigura controlul judecatoresc deplin al hotararilor pronuntate de astfel
de organe, cu privire la toate chestiunile de fapt si de drept (Decizia CCR nr. 60/14.10.1993).

Competenta materiala

Competenta materiala functionala

Aceasta se stabileste dupa felul atributiilor jurisdictionale care revin fiecarei categorii de instante
(respectiv judecata in prima instanta, in apel sau in recurs).
Astfel:
" judecatoriile judeca doar in prima instanta;
" tribunalele si curtile de apel judeca atat in prima instanta, cat si in apel si recurs;
" ICCJ judeca doar in prima instanta si in recurs.

Competenta materiala procesuala

Aceasta se stabileste in raport de natura, obiectul ori valoarea litigiului dedus judecatii.
Natura raportului: tribunalul este competent, in conditiile legii, in materie de proprietate
intelectuala, ori in materie de expropriere;
Obiectul: judecatoria este competenta sa judece cererile de evacuare, cererile posesorii etc.;
Valoarea litigiului (cand primele doua criterii nu sunt suficiente): cererile evaluabile in bani, cu o
valoare de pana la 200.000 lei cad in competenta judecatoriei. A contrario, cele cu o valoare mai mare sunt
judecate de tribunal. Acesteia i se subsumeaza si repartizarea cauzelor intre sectiile sau completele
specializate ale aceleiasi instante.

A. Competenta materiala a judecatoriei

I. In prima instanta:
a) cererile date de Codul civil in competenta instantei de tutela si de familie, in afara de cazurile in
care prin lege se prevede in mod expres altfel;
b) cererile referitoare la inregistrarile in registrele de stare civila, potrivit legii;
c) cererile avand ca obiect administrarea cladirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spatii aflate
in proprietatea exclusiva a unor persoane diferite, precum si cele privind raporturile juridice stabilite de
asociatiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, dupa caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile si santurile comune, distanta constructiilor si plantatiilor, dreptul de
trecere, precum si la orice servituti sau alte limitari ale dreptului de proprietate prevazute de lege, stabilite de
parti ori instituite pe cale judecatoreasca;
f) cererile privitoare la stramutarea de hotare si cererile in granituire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligatiile de a face sau de a nu face neevaluabile in bani, indiferent de izvorul
lor contractual sau extracontractual, cu exceptia celor date de lege in competenta altor instante;
i) cererile de imparteala judiciara, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea partilor, profesionisti sau neprofesionisti;

( ! ) Conceptia NCPC: Pentru judecata in prima instanta, tribunalul este instanta care are
plenitudine de competenta. Ori de cate ori in legatura cu o pricina nu se va desemna o competenta speciala a
altei instante, in prima instanta ea va reveni tribunalului.
In competenta materiala a judecatoriei sunt date in general pricini considerate a fi simple.
Discutie privitoare la cererile de imparteala judiciara
Sub imperiul vechii reglementari, judecatoria era competenta sa judece cererile de imparteala si cele
privind succesiunile. In schimb, in noua lege se vorbeste doar despre cererile de imparteala, indiferent de
valoare (cand nu vorbim despre o imparteala a succesiunii) art. 94, pct. 1, lit. i NCPC.
Dar, daca este vorba despre un partaj ce decurge dintr-o succesiune, trebuie facute anumite distinctii:
daca pe langa cererea de partaj avem si o cerere de stabilire a calitatii de mostenitor sau de reducere
a liberalitatilor excesive, acestea sunt cereri accesorii fata de cererea de partaj si chiar daca ar determina o alta
competenta dupa valoare, datorita faptului ca sunt facute in interiorul si impreuna cu cererea de partaj, ele vor
cadea tot in competenta judecatoriei ce fusese atrasa de capatul de cerere principal (partajul);
tribunalul va fi competent cand vorbim despre anularea testamentului, anularea certificatului de
mostenitor.
II. Caile de atac impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala
si ale altor organe cu astfel de activitate, in cazurile prevazute de lege (spre exemplu, Legea nr. 18/1991).
III. Orice alte cereri date prin lege in competenta judecatoriei:
! contestatiile in materia cambiilor, biletelor la ordin si cecurilor;
! contestatia in anulare si revizuirea impotriva propriilor hotarari;
! cererile de indreptare, lamurire si completare a propriilor hotarari;
! contestatiile la executare;
! asigurarea probelor, pe cale separata (preconstituirea dovezilor inainte de inceperea procesului,
indiferent de unde va incepe procesul). Daca a inceput procesul, asigurarea probelor se va face in
cadrul instantei care il va judeca, fiind o cerere incidentala;
! alte cereri.
IV. In prima si ultima instanta, cererile privind creante avand ca obiect plata unei sume de bani de
pana la 2.000 lei inclusiv [prevedere abrogata potrivit art. V din OUG nr. 4/2013].

B. Competenta materiala a tribunalului

I. In prima instanta, tribunalul judeca toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor
instante. Tribunalul are plenitudine de jurisdictie in ceea ce priveste judecata in prima instanta ( ! ).
Tribunalul este competent sa solutioneze:
! cererile evaluabile in bani: cererile cu o valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea
partilor, profesionisti sau neprofesionisti.
! cererile nepatrimoniale: toate cererile care nu sunt date in competenta judecatoriei.
II. Ca instanta de apel: apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima
instanta. De regula, impotriva acestor hotarari exista doar calea de atac a apelului.

III. Ca instanta de recurs: in cazurile anume prevazute de lege, cum ar fi:

! hotararea de perimare (art. 421, alin. 2 NCPC);
! hotararea prin care paratul recunoaste pretentiile reclamantului asa numita achiesare la pretentii
(art. 437, alin. 1 NCPC);
! hotararea care consfinteste intelegerea partilor tranzactia (art. 440).
IV. Orice alte cereri date prin lege in competenta lor. Spre exemplu, tribunalul judeca cererile in
materia insolventei si a concordatului preventiv (art. 120 NCPC), art. 25 din Legea nr. 64/1991 (competenta
Tribunalului Bucuresti pentru contestarea hotararilor date de catre OSIM).

C. Competenta materiala a curtii de apel

I. In prima instanta, cererile in materie de contencios administrativ si fiscal, potrivit legii speciale.
In aceasta materie, tribunalul este instanta cu plenitudine de competenta, dar la curtile de apel se
judeca doua categorii de cauze:
! actiunile indreptate impotriva actelor administrative emise de institutiile centrale: Guvern,
ministere, UNBR, Uniunea Nationala a Notarilor Publici, CSM;
! in materie de jurisdictie administrativ-fiscala, se ataca la curtea de apel actele administrativfiscale ce implica impozite, taxe sau alte contributii cu o valoare de peste 1 milion lei.
Exista multe legi speciale ce prevad derogari de la aceste doua categorii (spre exemplu, in materia
cetateniei, unde este competent tribunalul) pentru degrevarea ICCJ (unde s-ar ajunge in recurs).
II. Ca instanta de apel, apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in prima instanta.
III. Ca instante de recurs, in cazurile anume prevazute de lege (a se vedea cazurile cand tribunalul
este instanta de recurs; spre exemplu, curtea de apel este competenta sa judece recursul contra hotararii de
perimare ce intervine la un litigiu de la tribunal).
In materia contenciosului administrativ, spre deosebire de toate celelalte materii, nu exista calea de
atac a apelului (dupa prima instanta vine direct recursul).

D. Competenta materiala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie

I. Ca instanta de recurs: instanta cu plenitudine de jurisdictie in materie de recurs (ICCJ judeca in
lipsa unei dispozitii contrare);
II. Recursurile in interesul legii;
III. Cererile privind pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor probleme
de drept dezlegarea se face doar in drept. Este o procedura ce evita o viitoare casare si asigura o practica
judiciara unitara;
IV. Orice alte cereri date prin lege in competenta sa spre exemplu stramutari, atunci cand se
invoca ordinea publica; recuzarea judecatorilor ICCJ etc.

Determinarea competentei dupa valoarea obiectului cererii

Valoarea obiectului cererii este stabilita de reclamant, prin cererea de chemare in judecata. Paratul,
dar si instanta, pot contesta valoarea, sens in care se poate da un singur termen pentru lamurirea acestei
chestiuni, insa doar pe baza de inscrisuri si explicatii ale partilor.
Precizari:
in cazul cererilor ce au ca obiect executarea unui contract, se va tine seama de valoarea
obiectului acestuia sau, dupa caz, de aceea a partii din obiectul dedus judecatii;
in cererile privind constatarea nulitatii absolute, anularea, rezolutiunea sau rezilierea actului
juridic, chiar daca nu se solicita si repunerea partilor in situatia anterioara, precum si in cererile privind
constatarea existentei sau inexistentei unui drept, solutia este aceeasi;
cand prin actiune se cere plata unei parti dintr-o creanta, valoarea cererii se socoteste dupa
partea pretinsa de reclamant ca fiind exigibila;
in cererile care au ca obiect un drept la prestatii succesive, daca durata existentei dreptului este
nedeterminata, valoarea lor se socoteste dupa valoarea prestatiei anuale datorate;
cererile avand ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil,
valoarea lor se determina in functie de valoarea impozabila. Daca imobilul nu are valoare impozabila, se va
determina prin inscrisuri: eventual grilele notariale ce stabilesc valoarea estimativa a imobilelor pentru
imobilele ce nu sunt declarate la fisc sau care nu sunt supuse impunerii, cum ar imobilele proprietatea statului.
Este important de retinut ca:
valoarea obiectului cererii o stabileste reclamantul;
valoarea poate fi contestata de catre instanta sau de catre parat. Daca se contesta, se va da un
singur termen pentru lamurirea valorii si aceasta va putea fi clarificata exclusiv pe baza de inscrisuri (nu se
admite proba cu expertiza).
Nu se poate contesta valoarea obiectului cererii cand se cere o suma de bani (daca reclamantul cere
100.000, paratul nu poate contesta afirmand ca valoarea este de 80.000 sau 150.000, pentru a nu se incalca
principiul disponibilitatii).
Daca dupa sesizarea instantei intervin modificari in valoarea obiectului, competenta ramane
castigata (art. 106, alin. 1 NCPC).
Observatii:
1. Daca sunt mai multe capete de cerere ce antreneaza, dupa valoare, competente diferite, se verifica
ce cereri sunt principale si ce cereri sunt accesorii (judecatoria este competenta daca capitalul solicitat este de
100.000 si se cer dobanzi de 300.000, chiar daca suma totala este de 400.000, dobanzile fiind accesorii)
art. 98, alin. 2 NCPC.
2. Daca s-au formulat mai multe capete de cerere dintre care toate sunt deopotriva principale si
intemeiate pe cauze diferite, se va stabili competenta in raport de fiecare capat, separat. Daca unul dintre
capetele de cerere este de competenta altei instante, instanta va disjunge capatul de cerere respectiv si apoi isi
va declina competenta art. 99, alin. 1 NCPC.
3. Daca mai multe capete principale de cerere intemeiate pe un titlu comun ori avand aceeasi cauza
sau chiar cauze diferite, dar aflate in stransa legatura, au fost deduse judecatii printr-o unica cerere de
chemare in judecata, instanta competenta sa le solutioneze se determina tinandu-se seama de acea pretentie
care atrage competenta unei instante de grad mai inalt art. 99, alin. 2 NCPC.

Coparticiparea procesuala
In cazul coparticiparii procesuale pasive, trebuie sa vedem daca un reclamant cheama in judecata
mai multi parati, dar:
in baza unor raporturi juridice distincte. Astfel, nu se cumuleaza valoarea cererilor, ci se va
determina competenta dupa fiecare capat de cerere in parte. Daca sunt cereri cu valori diferite, se vor
disjunge daca nu sunt in stransa legatura;
in baza unei obligatii comune, daca aceasta este indreptata impotriva mai multor parati, valoarea
se va cumula.

Curs 8 20.11.2013

Competenta teritoriala
Notiune. Clasificare
Competenta teritoriala este cea care stabileste atributiile instantelor dupa circumscriptia in care isi
desfasoara activitatea.
Din acest punct de vedere, avem urmatoarele tipuri de competenta:
! competenta teritoriala de drept comun;
! competenta teritoriala alternativa sunt competente mai multe instante; regula este ca
reclamantul alege instanta;
! competenta teritoriala exclusiva numai o anumita instanta este competenta sub aspect teritorial;
! competenta teritoriala facultativa caz special.

Competenta teritoriala de drept comun

Este reglementata prin norme de ordine privata, de la care partile pot deroga. Incalcarile prevederilor
legale privind competenta teritoriala de drept comun pot fi sesizate doar prin intampinare, de catre parat.
Competenta teritoriala de drept comun poate capata accente de ordine publica; spre exemplu, daca
este o competenta teritoriala de drept comun in favoarea domiciliului paratului si ne aflam intr-o situatie de la
care nu se poate deroga, cum ar fi in litigiile cu caracter nepatrimonial. Doar in cazul litigiilor cu caracter
patrimonial se poate stabili o alta competenta decat cea de drept comun.
REGULA ! Ori de cate ori legea nu prevede altfel, competenta teritoriala este cea de la
domiciliul sau sediul paratului.
Ratiunea unei astfel de reglementari:
" in actiunile reale prezumtia ca aparentele sunt conforme cu realitatea;
" in actiunile personale prezumtia ca nimeni nu datoreaza nimic altuia (prezumtia de nevinovatie
paratul, pana la proba contrarie, este nevinovat).

Notiunea de domiciliu din dreptul procesual

Nu exista identitate intre notiunea de domiciliu sau resedinta din perspectiva administrativa (din
sfera actelor de identitate) si cea din perspectiva dreptului procesual civil. In dreptul procesual civil, ceea ce
intereseaza este domiciliul real (locul unde partea locuieste cu adevarat), iar nu acela care rezulta neaparat
din actele de stare civila (de obicei, accesabil prin serviciul de evidenta a populatiei).
S-a spus ca regula potrivit careia domiciliul procesual este cel unde se afla in mod statornic paratul
ar trebui substantiata, odata cu intrarea in vigoare a Noului Cod civil.
Relevant este art. 90 NCC, potrivit caruia resedinta va fi prezumata domiciliu, atunci cand
domiciliul nu este cunoscut (are loc o egalizare a resedintei cu domiciliul din punct de vedere al efectelor
juridice). In ipoteza domiciliului necunoscut, ne raportam la resedinta, daca este cunoscuta.
In lipsa de resedinta, persoana fizica este prezumata ca domiciliaza la ultimul domiciliu, iar daca
ultimul domiciliu nu este cunoscut, la locul unde persoana se gaseste.

Art. 91, alin. 1 NCC prevede ca dovada domiciliului si a resedintei se face cu mentiunile cuprinse
in cartea de identitate.
Art. 91, alin. 2 NCC introduce o inopozabilitate a schimbarii domiciliului atunci cand schimbarea
nu este evidentiata in cartea de identitate. Cu alte cuvinte, se trage urmatoarea concluzie: in continuare
principiul ramane cel al domiciliului real (de fapt), dar tertilor nu le este opozabila situatia de fapt (respectiv
situatia ca persoana are un domiciliu de fapt diferit de cel din actele de identitate), ci vor putea sa formuleze
legal actiuni, bazandu-se pe mentiunile din cartea de identitate, care se regasesc si la evidenta populatiei.
Art. 91, alin. 3 NCC prevede ca daca tertul cunoaste situatia de fapt, el se va putea prevala de
aceasta cunostinta si sa formuleze actiunea la instanta competenta, potrivit domiciliului de fapt pe care il
cunoaste. Tertul se va putea prevala de jurisprudenta anterioara ce a statuat ca ceea ce conteaza este situatia
de fapt, astfel incat nu i se va putea opune, in masura in care acesta se bazeaza pe registrele publice, faptul ca
instanta este necompetenta.
Totusi, daca s-ar dovedi ca reclamantul cunoastea situatia de fapt, care nu comporta cu cea din actul
de identitate, paratul ar putea sa invoce necompetenta instantei; aceasta doar in situatia in care face dovada ca
reclamantul nu s-a prevalat de cunostintele despre domiciliul real.
Dispozitii similare se regasesc si in cazul persoanei juridice, la art. 229, alin. 1-2 NCC.
Exceptii cu caracter total sau partial de la regula:
a) Cand paratul nu are domiciliu sau sediu cunoscut art. 108 NCPC
Cererea se introduce la resedinta sau reprezentanta acestuia. Daca nu se cunoaste domiciliul sau
sediul, se schimba regula si competenta revine instantei de la domiciliul reclamantului. De regula, in cadrul
relatiilor contractuale, partile isi ofera una alteia informatii despre modalitatile de contactare.
b) Cazul persoanei juridice care are dezmembraminte (sucursale, agentii, puncte de lucru)
art. 109 NCPC
Cererea de chemare in judecata ce vizeaza o persoana juridica de drept privat se poate face atat la
instanta sediului sau, cat si, alternativ, la instanta unde isi are sediul un dezmembramant al acesteia
(sucursala, agentie, punct de lucru), dar numai pentru obligatiile ce urmeaza a fi executate in locul unde isi
are sediul respectivul dezmembramant sau actiunile ce vizeaza acte incheiate de reprezentantul acelui
dezmembramant sau fapte savarsite de reprezentantul dezmembramantului respectiv. De obicei, acest
dezmembramant apare sub forma unui sucursale.
Exista o derogare partiala de la principiul introducerii cererii la instanta competenta de la sediul
paratului; principiul nu se refera neaparat de sediul principal al persoanei juridice. Insa, celelalte ipoteze (la
unul din dezmembraminte) mentin regula prezumtiei de nevinovatie. Prezumtia putem spune ca poarta acum
asupra dezmembramantului, dar ramane totusi in sfera paratului.
Ipoteza apare frecvent in cazul contractelor cu bancile. Chiar daca contractul se incheie cu centrala,
este posibil ca obligatiile sa se execute de catre dezmembramant. Alternativ, contractul se poate incheia
direct cu dezmembramantul. Daca una dintre aceste doua ipoteze alternative este incidenta, vorbim despre
competenta instantei de la locul dezmembramantului.
c) Cazul entitatilor fara personalitate juridica art. 110 NCPC
Spre exemplu, societatile simple din Noul Cod civil, caracterizate prin lipsa personalitatii juridice.
Cererea se poate introduce la instanta domiciliului acelui membru caruia i s-a incredintat conducerea sau
administrarea de catre membrii societatii, iar daca nu exista o astfel de persoana, cererea se poate introduce la
instanta competenta pentru oricare dintre membrii societatii.

Competenta teritoriala alternativa

Ne aflam inca pe taramul competentei de ordine privata. Regula potrivit careia reclamantul are
alegerea intre mai multe instante deopotriva competente este prevazuta de art. 116 NCPC. De asemenea, nu
exista nicio ordine de alegere, ci fara nicio justificare, reclamantul poate sa aleaga intre instante deopotriva
competente.

Cazurile de competenta teritoriala alternativa

a) Cererile indreptate impotriva persoanelor juridice de drept public (statul, autoritatile si
institutiile centrale sau locale si alte persoane de drept public) art. 111 NCPC. Astfel, este competenta atat
instanta de la sediul paratului, dar si instanta de la domiciliul sau sediul reclamantului (dupa cum acesta este
persoana fizica sau persoana juridica). Este un favor facut de catre stat reclamantului.
NCPC este in concordanta cu dispozitiile din Legea contenciosului administrativ. Insa, nu toate
litigiile cu statul sunt de contencios administrativ, putand fi si civile, astfel incat NCPC are aplicabilitate in
continuare, chiar daca in materiile de contencios administrativ se aplica cu prevalenta dispozitiile
Legii nr. 554/2004, care prevad insa aceleasi reguli.
b) In cazul pluralitatii de parati (coparticipare procesuala pasiva) art. 112 NCPC.
Reclamantul poate introduce cererea la instanta domiciliului sau sediului oricaruia dintre parati.
Daca intre parati unii sunt obligati principal, iar altii sunt obligati accesoriu, regula se va aplica doar pentru
cei obligati principal.
Intr-o astfel de situatie, reclamantul ar fi tentat sa introduca in cauza anumiti parati, care nu au nicio
legatura cu cercul procesual indicat de raportul juridic dedus judecatii, numai pentru a atrage o anumita
competenta. Ulterior, instanta ar fi competenta, intrucat chiar daca s-ar declara ca unul dintre parati nu are
calitate procesuala pasiva, competenta ar fi fost castigata. Pentru a impiedica aceasta situatie, de introducere
a cererii numai in scopul sesizarii unei anumite instante, oricare dintre parati poate invoca necompetenta,
pana la primul termen de judecata cand partile sunt citate in fata primei instante art. 112, alin. 2 NCPC.
Este o concretizare a abuzului de drept procesual, legiuitorul nemailasand-o la aprecierea instantei.
Pentru a verifica aplicabilitatea art. 112, alin. 2 NCPC, trebuie sa ne raportam la regulile de la
coparticiparea procesuala. Asadar, este necesara o legatura de cauza, de obiect.
Nu orice exceptie a lipsei calitatii procesuale pasive a unuia dintre parati atrage solutia declinarii
competentei, ci doar atunci cand se verifica ca chemarea paratului a fost facuta special pentru a atrage o
anumita competenta.
( ! ) Exceptia de lipsa a calitatii procesuale pasive primeaza in fata exceptiei de necompetenta in
acest caz (invers regulii generale).
c) Cele noua cazuri de competenta alternativa prevazute de art. 113, alin. 1 NCPC. In afara de
competenta de drept comun (cea de la domiciliul paratului) sau alte competente alternative (prevazute de
art. 111-112 NCPC), mai sunt competente si urmatoarele instante:
1) instanta domiciliului reclamantului, in cererile privitoare la stabilirea filiatiei: dispozitie de
favoare pentru reclamant, mergandu-se pe ideea ca, de obicei, reclamantul este minor (desi actiunea poate fi
formulata si de mama sau de procuror). Reclamantul poate opta intre instanta domiciliului su ori instanta
domiciliului paratului (reintorcandu-se la dreptul comun).

2) instanta in a carei circumscriptie domiciliaza creditorul reclamant, in cererile referitoare la

obligatia de intretinere, inclusiv cele privind alocatiile de stat pentru copii. De principiu, reclamantul este o
persoana aflata in nevoie, chiar daca nu intotdeauna minor. Codul de procedura civila de la 1865, cuprinzand
o dispozitie similara, vorbea despre descendenti. NCPC nu mai face referire la descendenti, ci vorbeste
despre creditori. In plus, potrivit art. 389 NCC, exista obligatie de intretinere intre fostii soti (persoane
majore). Textul nu este aplicabil atunci cand debitorul obligatiei de intretinere ar solicita reducerea obligatiei
de intretinere sau reajustarea sa (veniturile nu mai sunt la fel de mari ca atunci cand obligatia de intretinere a
fost stabilita). In aceasta materie, nu mai este aplicabila autoritatea de lucru judecat.
3) instanta locului prevazut in contract pentru executarea, fie chiar in parte, a obligatiei, in cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract. Nu este vorba despre
locul de executare a obligatiei (astfel cum este determinat prin lege), ci despre locul identificat in contract ca
fiind loc de executare. Textul nu este aplicabil atunci cand in contract nu se prevede nimic despre locul
executarii, dar se deduce din dispozitiile Noului Cod civil unde urmeaza sa fie executate obligatiile (potrivit
art. 1494 NCC).
4) instanta locului unde se afla imobilul, pentru cererile ce izvorasc dintr-un raport de locatiune
a imobilului.
5) instanta locului unde se afla imobilul, pentru cererile in prestatie tabulara, in justificare
tabulara sau in rectificare tabulara. Exista o componenta semnificativa legata de probatoriu ce ar putea fi
facut mai usor la instanta locului situarii imobilului.
6) instanta locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorasc dintr-un contract de
transport.
7) instanta locului de plata, in cererile privitoare la obligatiile ce izvorasc dintr-o cambie, cec,
bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare.
8) instanta domiciliului consumatorului, in cererile avand ca obiect executarea, constatarea
nulitatii absolute, anularea, rezolutiunea, rezilierea sau denuntarea unilaterala a contractului incheiat cu
un profesionist sau in cererile avand ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor. Se introduce
o competenta in favoarea consumatorului, pentru ca de principiu aceste cereri se refera la o actiune a
consumatorului impotriva profesionistului, aparand si competenta alternativa a domiciliului consumatorului
(chiar si atunci cand profesionistul este consumator);
9) instanta in a carei circumscriptie s-a savarsit fapta ilicita sau s-a produs prejudiciul, pentru
cererile privind obligatiile izvorate dintr-o asemenea fapta. Astfel, apare o cvadrupla competenta
alternativa: locul savarsirii faptei, locul unde s-a produs prejudiciul. Spre exemplu, daca se produce o
defaimare a imaginii publice la un post de televiziune national, persoana vatamata se poate adresa oricarei
instante din Romania.

d) Cereri in materie de tutela si familie (cererile privind ocrotirea persoanei fizice)

Cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil in competenta instantei de tutela si de
familie se solutioneaza de instanta in a carei circumscriptie teritoriala isi are domiciliul sau resedinta persoana
ocrotita, daca legea nu prevede altfel (art. 114, alin. 1 NCPC) nu reprezinta competenta alternativa.
Competenta alternativa apare abia la art. 114, alin. 2 NCPC: desi regula este competenta instantei de
tutela de la domiciliul persoanei ocrotite, in cazul cererilor privind autorizarea unui act juridic (art. 146 NCC),
ce priveste un imobil, pe langa instanta de la domiciliul sau resedinta persoanei ocrotite, apare si competenta
instantei de tutela de la locul situarii imobilului.
Prevederea de la art. 114 NCPC nu priveste si ipoteza anularii actelor autorizate (cand se aplica
regimul de drept comun competenta instantei de drept comun), ci autorizarea acestor acte. Anularea actului
subsecvent nu este o masura de protectie; autorizarea este o masura de protectie.
Art. 114 NCPC se refera la partea necontencioasa a ocrotirii minorului (ceea ce instanta de tutela
face in camera de consiliu priveste aspectul autorizarii diferitelor acte pe care le face minorul si nu
consecintele contencioase ale acestor acte).

e) Cererile in materie de asigurari

Pe langa competenta instantei de la domiciliului sau sediul paratului apare o tripla competenta in cazul
asigurarilor: domiciliul sau sediul asiguratului; locul bunurilor asigurate; locul unde s-a produs riscul asigurat.
Cu toate acestea, alegerea de competenta nu se poate face anticipat, ci numai dupa ce dreptul la
dezdaunare a aparut, in caz contrar fiind considerata nescrisa (art. 115, alin. 2 NCPC).
In materia asigurarii obligatorii de raspundere civila, tertul prejudiciat poate introduce actiune
directa si la instanta domiciliului sau, dupa caz, a sediului sau (art. 115, alin. 2 NCPC).

Competenta teritoriala exclusiva

In materie de competenta teritoriala, regula este reglementarea prin norme de ordine privata.
Competenta teritoriala de drept comun si cea alternativa sunt reglementate prin norme de ordine privata.
Insa, exista si competenta teritoriala exclusiva, singura reglementata prin norme de ordine publica.
Aceste norme apar in general cand se prevede expres ca o anumita competenta este exclusiva sau
cand se utilizeaza formula se poate introduce numai la instanta; asadar, se utilizeaza fie cuvantul
exclusiv, fie o alta sintagma care vadeste natura de exclusivitate.
Insa, in unele cazuri, este posibil sa nu avem dispozitii exprese, dar exclusivitatea sa apara prin
ratiunea legii. La cererile din procedura insolventei, acestea sunt de competenta judecatorului-sindic (la
tribunal), rezulta asadar ca este vorba despre o competenta anume.
1. Cererile privitoare la imobile (art. 117 NCPC)
Cererile reale imobiliare sunt de competenta exclusiva a instantei in a carei circumscriptie se afla
imobilul (art. 117, alin. 1 NCPC). Daca imobilul se afla in circumscriptia mai multor instante, este
competenta instanta de la domiciliul sau resedinta paratului, daca una dintre acestea doua se afla in
circumscriptia unora dintre instantele unde se afla imobilul. In caz contrar (cand domiciliul sau resedinta nu
se afla acolo), competenta devine alternativa intre instantele in caror circumscriptie se afla imobilul.
Prin cereri reale imobiliare intelegem actiuni in revendicare, confesorii, negatorii, granituirile, dar si
actiunile posesorii, precum si partajele imobiliare atunci cand nu decurg dintr-o succesiune.
Daca se regasesc mai multe imobile, se verifica daca paratul are domiciliul la unul dintre aceste
imobile. Daca nu, avem o competenta alternativa, intre oricare din instantele in a caror circumscriptie se
regaseste vreunul din imobilele aflate in litigiu.
2. Cererile in materie de mostenire (art. 118 NCPC)
Textul se refera la trei categorii de cereri in aceasta materie:
i. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare (anularea unui testament);
ii. cererile privitoare la mostenire si la sarcinile acesteia, precum si cele privitoare la pretentiile
pe care mostenitorii le-ar avea unul impotriva altuia; spre exemplu, reductiunea liberalitatilor excesive;
cheltuielile pe care unul dintre mostenitori le-ar fi facut ca urmare a decesului autorului comun, inclusiv
cererea de iesire din indiviziune (cererile in constatarea stabilirii drepturilor); cererile de anulare a unui
certificat de mostenitor; cererile privind petitia de ereditate;
iii. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia dintre mostenitori sau
impotriva executorului testamentar; spre exemplu, predarea unui legat, plata unor sume decurgand din
contracte pe care un tert le-a incheiat cu defunctul; cererile facute de un tert de mostenire cu ocazia decesului,
la inmormantare.

NU intra in aceasta categorie: cererile prin care un tert ar revendica din mana mostenitorilor un
bun pe care acestia l-au gasit in posesia autorului lor. Art. 118 NCPC vorbeste despre cererile
legatarilor sau ale creditorilor defunctului, astfel incat actiunile reale facute de catre terti nu intra
in aceasta sfera. Art. 118, alin. 1, pct. 3 NCPC se refera la pretentii ale tertilor decurgand din
contracte sau delicte, nefiind insa vorba despre actiuni reale, a caror competenta se determina
potrivit art. 117 NCPC.
NU intra in aceasta categorie nici drepturile pe care mostenitorii le-au primit impotriva unui tert
(creantele mostenite).
In toate aceste trei cazuri, vorbim despre competenta exclusiva a instantei de la ultimul domiciliu
al defunctului (se presupune ca la acel loc s-ar gasi cele mai multe probe; locul poate coincide cu interesele
comune ale tuturor succesibililor) art. 118, alin. 1 NCPC.
Daca sunt mai multe mosteniri deschise succesiv, atunci competenta va fi a instantei ultimului
domiciliu al oricaruia dintre defunctii succesivi (regula noua art. 118, alin. 2 NCPC). Sub imperiul Codului
de procedura civila de la 1865 nu exista o prevedere similara, dar practica mergea pe aceeasi idee a
competentei instantei de la ultimul domiciliu al ultimului defunct, in cazul mostenirilor succesive.
Concursul intre art. 117 NCPC si art. 118 NCPC
In caz de concurs intre art. 117 si art. 118 NCPC spre exemplu, cand avem o cerere in materie de
mostenire ce priveste un imobil (actiunile in partaj fiind actiuni reale) se aplica cu prioritate art. 118 NCPC.
Art. 117 NCPC nu se aplica ori de cate ori are incidenta art. 118 NCPC.
3. Cereri privitoare la societati (art. 119 NCPC)
In aceasta materie, competenta exclusiva revine instantei in circumscriptia careia societatea isi
are sediul principal; aceasta competenta dainuie pana la sfarsitul lichidarii sau radierii societatii.
Domeniul de aplicare al acestei prevederi trebuie inteles foarte clar: se refera la pricini care vizeaza
legalitatea adunarilor generale ale societatii, raporturilor dintre asociati in legatura cu drepturile lor societare,
actiunile societatii contra asociatilor (sau invers, ale asociatilor contra societatii).
In niciun caz nu este vorba despre actiunile tertilor contra societatii sau ale societatii contra tertilor.
Societatea ii poate da in judecata pe membri (pentru plata daunelor, completarea registrelor);
membrii pot da in judecata societatea (solicita schimbarea administratorului, dizolvarea); membrii se pot da
in judecata intre ei (???).
Sunt cereri privitoare la societati: anularea hotararilor AGA, cererile privind dizolvarea, retragerea,
excluderea unor asociati etc.
In concursul dintre art. 117 NCPC si art. 119 NCPC, se da prioritate art. 119 NCPC.
4. Cereri privitoare la insolventa sau concordatul preventiv (art. 120 NCPC)
Cererile in materia insolventei sau concordatului preventiv sunt de competenta exclusiva a
tribunalului in a carui circumscriptie isi are sediul debitorul.
5. Cererile impotriva unui consumator (art. 121 NCPC)
Atunci cand un profesionist formuleaza o actiune contra unui consumator, instanta competenta
exclusiv este cea de la domiciliul consumatorului (art. 121 NCPC).

Nu este necesar pentru a se aplica aceasta regula de competenta teritoriala exclusiva ca actiunea sa
fie intemeiata pe dispozitii decurgand din legea privind protectia consumatorului (de principiu, nu este vorba
de o actiune bazata pe aceasta lege, intrucat reclamant este un profesionist).
Desi norma este de competenta teritoriala exclusiva si, de principiu, de ordine publica, totusi se
poate deroga in anumite cazuri. Astfel, dupa nasterea litigiului, consumatorul ar putea accepta o alta
competenta decat cea prevazuta in folosul sau. Acest lucru rezulta din teza finala a art. 121 NCPC
[dispozitiile art. 126, alin. 2 NCPC raman aplicabile]. In litigiile din materia protectiei consumatorilor,
precum si in alte cazuri prevazute de lege, partile pot conveni alegerea instantei competente numai dupa
nasterea dreptului la despagubire. Orice conventie contrara este considerata nescrisa.
Dupa ce s-a nascut litigiul si reclamantul profesionist a chemat consumatorul in judecata la instanta
domiciliului reclamantului, atunci consumatorul fie va invoca exceptia de necompetenta, fie instanta din
oficiu va invoca necompetenta (fiind o norma de ordine publica), dar consumatorul ar putea sa afirme ca nu
este de acord, si doreste sa se judece in continuare la acea instanta. Consumatorul este maxim protejat: chiar
si instanta poate sa sesizeze, dand posibilitatea consumatorului de a se judeca si in fata unei alte instante.
6. Cererile in materie de stare si capacitate a persoanelor
Rezulta din interpretarea coroborata a art. 126 NCPC si a art. 129 NCPC.
Art. 129 NCPC, definind necompetenta de ordine publica si cea de ordine privata, prevede ca
necompetenta este de ordine publica:
1. in cazul incalcarii competentei generale, cand procesul nu este de competenta instantelor judecatoresti;
2. in cazul incalcarii competentei materiale, cand procesul este de competenta unei instante de alt grad;
3. in cazul incalcarii competentei teritoriale exclusive, cand procesul este de competenta unei alte
instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura.
Insa, art. 126 NCPC prevede situatiile cand partile pot inlatura competenta teritoriala obisnuita,
convenind asupra unei alte competente (alegerea de competenta). Intrucat art. 129 NCPC defineste
competenta exclusiva, trebuie sa vedem care sunt cazurile in care partile pot inlatura o norma de competenta
teritoriala, pentru a vedea ce a ramas in sfera de competenta exclusiva.
Potrivit art. 126, alin. 1 NCPC, in principiu, partile pot deroga de la normele de competenta, daca
procesul este privitor la bunuri sau alte drepturi de care ele pot dispune si daca nu exista mentiunea ca
competenta teritoriala este exclusiva.
Exista doua conditii cumulative pentru a putea opera alegerea de competenta:
sa nu prevada legea ca avem competenta exclusiva;
sa priveasca bunuri sau alte drepturi de care pot dispune.
Din moment ce partile nu pot dispune de aceste drepturi, analizand definitia de la art. 129 NCPC, rezulta
ca in privinta cererilor in materie de stare si de capacitate a persoanelor este vorba de o competenta exclusiva.
7. In materie de divort (art. 914 NCPC)
Cererea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cea din urma locuinta
comuna a sotilor. Daca sotii nu au avut locuinta comuna sau daca niciunul dintre soti nu mai locuieste in
circumscriptia judecatoriei in care se afla cea din urma locuinta comuna, judecatoria competenta este aceea in
circumscriptia careia isi are locuinta paratul, iar cand paratul nu are locuinta in tara si instantele romane sunt
competente international, este competenta judecatoria in circumscriptia careia isi are locuinta reclamantul
(art. 914, alin. 1 NCPC). Daca nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa
introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania. In lipsa unui asemenea acord, cererea de divort
este de competenta Judecatoriei Sectorului 5 al municipiului Bucuresti (art. 914, alin. 2 NCPC).

Reguli speciale privind competenta

1. Cereri accesorii, aditionale si incidentale (art. 123 NCPC)
Cererile accesorii, aditionale, precum si cele incidentale se judeca de instanta competenta pentru
cererea principala, chiar daca ar fi de competenta materiala sau teritoriala a altei instante judecatoresti.
Singura exceptie o reprezinta cererile in materie de insolventa si concordat preventiv, unde
competenta va fi din punct de vedere teritorial, instanta de la sediul debitorului, iar din punct de vedere
material, tribunalul.
Art. 30 NCPC: clasificarea cererilor.
Caracterul accesoriu, aditional sau incidental inlatura doar normele de competenta materiala si
teritoriala, nu si in ceea ce priveste competenta generala si cea internationala. In aceste doua privinte, nu
opereaza atragerea competentei.
Ne aflam intr-un caz de prorogare legala de competenta, ce reprezinta extinderea competentei unei
instante asupra unor cereri pe care, in mod normal, nu le-ar avea in competenta sa.
Spre exemplu, daca am avea o cerere de chemare in garantie (cerere incidentala), introdusa intr-un
proces aflat pe rolul tribunalului (petit de 300.000 lei), daca cererea de garantie poarta asupra 150.000 lei,
este competent tot tribunalul. Daca cererea ar fi fost introdusa separat, ar fi fost competenta judecatoria.
La cererile aditionale, atunci cand se modifica valoarea obiectului litigiului in cursul procesului,
competenta ramane castigata in favoarea instantei investite. Cererile aditionale acopera nu numai ipotezele de
majorare a valorii, ci si de schimbare a obiectului cererii. Insa, in acest caz trebuie avute in vedere si regulile
de la art. 99 NCPC este necesara o similitudine.
Cererile accesorii au un astfel de regim atat timp cat sunt formulate in cursul unui proces inceput.
Daca procesul s-a terminat si se formuleaza ulterior o cerere care ar fi putut fi accesorie, textul nu mai este
aplicabil (la procesele de divort). ICCJ a statuat ca cererea de partaj introdusa dupa desfacerea casatoriei
trebuie considerata ca fiind o cerere accesorie (opinie gresita). ICCJ nu dorea sa judece partajul (la momentul
deciziei, partajele nu erau de competenta exclusiva a judecatoriei, ca la ora actuala).

2. Aparari si incidente procedurale (art. 124 NCPC)

Instanta competenta sa judece cererea principala se va pronunta si asupra apararilor si exceptiilor, in
afara celor care constituie chestiuni prejudiciale si care, potrivit legii, sunt de competenta exclusiva a altei
instante.
Daca se invoca o exceptie, evident ca aceasta va fi solutionata de instanta care judeca fondul. Intr-un
litigiu s-ar putea sa se invoce exceptia nulitatii unui act juridic, iar actul respectiv sa aiba o valoare ce
depaseste valoarea litigiului. Daca s-ar fi formulat cererea de nulitate pe cale separata, competenta ar fi
revenit unei instante mai ridicate in grad. Pe cale directa, instanta se va pronunta prin dispozitiv. Pe cale de
aparare, instanta se va pronunta asupra nulitatii prin considerente, actul respectiv nefiind insa radiat din
registrele de publicitate, ci doar in acel litigiu nu va mai produce efecte.

De asemenea, daca se invoca exceptia de nelegalitate a unui act administrativ, competenta va reveni
chiar instantei care judeca litigiul si nu la instanta de contencios (spre exemplu, un litigiu civil de vecinatate).
Insa, daca se invoca nelegalitatea pe cale de exceptie, actul administrativ va ramane valabil.
Chestiunile prejudiciale reprezinta incidente precum exceptiile sau apararile (mai curand apropiate
de aparari), dar ceea ce le deosebeste este ca in privinta lor este stabilita in mod exclusiv competenta unei
anumite instante, din ratiuni ce decurg fie dintr-o ordine juridica diferita, fie chiar dintr-un domeniu (ramura)
juridic diferit (civil si penal). Acestea nu se supun regulilor de la art. 124 NCPC.
Exemple de chestiuni prejudiciale:
! penalul tine in loc civilul (art. 19 CPP). Incidentul legat de natura actului (spre exemplu,
falsificarea unui contract ce se doreste a fi anulat) se va trimite la instanta penala;
! exceptia de neconstitutionalitate este o aparare, o discutie in drept cu privire la eficacitatea sau
ineficacitatea normei juridice derivata din constitutionalitatea sa. Potrivit Legii nr. 47/1992, numai CCR se
pronunta asupra exceptiilor de neconstitutionalitate;
! trimiterea la CJUE pentru pronuntarea unei hotarari prin care sa se stabileasca
compatibilitatea unei norme interne cu o norma a dreptului Uniunii Europene;
! sesizarea ICCJ in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept (art. 519 NCPC). Cand o instanta (tribunal, curte de apel sau chiar ICCJ) investita in ultim
grad cu o pricina constata ca o chestiune de drept este noua si nu este inca formata jurisprudenta cu privire la
aceasta chestiune, poate sesiza ICCJ cu pronuntarea unei hotarari privind interpretarea modului in care se
rezolva acea problema de drept. Procesul se suspenda, iar dupa ce ICCJ va clarifica acea problema de drept,
procesul se va relua, tinandu-se cont de hotararea prealabila data de ICCJ.

Competenta facultativa
Competenta facultativa vizeaza doua situatii:
! daca un judecator are calitatea de reclamant intr-o cerere de competenta instantei la care isi
desfasoara activitatea, va sesiza una dintre instantele judecatoresti de acelasi grad aflate in circumscriptia
oricareia dintre curtile de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta la care isi
desfasoara activitatea. Avem asadar ipoteza unui judecator reclamant si competenta ar reveni tocmai
instantei unde acesta functioneaza. In acest caz, judecatorul trebuie sa introduca cererea la o instanta egala in
grad cu aceasta, aflata in afara razei curtii de apel, din ratiuni de evitare a unor posibile recuzari sau
stramutari art. 127, alin. 1 NCPC;
! in cazul in care cererea se introduce impotriva unui judecator care isi desfasoara activitatea la
instanta competenta sa judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instantele judecatoresti de acelasi
grad aflate in circumscriptia oricareia dintre curtile de apel invecinate cu curtea de apel in a carei
circumscriptie se afla instanta care ar fi fost competenta, potrivit legii art. 127, alin. 2 NCPC.
Normele de competenta facultativa sunt norme de ordine privata. Daca reclamantul judecator
sesizeaza instanta unde acesta activeaza si paratul nu invoca nimic, cauza se poate judeca. Vorbim despre
aceeasi solutie si daca reclamantul introduce o actiune la instanta unde lucreaza un judecator.
Potrivit art. 127, alin. 3 NCPC, dispozitiile privind competenta facultativa se aplica corespunzator
procurorilor, asistentilor judiciari si grefierilor.

Alegerea de competenta
In principiu, competenta teritoriala este reglementata de norme dispozitive. Prin urmare, partile pot
deroga de la normele de competenta teritoriala (mai putin de la cele de competenta teritoriala exclusiva).
Pentru a exista o astfel de derogare, este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii:
partile sa aiba capacitate deplina de exercitiu. Alegerea de competenta ar putea fi facuta si de
reprezentantii celor lipsiti de capacitate de exercitiu (doar cand este in folosul minorilor sau persoanelor puse
sub interdictie);
alegerea de competenta sa fie facuta in mod expres. Daca reclamantul formuleaza cererea la o
instanta necompetenta, iar paratul nu invoca exceptia de necompetenta, inseamna ca paratul a fost decazut
din dreptul de a invoca exceptia de necompetenta;
trebuie sa se indice instanta aleasa. Nu este corecta alegere de competenta cea care afirma doar
ca nu se va sesiza instanta domciliului paratului, ci aceea ce precizeaza ca se va sesiza instanta
domiciliului reclamantului;
nu trebuie sa fie interzisa de lege. Alegerea de competenta nu trebuie sa contravina normelor de
competenta materiala sau normelor de competenta teritoriala de ordine publica.

Particularitati:
i. in litigiile privind protectia drepturilor consumatorilor, partile pot conveni alegerea instantei
competente numai dupa nasterea dreptului la despagubire (art. 126, alin. 2 NCC). Intr-un contract dintre un
profesionist si un consumator nu s-ar putea introduce o clauza de alegere a competentei in favoarea
profesionistului; clauza este considerata ca fiind nescrisa. La aceeasi concluzie s-ar ajunge si prin aplicarea
legii privind clauzele abuzive. Solutia vine ca urmare a aplicarii unei Directive UE.
ii. sunt relevante si dispozitiile din Noul Cod civil privind clauzele neuzuale. Definitia clauzelor
neuzuale este data de art. 1203 NCC si printre clauzele prevazute de Noul Cod civil ca fiind neuzuale se
mentioneaza si cele prin care se deroga de la normele privind competenta instantelor judecatoresti. Norma de
alegere a competentei, daca este inclusa intr-o clauza de tip standard, este considerata de Noul Cod civil ca
fiind o clauza neuzuala, astfel incat trebuie acceptata in mod expres in scris de catre cealalta parte.
Este necesar in primul rand ca acea clauza sa fie o clauza standard. Clauzele standard sunt
mentionate la art. 1202 NCC (Sunt clauze standard stipulatiile stabilite in prealabil de una dintre parti
pentru a fi utilizate in mod general si repetat si care sunt incluse in contract fara sa fi fost negociate cu
cealalta parte). Daca partea cealalta este un consumator, textul este ineficace, intrucat clauza de alegere a
competentei este considerata nescrisa in cazul unui consumator.
Textul isi gaseste aplicare cand ambele parti sunt profesionisti sau cand ambele parti sunt persoane
particulare (nu avem un raport profesionist-consumator).
Din practica europeana (germana, franceza), acceptarea clauzelor neuzuale trebuie facuta expres
(dubla semnare, ingrosare, mentionarea la sfarsit a clauzei).

Incidente procedurale privind competenta

Notiune
Exceptia de necompetenta reprezinta mijlocul procesual de invocare a necompetentei instantei in
fata careia se afla un proces.
Daca procesul s-a finalizat prin pronuntarea unei hotarari, nu se mai invoca exceptia de
necompetenta in caile de atac, ci se formuleaza cale de atac impotriva modului in care s-a rezolvat exceptia
sau se formuleaza cale de atac pentru modul in care instanta nu a observat necompetenta (in cazurile???).

Regimul de invocare a exceptiei

Exista doua categorii de norme de competenta: de ordine publica si de ordine privata. Incalcarea
normelor de ordine publica poate fi invocata oricand in cursul procesului, de catre oricare dintre parti, de
instanta si de catre procuror.
Normele de ordine privata pot fi invocate doar pana la primul termen la care partile sunt legal
citate si doar de partea vatamata.
Este adevarat ca si normele de competenta se supun marii dihotomii: norme de ordine publica
norme de ordine privata.
Chiar in interiorul normelor de ordine publica exista o dihotomie:
! norme de competenta generala si internationala art. 1070, alin. 2 NCPC (ce pot fi invocate
in tot cursul procesului); si
! norme de competenta materiala si teritoriala exclusiva (ce pot fi invocate doar pana la primul
termen la care partile sunt legal citate).
Legiuitorul NCPC a dorit sa comprime timpul procesului si sa inlature invocarea in faze avansate a
litigiului a unor aspecte care ar putea sa genereze casarea cu retrimitere si reluarea procesului de la inceput.
Insa, in compensare, s-a introdus la art. 131 NCPC obligatia instantei de a-si verifica din oficiu competenta.
Se refera la competenta teritoriala exclusiva. Nu se verifica din oficiu si competenta teritoriala de drept
comun, alternativa sau facultativa.
Rezultatul acestei verificari este trecut intr-o incheiere cu caracter interlocutoriu. La primul
termen, prima discutie pe care instanta trebuie sa o aiba (in afara unor incidente precum nelegala citare a
partilor) este verificarea propriei competente; rezultatul se mentioneaza intr-o incheiere.

Regimul de invocare al exceptiei de necompententa

Ce fel de norme

Necompetenta
de ordine
publica

Necompetenta
de ordine
privata

Cine ar putea sa In ce termen

invoce
Norme de competenta Oricare dintre parti,
In orice stare a pricinii
generala si internationala judecator
(competenta iese din sfera
instantelor romane)
Norme de competenta Oricare dintre parti,
La primul termen de judecata la
materiala
judecator
care partile sunt legal citate in
fata primei instante
Norme de competenta Oricare dintre parti,
La primul termen de judecata la
teritoriala exclusiva
judecator
care partile sunt legal citate in
fata primei instante
Norme de competenta Parat
Prin intampinare sau, daca nu
teritoriala de drept comun
este obligatorie, la primul
sau alternativa
termen de judecata la care
partile sunt legal citate in fata
primei instante

In mod exceptional, daca la primul termen nu se poate transa problema stabilirii competentei,
deoarece este necesara administrarea de probe in vederea acestei probleme, atunci instanta va acorda cel mult
un termen in vederea administrarii unor probe sau a darii unor lamuriri de catre parte pentru stabilirea
competentei (spre exemplu, cand vorbim despre competenta dupa valoare un imobil nu are valoare
impozabila stabilita).
Pentru stabilirea competentei, nu este acceptabila proba cu expertiza sau cu martori (ar genera
amanarea).

Solutionarea exceptiei de necompetenta

Exceptia de necompetenta este o exceptie de procedura, ce se discuta prioritar fata de fondul
pretentiei (afirmatie cu caracter relativ: daca un judecator se abtine, are prioritate judecarea abtinerii, potrivit
art. 48, alin. 2 NCPC).
Ipoteza
Instanta este
competenta
Instanta nu este
competenta
Este competent un
organ fara
activitate
jurisdictionala
Nu sunt
competente
instantele romane

Solutie
Respinge exceptia

Act de procedura
Incheiere interlocutorie

Admite exceptia

Hotarare de declinare a Nicio cale de atac

competentei
Hotarare
Recurs (la instanta imediat
superioara, nu la ICCJ)

Admite exceptia,
respinge cererea ca
inadmisibila
Admite exceptia,
respinge cererea ca
nefiind de competenta
instantelor romane

Hotarare

Cai de atac
Odata cu fondul

Recurs (la instanta imediat

superioara, nu la ICCJ)

Opinii: traducere gresita a Regulamentului nr. 44/2001 s-ar afirma ca la necompetenta instantelor
romane fata de competenta unui alt stat membru UE ar fi de fapt o declinare de competenta. In fapt, nu se
trimite dosarul.

Hotararea de declinare a competentei. Particularitati

! Se dezinvesteste instanta care s-a pronuntat asupra exceptiei. Din momentul declinarii de
competenta, instanta nu mai este investita cu efectuarea unor acte de procedura. Totodata, se investe instanta
competenta. Hotararea de declinare a competentei indica si instanta competenta si, mai mult decat atat,
dispune trimiterea dosarului la acea instanta. Instanta in favoarea careia se va declina competenta va fi
investita de o alta instanta.
! Are autoritate de lucru judecat numai pentru instanta care a pronuntat-o, nu si pentru instanta
catre care si-a declinat competenta prima instanta. Instanta in favoarea careia s-a declinat competenta poate la
randul sau sa decline competenta, fie in favoarea instantei de unde a originat necompetenta (conflict negativ
de competenta) sau catre o terta instanta.
! Actele de procedura indeplinite de instanta necompetenta sunt lovite de nulitate, singura
exceptia fiind probele administrate, care vor putea fi pastrate. Acestea raman castigate judecatii. Pentru
motive temeinice, instanta competenta le va putea readministra (reface), neintrandu-se pe regimul de drept
comun. Toate celelalte acte sunt nule. Nulitatea decurgand din necompetenta este neconditionata de vatamare.
Faptul ca necompetenta se discuta la nivelul primului termen este o noua demonstratie a vointei legiuitorului
ca cat mai putine acte sa fie lovite de nulitate.

Curs 9 27.11.2013

Conflictul de competenta
Exista doua categorii de conflicte de competenta:

a) Conflictul pozitiv de competenta

Acesta reprezinta situatia cand doua sau mai multe instante se declara deopotriva competente sa
judece acelasi proces.
In aceasta situatie s-ar putea ajunge, spre exemplu:
daca partea introduce cererea la doua instante diferite, iar una dintre instante respinge exceptia de
necompetenta invocata in ceea ce o priveste. Practic, amandoua instantele isi declara propria competenta.
Prima instanta da o incheiere, potrivit art. 131 NCPC, iar a doua instanta, fiind provocata cu o exceptie de
necompetenta, o respinge;
in cazul competentei alternative: reclamantul introduce cererea la doua instante deopotriva
competente potrivit legii. Daca instanta respinge exceptia de litispendenta, se creeaza un conflict pozitiv de
competenta.

b) Conflictul negativ de competenta

Conflictul negativ de competenta, cel mai des intalnit in practica, reprezinta situatia cand doua sau
mai multe instante si-au declinat reciproc competenta de a judeca acelasi proces sau, in cazul declinarilor
succesive, daca ultima instanta isi declina la randul sau competenta in favoarea uneia dintre instantele care
anterior s-au declarat necompetente.
Spre exemplu:
instanta A declina competenta la instanta B, iar instanta B declina la instanta A;
de asemenea, si daca instanta A declina competenta la instanta B, instanta B declina la instanta C,
iar instanta C declina la instanta A. Este o situatie de declinare succesiva urmata de conflict negativ de
competenta.
Nu este conflict de competenta daca instanta A declina la B, instanta B la instanta C, instanta C la
instanta D s.a.m.d. Este o situatie de declinare succesiva neurmata de conflict negativ de competenta.

Conditiile conflictului negativ de competenta:

! este necesar sa existe doua instante;
! este necesar ca instantele sa-si decline reciproc, direct sau intermediar, competenta uneia in
favoarea celeilalte;
! una dintre instante trebuie sa nu fie competenta.

Conflictul de competenta mai poate aparea si in cazul in care declararea reciproca a competentei ar
avea loc intre instantele judecatoresti si organe cu activitate jurisdictionala (din afara sistemului
judecatoresc). Spre exemplu, o institutie de arbitraj (cand suntem in situatia arbitrajului institutionalizat) ar
putea sa-si decline competenta in favoarea unei instante; dupa cum si instanta de judecata ar putea sa-si
decline competenta in favoarea instantei arbitrale.
De asemenea, instanta de judecata si-ar putea declina competenta catre CNSC (in materia
achizitiilor publice).
( ! ) Nu exista conflict de competenta intre instantele de judecata si organe fara activitate
jurisdictionala. Daca instanta constata ca este competent un organ fara activitate jurisdictionala, va respinge
cererea ca inadmisibila (nu ar declina catre organul respectiv) art. 132, alin. 4 NCPC.
Se aplica regulile conflictului de competenta si in cazul in care exista o disputa de acest gen intre
sectii sau complete specializate din cadrul aceleiasi instante.
Nu exista competenta nici pentru sectii, nici pentru complete, decat atunci cand legea prevede in
mod expres (la ICCJ: unde exista doua sectii civile, sectia penala si sectia de contencios administrativ;
prevederile din Legea insolventei: cauzele revin judecatorului sindic care functioneaza la sectia specializata;
cand legea prevede expres ca pricina va fi judecata de sectia de contencios administrativ).
Potrivit art. 136 NCPC, dispozitiile referitoare la necompetenta si conflicte de competenta se aplica
prin asemanare si in cazul sectiilor specializate sau completelor specializate.
Atunci cand intre complete sau sectii apar probleme administrative de neprimire a judecatii, se
aplica prin asemanare regulile de la conflictul de competenta. In practica s-a ivit situatia, sub imperiul
Codului de procedura civila de la 1865, cand o sectie trimitea la o alta sectie, aceasta din urma retrimitand la
sectia initiala. Apreciindu-se ca nu exista conflict de competenta (intrucat nu vorbim despre competenta
sectiilor), aceasta situatie inceta doar prin acceptarea competentei de catre una dintre sectii. Vorbim tot de
incheieri, prin aplicarea regulilor de la conflictul de competenta, si nu de hotarari de declinare.
Potrivit art. 126, alin. 2 din Constitutia Romaniei, competenta instantelor judecatoresti si procedura
de judecata sunt prevazute numai prin lege. Sectiile specializate sunt creeate printr-o hotarare a CSM, iar
completele specializate de catre colegiile de conducere ale instantelor.

Efectul conflictului de competenta

Potrivit art. 134 NCPC: instanta inaintea careia s-a ivit conflictul de competenta va suspenda din
oficiu [de drept] judecata cauzei si va inainta dosarul instantei competente sa solutioneze conflictul
[regulatorul de competenta].
Regulatorul de competenta trebuie sa fie sesizat nu de catre parti, ci de catre instanta in fata careia
se iveste conflictul, instanta ce va fi:
in cazul conflictului negativ de competenta: instanta care si-a declinat ultima competenta in
favoarea celei anterioare (instanta A trimite la B, instanta B trimite la regulatorul de competenta);
in cazul conflictului pozitiv de competenta: instanta care se declara cea din urma competenta
(instanta A constata ca este competenta, iar instanta B respinge exceptia de necompetenta, acea incheiere de
respingere a exceptiei de la instanta B marcheaza ivirea conflictului pozitiv de competenta).

Instanta ce joaca rolul de regulator de competenta

Este reprezentata de instanta imediat superioara si comuna instantelor aflate in conflict, potrivit
art. 135, alin. 1 NCPC.
Spre exemplu:
in cazul unui conflict de competenta intre doua judecatorii din Bucuresti Tribunalul Bucuresti;
in cazul unui conflict de competenta intre Judecatoria Buftea si Judecatoria Sector 1 Curtea de
Apel Bucuresti (judecatoria Buftea nu este in raza teritoriala a Tribunalului Bucuresti);
in cazul unui conflict de competenta intre Judecatoria Sectorului 1 si Judecatoria Baia Mare ICCJ;
in cazul unui conflict de competenta intre doua curti de apel ICCJ.
Cazuri particulare. In situatia in care este vorba despre un conflict de competenta:
! intre sectii sau complete specializate, regulatorul de competenta va fi sectia corespunzatoare
celei in fata careia s-a ivit conflictul de la instanta superioara (prin ipoteza sectiile apartin aceleiasi instante,
de aceea nu apare si cerinta ca sectia superioara sa fie si comuna), potrivit art. 136, alin. 2 NCPC;
! intre instanta si organe cu activitate jurisdictionala, regulatorul de competenta va fi instanta
ierarhic superioara instantei aflate in conflict (organul jurisdictional nu are o instanta aflata deasupra sa);
! intre sectiile ICCJ, regulatorul de competenta va fi completul de 5 judecatori al ICCJ (potrivit
art. 136, alin. 3 NCPC);
ATENTIE !!!
Nu poate exista conflict de competenta cu ICCJ; hotararea ICCJ de declinare a competentei este
deopotriva declinator si regulator de competenta (ICCJ ar judeca eventualul conflict de competenta), potrivit
art. 135, alin. 2 NCPC.

Procedura de solutionare a conflictului de competenta

Solutionarea se face in camera de consiliu, fara citarea partilor si fara publicitate. Se pronunta o
hotarare definitiva (art. 135, alin. 4 NCPC).
Prevederea privind solutionarea in camera de consiliu nu este afectata de dispozitiile Legii nr. 2/2013
care a prevazut ca Noul Cod de procedura civila intra in vigoare, cu exceptia prevederilor privind judecata in
camera de consiliu. Legea nr. 2/2013 a dorit sa prevada ca numai dispozitiile privind judecarea in camera de
consiliu in dreptul comun se amana, nu si in ceea ce priveste incidentele procedurale sau procedurile speciale
(si sub imperiul Codului civil de la 1865 acestea se judecau in camera de consiliu).

Efectele admiterii cererii de regulator de competenta

Daca cererea de regulator de competenta este admisa, se indica ce instanta este competenta dintre
cele aflate in conflict si se va trimite dosarul spre competenta solutionare instantei indicate. Hotararea de
declinare nu are autoritate de lucru judecat, insa solutionarea in regulator are autoritate de lucru judecat, iar
instantele vor trebui sa respecte hotararea din regulator.
*OBS: Daca instanta A trimite la B, care trimite la C, care trimite la regulator regulatorul va
respinge cererea si va trimite dosarul la instanta C (nu exista un conflict de competenta: declinare succesiva
neurmata de conflict).

Litispendenta
Notiune
Litispendenta reprezinta situatia in care exista doua procese diferite intre aceleasi persoane, pentru
acelasi obiect si cu aceeasi cauza.
Conditiile litispendentei:
! existenta a doua procese (nu un proces declinat sau acelasi proces in cicluri diferite s-a judecat
in prima instanta si se intoarce la aceasta instanta ca urmare a casarii cu trimitere);
! tripla identitate: cauza, obiect, parte;
! ( ! ) ambele instante sa fie competente (spre exemplu, in cazul competentei alternative sau in
situatia in care una dintre instante este necompetenta si nu se invoca nici de catre instanta, nici de catre parti).
Daca una dintre instante este necompetenta se invoca necompetenta instantei respective si nu litispendenta.
Datorita triplei identitati de parti, obiect si cauza: litispendenta este in realitate o antecamera a
autoritatii de lucru judecat. Litispendenta impiedica incalcarea autoritatii de lucru judecat. Pentru a verifica
existenta litispendentei, trebuie verificata existenta elementelor care ar conduce la autoritatea de lucru judecat
(pentru a se preveni incalcarea autoritatii de lucru judecat de catre o alta hotarare).
Uneori, partea poate sa depuna aceeasi cerere (identica) la doua instante diferite, insa, de cele mai
multe ori partea va modifica cererea (chiar in sensul existentei in plus sau a minus a unei parti). Litispendenta
se analizeaza pe capetele de cerere; se poate disjunge capatul de cerere diferit sau se poate judeca tot litigiul
impreuna. Obiectul unui proces poate fi implicit in celalalt trebuie sa ne aflam intr-un caz de litispendenta.

Ipoteza de litispendenta
Ipoteza este reprezentanta de existenta a doua procese diferite: intr-un caz se cere executarea
contractului si in aparare se invoca nulitatea sa, iar intr-un alt proces paratul din primul proces (devenit
reclamant in al doilea) solicita declararea nulitatii contractului. Procesul al doilea are in componenta sa
apararea pe care paratul a facut-o in primul proces.
( ! ) Nu este necesar ca partile sa aiba aceeasi pozitie procesuala (partea poate fi parat in primul
proces si reclamant in al doilea, daca obiectul este identic). Litispendenta este in acest caz partiala.
Procesul 1: se admite cererea de executare a contractului si se resping apararile paratului (in legatura
cu nulitatea).
Procesul 2: contractul este constatat nul absolut.
Astfel, se incalca autoritatea de lucru judecat pe considerentele decisive (fara de care dispozitivul
hotararii ar avea un alt continut).
Daca insa nulitatea din Procesul 1 este ceruta pentru anumite motive (vicii de forma), iar cea din
Procesul 2 pe alte considerente (vicii de consimtamant), nu exista litispendenta. Cauza cererii de chemare in
judecata difera.
Este necesar ca ambele procese sa se afle pe rolul unor instante.

Exceptia de litispendenta este o exceptie de ordine publica, intrucat mijloacele de aparare a

autoritatii de lucru judecat sunt de ordine publica. Totusi, exceptia de litispendenta nu poate fi invocata decat
in fata instantelor de fond (prima instanta si apel), potrivit art. 138, alin. 2 NCPC.
Prin urmare, ar putea sa se uneasca o pricina aflata in prima instanta cu o pricina aflata in apel. Se
trece chiar si peste normele de competenta materiala functionala. Argumentul este ca vorbim despre aceeasi
pricina: unirea este formala, intrucat pricinile nu difera cu nimic (cel putin in partea ce se uneste).
Instanta in fata careia se invoca exceptia de litispendenta difera dupa cum:
instantele sunt de acelasi grad: se invoca in fata instantei sesizate ulterior art. 138, alin. 3 NCPC;
instantele sunt de grad diferit: se invoca in fata instantei de grad inferior, chiar daca aceasta ar fi
prima sesizata art. 138, alin. 4 NCPC. Daca admite exceptia de litispendenta, solutia va fi urmatoarea:
instanta va trimite dosarul primei instante investite sau instantei mai inalte in grad. Se va invoca la instanta
care daca ar admite exceptia ar trebui sa trimita dosarul. Litispendenta, daca se va produce, va presupune
reunirea celor doua dosare fie la prima instanta investita (daca sunt de acelasi grad), fie la instanta mai inalta
in grad (daca instantele sunt de grad diferit).
Exceptia de litispendenta se solutioneaza printr-o incheiere ce nu poate fi atacata decat odata cu
fondul, potrivit art. 138, alin. 5 NCPC.
Exceptia de litispendenta se invoca numai in fata instantelor de fond. Totusi, se pune problema ce se
intampla daca una dintre pricini s-ar afla deja in recurs:
sub imperiul Codului de procedura civila de la 1865, se aplica autoritatea de lucru judecat, ce se
dobandea cand hotararile erau definitive (adica supuse recursului);
sub imperiul Noului Cod de procedura civila, autoritatea de lucru judecat se aplica hotararilor
definitive cele date de instanta de recurs sau cele ce nu pot fi atacate cu recurs. Dupa hotararea din apel
vorbim eventual despre o autoritate de lucru judecat provizorie. Dosarul de recurs presupune doar analiza
unor probleme de legalitate in limitele recursului declarat. Solutia data de art. 138, alin. 6 NCPC este
suspendarea cauzei aflata in fond pana la judecarea recursului. Daca recursul va consfinti existenta unei
hotarari definitive, se va invoca autoritatea de lucru judecat, fie pozitiva, fie negativa (nu ar mai fi
litispendenta) in cadrul procesului aflat in fata instantei de fond.

Conexitatea
Conexitatea este o masura care se discuta in general atunci cand se vorbeste despre litispendenta,
desi intre cele doua exista o mare diferenta.
La litispendenta avem doua procese cu tripla identitate, la conexitate vorbim tot despre doua procese,
dar lipseste tripla identitate: aceste procese sunt intre aceleasi parti sau intre partile respective si alte parti,
iar obiectul si cauza nu sunt identice, desi au o stransa legatura.
Conditiile conexitatii:
! existenta a doua procese distincte aflate pe rolul a doua instante diferite sau chiar pe rolul
aceleiasi instante, dar la complete sau sectii diferite;
! ambele procese sa fie pe rol (sa nu fie suspendat unul dintre ele);
! identitatea partiala de parti (una dintre parti sa se regaseasca in celalalt proces);
! intre obiectul si cauza celor doua procese sa existe o stransa legatura.

Alte conditii mentionate in doctrina:

ambele procese sa se afle in fata primei instante: nu se pot conexa doua procese aflate in apel
sau in recurs. Din insusi modul de invocare a exceptiei se observa nu se poate altfel. La litispendenta exista
aceasta posibilitate pentru ca era vorba de una si aceeasi cauza aflata intr-un ,,dublu exemplar. La conexitate,
vorbim despre cauze diferite, ce au doar o stransa legatura. In plus, in faza apelului se judeca impreuna
apelurile date impotriva aceleasi hotarari, dar daca sunt cauze in stransa legatura sunt hotarari diferite deci nu
se incadreaza in ce scrie la apel.
instantele sa fie de acelasi grad: aceasta conditie a fost prevazuta de art. 164 VCPC in mod
expres, insa noua lege nu o mai retine si nu poate fi extrasa nici din logica reglementarii, aceasta fiind exact
inversa in noua reglementare. Potrivit art. 99, alin. 2 NCPC, atunci cand reclamantul formuleaza capete de
cerere deopotriva principale, dar care atrag competente diferite din punct de vedere al grad