45.

Chunky Chips-Ashoy -> Partea a 2a

EDWARD
Undeva în timpul după-amiezii, mi-am lăsat trupul să alunece pe podea şi m-am
cuibărit lângă uşă. Nu am apucat să dorm prea mult înainte să fiu trezit de amintirea
violentă a flăcărilor care îmi atingeau pieptul. Am sărit în sus, frecându-mi înnebunit ochii
şi tremurând lângă lemnul galben. La început uitasem unde eram şi m-am panicat un
moment, înainte să devind destul de lucid şi coerent ca să-mi amintesc totul. Respiraţiile
mele au devenit gâfâieli şi faţa mea umedă era rece şi ţeapănă.
Mi-a luat o vreme bună să-mi revin de după visul combinat cu panica de a mă trezi din
el într-o locaţie necunoscută. Tânjeam cu disperare după o ţigară şi m-am înjurat în gând
că le-am lăsat în maşină. Mi-am ciulit urechile să aud orice mişcare înăuntrul clădirii
întunecate, prea fricos să încep să caut singur. După câteva momente în care nu am
auzit nimic, m-am ridicat din poziţia în care stăteam şi mi-am îndreptat muşchii
înţepeniţi.
Decizând că aş putea ieşi neobservat, şi copleşit de dorinţa arzătoare care m-a cuprins,
am răsucit delicat mânerul uşii şi am deschis-o cu grijă. A scârţâit uşor, forţându-mă să
mă opresc şi să mă uit batjocoritor la balamalele antice. În cele din urmă, a mers să o
deschis destul cât să mă strecor şi să o înhid uşor. Deja începea să se întunece şi
simţeam aerul răcorindu-se odată cu apusul soarelui. Aerul serii era ameţitor de proaspăt
în comparaţie cu mirosul cu care aproape m-am obişnuit.
M-am îndreptat spre Volvo şi am scos o ţigară în câteva momente. Şi apoi mi-a rămas
această... oportunitate. Aş fi putut pleca atunci când m-am aplecat spre locul meu şi am
luat bricheta de pe consolă. Aş fi putut scăpa din situaţia asta nenorocită şi aş fi putut
să-mi continui viaţa.
Dar nu am putut, şi dacă era să fiu absolut sincer cu mine însumi, chiar nu avea nimic
de-a face cu rugămintea ei de a rămâne. Eram curios în legătură cu rahaturile pe care le-
a spus şi vroiam să ştiu ce a vrut să spună. Vroiam să ştiu de ce m-a trimis departe, dacă
ea într-adevăr nu mă învinovăţea pe mine. Întotdeauna a fost mai uşor să cred pur şi
simplu că ea mă ura pentru ceea ce s-a întâmplat. Avea sens pentru mine. Totul se
potrivea şi îşi găsea locul cu cât meditam mai mult la asta de-a lungul anilor. Acum mi-
au rămas întrebări şi ele îmi consumau fiecare gând.
Am stat pe veranda clădirii ei şi am fumat ţigara, privind maşinile şi oamenii şi golindu-
mi mintea – până când uşa din spatele meu s-a deschis. Am întors capul şi m-am uitat
strâmb din cauza razelor soarelui apusului care îmi cădeau pe faţă.
Privirea ei era goală şi seacă, dar totuşi întrebătoare. Era interesant cum fiecare
emoţie a ei înfrumuseţa ”nimicul” deja prezent în ochii ei.
- Mi-era teamă că ai plecat – a recunoscut ea încet, cu mâna încă zăbovind pe mâner.
Am ridicat tăcut mâna înainte să-mi mut din nou privirea spre stradă. După un moment
am auzit uşa închizându-se, şi înainte să mă pot întreba dacă ea a intrat înapoi, ea s-a
aşezat lângă mine.
- N-ar trebui să fumezi. Şi nici n-ar trebui să înjuri – m-a dojenit ea dezaprobator.
Eu am chicotit fără să fiu amuzat.
- Serios?
Eu am arcuit cutezător o sprânceană. Ea nu avea niciun drept, şi când privirea i-a căzut
descurajator în poală, am ştiut că şi ea ştia acest lucru. Am folosit scurtul ei moment de
descurajare să o privesc cu adevărat şi mi-am dorit să fi găsit un cuvânt mai bun decât
”cadavru înfometat” ca să descrie felul cum arăta, dar nu am găsit. Nu semăna deloc cu
femeia care odată îmi fredona să dorm şi îmi făcea cina. Nu mi-o puteam imagina în
bucătărie sau făcând ceva casnic nici dacă aş fi încercat. Era naibii puţin cam
înspăimântător că a reuşit să ajungă atât de... moartă. Am mirosit cu întârziere un miros
foarte diferit emanând din jurul ei, şi m-am strâmbat dezgustat când am văzut-o
legănându-se uşor.
- Eşti beată – am acuzat-o dur, nevenindu-mi să cred ca ea a încercat să mă certe pe
mine pentru fumat când ea bea.
Ea mi-a întâlnit privirea şi s-a încruntat, liniile din jurul ochilor şi buzelor ei fiind
accentuate de expresia ei.
- Nu aveam de gând, dar eu... eu.... nu a fost mult – s-a bâlbâit ea, ochii ei strălucind
cu o scânteie foarte specifică beţiei, şi se uita la mine rugător.
M-am uitat incomod în altă parte, întrebându-mă în treacăt cât de des ea nu ”lua
mult”. M-am gândit că poate nu era momentul potrivit să-mi pun întrebările având în
vedere lipsa ei de cumpătare, dar tăcerea serii şi odihna mea recentă m-a făcut să mă
simt mai puternic şi nu ştiam cât de mult va dura acea putere.
- De ce? – am şoptit cu privire în pământ şi nu a trebuit să pun întrebarea completă,
pentru că ea s-a aşteptat la asta.
A oftat.
- Nu ştiu dacă ai putea să înţelegi cu adevărat.
- Ăsta e un răspuns de rahat.
Am scăpat ţigara şi am călcat-o cu vârful cizmii. După o pauză grea, am simţit mâna ei
pe a mea.
- Uită-te la mine – a spus ea trist, şi eu m-am uitat.
Ea şi-a scuturat capul, părul ei nespălat şi unsuros atingându-i materialul de pe umăr.
- Nu, Edward. Uită-te la mine.
Ea a făcut un gest spre ea cu o dezaprobare pe care eu de-abia acum o observam, şi
apoi a arătat spre uşa din spatele ei.
- Îţi pare asta a fi o mamă capabilă? - a întrebat ea şi eu am detectat tonul de dezgust
de sine din vocea ei, apoi şi-a retras mâna şi s-a uitat amărâtă în pământ. Am murit şi eu
odată cu tatăl tau, şi nu mai este cale de întoarcere. Am băut în fiecare zi până când nu
mai puteam gândi, şi apoi leşinam – câteodată în propria mea vomă – în tot acest timp
dorindu-mi confortul morţii, deşi ştiam că nu îl merit – a terminat ea şi s-a uitat la mine
printre ploeapele grele.
Am vorbit înainte să am şansa să-mi măsor cu adevărat cuvintele.
- Ei bine, e bine să ştiu că înclinaţia mea spre dramatisme absurde e ereditară – a
răspuns eu amar.
Grimasa ei era satisfăcătoare.
- Bineînţeles, cel puţin când eu fac lucrul ăsta, nu rănesc pe nimeni altcineva decât pe
mine – am scuipat eu cuvintele şi mi-a reîntors privirea spre stradă, refuzând să văd în
expresia ei cum a primit cuvintele mele.
În secret, mă întrebam cât de adevărate erau cuvintele mele, dar ştiam că ea nu avea
de unde să ştie că nu aveam pe nimeni pe care să rănesc. Resentimentele mele au
crescut.
- M-ai crede dacă ţi-aş spune că mi-a părut rău? a întrebat ea cu o voce rugătoare şi eu
am şuierat ca răspuns.
Nu mi-a scăpat faptul cum s-a schimbat în această situaţie dominaţia atât de drastic.
Eu am prosperat naibii.
- Habar n-aveam că tu o să crezi în toţi anii ăştia... – s-a oprit ea cu o voce evidentă în
încercarea de a se explica.
- Stai să văd dacă înţeleg asta – am început eu şi m-am întors spre ea, puţin mai
avansat în dominaţie, dar iritat şi puţin neîncrezător.
Ea a dat din cap şi a aşteptat, în timp ce eu mi-am formulat prelegerea. Suna naibii
atât de ridicol.
 - M-ai trimis departe pentru că nu puteai fi o mamă potrivită... nu, nu, nu. Stai. Nu că
nu puteai – nu aveai să fii.
Ea a tresărit şi faţa ei s-a transformat într-o expresie îndurerată, dar eu am continuat:
- Nu mi-ai oferit scuza asta stupidă şi fără sens înainte să te descotoroseşti de mine, şi
totuşi un copil de nouă trebuie cumva să înţeleagă?
Furia mea creştea din cauza adevărului din cuvintele mele, pe care îl puteam vedea
reflectat în remuşcările din ochii ei. Am devenit înnebunit şi aproape maniac în timp ce
râdeam şi zâmbeam plin de resentimente.
- Cumva tu te-ai gândit că patru ani în grija statului - care, ascultă bine, e încărcat cu o
abundenţă de psihopaţi nenorociţi şi asistenţi sociali necalificaţi – era mai bine decât să
fiu cu mama mea? Am întrebat nevenindu-mi să cred, peiptul meu umflându-se din
cauza respiraţiile ascuţite care îmi ardeau gâtul.
În momentul acela am realizat asta, şi se simţea de parcă toată lumea mea se muta pe
propriile ei axe. Am supravieţuit în tot acest timp fără ştiinţă de măcar un singur adevăr
– şi totul era o minciună. Ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine şi dezvinovăţit, dar
nu m-a făcut să mă simt aşa. Mi-a venit rău naibii. Toţi anii aceştia i-am petrecut urându-
mă pe mine, şi mă uram numai pentru că eram atât de sigur că ea mă ura. Dacă nu aş fi
crezut orbeşte în presupunerea că dacă mama mea – singura persoană din lume care
trebuia să mă iubească necondiţionat – mă ura, atunci aş fi putut să mă iert într-o zi –
ştiam asta. Aş fi putut să fiu fericit şi nromal şi... mai bine. Mă simţeam atât de devastat.
Corpul meu a început să se legene inconştient, aproape ca in ziua aceea cu Bella, şi
braţele mi-au îmbrăţişat trunchiul. Totul era diferit. Totul era mai bine. Totul era mai rău.
La început am vrut să plâng, dar apoi am vrut să ţip. Înainte să pot deschide gura,
emoţiile mele s-au schimbat din nou şi atunci am vrut să sparg naibii ceva.
În mare parte vroiam totul înapoi. Vroiam înapoi tot ce ea nu mi-a permis să am.
Vroiam zilele de naştere şi cinele şi fredonatul. Vroiam să o cert pentru că bea, şi să am
grijă de ea în timp ce ea îşi revenea. Vroiam să-i văd durerea şi să ştiu că nu eu am
cauzat-o.
Acesta era un alt lucru pe care ea mi l-a furat. Înainte să pot controla curentul
copleşitor de emoţii pe care l-a provocat realizarea aceasta bruscă, un plânset strangulat
mi-a erupt din piept şi am simţit-o clătinându-se lângă mine. Ea mi-a furat durerea.
Am fost atât de ocupat necăjindu-mă din cauza ei, încât nu am avut abilitatea de a mă
necăji pentru singura persoană care a murit. N-am apucat niciodată să mă necăjesc sau
să-i plâng moartea tatălui meu. El încă era acea datorie neplătită în amintirea mea pe
care nu o puteam accesa niciodată din cauză că pierderea ei a eclipsat totul pentru mine
– chiar şi pe el, şi asta a crescut în totţi aceşti ani, măcinându-se şi aşteptând
oportunitatea de a-mi capta atenţia.
Acum, lucrul acesta mă înăbuşea, şi a trebuit să-mi fixez capul între genunchi ca să-mi
controlez respiraţiile greoaie. I-am simţit mâna pe spatele şi părul meu, dar era prea
mult dintr-o dată. Nouă ani de agonie ascunsă şi neglijată m-au lovit fără avertizare, şi
am simţit suferinţa devorându-mă. Mi-am permis să-mi amintesc lucruri despre el pe
care nici n-am încercat vreodată să-mi amintesc. Mi-am amintit portofelul lui de piele şi
cât de fascinat era de el. Mă lăsa să îl deschis şi să mă jos cu banii şi cu cărţile de
identitate, şi toată încântarea mea îl amuza. Mă ridica pe umerii lui în timpul paradelor
de pe stradă. Întotdeauna îmi aducea un cadou când se întorcea din călătoriile lui de
afaceri. Îşi cerea scuze în numele meu şi dădea vina pe mama mea. M-a antrenat la
softbal doi ani şi m-a încurajat să continui să urmez lecţiile mele de pian deşi mă
frustram foarte uşor. Era iubitor, afectuos, şi cu fiecare amintire pe care o adunam,
trupul meu tremura mai violent cu plânsete.
 Ea a venit lângă mine şi m-a strâns într-o îmbrăţişare strâmtă şi iute, legănându-mă
calmant cât timp am plâns şi în final mi-am primit ocazia de a jeli. I-am permis confortul
care i-l oferea gestul acesta ei, pentru că mie nu-mi oferea niciun fel de confort.

M-am uitat în gol la foaia de hârtie şi mi-am muşcat absent interiorul obrazului. Avea
acele linii albastre şi margini roşii cu care eram atât de obişnuit, dar nu găseam
cuvintele. M-am uitat în sus când am auzit un zgomot puternic din hol şi am lăsat hârtia,
mergând de-a lungul camerei spre hol. Mama mea era acolo, sprijinită de perete într-o
stare de amorţeală, şi ochilor ei le-a luat mai multe momente să se concentreze pe ai
mei. Mi-am încleştat maxilarul şi am mers spre ea, apucându-i ferm braţul şi ajutând-o să
meargă la baia din capătul holului.
- N-am vrut să... tu... nu-nu aici. Du-te – a spus ea prosteşte, încâlcindu-se în propriile
picioare în timp ce eu îi suportam greutatea şi am aşezat-o pe pat.
Ea s-a cuibărit în mizeria aşternuturilor ei şi pumnii mi s-au încleştat strâns în timp ce
făceam planuri să le curăţ. Pur şi simplu nu se putea trăi aşa. Părul îi acoperea paloarea
albă a feţei în timp ce a început aproape incoerent să mormăie:
- N-ar trebui să fii aici.
Eu mi-am dat ochii peste cap şi m-am întors să ies din cameră, închizând lumina când
am trecut pe lângă întrerupător şi închizând uşa din mers. Încă puteam auzi sunetele
produse de viermi şi gândaci când m-am întors la locul meu pe canapea, păturile şi
perna adunate în capătul în c are am dormit două nopţi.
De când axele mele s-au mutat, somnul era pe de o parte mai rău, pe de o parte mai
bun. Unele vise erau mai puţin frecvente, în timp ce altele au devenit mai dese. În mare
parte cele legate de el. Rana care m-a devorat cu trei seri înainte încă era deschisă şi
inflamată. Nu părea că o să se vindece vreodată, şi mă întrebam dacă se va întâmpla
lucrul ăsta. Era ca şi cum pierdeam cu adevărat pe cineva pe care iubeam. Era tortură.
Înăbuşind emoţia care îmi urca în piept, mi-am reîntors atenţia la foaia de hârtie şi am
apăsat pixul pe ea. Era un lucru atât de uşor de făcut. Aşa că mie de ce îmi era atât de
greu? Probabil că deja ştiam răspunsul la întrebarea aceasta. Expirând tremurător, am
început să mişc rapid pixul, fără să mă deranjez să recitesc ce am scris. L-am împăturit
cu grijă şi l-am pus în plic, lipindu-l înainte să mă răzgândesc şi să-l rescriu.
Am ieşit afară să fumez o ţigară şi aerul proaspăt era ironic de plăcut. Înainte să
termin, am mers în vale pe şosea şi m-am oprit la o cutie poştală. Am alunecat plicul
înăuntru şi l-am ţinut câteva momente cu teamă. Cu un junghi final de hotărâre, am fost
în stare să-i dau drumul, privindu-l dispărând în întuneric.

BELLA
Am devenit o navă spaţială. Am încercat să invoc o metaforă mai potrivită pentru felul
cum mă simţeam, dar nimic nu descria atât de concret ca aceasta. Programele de ştiri
prezintă ridicarea navelor spaţiale oridecâteori se întâmplă. Nu fac asta doar pentru că e
un lucru interesant la care să te uiţi. Oamenii urmăresc lansarea doar pentru că aşteaptă
ca ceva să meargă prost. Toţi aşteaptă ca nava să se confrunte cu nişte circumstanţe
oribile şi să explodeze în miliarde de particule mici care să ucidă pe toată lumea de la
bord. Momentul în care se întâmplă ”accidentul”, reţelele ating numărul maxim de
telespectatori. Toată lumea vrea un loc în primul rând în cazul unei catastrofe fatale
bune.
Dar poate am devenit prea cinică pentru bunăstarea mea. Deşi aşa mă simţeam. Am
devenit acest spectacol pentru cei din jurul meu şi simţeam ca şi cum ei aşteptau ca
acea circumstanţă oribilă să apară. Mie mi se părea ridicol pentru că... nu ştiau? Deja am
experimentat explozia mea spre uitare. Au ratat show-ul. Niciun rating pentru ei.
 Toţi am început o rutină foarte previzibilă şi deşi ştiam că trebuie ca aproape să o fi
omorât pe Esme să-mi dea spaţiu în casa lui Carlisle, a facut-o. Nu ştiu cum s-a
întâmplat. Poate a fost Rose, sau poate Carlisle însuşi a fost avocatul ”perioadei-
îmbufnate-de-târfă-leneşă”. Poate şi Alice făcea parte din asta. Nu aveam de unde să
ştiu, şi odată cu trecerea timpului, nici nu putea să-mi pese.
Mergeam spre orele mele cu oricine avea clasa cea mai apropiată. Îmi ţineam capul în
jos. Nu făceam asta să mă ascund sau ceva. Mizeria de pe podea era mult mai
captivantă decât aceleaşi vechi priviri şi şoapte. Mizeria era întotdeauna nouă. În unele
zile era noroi şi în unele zile era mai mult nisip. În unele zile era mai roşie decât în altele,
şi dacă eram cu adevărat norocoasă, în unele zile ochii mei cădeau peste hârtii
abanadonate sau învelitori de acadele. Asta nu era ceva ce trebuia să aibă vreun înţeles
ascuns, dar se potrivea în totalitate. Pentru cine, nu ştiu. Poate pentru toată lumea.
Dar poate am devenit prea analitică pentru bunăstarea mea.
Prânzurile au devenit foarte normale şi am aflat – spre surprinderea mea – că mă irita.
Toată lumea se purta de parcă totul era perfect în regulă şi o mare parte din vieţile
noastre nu era plecată din locul de lângă mine. Emmett şi Rosalie zâmbeau şi se sărutau,
şi Alice şi Jasper tot şuşoteau uşor, având zâmbete asemănătoare de satisfacţie. Ei nu
erau deranjaţi. Enervant şi destul de imposibil, toţi păreau să se contopească cu
dispoziţia mea.
După prima mea zi înapoi, am început să merg acasă cu Emmett şi Rose. Când Emmett
m-a găsit aşteptând lângă Jeep, sprâncenele lui s-au ridicat de surprindere.
- Ai nevoie de o cursă? A întrebat el nesigur, păstrând o distanţă precaută faţă de
mine.
Eu am dat din cap fără să vorbesc şi am intrat în vehicul, deşi cuvintele lui nu erau
exact o invitaţie. Pe el n-a părut să-l deranjeze, şi lui Rose – care a devenit umbra mea – i
s-a schimbarea aceasta în rutină destul de amuzantă.
- Cel puţin fă-l mai întâi să-ţi ofere o bomboană – a rânjit ea în ziua aceea, deşi ştiam
că era mulţumită de confortul meu nou-descoperit în prezenţa lui.
Sau cel puţin, ea credea că e confort. În realitate, îmi rezervam timp pentru momentul
meu cu Emmett. Nu vroiam ca el să vadă ce aveam de gând.
Alice a fost rănită şi supărată de distanţa mea, deşi nega de fiecare dată când Rose
menţiona despre asta. Vroiam să o consolez, dar nu eram în măsură să fac aşa ceva. Am
refuzat să merg înapoi în casa lui Esme, şi ştiam că Alice se simţea incomod când mă
vedea în casa doctorului Cullen. În loc de asta, am încercat să stau la dispoziţie pentru
compania ei pe cât posibil la şcoală. În prima mea zi înapoi la şcoală, ea m-a tras
deoparte şi m-a întrebat:
- O să fii bine?
Grija şi teama din ochii ei mă exasperau. Ca să înveselesc ceea ce probabil credea ea
că e o situaţie foarte serioasă, eu am şuierat şi am bătut-o uşor pe cap.
- Te îngrijorezi prea mult. Pur şi simplu dorm la Culleni, nu-mi mutilez carnea cu
răzători sau ceva.
Asta părea să-i fi calmat grijile destul pentru un timp, aşa că mi-a zâmbit şi a mers cu
mine la oră, fiind foarte atentă să nu menţioneze subiectele interzise: Edward şi Esme.
Ştiam că vroiam să ajute în vreun fel, dar sincer, nu era nimic ce putea face decât să-mi
dea spaţiu. Cred ca a realizat asta după multe zile în care mi-a pus aceleaşi întrebări.
Când ajungeam acasă cu Emmett, intram în casa Cullen şi eu urcam scările spre etajul
al treilea. N-a făcut niciodată nicio încercare de a mă opri sau de a-mi ţine companie.
Bietul băiat probabil se simţea mai agitat în prezenţa mea decât mă simţeam eu în
prezenţa lui.
N-am purtat niciodată jacheta de piele a lui Edward, dar din când în când mă aplecam
spre ea pe canapea şi îi inhalam mirosul. Pur şi simplu nu se simţeam corect să o port.
Era ca şi cum recunoşteam că era un suvenir şi nu ceva la care a plănuit să se întoarcă
acasă.
Îmi petreceam timpul făcând diferite lucruri – în mare parte căutam fără ruşine printre
lucrurile care îi aparţineau lui Edward. M-am gândit că eram iubita lui, şi mă simţeam
îndreptăţită ştiind că şi eu i-aş permite lui acelaşi privilegiu dacă aş putea. Câteodată
Rose venea acasă cu Emmett şi-mi ţinea companie cât timp eu îmi făceam temele pe
patul lui. Edward şi-a lăsat iPod-ul şi ascultam muzică în timp ce făceam temele, şi chiar
foloseam manualele lui în loc de ale mele. Aveau diferite lucrări trântite la întâmplare
printre pagini – bucăţi de hârtie uzate care atârnau din orice punct de vedere – şi dintr-
un oarecare motiv, acest lucru m-a făcut să zâmbesc. Eseuri pe jumătate complete şi coli
cu scrisul de mână al lui Edward mă întâmpinau la fiecare pagină pe care o întorceam, şi
parcă era de fiecare dată o surpriză.
Seara dădeam buzna în sertarele şifonierului său şi mă îmbrăcam în hainele lui. Când
purtam tricourile lui albe şi boxerii lui închişi, mă simţeam a lui. Era puţin ridicol şi-mi
puteam imagina expresia de pe faţa lui când o să afle. Am decis să mi-l imaginez mai
degrabă amuzat decât furios.
Noptiera lui era cea mai intrigantă... şi enervantă. În sertarul de jos – ceea ce era clar
sertarul ”foarte privat al adolescentului hormonal” – am făcut diferite descoperiri
groaznice. Întotdeauna am ştiut că o să găsesc ceva mai puţin decât decent în
dormitorul unui băiat adolescent. Eu am fost precaută şi am eram sigură că orice aş găsi
nu m-ar deranja, dar revista porno care era ascunsă în fundul sertarului ameninţa să-mi
distrugă această siguranţă. M-am strâmbat la pozele cu sâni şi poziţii dezgustătoare
înainte să le dau furioasă la o parte şi să-mi continui cercetarea. Bileţelele de la fete au
fost cele mai rele. Întotdeauna am ştiut că Edward era atrăgător şi solicitat de
majoritatea fetelor de vârsta noastră, dar lucrurile pe care i le-au scris erau
surprinzătoare. Trebuie să fi primit sute de bileţele de-a lungul anilor, dar le-a păstrat
numai pe acestea – pe cele murdare, profanatoare şi desfrânate care descriau diferite
fantezii care îl implicau pe el. Mi-a luat numai o secundă să-mi imaginez de ce le-a
păsatrat pe acestea, înainte să mă ridic iritată şi să le mototolesc în pumni.
Am ignorat stratul gros de praf care stătea pe mânerul sertarului care semnifica clar
nefolosinţa, şi care aduna obiectele jignitoare. Le-am aruncat la coşul de gunoi zâmbind.
Din păcate, mi-a aprins curiozitatea şi gelozia, şi uşa dulapului a început să mă tachineze
cu comorile ascunse pe care le deţinea. Singurul loc în care nu puteam răscoli. Aproape
i-am cerut lui Rose să-l golească pentru mine într-una dintre vizitele ei obişnuite, dar îmi
era frică ca ea să-i invadeze intimitatea. Nu m-am simţit bine nici când i-am invadat-o
eu, şi deşi vina mea era scurtă când m-am gândit la lipsa lui de comunicare şi
îndepărtarea bruscă, curiozitatea şi-a pierdut în cele din urmă gloria.
Niciodată n-am ştiut la ce oră venea Carlisle acasă, dar eu eram tot timpul în camera
lui Edward, făcând lucrurile astea. Noaptea târziu când stomacul meu vorbea, mă
strecuram jos în bucătărie. Îmi făceam ceva rapid şi uşor, în tot timpul acesta promiţând
în tăcere să-l răsplătesc pe Carlisle înainte să returnez camera.
Îmi petreceam noaptea uitându-mă prin cărţile lui de schiţe şi citind până când răsărea
soarele – doar dacă nu eram obosită în mod special. În cazul ăsta, dormeam cu lumina
aprinsă. Făceam duş în baia lui în fiecare dimineaţă înainte să mă întâlnesc jos cu
Emmett să mergem la şcoală. Treceam pe lângă Carlisle în hol şi el îmi oferea un surâs
trist fără să spună nimic în timp ce se pregătea să plece la spital. Nu a adus niciodată
vorba despre Esme, şi deşi el părea destul de trist, mă întrebam cât de apropiaţi mai
erau, şi dacă Esme îi oferea consolare în absenţa lui Edward. Speram în tăcere.
Şi aşa venea ziua de mers la şcoală şi repetam rutina fără să şovăi. Era previzibilă şi
plictisitoare şi deşi aveam un grup mare de prieteni gata să mă sprijine, era singuratică.
 Ochii mei cunoşteau în celndar pagina lunii mai ca în palmă. Nu aveam niciodată
nevoie să-mi reamintească cineva în ce zi a săptămânii suntem. Mintea mea mergea
odată cu micile coloane negre de numere şi pătrate albe. Simţeam ca şi cum fiecare zi
ştergea o parte din nava mea spaţială. Doamne, am devenit aşa o regină a dramei.
Când numărătoarea inversă a ajuns la trei zile, tot trupul a început să-mi tremure de
anticipaţie. Mă plimbam pe covorul galben din dormitor şi mă luptam să găsesc lucruri
care să-mi ţină noaptea mintea ocupată. Chiar dacă simţeam nevoia să dorm, pur şi
simplu nu ar fi fost posibil. Am fost nervoasă în timpul zilei la şcoală, aproape vibrând de
nerăbdare pentru finalul tristeţii. Fugeam spre ore, ca şi cum acţiunea aceasta ar fi făcut
ziua la şcoală să treacă mai repede. Alice şi cu Rose se chinuiau să ţină pasul cu mine şi
din când în când eşuau.
Momentul se apropia şi când ultima dimineaţă de şcoală s-a apropiat, m-am trezit că
mă uitam pe fereastră, uitându-mă nervoasă la alee şi aşteptând ca Volvo-ul argintiu să
se materializeze brusc. Carlisel a trecut pe lângă mine în drum spre uşă şi deşi mă
îndoiam că ar recunoaşte, îl vedeam agitându-se cu aceeaşi anticipaţie în timp ce a
zâmbit şi a ieşit din casă. Emmett a coborât în sfârşit scările, bătându-se cu mâna pe
umăr când a ajuns la uşă.
- Haide, domnişoară sexy. E ultima ta zi de liceu. Nu vrei sa întârzii sau ceva.
El a zâmbit şi i-au apărut gropiţele. Eu i-am zâmbit înapoi şi am ieşit după el, încercând
să ignor senzaţia dublă de ameţeală şi nervozitate.
Ziua de şcoală a fost plină de încântare şi fiecare elev părea să vibreze de entuziasmul
pe care îl aducea vara. Nu aveam nicio lucrare, nicio temă şi ne-am petrecut majoritatea
zilei făcând curat în dulapurile noastre. Când iltimul clopoţel a sunat, eram un pachet de
nervi. M-am întâlnit pe Rosalie la banca mea şi ea m-a condus spre parcare, vorbind
amiabil despre planurile ei şi ale lui Emmett pentru vară şi colegiu. Erau amândoi
încântaţi de când Carlisle i-a anunşat despre găzduirea în afara campusului.
Alice şi Jasper erau numai zâmbete şi toată lumea părea să aibă o bună dispoziţie. Nu-
mi dădeam seama dacă era sfârşitul anului şcolar sau reîntoarcea apropiată a lui
Edward, sau poate ambele, dar pentru prima dată mi-am permis să râd şi să zâmbesc cu
ei când Emmett ne-a condus acasă.
Eram atât de agitată când ne-am apropiat de strada noastră că mi-am ţinut respiraţia.
Mă aşteptam să văd maşina pe alee, deşi i-am dat deja lui Edward o perioadă de graţie
de patru zile. Nu ştiam ce fel de condiţii întâmpina. Totuşi, când am parcat pe alee şi am
văzut locul gol, stomacul mi s-a strâns de dezamăgire. Emmett ştia asta foarte bine şi
mi-a aruncat un zâmbet fugitiv de reasigurare prin oglinda retrovizoare.
Tocmai intram în casă când vocea ascuţită a lui Alice m-a alertat de prezenţa ei în
curtea de alături. Fugea spre noi dinstre şosea cu cea în mână, şi când în sfârşit s-a
apropiat de mine, ochii ei erau precauţi. Ea a întins mâna şi plicul pe care îl avea în faţa
mea, şi cu ceva teamă, l-am luat. Nu era nicio adresă a expeditorului, dar am recunoscut
imediat scrisul de mână. Am căzut la pământ şi l-am deschis cu grabă, încercând să
ignor ochii care mă urmpreau, şi şoapta lui Alice către Emmett:
- E de la Edward.
L-am deschis înnebunită, îngrozită că ceva nu era în regulă – că ceva i s-a întâmplat.
Când am scos scrisoarea şi am despăturit-o, mi-a luat trei secunde să o citesc.
Bella,
Te iubesc. Mi-e dor de tine. Mai am nevoie de timp. Îmi pare rău.
E.