Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfantul, Dumnezeu sloboade fiecaruia draci spre ispitire pe masura virtutilor si, indata ce omul a inaintat in
lupta si experienta duhovniceasca, se schimba si tura de draci care il ispitesc, mai vicleni, mai puternici.
De aceea, si Sfintii se simt tot timpul neputinciosi, pentru ca au intotdeauna un adversar mai puternic
decat ei.
Ceea ce nu inteleg cei mai multi credinciosi, este faptul ca Dumnezeu nu cere de la noi o "desavarsire
morala", ci sfintenie. Sfintenia, spune Sf. Macarie Egipteanul, nu consta in buna indeplinire a unor reguli
puse inainte, in practicarea unor nevointe spectaculoase, ci in umilinta inimii. Sunt oameni pe care
nevointele ii aduc la umilinta inimii, dar sunt si cei care, din cauza ca fac ceva mai mult decat altii, se
inalta. Dar Dumnezeu ii iubeste si pe acestia, si, de aceea, le infrumuseteaza lupta. Dumnezeu isi retrage
harul Sau pentru putin si ei cad in pacate mai mari sau mai mici, in dependenta de gradul de mandrie care
i-a cuprins.
Sfantul Ignatie Briancianinov zice ca Dumnezeu ne abandoneaza in aceste pacate nu numai pentru a ne
smeri, dar si pentru a ne imbogati in experienta duhovniceasca. Cineva care a facut intotdeauna toate "ca
la carte" nu va putea fi niciodata de folos unui frate cazut, pentru ca nu-l va intelege. Sfantul Ignatie zice
ca din acestia nu pot iesi duhovnici, pentru ca, chiar daca au sfintenie, nu stiu sa ofere sfaturi
tamaduitoare. Asa ca Dumnezeu, Care ne stie nu numai trecutul si prezentul, ci si viitorul, stie si pe cei
care ne vor iesi in cale de-a lungul vietii, si ne sloboade pacatele lor sau cel putin "chipul pacatelor" lor ca sa-mi ingadui o sintagma perso-nala -, ca sa-i putem odihni, la nevoie, pe umarul nostru ranit, dar
incercat si intarit.
Desigur, Sfantul Ignatie face mai mult referire la pacatele mai putin grave, cum ar fi lenea, toropeala,
imbuibarea, mania. Mai putin grave in sensul ca repede vin si repede se duc, nimeni nu se poate pazi de
ele, daca nu-l ajuta harul. Aceasta nu intra in contradictie cu zicerea Parintilor precum ca Dumnezeu nu
sloboade nimanui ispite peste putere si ca, daca cineva a cazut intr-un pacat mare, a facut-o prin libera
alegere. Nu. Pur si simplu, uneori, anume caderea in acest pacat mare a fost slobozita prin pronie
Dumnezeiasca, deoarece nevoitorul a fost atat de puternic, incat a putut sa o depaseasca. Multi nu sunt
lasati sa cada pentru ca nu ar mai gasi putere si vointa sa se intoarca inapoi. Pentru toate este o lucrare a
lui Dumnezeu, important este numai ca noi, fie ca ne accidentam, fie ca ne mentinem intr-un oarecare
echilibru, sa-L ravnim pe Dumnezeu, sa ne smuncim spre El. Si El ne va primi.
Proloagele noastre sunt pline de caderi dintre cele mai grozave, dar care s-au facut prilej de intoarcere la
Dumnezeu. Daca-ti aduci aminte de taranul care, lucrand la tarina, a vazut o femeie gravida si, vrand sa
vada cum sta pruncul intrinsa, a taiat-o. Cand si-a revenit, s-a ingrozit de ce facuse si a fugit la Parintii din
pustia din apropiere sa-i intrebe daca mai este scapare pentru dansul. Asa a ajuns calugar, desi pana la
savarsirea crimei, marturisise el insusi, nu a rostit nici o rugaciune catre Dumnezeu. Pe urma, pentru
rugaciunile lui, Dumnezeu a descoperit ca a iertat si pacatele femeii.
Din cat cunosc eu Vietile Sfintilor si Patericele, cam trei sferturi din Sfintii pe care ii lauda Biserica s-au
"impacat cu Dumnezeu", cum zice Apostolul Pavel, dupa ce au savarsit pacate grozave.
Desigur, exista si ispita in care cad multi, ca se arunca singuri in pacate mari, cu gandul ca pe urma se vor
face sfinti. Exista o gramada de secte pseudocrestine care sustin acest lucru, ce-i drept, prima conditie o
indeplinesc bine, adica pacatele, mai slabut insa cu sfintenia. Cei care reusesc sa iasa din pacate mari nar fi mai laudati decat cei statornici, daca a iesi din ele n-ar fi mai greu decat a sta intr-un echilibru caldut.
Cum dar sa crezi ca vei reusi sa iesi din pacatele mari, pe care iti propui sa le faci, daca tu nici din
acestea pe care le ai nu poti iesi? Si ca sa ma intorc la pilda cu tranta, ma gandesc ce caraghiosenie este
ca dupa ce pierzi sa te trantesti singur pe spate si sa strigi ca acesta este un nou mod de a-i birui pe toti.
Pe urma sa te ceri iarasi pe covor si iarasi sa te tran-testi pe spate. Cred ca orice arbitru te-ar alunga sa te
tolanesti in alta parte, dar nu pe covorul de lupta.
Problema este ca pentru noi, crestinii, alta parte este numai iadul. Noi, sau ramanem pe covorul de lupta,
care, zice Dostoievski, este inima omului, si luptam sau suntem aruncati "in intunericul cel mai dinafara".
Aparent, orice iesire din covor pe care o suferim acum ne pare neinsemnata, ea insa va fi fatala in lupta
finala. Desi noi acum suntem la antrenamente, totusi, trebuie sa ne luptam de-adevaratelea, sa nu ne
desconsideram adsersarul. Cred ca ai vazut vreodata o competitie de sumo. Regulile acestei lupte sunt
foarte simple, pur si simplu trebuie sa-ti impingi adversarul afara de pe covor. Astazi, insa, aceasta lupta
traditionala japoneza este doar o imitatie a ceea ce a fost ea initial. In vechime, aceasta lupta era un
echivalent al luptelor de gladiatori la romani. Cercul in care se luptau era inconjurat de sulite ascutite de
bambus. Asa ca, cel care era impins afara din cerc, cadea in aceste tepuse. De aceea, sumoistii si pana
azi sunt atat de grasani. Acesti luptatori erau ingrasati special in scopul de a oferi o priveliste cat mai
sangeroasa, deoarece un corp mare are mai mult sange decat unul mic.
Noi insa n-ar trebui sa ne lasam ingrasati pentru a ne face priveliste ingerilor si oamenilor in ziua judecatii.
Gandeste-te numai ca de fiecare data cand vezi la televizor un sumoist impins afara din covor, el, de fapt,
a murit. Asa ar trebui sa ne vedem si pe noi la fiecare infrangere. Sa vedem si sa traim mortile acestea,
pentru ca, stim noi bine, din fiecare moarte ne inviaza Hristos. Asa ne incredintam de neputinciosia mortii
si de atotputernicia Invierii. Noi avem nevoie de aceasta incredintare, noi nu putem trai fara inviere. Dar ce
fel de inviere fara moarte? De aceea, Hristos ne lasa aceste morti provizorii, caderile noastre, ca sa nu ne
despartim nici o clipa de bucuria invierii.
De fapt, noi nu facem decat sa inviem neincetat, sa inviem cu disperare si nesabuinta, sa ne desprindem,
cu fiecare smuncitura din mlastina pacatelor si a gresalelor noastre, pentru smuncitura finala, prin care
vom trece pentru totdeauna de la lupta la odihna, de la infrangere la biruinta, de la moarte la viata.