De ce caderile sunt, uneori, si bune

Raspuns catre Iulian (Sibiu)

Ma nedumereste ceva. De curand ziceati ca Dumnezeu sta, oarecum, la panda, asteptand momente
prielnice pt. a ne mantui. Mai spuneati chiar ca Dumnezeu cauta modalitati in acest sens. Ei, se poate
vorbi de o anumita ingaduinta de-a Domnului ca noi sa cadem in pacat pt. ca, dupa, sa fugim in bratele
Lui? Exemplul sunt chiar eu, care am observat usurinta cu care cad uneori in "diferite", dar si usurinta cu
care fug inapoi, speriat de o eventualitate animalica. Este aceasta intoarcere un soi de lasitate?
Intrebarea ta ma duce cu gandul la un caz simpatic din copilaria mea sovietica. Eu am copilarit intr-o zona
in care mai toti baietii faceau lupte, era o rusine sa nu stii sa te "trantesti". Chiar daca era un orasel de
provincie, toata Basarabia este o provincie pentru Rusia, baietii de aici detineau primele trei locuri la
competitiile unionale cam la toate categoriile, ii bateau si pe moscoviti si pe leningradeni. Si asta pentru ca
era un antrenor care ii batea cu un slap de cauciuc daca nu castigau. Ei nu aveau voie sa nu invinga. In
acelasi spirit am crescut si eu.
Toata viata noastra este o lupta, mai ales viata crestinilor. Si de aceea, in ce ma priveste, eu am gasit o
dezlegare la intrebarea ta printr-o infrangere pe care am suferit-o la o competitie de tranta. Nu era o
competitie profesionista, era in tabara de pionieri, dar printre pionieri erau si profesionisti. Eu eram prin
clasa a treia si am iesit pe covor cu un rus mai mare decat mine cu trei ani si mai greu cu vreo 10 chile. La
varsta aceea, aceasta diferenta e considerabila. Eu, insa, eram foarte sprinten si increzut ca-l voi tranti.
Ne-am vanzolit noi mult, dar nici cum nu ma putea pune pe spate (in lupta libera trebuie sa-l pui pe
celalalt cu amandoi omoplatii pe saltea). In aceste cazuri se declara "parter", cam cum ar fi in fotbal
lovitura de 11 metri, adica unul este pus in patru labe, iar celalat sta alaturi, gata sa-l intoarca. De data
asta, eu am fost cel penalizat. La semnalul arbitrului, eu trebuia sa ma fac ghem, ca adversarul sa nu ma
poata intoarce pe spate. Eu insa am vrut sa ma dau in spectacol si am ramas teapan, convins ca il voi
intoarce eu pe el. Numai ca, peste cateva secunde, m-am trezit pe spate. Toata lumea a fost dezamagita,
pentru ca le era mai drag de mine, ar fi vrut sa ies biruitor. S-a lasat o mare liniste si in aceasta liniste
arbitrul a ridicat mana invingatorului. Pe urma ne-am strans mana, cum se face intre adversari. Eu m-am
tinut bine pana ce am iesit de pe covor. Pe urma mi-au dat lacrimile si am fugit si m-am trantit pe un damb
cu iarba si scanceam de ciuda. Imi era asa de ciuda ca am fost prost si mi-am desconsiderat adversarul.
Ma gandeam ca daca ne-ar mai da o data drumul pe covor, l-as tranti. Dar in timp ce scanceam asa, s-au
apropiat de mine antrenorul si inca un sportiv care venise la el. Acesta m-a prins de umeri si-i zice
celuilalt: "Il vezi, asta o sa fie un adevarat luptator, pentru ca plange". Pe mine nu prea m-au incalzit
cuvintele lui, ca eu vroiam sa mai ies o data pe covor, dar nu se mai putea, invingatorul fusese anuntat.
Pentru mine victoria insemna atunci, eu vroiam sa-mi spal rusinea infrangerii. Antrenorul, insa, stia ca
important este nu sa ne numaram victoriile, care pot fi neinsemnate, ci important este daca devenim sau
nu niste luptatori.
Asa ne vrea si Hristos, El nu vrea sa fim niste farisei care isi numara faptele bune, adica victoriile acestea
mici si vremelnice, ci vrea niste ostasi neinfricati, raniti, schiopi, operati, dar neinfricati. Noi nu vom merge
la judecata cu o desaga de fapte bune sau rele, ci cu ceea "in ce ne vom afla", asa a zis Hristos.
Importanta este starea noastra, important este "dorul dumnezeiesc" care trebuie sa arda in noi. Asa ca, nu
este nici un fel de lasitate in a cadea si a te ridica, in alergarea aceasta inapoi in bratele lui Dumnezeu.
Singura lasitate care i se poate imputa omului este aceea de a fi cazut si de a nu se fi ridicat. Si asta
pentru ca e absolut omenesc sa gresim, dar nu e omenesc sa ne placa greseala. Noi trebuie "sa ne
inciudam" pe greselile noastre, sa ne smucim iara si iara pe covorul luptei acesteia omenesti, unde
adversari ne sunt firea noastra cazuta si diavolul. Ura cu care isi uraste omul greseala care l-a ranit, de
multe ori, e suficienta pentru a ne pazi de repetarea greselii. Iar Hristos, spre deosebire de arbitrii
omenesti, ne ofera iara si iara sansa de a ne infrunta adversarul, de acum cu experienta si maturitatea
infrangerii. Hristos nu ridica degraba mana adversarului nostru, chiar si atunci cand zacem trantiti si
neputinciosi.
Dar si Hristos, ca orice "antrenor" iscusit, ne mai trimite din cand in cand pe covor cu adversari mai mari si
mai grei decat noi, nu ca sa ne scoata pe urma ochii cu infrangerea noastra, ci pentru a ne antrena prin
incaierari mai crancene. Aparent, noi pierdem de fiecare data, dar asta este doar o aparenta, deoarece,
daca ni s-ar da un adversar pe masura noastra, de categoria noastra, noi l-am invinge. Si acest adversar
ni se va da in cele din urma, o singura data, in lupta finala. El nu numai ca va fi de aceeasi greutate, de
aceeasi inaltime, de aceeasi varsta cu noi. Adversarul acesta final cu care ne vom bate vom fi chiar noi
insine, atunci, in clipa Judecatii.
In cuvantul despre moarte al Sf. Ignatie Briancianinov este chiar o explicatie interesanta cum de reusesc
Sfintii, care au ajuns pe inaltimea culmilor duhovnicesti, sa se vada totusi pacatosi si neputinciosi. Si, zice

Sfantul, Dumnezeu sloboade fiecaruia draci spre ispitire pe masura virtutilor si, indata ce omul a inaintat in
lupta si experienta duhovniceasca, se schimba si tura de draci care il ispitesc, mai vicleni, mai puternici.
De aceea, si Sfintii se simt tot timpul neputinciosi, pentru ca au intotdeauna un adversar mai puternic
decat ei.
Ceea ce nu inteleg cei mai multi credinciosi, este faptul ca Dumnezeu nu cere de la noi o "desavarsire
morala", ci sfintenie. Sfintenia, spune Sf. Macarie Egipteanul, nu consta in buna indeplinire a unor reguli
puse inainte, in practicarea unor nevointe spectaculoase, ci in umilinta inimii. Sunt oameni pe care
nevointele ii aduc la umilinta inimii, dar sunt si cei care, din cauza ca fac ceva mai mult decat altii, se
inalta. Dar Dumnezeu ii iubeste si pe acestia, si, de aceea, le infrumuseteaza lupta. Dumnezeu isi retrage
harul Sau pentru putin si ei cad in pacate mai mari sau mai mici, in dependenta de gradul de mandrie care
i-a cuprins.
Sfantul Ignatie Briancianinov zice ca Dumnezeu ne abandoneaza in aceste pacate nu numai pentru a ne
smeri, dar si pentru a ne imbogati in experienta duhovniceasca. Cineva care a facut intotdeauna toate "ca
la carte" nu va putea fi niciodata de folos unui frate cazut, pentru ca nu-l va intelege. Sfantul Ignatie zice
ca din acestia nu pot iesi duhovnici, pentru ca, chiar daca au sfintenie, nu stiu sa ofere sfaturi
tamaduitoare. Asa ca Dumnezeu, Care ne stie nu numai trecutul si prezentul, ci si viitorul, stie si pe cei
care ne vor iesi in cale de-a lungul vietii, si ne sloboade pacatele lor sau cel putin "chipul pacatelor" lor ca sa-mi ingadui o sintagma perso-nala -, ca sa-i putem odihni, la nevoie, pe umarul nostru ranit, dar
incercat si intarit.
Desigur, Sfantul Ignatie face mai mult referire la pacatele mai putin grave, cum ar fi lenea, toropeala,
imbuibarea, mania. Mai putin grave in sensul ca repede vin si repede se duc, nimeni nu se poate pazi de
ele, daca nu-l ajuta harul. Aceasta nu intra in contradictie cu zicerea Parintilor precum ca Dumnezeu nu
sloboade nimanui ispite peste putere si ca, daca cineva a cazut intr-un pacat mare, a facut-o prin libera
alegere. Nu. Pur si simplu, uneori, anume caderea in acest pacat mare a fost slobozita prin pronie
Dumnezeiasca, deoarece nevoitorul a fost atat de puternic, incat a putut sa o depaseasca. Multi nu sunt
lasati sa cada pentru ca nu ar mai gasi putere si vointa sa se intoarca inapoi. Pentru toate este o lucrare a
lui Dumnezeu, important este numai ca noi, fie ca ne accidentam, fie ca ne mentinem intr-un oarecare
echilibru, sa-L ravnim pe Dumnezeu, sa ne smuncim spre El. Si El ne va primi.
Proloagele noastre sunt pline de caderi dintre cele mai grozave, dar care s-au facut prilej de intoarcere la
Dumnezeu. Daca-ti aduci aminte de taranul care, lucrand la tarina, a vazut o femeie gravida si, vrand sa
vada cum sta pruncul intrinsa, a taiat-o. Cand si-a revenit, s-a ingrozit de ce facuse si a fugit la Parintii din
pustia din apropiere sa-i intrebe daca mai este scapare pentru dansul. Asa a ajuns calugar, desi pana la
savarsirea crimei, marturisise el insusi, nu a rostit nici o rugaciune catre Dumnezeu. Pe urma, pentru
rugaciunile lui, Dumnezeu a descoperit ca a iertat si pacatele femeii.
Din cat cunosc eu Vietile Sfintilor si Patericele, cam trei sferturi din Sfintii pe care ii lauda Biserica s-au
"impacat cu Dumnezeu", cum zice Apostolul Pavel, dupa ce au savarsit pacate grozave.
Desigur, exista si ispita in care cad multi, ca se arunca singuri in pacate mari, cu gandul ca pe urma se vor
face sfinti. Exista o gramada de secte pseudocrestine care sustin acest lucru, ce-i drept, prima conditie o
indeplinesc bine, adica pacatele, mai slabut insa cu sfintenia. Cei care reusesc sa iasa din pacate mari nar fi mai laudati decat cei statornici, daca a iesi din ele n-ar fi mai greu decat a sta intr-un echilibru caldut.
Cum dar sa crezi ca vei reusi sa iesi din pacatele mari, pe care iti propui sa le faci, daca tu nici din
acestea pe care le ai nu poti iesi? Si ca sa ma intorc la pilda cu tranta, ma gandesc ce caraghiosenie este
ca dupa ce pierzi sa te trantesti singur pe spate si sa strigi ca acesta este un nou mod de a-i birui pe toti.
Pe urma sa te ceri iarasi pe covor si iarasi sa te tran-testi pe spate. Cred ca orice arbitru te-ar alunga sa te
tolanesti in alta parte, dar nu pe covorul de lupta.
Problema este ca pentru noi, crestinii, alta parte este numai iadul. Noi, sau ramanem pe covorul de lupta,
care, zice Dostoievski, este inima omului, si luptam sau suntem aruncati "in intunericul cel mai dinafara".
Aparent, orice iesire din covor pe care o suferim acum ne pare neinsemnata, ea insa va fi fatala in lupta
finala. Desi noi acum suntem la antrenamente, totusi, trebuie sa ne luptam de-adevaratelea, sa nu ne
desconsideram adsersarul. Cred ca ai vazut vreodata o competitie de sumo. Regulile acestei lupte sunt
foarte simple, pur si simplu trebuie sa-ti impingi adversarul afara de pe covor. Astazi, insa, aceasta lupta
traditionala japoneza este doar o imitatie a ceea ce a fost ea initial. In vechime, aceasta lupta era un
echivalent al luptelor de gladiatori la romani. Cercul in care se luptau era inconjurat de sulite ascutite de
bambus. Asa ca, cel care era impins afara din cerc, cadea in aceste tepuse. De aceea, sumoistii si pana
azi sunt atat de grasani. Acesti luptatori erau ingrasati special in scopul de a oferi o priveliste cat mai
sangeroasa, deoarece un corp mare are mai mult sange decat unul mic.
Noi insa n-ar trebui sa ne lasam ingrasati pentru a ne face priveliste ingerilor si oamenilor in ziua judecatii.
Gandeste-te numai ca de fiecare data cand vezi la televizor un sumoist impins afara din covor, el, de fapt,
a murit. Asa ar trebui sa ne vedem si pe noi la fiecare infrangere. Sa vedem si sa traim mortile acestea,
pentru ca, stim noi bine, din fiecare moarte ne inviaza Hristos. Asa ne incredintam de neputinciosia mortii

si de atotputernicia Invierii. Noi avem nevoie de aceasta incredintare, noi nu putem trai fara inviere. Dar ce
fel de inviere fara moarte? De aceea, Hristos ne lasa aceste morti provizorii, caderile noastre, ca sa nu ne
despartim nici o clipa de bucuria invierii.
De fapt, noi nu facem decat sa inviem neincetat, sa inviem cu disperare si nesabuinta, sa ne desprindem,
cu fiecare smuncitura din mlastina pacatelor si a gresalelor noastre, pentru smuncitura finala, prin care
vom trece pentru totdeauna de la lupta la odihna, de la infrangere la biruinta, de la moarte la viata.