Sunteți pe pagina 1din 162

Rendezvous

Amanda Quick

PROLOG
Războiul se sfârșise.
Bărbatul care fusese cunoscut până nu demult sub numele de Nemesis stătea la fereastra biroului
său, ascultând sunetele celebrărilor din stradă. Întreaga Londră sărbătorea înfrângerea definitivă a
lui Napoleon la Waterloo, așa cum doar londonezii erau în stare să sărbătorească. Muzica, artificiile
și vocile a mii de cetățeni în extaz umpleau întregul oraș.
Războiul se sfârșise, dar pentru Nemesis lucrurile nu se încheiaseră încă. Se părea că sfârșitul nu
avea să mai vină niciodată, sau cel puțin nu un sfârșit care să-i fie lui pe plac. Încă nu știa cine era
trădătorul care-și spunea Păianjenul. Ultimul puzzle rămânea nerezolvat, iar celor care fuseseră
uciși de Păianjen nu aveau să li se mai facă dreptate.
Iar Nemesis știa că venise timpul ca viața să meargă mai departe. Avea îndatoriri de care să se
îngrijească, între care și cea de a-și găsi o soție potrivită. Avea să se îngrijească de această sarcină la
fel ca de toate celelalte, folosindu-se de logică și de inteligență. Urma să facă o listă de candidate și
să o aleagă pe una dintre ele.
Știa limpede ce aștepta de la o soție. Pentru titlul și renumele pe care îl purta, soția lui trebuia să fie
o femeie virtuoasă. Pentru sufletul său, o femeie în care putea avea încredere, o femeie care să
înțeleagă cu adevărat ce înseamnă loialitatea.
Nemesis trăise în umbră mult prea mult timp. Avusese ocazia să învețe ce înseamnă încrederea și
loialitatea și știa cât de valoroase sunt amândouă.
Asculta în continuare sunetele străzii. Războiul se sfârșise. Nu exista vreun bărbat mai fericit că
risipa deșartă a războiului se terminase ca cel care fusese cunoscut până nu demult sub numele de
Nemesis.
Dar parte din el avea să regrete mereu acea ultimă întâlnire care nu mai avusese loc, cea dintre el și
trădătorul care-și spunea Păianjenul.

1
Ușa bibliotecii se deschise fără zgomot, dar curentul făcu să tremure flacăra lumânării. Ascunsă în
umbrele din celălalt capăt al încăperii lunguiețe, Augusta Ballinger, care tocmai încerca să strecoare
o agrafă de păr în încuietoarea sertarului din biroul gazdei sale, rămase nemișcată.
Stătea într-o poziție compromițătoare, în genunchi, ascunsă de biroul de stejar masiv, holbându-se
paralizată la lumânarea pe care o aprinsese ca să vadă ce face. Flacăra tremură încă o dată când ușa
se închise la fel de încet. Simțindu-se tot mai îngrozită, Augusta strecură o privire pe deasupra
biroului.
Bărbatul care intrase stătea tăcut în întunericul albăstrui din fața ușii. Era înalt și părea să fie
îmbrăcat într-un halat negru. Nu i se vedea fața. Și totuși, așa cum stătea ținându-și respirația,
Augusta avu brusc o senzație stranie.
Nu era decât un singur bărbat care o făcea să se simtă așa. Nu trebuia să-i vadă fața ca să știe
aproape sigur că cel care era în fața ei, pândind ca o pasăre de pradă în penumbră, era Graystone.
Și totuși, Graystone nu dăduse alarma, ceea ce era o ușurare enormă. Părea ciudat de liniștit în
întuneric, de parcă ar fi fost în mediul lui natural. Dar, se gândi optimistă Augusta, poate că nu
observase nimic neobișnuit deocamdată. Poate venise doar să caute o carte și presupusese că
altcineva uitase aprinsă o lumânare mai devreme.
O clipă, Augusta îndrăzni chiar să spere că nu o observase atunci când privise pe deasupra biroului.
Poate că prezența ei acolo nu fusese încă descoperită. Dacă avea grijă, poate reușea totuși să scape
cu reputația neșifonată din toată povestea. Se aplecă din nou în spatele biroului sculptat.
Covorul gros, persan, înăbușea orice sunet. O clipă mai târziu, Augusta auzi vocea lui Graystone de
la doar câțiva pași depărtare:
- Bună seara, domnișoară Ballinger. Ați găsit ceva interesant de citit în spatele biroului lui Enfield,
presupun, deși nu aveți destulă lumină acolo.
Augusta recunoscu imediat vocea îngrozitor de calmă și lipsită de orice urmă de emoție. Oftă încet.
Exact cum se temuse, bărbatul din fața ei era Graystone.
Avea un ghinion fantastic: dintre toți oaspeții care locuiau momentan în conacul de la țară al
lordului Enfield, cel care o descoperise fusese tocmai bunul prieten al unchiului ei, Harry Fleming,
Conte de Graystone. El era singurul bărbat din tot conacul pe care nu-l putea duce de nas, oricât ar
fi încercat.
Graystone o neliniștea pe Augusta din mai multe motive. Avea un fel anume să o privească în ochi,
de parcă îi răscolea sufletul în căutarea adevărului. Și era mult prea inteligent, fir-ar să fie.
Augusta începu să caute printre poveștile pe care le pregătise în cazul în care ar fi fost descoperită.
Trebuia să fie o scuză foarte bună. Graystone nu era ușor de prostit. Era demn, corect, uneori
extrem de pompos, dar nu era prost.
Augusta se hotărî că nu avea decât să iasă din încurcătură cu capul sus. Se forță să zâmbească larg și
își ridică privirea, prefăcându-se că tresare surprinsă.
- Ah, bună seara, lordul meu. Nu mă așteptam să întâlnesc pe cineva în bibliotecă la ora asta.
Căutam o agrafă. Se pare că mi-a căzut una.
- Mi se pare că văd o agrafă în încuietoarea de la birou.
Augusta reuși să mai tresară o dată și sări în picioare.
- Dumnezeule, deci acolo era. Cât de straniu să o găsesc într-un asemenea loc.
Cu degetele tremurând, Augusta înșfăcă agrafa și o strecură în buzunarul șalului de creton pe care îl
purta.
- Am coborât să caut ceva de citit fiindcă nu puteam dormi, apoi mi-am pierdut agrafa.
Graystone îi cântări grav zâmbetul larg la lumina palidă a lumânării.
- Mă surprinde că nu ați putut dormi, domnișoară Ballinger. V-ați obosit mult astăzi. Dacă țin bine
minte, ați participat la concursul de tras cu arcul pentru doamne de azi după-amiază, iar apoi ați
avut și plimbarea până la ruinele romane și picnicul. Iar apoi ați avut parte și de o seară dansantă.
Mă așteptam să fiți epuizată.
- Da, presupun că e din cauză că sunt într-un conac străin. Știți cum se întâmplă, lordul meu, când
încerci să dormi într-un pat care nu e al tău.
Ochii lui reci, cenușii, care o trimiteau cu gândul la o mare înghețată, sclipiră puțin.
- O observație interesantă. Aveți obiceiul să dormiți în paturi străine, domnișoară Ballinger?
Augusta îl pironi cu privirea, neștiind cum să-i răspundă. Pe de o parte vroia să creadă că Graystone
insinuase ceva sexual cu o asemenea întrebare, chiar dacă în aparență fusese doar politicos. Dar era
imposibil, totuși. Era vorba de Graystone, până la urmă. Un om care n-ar fi spus și n-ar fi făcut
niciodată ceva necuviincios de față cu o doamnă. Deși, bineînțeles, poate că nu o considera o
doamnă, își aminti mohorâtă Augusta.
- Nu, lordul meu, nu am avut ocazia de a călători până acum, așa că nu am putut să mă obișnuiesc
cu dormitul în alte paturi. Acum, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să mă întorc la etaj. S-ar putea ca
verișoara mea să se trezească și să vadă că nu sunt acolo. Și-ar face griji.
- Ah, într-adevăr, dulcea Claudia. N-am vrea ca Îngerașul să-și facă griji pentru verișoara ei
băiețoasă, nu-i așa?
Augusta făcu o grimasă. Era limpede că Graystone o prețuia chiar mai puțin ca înainte. O vedea
doar ca pe o fată prost-crescută, dar cel puțin spera că nu o mai credea și hoață.
- Nu, lordul meu, nu vreau să-i fac probleme Claudiei. Noapte bună, domnule.
Cu bărbia ridicată, Augusta încercă să treacă pe lângă el. Graystone nu se clinti din loc, așa că
Augusta se văzu nevoită să se oprească în fața lui. Observă că era uriaș. Stând atât de aproape de el,
forța de neclintit pe care o emana trupul lui o copleșea. Își făcu totuși curaj.
- Nu aveți de gând să mă țineți aici cu forța, nu-i așa, lordul meu?
Sprâncenele lui Graystone se ridicară puțin.
- N-aș vrea să vă întoarceți în dormitor fără lucrul după care ați venit.
Augusta își simți gura uscată. N-are cum să știe de jurnalul lui Rosalind Morrissey.
- De fapt, mi-e foarte somn, lordul meu. Nu cred că mai am nevoie de ceva de citit până la urmă.
- Nici chiar de obiectul pe care îl căutați în biroul lui Enfield?
Augusta se adăposti în spatele unei furii bine-jucate.
- Cum îndrăzniți să presupuneți că încercam să sparg încuietoarea biroului? V-am spus doar, agrafa
mea a căzut din întâmplare acolo.
- Dați-mi voie, domnișoară Ballinger.
Graystone scoase o sârmă din buzunar și o strecură cu dibăcie în încuietoare. Se auzi un zgomot
slab, dar distinct, de clic.
Augusta privi uimită cum Graystone deschide sertarul de deasupra și îi studiază conținutul. Îi făcu
semn, invitând-o să caute ce vroia.
Augusta îl studie precaută pe conte, își mușcă buza de jos preț de câteva secunde pline de încordare,
apoi se aplecă în grabă și începu să răscolească sertarul. Găsi volumul micuț, îmbrăcat în piele, sub
câteva teancuri de hârtie de scris, și îl înșfăcă imediat.
- Nu știu ce să vă spun, lordul meu.
Augusta strânse jurnalul și îl privi pe Graystone în ochi.
Chipul încruntat al contelui părea chiar mai posomorât ca de obicei în lumina tremurătoare a
lumânării. Nu era un bărbat chipeș, dar Augusta se simțise atrasă de el în mod straniu încă de când
unchiul ei le făcuse cunoștință la începutul sezonului.
Era ceva în privirea lui cenușie, nepăsătoare, care o făcea să vrea să-l atingă, deși era convinsă că
Graystone nu ar fi apreciat asta. Probabil că atracția pentru el avea de-a face și cu o curiozitate tipic
feminină. Simțea că înăuntrul lui era o ușă închisă, o ușă pe care tânjea să o deschidă. Nu știa de ce.
Până la urmă, Graystone nu era deloc genul ei de bărbat. Ar fi trebuit să-l găsească extrem de
plictisitor în mod normal. Și totuși, îl considera un mister răscolitor.
În părul lui des, brunet, se împleteau și șuvițe argintii. Trecuse de treizeci și cinci de ani, dar ar fi
putut la fel de bine să se dea drept un bărbat de patruzeci. Nu fiindcă trupul sau chipul începuseră să
i se înmoaie, ci dimpotrivă. Era ceva în postura lui, ceva dur, sobru, care dădea de înțeles că fusese
greu încercat și văzuse multe. Arăta ciudat pentru cineva care studia textele clasice. Încă o fațetă a
misterului.
Graystone era îmbrăcat de culcare, iar halatul îi scotea în evidență umerii lați și trupul drept, solid,
care nu arăta bine doar fiindcă purta așa ceva. Era grațios, suplu, puternic, ca un animal de pradă,
iar Augusta simți fiori pe șira spinării. Nu mai cunoscuse nici un bărbat care să aibă același efect
asupra ei ca Graystone.
Nu înțelegea de ce Graystone o atrage atât de mult. Aveau temperamente și maniere complet opuse.
În orice caz, nu era decât o risipă. Fiorii plini de senzualitate, tremurul de entuziasm care o
cuprindea de fiecare dată când lordul se găsea prin preajmă, neliniștea și dorința abia stăpânită care
o stăpâneau ori de câte ori vorbeau... toate nu însemnau absolut nimic.
Augusta era ferm convinsă că și Graystone suferise o pierdere la un moment dat, la fel ca ea, și știa
la fel de bine că lordul avea nevoie de dragoste și voie bună care să-i alunge umbrele reci și
întunecate din privire, dar nimic din toate astea nu conta. Se știa bine că Graystone își caută o soție,
însă Augusta știa la fel de bine că lordul nu avea nevoie de o femeie care să-i dea peste cap viața lui
atât de ordonată. Nu, Graystone avea nevoie de un cu totul alt fel de femeie.
Augusta auzise bârfele care spuneau ce căuta de fapt Graystone. Se zvonea că, fiind atât de precis și
de calculat, Graystone avea o listă întreagă și că standardele lui erau ridicol de înalte. Se spunea că
femeile care se vroiau adăugate pe lista lui trebuie să fie modele ireproșabile de feminitate și virtute.
Femei perfecte, serioase, stăpânite, demne în înfățișare și în gesturi, și cu reputația nepătată de bârfe
și vorbe grele. Pe scurt, viitoarea doamnă Graystone trebuia să fie cât se poate de cuviincioasă și de
la locul ei.
O femeie căreia nici prin gând să nu-i treacă să scotocească prin biroul gazdei ei la miezul nopții.
- Presupun, murmură contele, privind cărticica din mâna Augustei, că cel mai bine e să nu vorbim
deloc despre asta. Presupun de asemenea că cea care a scris jurnalul vă este bună prietenă.
Augusta oftă. Nu mai avea nimic de pierdut acum. N-avea de ce să se mai prefacă nevinovată. Era
evident că Graystone știa mult mai mult despre ce se întâmpla decât lăsa să se înțeleagă.
- Da, lordul meu, îmi este prietenă.
Augusta își ridică bărbia.
- Prietena mea a făcut greșeala de a scrie niște lucruri intime în jurnalul ei. A ajuns să-i pară rău
după ce a descoperit că bărbatul despre care era vorba nu o iubea la fel de sincer.
- Bărbatul, adică Enfield?
Buzele Augustei se strânseră.
- Răspunsul este evident. Am găsit jurnalul la el în birou, nu-i așa? Deși lordul Enfield e bine-văzut
în cercurile cele mai înalte datorită titlului și a ceea ce a făcut în război, mă tem că atunci când vine
vorba de femei devine un ticălos de cea mai joasă speță. Jurnalul prietenei mele a fost furat imediat
după ce i-a spus lordului Enfield că nu-l mai iubește. Credem că una din cameriste a fost mituită.
- „Credem”? repetă încet Graystone.
Augusta trecu peste întrebarea subtil deghizată. Nu avea de gând să-i spună totul, mai ales cum
aranjase să fie prezentă aici în acest sfârșit de săptămână.
- Enfield i-a spus prietenei mele că vrea să o ceară în căsătorie și are de gând să se folosească de
jurnalul ei ca să o oblige să accepte.
- De ce s-ar obosi Enfield să o șantajeze pe prietena ta? Doar este extrem de popular în rândul
tinerelor, mai ales când începe să le povestească de eroismul lui de la Waterloo.
- Prietena mea va moșteni o avere enormă, lordul meu.
Augusta ridică din umeri.
- Bârfele spun că, după ce s-a întors din război, Enfield și-a pierdut o mare parte din avere la
jocurile de noroc. Se pare că el și mama lui au hotărât că e nevoie de o soție bogată în familie.
- Înțeleg. Nu știam că pierderile lui Enfield sunt deja atât de cunoscute printre doamne. Și el, și
mama lui s-au străduit din răsputeri să ascundă adevărul. Dovadă și petrecerea din seara asta.
Augusta zâmbi ostentativ.
- Da, presupun că știți cum e când un bărbat își caută un anumit gen de soție, lordul meu. De fiecare
dată, zvonurile i-o iau înainte și domnișoarele inteligente își iau notițe.
- Nu cumva vreți să dați ceva de înțeles legat de intențiile mele, domnișoară Ballinger?
Augusta simți cum obrajii încep să i se înroșească, dar nu se pierdu cu firea în fața privirii lui calme,
dezaprobatoare. Oricum Graystone avea privirea asta de fiecare dată când vorbeau.
- Dacă tot m-ați întrebat, lordul meu, spuse ferm Augusta, trebuie să vă spun că se știe că vă căutați
o soție cu anumite calități. Se spune chiar că aveți o listă.
- Fascinant. Se spune și cine e pe lista mea?
Augusta se încruntă spre el.
- Nu. Se spune doar că este o listă foarte scurtă, dar presupun că e de înțeles dacă ne gândim la
standardele dumneavoastră. Din câte am auzit, sunt foarte stricte.
- Sunt tot mai intrigat. Ce standarde se presupune că am pentru viitoarea mea soție, domnișoară
Ballinger?
Augusta își dorea să nu fi spus nimic, dar familia Ballinger nu era renumită pentru prudență, fiind
descendenți din ramura din Northumberland a familiei. Așa că se aruncă cu capul înainte.
- Se zvonește că, la fel ca și soția lui Cezar, cea pe care o veți alege trebuie să fie un monument de
grație. Trebuie să fie serioasă, rafinată și cu bun-simț. La locul ei. Pe scurt, lordul meu, se spune că
sunteți în căutarea perfecțiunii. Vă urez mult noroc.
- Dat fiind tonul dumneavoastră, am impresia că sunteți de părere că o femeie cu adevărat virtuoasă
nu va fi ușor de găsit.
- Depinde cum definiți virtutea, răspunse Augusta puțin răstit. Din câte am auzit, definiția
dumneavoastră este extrem de strictă. Prea puține femei sunt cu adevărat virtuoase, să știți. Ați avea
o listă ceva mai lungă dacă n-ați căuta o moștenitoare, la fel ca lordul Enfield. Știm cu toții cât de
puține moștenitoare au mai rămas.
- Din păcate, sau din fericire, depinde cum vedeți situația, nu am nevoie de o moștenitoare. Așa că
pot să-mi aleg liniștit alte criterii. Și totuși, mă mir cât de multe știți despre viața mea privată,
domnișoară Ballinger. Păreți a fi foarte bine informată. Îmi permiteți să vă întreb de unde ați aflat
toate aceste lucruri?
Augusta n-avea de gând să-i povestească despre Pompeia, clubul domnișoarelor la înființarea căruia
participase și ea și care era o sursă nesfârșită de zvonuri și de informații.
- În oraș se bârfește mereu, lordul meu.
- Cât se poate de adevărat.
Ochii lui Graystone se îngustară.
- Bârfa e ceva la fel de obișnuit ca noroiul de pe străzile Londrei, nu-i așa? Aveți dreptate
presupunând că vreau o soție cu reputația nepătată de așa ceva.
- După cum am spus, lordul meu, vă doresc mult noroc.
Era deprimant să-l audă pe Graystone confirmând toate zvonurile pe care le auzise și ea despre
renumita lui listă.
- Sper doar că nu veți regreta faptul că ați avut standarde atât de stricte.
Degetele Augustei se strânseră în jurul jurnalului lui Rossalind Morrissey.
- Acum vă rog să mă scuzați, dar vreau să mă întorc în camera mea.
- Desigur.
Graystone înclină din cap cu o politețe gravă, apoi păși într-o parte și îi făcu loc să treacă.
Ușurată la gândul că era la un pas să scape, Augusta păși repede pe lângă el și se grăbi să se
îndepărteze. Intimitatea situației era atât de evidentă. Graystone era deja impresionant atunci când
era îmbrăcat de călărie sau purta hainele formale de bal, dar Graystone îmbrăcat pentru culcare era
pur și simplu prea mult pentru simțurile ei rebele.
Ajunsese la jumătatea camerei când își aminti ceva foarte important. Se opri, apoi se întoarse spre
el.
- Trebuie să vă rog ceva, domnule.
- Da?
- Ați putea să nu-i spuneți nimic despre toată povestea din seara asta lordului Enfield?
- Dumneavoastră ce ați face dacă ați fi în locul meu, domnișoară Ballinger? întrebă sec Graystone.
- Oh, cu siguranță că m-aș comporta ca o doamnă și nu aș spune nimic, îl asigură repede Augusta.
Până la urmă, e reputația unei domnișoare la mijloc.
- Cât se poate de adevărat, și nu e vorba doar de prietena dumneavoastră, ci și de dumneavoastră
înseți. Ați riscat mult în seara asta, nu-i așa, domnișoară Ballinger? V-ați jucat cu perla coroanei
unei domnișoare, reputația dumneavoastră.
La naiba, cât de arogant era. Și mult prea pompos.
- E adevărat că am riscat mult în seara asta, lordul meu, spuse Augusta pe cel mai rece ton de care
era în stare. Trebuie să țineți minte că sunt urmașa familiei Ballinger din Northumberland, nu a celei
din Hampshire. Femeile din familia mea nu dau doi bani pe regulile înaltei societăți.
- Deci nu credeți că multe din regulile respective au rolul de a vă proteja?
- Chiar deloc. Dimpotrivă, toate acele reguli sunt în favoarea bărbaților.
- Nu sunt de acord, domnișoară Ballinger. Uneori, regulile înaltei societăți sunt deosebit de
incomode pentru un bărbat. Aveți cuvântul meu că asta e valabil și în situația de față.
Augusta se încruntă nesigură, dar se hotărî să treacă remarca lui misterioasă cu vederea.
- Domnule, înțeleg că sunteți prieten bun cu unchiul meu. Nu vreau să fim dușmani.
- Perfect de acord. Vă asigur că nu doresc să vă fiu dușman, domnișoară Ballinger.
- Vă mulțumesc. Și totuși, trebuie să vă spun sincer că nu avem prea multe în comun. Suntem firi
opuse și avem preferințe cu totul diferite, după cum trebuie să fi remarcat și dumneavoastră. Sunteți
și veți fi mereu un bărbat loial regulilor de onoare și corectitudine care dictează viața din înalta
societate.
- Dar dumneavoastră, domnișoară Ballinger? Dumneavoastră căror reguli îi sunteți loială?
- Absolut nici uneia, lordul meu, spuse candid Augusta. Intenționez să-mi trăiesc viața din plin.
Până la urmă, sunt ultima femeie Ballinger din Northumberland. Iar o femeie Ballinger din
Northumberland preferă să riște în loc să se lase îngropată sub un morman de virtuți plictisitoare.
- Haideți, domnișoară Ballinger. Mă dezamăgiți. Nu știți că virtutea e o răsplată în sine?
Augusta se încruntă din nou spre el, bănuind pe undeva că Graystone vroia să-și râdă de ea. Apoi își
spuse că era puțin probabil.
- Nu și din câte știu eu. Vă veți simți obligat să-i aduceți la cunoștință lordului Enfield vizita mea la
biblioteca lui în seara asta?
Graystone o privi cu pleoapele pe jumătate coborâte și mâinile ascunse adânc în buzunarele
halatului.
- Dumneavoastră ce credeți, domnișoară Ballinger?
Augusta își atinse buza de jos cu vârful limbii, apoi zâmbi încet.
- Cred, lordul meu, că sunteți mult prea încâlcit în propriile dumneavoastră reguli. Nu îi putețin
spune lui Enfield ce s-a întâmplat în această nopate, fiindcă asta ar însemna să vă încălcați propriul
dumneavoastră cod. Nu-i așa?
- Aveți dreptate, nu-i voi spune nimic lui Enfield. Dar asta din motivele mele, domnișoară
Ballinger. Și, din moment ce nu cunoașteți aceste motive, v-aș sfătui să nu faceți presupuneri.
Augusta își lăsă capul într-o parte, încercând să-și dea seama ce se petrece.
- Veți păstra tăcerea din obligație față de unghiul meu, nu-i așa? Îi sunteți prieten și nu doriți să-l
faceți să se simtă stânjenit din cauza nesăbuinței mele din seara asta.
- Sunteți ceva mai aproape de adevăr, dar în nici un caz nu l-ați descoperit cu totul.
- Ei bine, indiferent de motivele dumneavoastră, vă sunt recunoscătoare.
Augusta zâmbi dintr-o dată și înțelese că atât ea, cât și prietena ei Rosalind Morrisey, erau în
siguranță. Apoi își dădu seama că o întrebare la fel de importantă rămăsese fără răspuns.
- De unde știați ce plănuiesc în seara asta, lordul meu?
De data asta fu rândul lui Graystone să zâmbească. Făcu asta răsucindu-și buzele într-un mod
straniu, făcând-o pe Augusta să se înfioare speriată.
- Cu puțin noroc, această întrebare vă va da de gândit la noapte, domnișoară Ballinger. Gândiți-vă
bine. Poate că vă va prinde bine să vă dați seama că secretele unei domnișoare cad pradă atât de
ușor zvonurilor și bârfei. O tânără femeie ar trebui să fie suficient de înțeleaptă încât să nu-și asume
riscurile pe care vi le-ați asumat dumneavoastră în această seară.
Augusta strâmbă din nas, neajutorată.
- N-ar fi trebuit să vă întreb, atunci. E limpede că un bărbat înfumurat ca dumneavoastră nu se poate
abține să nu țină o predică ori de câte ori are ocazia. Dar vă iert de data asta fiindcă vă sunt
recunoscătoare pentru ajutor, și pentru faptul că veți păstra secretul.
- Presupun că veți fi recunoscătoare și pe mai departe.
- Vă asigur că da.
Dintr-un impuls de moment, Augusta alergă înapoi spre birou și se opri direct în fața lui. Se ridică
pe vârfuri și îl sărută ușor, în treacăt, pe marginea obrazului. Graystone împietri sub atingerea ei
moale, iar Augusta își dădu seama că, probabil, îl șocase până în adâncul ființei. Asta o făcu să
chicotească.
- Noapte bună, lordul meu.
Îmbătată de propriul ei curaj, dar și de victoria din bibliotecă, Augusta se răsuci pe călcâie și alergă
spre ușă.
- Domnișoară Ballinger?
- Da, lordul meu?
Augusta se opri și se întoarse din nou spre el, sperând că umbrele aveau să-i ascundă roșața din
obraji.
- V-ați uitat lumânarea. Veți avea nevoie de ea ca să urcați scările.
Graystone ridică sfeșnicul și i-l întinse. Augusta ezită, apoi merse spre el. Înșfăcă lumânarea fără să
spună nimic, apoi ieși în grabă din bibliotecă.
Urcând în grabă scările, Augusta încercă să se convingă pe sine că era bucuroasă să nu se
regăsească pe lista lui Graystone. O femeie Ballinger din Northumberland nu s-ar fi legat niciodată
de un bărbat atât de rigid și demodat.
Pe lângă diferențele ireconciliabile de personalitate, nici interesele lor nu erau prea asemănătoare.
Graystone era un lingvist emerit și studia literatura clasică, la fel ca unchiul Augustei, Sir Thomas
Ballinger. Contele studia literatura antică din Roma și din Grecia și scria cărți și tratate
impresionante, care erau foarte apreciate de cei cărora le păsa de asta.
Dacă Graystone ar fi fost unul din acei poeți tineri, cu texte pline de pasiune și ochi arzători,
Augusta și-ar fi înțeles, poate, fascinația. Dar nu era deloc genul de scriitor care să se încurce cu
asta. Nu, Graystone scria volume plictisitoare, ca O analiză a elementelor din Istoriile lui Tacitus
sau Discurs asupra unor fragmente din Viețile lui Plutarh. Ambele fuseseră publicate nu demult și
criticii le adorau.
Deși nu știa prea bine de ce, Augusta le citise pe amândouă de la cap la coadă.
Augusta stinse lumânarea și se strecură în dormitorul pe care îl împărțea cu Claudia. Merse în
vârfuri până la patul ei, apoi își scoase halatul. O rază de lună se strecura printre draperiile grele,
luminând silueta adormită a verișoarei ei.
Claudia avea părul de un blond spălăcit, la fel ca toți membrii familiei Ballinger din Hampshire.
Chipul ei drăgălaș, cu profil de patrician, era îngropat pe jumătate în perină, iar genele ei lungi îi
umbreau ochii albaștri și blânzi. Merita cu prisosință porecla de Îngerașul dată de gentlemanii
bogați care se învârteau în jurul ei.
Augusta se simțea mândră de succesul avut de verișoara ei în înalta societate. Până la urmă, ea era
cea care, la douăzeci și patru de ani, făcuse totul ca să o lanseze pe Claudia în cercurile în care se
învârtea acum. Augusta hotărâse că era un fel potrivit de a-și răsplăti verișoara și unchiul pentru că
o primiseră în casa lor după ce fratele ei murise cu doi ani în urmă.
Sir Thomas, care era un Ballinger din Hampshire și deci avea o avere considerabilă, plătise fără
prea mare tevatură toate lucrurile de care avusese nevoie Claudia. Tot el plătea și pentru Augusta. Și
totuși, fiind văduv, Sir Thomas nu cunoștea oamenii potriviți pentru a găzdui un Sezon de succes.
Nu știa mare lucru nici despre stil și modă. Așa că Augusta avea ocazia să contribuie din plin.
Ramura din Hampshire a familiei Ballinger era mai bogată, dar cea din Northumberland moștenise
stilul și grația.
Claudia îi era foarte dragă Augustei, dar cele două erau la fel de diferite ca ziua și noaptea. Claudiei
nu i-ar fi trecut prin cap să se furișeze în bibliotecă la miezul nopții și să deschidă cu forța biroul
gazdei ei. Nici societatea din Pompeia nu o interesa prea mult. Cu atât mai mult, Claudia ar fi fost
îngrozită la gândul de a sta de vorbă cu un scriitor erudit, îmbrăcată doar în cămașa de noapte, la
miezul nopții. Pentru ea conta foarte mult buna-cuviință.
Augusta se gândi că, probabil, și Claudia era pe lista lui Graystone.
Jos, în bibliotecă, Harry rămase nemișcat în întuneric multă vreme, uitându-se pe fereastră la
grădina luminată de lună. Nu avusese de gând să accepte invitația lui Enfield și nici să ia parte la
banchetul din week-end. De obicei evita adunările din înalta societate. Erau extrem de plictisitoare,
o pierdere de timp, la fel ca toate celelalte lucruri frivole cu care se îndeletniceau cei din înalta
societate. Dar era în căutarea unei soții, iar cea pe care pusese ochii avea obiceiul să apară în
locurile clee mai neobișnuite.
Iar în seara asta Harry nu se plictisise, ba dimpotrivă. Sarcina de a-și apăra viitoarea mireasă de un
faux pas fatal îi înviorase în mod neașteptat mica lui escapadă la țară. Se întrebă câte alte întâlniri
nocturne aveau să mai treacă până să o convingă să devină a lui.
Era enervant de imprevizibilă. Ar fi trebuit măritată cu un bărbat ferm cu ani și ani în urmă. Avea
nevoie de cineva care să o țină în frâu. Harry nu putea decât să spere că nu era încă prea târziu să o
facă să-și țină pornirile nebunatice în frâu.
Augusta Ballinger avea douăzeci și patru de ani, dar dintr-un număr de motive nu se măritase încă.
Printre ele, așa cum explicase unchiul ei, Sir Thomas, se număra și faptul că avusese parte de atâtea
morți în familie. Părinții ei muriseră în anul în care împlinise optsprezece ani, uciși într-un accident
de trăsură. Tatăl Augustei fusese cel care conducea trăsura, iar când se întâmplase tragedia se luase
la întrecere cu altcineva. Soția lui insistase să-l însoțească. Din nefericire, recunoscuse Sir Thomas,
astfel de imprudențe erau tipice pentru ramura din Northumberland a familiei.
Augusta și fratele ei mai mare, Richard, rămăseseră cu o mică parte din ceea ce fusese odată averea
familiei. Se părea că nici finanțele nu erau punctul forte al celor din Northumberland.
Richard își vânduse aproape toată moștenirea, așa neînsemnată cum era, în afară de o căsuță în care
se mutase împreună cu Augusta. Folosise banii ca să-și cumpere un rang în armată. Apoi fusese ucis
– nu în luptă, pe continent, ci de un hoț la drumul mare, nu departe de casă. Tocmai primise o
permisie și venea din Londra ca să-și vadă sora.
Sir Thomas spusese că moartea lui o devastase pe Augusta, care rămânea astfel singură pe lume.
Tot Sir Thomas insistase ca Augusta să se mute împreună cu el și cu fiica lui, iar în cele din urmă
Augusta acceptase. În lunile următoare se lăsase cuprinsă de o melancolie adâncă pe care nimic nu
părea în stare să o risipească. Pofta năvalnică de viață care fusese odată apanajul celor din
Northumberland părea să se fi stins.
Apoi însă, Sir Thomas venise cu o idee năstrușnică și o însărcinase pe Augusta să-i pregătească un
Sezon Claudiei. Claudia, o fată erudită și ea, împlinise douăzeci de ani fără să debuteze în înalta
societate din oraș fiindcă mama ei murise cu doi ani înainte. Sir Thomas îi explicase grav Augustei
că timpul se scurgea inexorabil, iar Claudia merita un Sezon. Fiind o intelectuală însă, Claudia nu
știa ce să facă în înalta societate. Augusta avea și instinctele, și cunoștințele, iar datorită noii ei
prietene, Sally, Lady Arbuthnott, avea și contactele necesare pentru a pune la cale un Sezon în toată
regula.
Augusta nu se arătase prea încântată de idee la început, însă nu trecuse mult până să fie cuprinsă din
nou de entuziasmul care fusese odată caracteristic celor din Northumberland. Rezultatul fusese
neașteptat de spectaculos. Claudia cea timidă și virtuoasă avusese parte de o primire entuziastă și
fusese poreclită imediat Îngerașul, și nici Augusta însăși nu se lăsase mai prejos.
Sor Thomas îi mărturisise lui Harry că era foarte mulțumit și se aștepta ca amândouă să-și facă
prietene în locuri potrivite.
Dar Harry știuse încă de pe-atunci că lucrurile nu erau atât de simple. Bănuia, cel puțin, că Augusta
nu avea de gând nici pe departe să-și găsească un soț potrivit. Se distra mult prea bine așa.
Domnișoara Augusta Ballinger avea părul castaniu și bogat, iar ochii ei ștrengărești erau de
culoarea pietrei de topaz. Și-ar fi putut găsi foarte bine nu un soț, ci o duzină întreagă – asta dacă și-
ar fi dorit să se mărite până acum. Contele era sigur de asta.
Pe Harry îl surprindea însă cât de mult ajunsese să se preocupe și el de Augusta. La prima vedere,
fata nu întrunea nici una din calitățile pe care le-ar fi căutat la o soție potrivită. Și totuși, Harry nu
era în stare să și-o alunge din gânduri sau să o ignore cu totul. Din clipa în care vechea lui prietenă,
Lady Arbuthnott, îi sugerase să o adauge pe lista de candidate pentru căsătorie, Augusta îl fascinase
cu totul.
Harry pusese chiar temeliile unei prietenii apropiate cu Sir Thomas pentru a se apropia de viitoarea
lui soție. Bineînțeles, Augusta nu știa că ea era motivul pentru care unchiul ei și Harry deveniseră
atât de apropiați. Nu erau mulți cei care ghiceau planurile subtile ale lui Harry, cel puțin nu până
când Harry însuși își dezvăluia intențiile.
Din discuțiile cu Sir Thomas și Lady Arbuthnott, Harry aflase că Augusta era încăpățânată și
impulsivă, dar avea o loialitate de nestrămutat față de familie și prieteni. Cu mulți ani în urmă,
Harry aflase pe pielea lui că loialitatea era la fel de neprețuită ca și virtutea. Pentru el, cele două
calități erau de nedeosebit.
Știind că Augusta era de încredere, Harry putea chiar să-i treacă micile escapadă nesăbuite ca cea de
mai devreme cu vederea. Deși, după ce aveau să se căsătorească, Harry nu mai avea de gând să-i
permită așa ceva.
În ultimele câteva săptămâni, Harry ajunsese la concluzia că, deși era posibil să regrete amar asta,
avea de gând să se căsătorească cu Augusta. Fiind un intelectual, pur și simplu nu putea rezista
tentației. Augusta nu l-ar fi plictisit niciodată. Pe lângă loialitatea de care dădea dovadă, Augusta
era misterioasă și de neprevăzut. Harry, care fusese dintotdeauna atras de mistere, nu și-o mai putea
scoate din minte.
Ca o ultimă pecete asupra sorții sale, era limpede ca lumina zilei că Harry se simțea deosebit de
atras de Augusta. De fiecare dată când erau aproape unul de celălalt, Harry își simțea întreg corpul
vibrând.
Augusta avea o energie feminină care îi punea stăpânire pe toate simțurile imediat. Imaginea ei
începuse să-i bântuie nopțile. Când era prin preajma ei, privirea lui se odihnea pe conturul ferm al
sânilor ei, care erau mult prea expuși de decolteul rochiilor scandaloase pe care le purta cu atâta
grație. Talia ei îngustă, șoldurile ei bombate, toate îl ademeneau ca pe un Tantal renăscut, iar când
Augusta se mișca, o făcea cu atâta grație că trupul lui Harry răspundea imediat.
Și totuși, își spuse Harry pentru a suta oară, Augusta nu era frumoasă – cel puțin, nu avea genul de
frumusețe clasică pe care o admira toată lumea. Trebuia să recunoască însă că ochii ei puțin
înclinați aveau un farmec vivace, la fel ca și nasul ei drept și gura. În ultimul timp se simțea tot mai
tentat să-i guste buzele zâmbitoare.
Harry înjură înfundat. Așa scrisese și Plutarh despre Cleopatra, odată: frumusețea ei nu era
remarcabilă în sine, dar avea un farmec irezistibil, fermecător.
Era nebun să se gândească la o căsătorie cu Augusta, din moment ce pornise în căutarea unei soții
având cu totul alte planuri în minte. La început vrusese o femeie senină, serioasă și cu gusturi
rafinate, care să fie o mamă bună pentru singurul lui copil, Meredith. O femeie care să-și dedice
întreaga viață căminului conjugal. Și, mai ales, o femeie care să nu aibă reputația pătată de bârfe
câtuși de puțin.
Femeile cu care se căsătoriseră ceilalți bărbați Graystone aduseseră cu ele scandal după scandal,
lăsând o moștenire dezastruoasă care umbrise numele familiei preț de generații. Harry nu avea nici
cea mai mică intenție să aducă în sânul familiei încă o femeie care să continue trista lor tradiție.
Viitoarea doamnă Graystone trebuia să fie ireproșabilă și fără nici un dubiu.
La fel ca și soția lui Cezar.
Harry pornise în căutarea unei comori pe care orice bărbat inteligent ar fi considerat-o mai prețioasă
decât o nestemată: o femeie virtuoasă.
În schimb, găsise o ființă impulsivă, încăpățânată și imprevizibilă pe nume Augusta. O ființă care îi
putea preschimba întreaga viață într-un iad.
Din păcate, se gândi Harry, celelalte femei de pe listă își pierduseră brusc orice urmă de interes.

2
La o zi după ce se întorsese în Londra, Augusta ajunse la poarta conacului din oraș al lui Lady
Arbuthnott cu puțin după ora trei după-amiaza. Avea jurnalul lui Rosalind Morrisey ascuns în
poșetă și abia aștepta să-l anunțe pe tatăl fetei că totul era în regulă.
- Nu stau mult astăzi, Betsy, îi spuse tinerei cameriste care o conducea pe scări. Trebuie să mă
întorc repede acasă și să o ajut pe Claudia să se pregătească pentru serata de la familia Burnett. E o
seară foarte importantă pentru ea. Vor veni cei mai de seamă bărbați din oraș și trebuie să arate
perfect.
- Da, domnișoară. Domnișoara Claudia e frumoasă ca un îngeraș de fiecare dată. N-aveți de ce să vă
faceți griji.
Augusta zâmbi:
- Cât se poate de adevărat.
Ușa se deschise chiar când Betsy se pregătea să bată. Scruggs, bătrânul valet cocoșat al lui Lady
Arbuthnott, le aruncă o privire nou-venitelor în timp ce le conducea pe alte două domnișoare spre
ieșire.
Augusta le recunoscu pe Belinda Renfrew și Felicity Oatley. Amândouă erau obișnuite ale salonului
lui Lady Arbuthnott, la fel ca și celelalte domnișoare din înalta societate care se perindau pe la
conac. Orice vecin ar fi fost povestit cu dragă inimă cum bătrâna Lady Arbuthnott nu ducea
niciodată lipsă de vizitatori.
- Bună ziua, Augusta, spuse veselă Felicity. Arăți bine astăzi.
- Da, într-adevăr, murmură Belinda, studiind cu atenție capa albastru-închis pe care Augusta o purta
deasupra unei rochii de culoarea cerului. Sunt atât de bucuroasă că ești aici. Lady Arbuthnott te
așteaptă cu nerăbdare.
- Nici prin gând nu-mi trece să o fac să aștepte, râse Augusta, trecând pe lângă ele. Și nici pe
domnișoara Norgrove. La revedere.
Augusta știa că Belinda Renfrew pusese pariu cu Daphne Norgrove că jurnalul nu avea să mai fie
recuperat.
Belinda îi aruncă încă o privire scrutătoare.
- Totul a mers bine la conacul lui Enfield?
- Dar bineînțeles. Sper să ne vedem deseară, Belinda.
Belinda zâmbi amar.
- O să ne vedem cu siguranță, Augusta. Și o să vină și domnișoara Norgrove. La revedere.
- La revedere. Ah, bună ziua, Scruggs.
Augusta se întoarse zâmbind spre valetul mustăcios și încruntat. Ușa se închise în urma ei.
- Don'șoară Ballinger. Lady Arbuthnott te așteaptă, desigur.
- Desigur.
Augusta nu se lăsă intimidată de bătrânul care păzea ușa conacului Arbuthnott. Scruggs era singurul
bărbat din întreg conacul și avea onoarea de a fi fost de asemenea singurul bărbat pe care Lady
Arbuthnott îl angajase în ultimii zece ani. Sosise la începutul sezonului și, la început, nimeni nu
înțelesese de ce Sally îl primise printre ceilalți servitori. Era clar că bătrâna doamnă o făcuse din
milă, fiindcă Scruggs era prea vârstnic să mai fie în stare să-și ducă la capăt toate îndatoririle. Erau
zile în care nu-și făcea deloc apariția, fie din cauza reumatismului, fie din cauza celorlalte probleme
de care se plângea mereu.
Puține lucruri îi făceau atâta plăcere lui Scruggs ca plânsul de una și de alta, indiferent dacă era
vorba de durerile din încheieturi, de vreme, de îndatoririle casei, de cât de nepăsători erau ceilalți
servitori sau de cât de puțin îl plătea Lady Arbuthnott.
Și totuși, la un moment dat, doamnele și domnișoarele care o vizitau pe Lady Arbuthnott ajunseseră
la concluzia că Scruggs reprezenta în esență ceva de care conacul dusese lipsă până acum. Era
excentric, original și cât se poate de amuzant. Cu toatele îl considerau acum o piesă de neînlocuit
din decor.
- Ce-ți mai face reumatismul, Scruggs? întrebă Augusta, dezlegându-și șnurul de la boneta cu pene
pe care tocmai o cumpărase.
- Ce-ai zis?
Scruggs îi aruncă o privire.
- Dacă ai să-mi spui ceva vorbește cum trebuie. Nu-nțeleg de ce don'șoarele mormăie tot timpul.
Nu-s în stare să zică ceva cu glas tare.
- Am spus, ce-ți mai face reumatismul, Scruggs?
- Mă doare al naibii, mersi, don'șoară Ballinger. Mai rău ca niciodată.
Scruggs vorbea întotdeauna cu o voce groasă, răgușită, ca pietrișul sub roțile unei trăsuri.
- Și nu-mi face deloc bine să mă duc să răspund la ușă de cin'șpe ori într-o oră. Cu atâta fâțâială e de
mirare că nu înnebunește nimeni, dacă vrei să știi. Nu pricep de ce voi, femeile, nu sunteți în stare
să stați locului cinci minute.
Augusta râse politicos și scoase o sticluță din poșetă.
- Ți-am adus ceva care te-ar putea ajuta. E o rețetă pe care o folosea și mama mea. Bunicul meu
spunea că e un leac foarte bun.
Scruggs apucă sticla și o studie precaut:
- Da? Și ce s-a întâmplat cu bunicul dumitale, don'șoară Ballinger?
- A murit acum ceva ani.
- Aș zice că de la chestia asta.
- Avea optzeci și cinci de ani, Scruggs. Se spune că l-au găsit mort în pat cu una din cameriste.
- A, da?
Scruggs mai privi o dată sticla, de data asta ceva mai interesat.
- Atunci o să-l încerc imediat.
- Așa să faci. Mi-aș dori să am ceva la fel de bun și pentru Lady Arbuthnott. Cum se mai simte,
Scruggs?
Sprâncenele albe și stufoase ale lui Scruggs se ridicară și coborâră din nou, iar în ochii lui albaștri
sclipiră trist. Augusta era fascinată de fiecare dată de privirea lui azurie. Ochii lui Scruggs făceau un
contrast uluitor pe chipul lui ridat și mustăcios.
- Se pare că e într-una din zilele ei bune, don'șoară. Te așteaptă cu mare drag.
- Atunci n-o mai las să aștepte.
Augusta o privi pe cameristă.
- Du-te și bea o ceașcă de cafea cu prietenele tale în bucătărie, Betsy. O să-l trimit pe Scruggs să te
cheme când plec.
- Da, domnișoară.
Betsy făcu o plecăciune, apoi se alătură micului grup de cameriste și însoțitori care veniseră
împreună cu stăpânele lor în vizita de după-amiază. Bucătăriile conacului Arbuthnott erau
întotdeauna pline.
Scruggs porni spre intrarea în salon cu un pas încet, puțin lateral, ca un crab uriaș. Deschise ușa,
făcând o grimasă evidentă ca să arate cât de neplăcută îi era sarcina. Augusta păși înainte și pătrunse
într-o altă lume.
O lume în care putea să simtă, cel puțin pentru câteva ore, că ajunsese acasă. După moartea fratelui
ei tânjise în fiecare zi să simtă asta din nou.
Augusta știa că atât Sir Thomas, cât și Claudia se străduiseră din răsputeri să o facă să se simtă ca
acasă. Și ea încercase să-i convingă că simțea într-adevăr că face parte din familia lor. Adevărul
însă era că Augusta se simțea ca o intrusă. Sir Thomas și Claudia erau Ballingeri tipici din
Hampshire, cu aerele lor sobre, gânditoare, și obiceiurile lor intelectuale. Nici unul, nici cealaltă n-
ar fi putut să o înțeleagă vreodată cu adevărat.
Aici însă, la intrarea în salonul lui Lady Arbuthnott, Augusta se simțea ca și când și-ar fi găsit, dacă
nu o casă, cel puțin o companie după sufletul ei.
Salonul era în clubul Pompeia, unul din cele mai proaspete, mai neobișnuite și mai exclusiviste
cluburi din întreaga Londră. Domnișoarele nu se puteau înscrie decât dacă aveau o invitație,
desigur, iar non-membrele nu aveau nici cea mai vagă idee ce se întâmpla de fapt în salonul lui
Lady Arbuthnott.
Cei care nu știau mare lucru presupuneau că Lady Arbuthnott se amuză conducând un salon banal
pentru tinerele domnișoare din Londra, dar Pompeia era mult mai mult de atât. Era un club modelat
după specificul clubului pentru gentlemani, clubV, unde se întâlneau domnișoarele cu mentalități
moderne și planuri nonconformiste din înalta societate.
Clubul fusese denumit Pompeia la sugestia Augustei, care se inspirase după numele soției de care
Cezar divorțase fiindcă nu avea reputația curată pe de-a-ntregul. Era un nume potrivit pentru
domnișoarele din club. Deși proveneau din familii bune, societatea în general le considera Originale
în cel mai bun caz.
Pompeia fusese făcut să semene cu un club al gentlemanilor din multe puncte de vedere, însă
mobilierul și decorul îi dădeau un aer categoric feminin.
Pereții erau zugrăviți în galben-deschis și împânziți de portrete ale unor femei renumite din
vremurile de demult. Într-un capăt era expus un portret al lui Panthia, vindecătoarea, iar lângă ea era
un tablou drăguț cu Eurydice, mama lui Filip al II-lea al Macedoniei. Era înfățișată în timp ce
dezvăluia un monument în cinstea educației.
Deasupra șemineului era un tablou cu Sappho scriind un poem și ținând o liră. Cleopatra privea de
pe perete de la celălalt capăt al salonului, așezată pe tronul Egiptului. Celelalte tablouri și statui le
înfățișau pe zeițele Artemis, Demeter și Iris într-o serie de posturi grațioase.
Mobila era în stil clasic și peste tot erau împrăștiate cu artă piedestale, urne și colonade care dădeau
camerei un aer de templu grecesc.
Clubul punea la dispoziția membrelor multe din facilitățile pe care le ofereau alte localuri, ca
White's, Brooks's sau Watier's. Într-unul din alcovuri era o cameră pentru servit cafeaua, iar în
celălalt se juca cărți. Seara târziu, domnișoarele cărora le plăcea să deguste vinuri sau băuturi
exotice se așezau la mesele acoperite cu postav de la bar, purtând încă rochiile de seară în care
dansaseră la baluri mai devreme.
Cu toate acestea, conducerea nu permitea jocurile pe mize mari. Lady Arbuthnott spusese categoric
că nu vroia să se trezească cu soți furioși care să întrebe de ce soțiile lor pierduseră atâția bani în
salonul ei.
De asemenea, înăuntru se găseau în permanență ziarele din fiecare zi, între care Times și Morning
Post, precum și un bufet rece, sherry, ceai și prăjituri cu fructe.
Augusta intră cu pași mari și se lăsă imediat învăluită de atmosfera plăcută și relaxată. O femeie
grăsuță, cu păr blond, era așezată la o masă de scris. Își ridică privirea, iar Augusta își înclină capul
când trecu pe lângă ea.
- Cum merge cu poezia, Lucinda? întrebă Augusta.
În ultima vreme toată lumea se trezise din senin să scrie. Singura care scăpase de chemarea muzelor
era Augusta, care se mulțumea doar să citească romanele la modă.
- Foarte bine, mulțumesc. Arăți în formă în dimineața asta. Vești bune, presupun?
Lucinda îi aruncă un zâmbet plin de înțelesuri.
- Mulțumesc, Lucinda. Da, să spunem că da. E uluitor cât de mult te poate binedispune un sfârșit de
săptămână la țară.
- Și cât de bine îi face reputației tale.
- Exact.
Augusta traversă salonul și se opri la celălalt capăt, unde două femei savurau o ceașcă de ceai în
fața șemineului.
Lady Arbuthnott, patroana clubului Pompeia, cunoscută tuturor membrelor pur și simplu ca Sally,
purta un șal indian, călduros, peste o rochie elegantă cu mâneci lungi de culoarea ruginii. Era
așezată în scaunul cel mai apropiat de flăcări, de unde putea vedea întreaga cameră. Ca întotdeauna,
postura ei era elegantă și grațioasă. Părul ei era prins într-o coafură înaltă, modernă. Cu mulți ani în
urmă, farmecele lui Lady Arbuthnott fuseseră deliciul înaltei societăți.
Sally era o femeie înstărită, rămasă văduvă cu treizeci de ani din urmă, la scurt timp după ce se
căsătorise cu un viconte foarte cunoscut. Averea ei îi permitea să cumpere haine scumpe,
extravagante, dar nici chiar cele mai scumpe mătăsuri și museline nu mai puteau ascunde
fragilitatea și slăbiciunea aduse de boala care o nimicea încetul cu încetul.
Pentru Augusta, boala ei era aproape la fel de greu de îndurat ca și pentru Sally însăși. Știa că,
atunci când avea să o piardă pe Sally, avea să treacă din nou prin același calvar ca și atunci când își
pierduse mama.
Cele două se întâlniseră pentru prima oară la o librărie. Amândouă căutau cărți de istorie. Se
împrieteniseră imediat, iar relația lor devenise tot mai strânsă cu fiecare săptămână. Deși erau de
vârste atât de diferite, erau apropiate prin experiențele prin care trecuseră, dar și prin simțul
aventurii și pasiunea lor pentru lucruri neobișnuite. Pentru Augusta, Sally devenise o a doua mamă.
Pentru Sally, Augusta era fiica pe care nu o avusese niciodată.
Sally devenise mentorul Augustei în multe privințe, dar o învățase mai ales cum să acceadă în
cercurile cele mai selecte din înalta societate. Sally avea o legiune întreagă de prieteni și cunoștințe
printre familiile înstărite, companie căreia o prezentase cu entuziasm și pe Augusta. Sociabilă din
fire, Augusta își găsise repede locul ei printre ceilalți.
Sally și Augusta se distraseră copios plimbându-se prin Londra luni întregi. Apoi însă, Sally
începuse să obosească tot mai repede. Nu trecuse mult și era clar că se îmbolnăvise și că boala era
gravă. Așa că se retrăsese în propria ei casă, iar Augusta crease clubul Pompeia ca să o mai amuze
puțin.
În ciuda ravagiilor bolii, Sally își păstrase încă simțul umorului și inteligența ascuțită. Privirea ei se
înveseli imediat când își întoarse capul și o văzu pe Augusta.
Tânăra femeie așezată lângă Lady Arbuthnott își ridică și ea privirea, iar ochii ei negri, drăguți,
deveniră neliniștiți. Rosalind Morrissey nu era doar singura moștenitoare a unei averi considerabile,
ci și foarte atrăgătoare, cu păr castaniu și sâni împliniți.
- Ah, scumpa mea Augusta, spuse apăsat Sally când Augusta se aplecă să o sărute drăgăstos pe
obraz. Ceva îmi spune că ai avut succes, hmmm? Biata Rosalind e foarte supărată de câteva zile
încoace. Trebuie să o înveselim cumva.
- Cu mare plăcere. Poftim, Rosalind, uite jurnalul tău. Să nu te aștepți la complimente din partea
lordului Enfield, dar ce mai contează?
Augusta îi întinse cărticica cu coperte de piele.
- L-ai găsit!
Rosalind sări în picioare și apucă jurnalul.
- Nici nu-mi vine să cred, spuse, îmbrățișând-o repede pe Augusta. Cât de ușurată mă simt! Cum aș
putea să-ți mulțumesc? Ai avut vreo problemă? A fost periculos? Enfield știe că l-ai luat?
- Ei bine, lucrurile n-au mers chiar așa cum plănuisem, recunoscu Augusta, așezându-se în fața lui
Sally. Și cred că ar fi bine să discutăm despre asta chiar acum.
- Ce s-a întâmplat? întrebă curioasă Sally. Te-a prins cineva?
Augusta strâmbă din nas.
- Lordul Graystone în persoană m-a prins când încercam să recuperez jurnalul. Cine l-ar fi crezut în
stare să se plimbe prin conac la o oră așa târzie? Eu una mă așteptam să-l găsesc scriind vreun tratat
despre cine știe ce moșneag din Grecia antică, și asta dacă ar fi fost măcar treaz. Dar nu, trebuia să
intre și el în librărie cu calmul lui enervant chiar când eram în genunchi după biroul lui Enfield.
- Graystone.
Rosalind se lăsă pe spate cu o expresie îngrozită.
- Înfumuratul ăla? Te-a văzut? Mi-a văzut jurnalul?
Augusta clătină din cap încurajator:
- Nu te teme, Rosalind, Graystone nu știa că e jurnalul tău. Dar da, el m-a descoperit în bibliotecă.
Apoi, Augusta se încruntă spre Sally cu o expresie gânditoare:
- Trebuie să vă povestesc totuși cât de straniu a fost totul. Graystone părea să știe că voi fi acolo.
Știa chiar că vreau să fur ceva din birou. El a fost cel care a descuiat sertarul cu o bucată de sârmă.
Dar n-a vrut să-mi spună de unde știa ce știa.
Rosalind își duse o mână la gură și ochii ei negri se făcură și mai mari.
- Dumnezeule, cred că avem o spioană printre noi.
Sally scoase un sunet liniștitor.
- Sunt sigură că nu ai de ce să-ți faci griji. Îl știu pe Graystone de ani de zile. Conacul lui e abia la
celălalt capăt al străzii. Vă spun din experiență că e genul de bărbat care știe mereu lucruri
neașteptate.
- Mi-a dat cuvântul de onoare că nu va spune nimănui ce s-a întâmplat și tind să-l cred, spuse încet
Augusta. În ultimele luni s-a apropiat tot mai mult de unchiul meu. Cred că a făcut asta doar ca să
mă protejeze, crezând astfel că-i face o favoare lui Sir Thomas.
- Să mai știți un lucru despre Graystone, spuse blând Sally. Știe să păstreze secrete.
Rosalind îi aruncă o privire neliniștită:
- Ești sigură?
- Absolut.
Sally duse ceașca de ceai la buzele ei palide, sorbi puțin, apoi așeză ceașca și farfurioara pe măsuța
de lângă ea.
- În regulă, dragele mele. Mulțumită curajului Augustei și abilității mele de a obține invitații de pe o
zi pe alta am reușit să trecem cu bine și peste această aventură. Până la urmă, și Lady Enfield îmi
datora câteva favoruri. Dar voi profita totuși de ocazie ca să vă spun câteva lucruri.
- Îmi imaginez ce vrei să ne spui, murmură Augusta, turnându-și o ceașcă de ceai. Dar nu e nevoie.
Lordul Graystone mi-a ținut o predică întreagă, pe cuvânt de onoare. Iar din toată povestea lui
Rosalind am tras destule învățăminte. N-am de gând să scriu niciodată ceva ce ar putea fi folosit
împotriva mea mai târziu.
- Și nici eu n-o să mai fac asta vreodată.
Rosalind Morrisey strânse la piept jurnalul.
- Omul ăla e o bestie.
- Cine, Enfield?
Sally zâmbi trist.
- Da, când vine vorba de femei e un ticălos fără măsură. Așa a fost dintotdeauna. Dar nimeni nu
poate spune că nu s-a luptat vitejește în război.
- Nici nu știu ce mi-a plăcut la el, spuse Rosalind. Mai degrabă prefer compania cuiva ca lordul
Lovejoy. Ce știi de el, Sally? Întotdeauna ești la curent cu ultimele noutăți, chiar dacă abia mai ieși
din casă.
- Nu trebuie să plec nicăieri ca să aflu ultimele on dit, zâmbi Sally. Mai devreme sau mai târziu,
cineva o să ajungă și la Pompeia cu noutăți. Cât despre Lovejoy, nu demult am început să aud și eu
de farmecele lui. Se pricepe la multe lucruri, din câte mi s-a spus.
Sally îi aruncă o privire Augustei.
- Povestește-ne, Augusta.
- Am dansat cu el la balul de la casa Lofenbury săptămâna trecută, spuse Augusta, amintindu-și de
baronul zâmbitor, cu păr roșcat și ochi verzi și strălucitori. Trebuie să recunosc că a fost destul de
palpitant să valsez cu el. Și pare destul de misterios, din câte știu. Nimeni nu știe prea multe despre
el.
- Cred că e ultimul bărbat din familia lui. Am auzit ceva de o proprietate în Norfolk.
Sally strânse din buze.
- Dar nu știu cât de mare îi este averea, așa că ai face bine să nu te îndrăgostești de încă un bărbat
care-ți vrea doar averea, Rosalind.
Rosalind gemu.
- De ce toți bărbații interesanți au cel puțin o problemă insurmontabilă de caracter?
- Uneori se întâmplă exact opusul, oftă Augusta. Uneori, cel mai interesant bărbat din preajmă
judecă o femeie mult prea aspru deși ea e îndrăgostită de el.
- Iarăși vorbim despre Graystone? întrebă Sally, aruncându-i o privire pătrunzătoare Augustei.
- Mă tem că da, recunoscu Augusta. Practic a recunoscut că are o listă de domnișoare dintre care o
va alege pe viitoarea contesă de Graystone.
Rosalind încuviință sobru.
- Am auzit și eu de acea listă. Oricine ar fi aleasa, va avea mult de lucru ca să devină la fel de bună
ca prima lui soție, Catherine, care a murit la naștere în primul an al căsniciei lor. Deși n-au fost
căsătoriți decât un an, Graystone nu a uitat-o niciodată.
- Presupun că era un model de virtute? întrebă Augusta.
- Un adevărat monument, sau cel puțin așa se spune, explică Rosalind cu o expresie tristă. Poți să
întrebi pe oricine. Mama mea îi cunoștea pe amândoi. De multe ori mi-o dădea pe Catherine ca
exemplu. Am întâlnit-o și eu o dată sau de două ori când eram mai tânără și trebuie să mărturisesc
că mi s-a părut destul de înfumurată. Într-adevăr însă, era frumoasă ca o Madonna dintr-un tablou
italian.
- Se spune că o femeie virtuoasă e mai de preț un pumn de nestemate, murmură Sally, dar cred că
mulți bărbați descoperă singuri că și virtutea, și frumusețea depind de cine le judecă. Se prea poate
ca Graystone să nu caute o femeie la fel ca și Catherine.
- Oh, sunt sigură că asta caută, o asigură Augusta. Și eu am momente lucide în care îmi dau seama
cât de enervant ar fi ca soț pentru o femeie spontană și temperamentală ca mine.
- Dar în momentele în care nu ești lucidă? întrebă blând Sally.
Augusta făcu o grimasă.
- În clipele mele cele mai negre mă gândesc să citesc și eu lucrările lui Tacitus și Herodot, să renunț
la toate pretențiile legate de drepturile femeilor și să-mi comand o garderobă întreagă de rochii
demodate și fără decolteu. Bine măcar că am descoperit că dacă beau un ceai și mă odihnesc puțin
îmi trece repede.
- Dumnezeule, sper că da. Nu mi te pot imagina comportându-te ca un monument de virtute.
Sally izbucni într-un hohot de râs, iar sunetul le făcu pe toate domnișoarele prezenți să se întoarcă
spre cele trei scaune de lângă foc. Membrele de la Pompeia își zâmbiră una alteia cu subînțeles. Era
bine să-și vadă stăpâna simțindu-se bine.
Scruggs, care tocmai deschisese ușa de la salon, părea să fi auzit și el hohotul de râs. Augusta își
ridică din întâmplare privirea și îl văzu uitându-se la Sally pe sub sprâncenele lui groase. O clipă i
se păru că zărește ceva nostalgic, visător, în expresia lui.
Apoi ochii uluitor de albaștri ai lui Scruggs îi întâlniră pe ai ei și valetul înclină din cap, apoi se
întoarse. Augusta își dădu seama, surprinsă, că Scruggs îi mulțumea că îi dăruise stăpânei lui un
moment vesel.
Câteva minute mai târziu, în drum spre ieșire, Augusta se opri să vadă ultimele rânduri din caietul
așezat pe un piedestal ionic lângă fereastră.
O anume domnișoară L.C. pusese pariu cu domnișoara D.P. pe o sumă micuță că Lordul Graystone
avea să-i ceară mâna „Îngerașului” înainte de sfârșitul lunii.
Dintr-un motiv anume, Augusta se simți extrem de iritată în următoarele câteva ore.
- Îți jur, Harry, am văzut pariul în caietul de la Pompeia. Cât de amuzant.
Peter Sheldrake se întinse în fotoliul de piele și îi aruncă o privire lui Graystone pe deasupra
paharului cu vin de Porto.
- Mă bucur că te amuză. Pe mine nu.
Harry își lăsă pana de scris la o parte și își ridică paharul.
- Normal că nu te amuză, nu-i așa? zâmbi Peter. Nu pari să te distrezi deloc căutându-ți viitoarea
soție. În toate cluburile din oraș se pun pariuri, deci nici nu mă surprinde că și la Pompeia se
întâmplă asta. Domnișoarele din grija lui Sally fac tot posibilul să copieze cluburile bărbătești. Deci,
e adevărat?
- Ce să fie adevărat?
Harry se încruntă la prietenul lui mai tânăr. Peter Sheldrake suferea de plictiseală acută, la fel ca
mulți alți bărbați din înalta societate – mai ales cei care, la fel ca Peter, tocmai se întorseseră de pe
continent după câțiva ani de joacă de-a războiul cu armatele lui Napoleon.
- Nu glumi cu mine, Graystone. Ai de gând să-i ceri voie lui Sir Thomas să-i curtezi fiica? repetă
răbdător Peter. Haide, Harry, dă-mi un indiciu ca să pot să profit și eu puțin. Știi că-mi place să
câștig pariuri, doar sunt și eu bărbat.
Peter se opri să rânjească, apoi încheie:
- Deși nu doar bărbații fac pariuri.
Harry rămase gânditor.
- Crezi că Claudia Ballinger ar fi o contesă potrivită?
- Doamne, în nici un caz. E vorba de Îngeraș. E un monument de virtute. O femeie cu totul la locul
ei. O să fiu foarte sincer: seamănă prea mult cu tine. N-ați face decât să vă încurajați unul pe altul în
cele mai proaste obiceiuri. După o lună de căsătorie v-ați plictisi groaznic unul de altul. Întreab-o și
pe Sally dacă nu mă crezi. Și ea spune la fel.
Harry ridică din sprâncene.
- Spre deosebire de tine, Peter, mie nu-mi trebuie tot felul de aventuri. Și nici nu vreau o soție
aventuroasă.
- Ei bine, aici te înșeli profund. M-am gândit destul de mult încât să ajung la concluzia că tu ai de
fapt nevoie de o femeie căreia să-i placă distracția și aventurile.
Peter se ridică în picioare și se trase la fereastră. Nu mai avea astâmpăr.
Lumina după-amiezii poposi pe buclele lui aurii, atent coafate, și îi lumină profilul chipeș. Ca
întotdeauna, Peter era îmbrăcat într-o ținută dintre cele mai moderne. Avea o cravată cu un nod
elegant și o cămașă albă, scrobită, care se potrivea perfect cu haina croită la comandă și pantalonii
strâmți.
- Tu ai nevoie de aventură, Sheldrake, observă încet Harry. De când te-ai întors în Londra nu faci
altceva decât să te plictisești. Te preocupă prea mult hainele tale, bei prea mult și joci sume prea
mari.
- Iar tu te ascunzi în cărțile tale cu greci și romani. Haide, Harry, fii sincer. Recunoaște că și ție ți-e
dor de viața pe care am dus-o pe continent.
- Absolut deloc. Chiar îmi plac grecii și romanii mei. Oricum, s-a terminat în fine și cu Napoleon și
am destule îndatoriri aici, în Anglia.
- Da, știu. Trebuie să te ocupi de proprietăți, de titluri, de responsabilități. Trebuie să te însori și vrei
un moștenitor.
Peter sorbi o înghițitură lungă de vin.
- Nu sunt singurul care are responsabilități, spuse Harry cu subînțeles.
Peter ignoră remarca.
- Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ești unui din cei mai importanți spioni ai lui Wellington. Ai
lucrat cu zeci de agenți ca mine care au aflat absolut tot ce vroiai să știi. Ai descifrat cele mai
importante cifruri ale francezilor. Amândoi ne-am riscat viața ca să furăm hărțile inamicului înainte
de câteva bătălii decisive. Așa că nu-mi spune mie că nu ți-e dor de asta câtuși de puțin.
- Prefer mai degrabă să descifrez texte în greacă și latină decât să mă chinui cu depeșe militare
scrise cifrat cu cerneală invizibilă. Te asigur că istoriile lui Tacitus sunt mult mai interesante pentru
mine ca gândurile unor agenți francezi.
- Amintește-ți de fiorii și de pericolele pe care le-ai trăit în fiecare zi în ultimii ani. Amintește-ți de
jocurile mortale pe care le-ai jucat cu agentul francez, Păianjenul. Cum de nu ți-e dor deloc de toate
astea?
Harry ridică din umeri.
- Singurul meu regret legat de Păianjen e că n-am reușit să-l demascăm până la urmă și să-l judecăm
așa cum merită. Cât despre fiori și pericole, niciodată n-am căutat cu dinadinsul acțiunea. Sarcinile
pe care le-am îndeplinit mi-au fost mai mult sau mai puțin impuse.
- Dar tot te-ai descurcat de minune.
- M-am ocupat de îndatoriri cât de bine am putut și acum războiul s-a terminat. Era și timpul, din
punctul meu de vedere. Tu ești cel care încă mai caută riscuri periculoase, Sheldrake. Și trebuie să-ți
spun că le găsești în locurile cele mai ciudate. Îți place să faci pe valetul?
Peter făcu o grimasă. Ochii lui albaștri, strălucitori, se întoarseră amuzați spre Harry.
- Nu e ca și când aș seduce o soție de general francez sau aș porni în căutarea unor documente
secrete, dar rolul lui Scruggs are și el micile lui plăceri. Să nu mai spun cât de mult îmi face plăcere
să o văd pe Sally simțindu-se bine. Mă tem că nu va mai fi multă vreme printre noi, Harry.
- Știu. E o femeie galantă. A reușit să obțină niște informații extrem de valoroase aici, în Anglia, în
timpul războiului. A riscat mult pentru țară.
Peter încuviință cu o privire gânditoare.
- Lui Sally i-au plăcut întotdeauna intrigile, la fel ca și mie. Avem multe lucruri în comun și mă
bucur că pot să-i păzesc dragul ei club. Pompeia e lucrul ei cel mai de preț acum. Îi face mare
plăcere să-și petreacă timpul acolo. Poți să-i mulțumești prietenei tale băiețoase pentru asta.
Harry făcu o grimasă.
- Sally mi-a povestit că ideea asta năstrușnică cu un club pentru femei care să emuleze unul pentru
bărbați a venit de la Augusta Ballinger. Pe undeva nu mă surprinde.
- Ha. Dacă o știi pe Augusta Ballinger n-ai de ce să fii surprins. Tot timpul se întâmplă câte ceva
interesant în preajma ei, dacă înțelegi ce vreau să spun.
- Din nefericire, cred că înțeleg.
- Sunt convins că domnișoara Ballinger s-a gândit să înființeze Pompeia doar ca să o amuze pe
Sally.
Peter ezită cu o expresie gânditoare.
- Domnișoara Ballinger e o fire blândă chiar și cu servitorii. Chiar mi-a dat un fel de medicament
pentru reumatism azi. Prea puține domnișoare din înalta societate se obosesc cu un valet, darămite
să se mai preocupe și de reumatismul lui.
- Nu știam că suferi de reumatism, spuse sec Harry.
- Eu nu. Scruggs da.
- Păzește bine Pompeia, Sheldrake. Nu vrea ca domnișoara Ballinger să aibă probleme din cauza
clubului ei ridciol.
Peter ridică o sprânceană.
- Te îngrijorează reputația ei fiindcă ești prieten cu unchiul ei?
- Nu întocmai.
Harry începu să se joace cu pana de scris de pe birou. Apoi adăugă încet:
- Am încă un motiv ca să vreau să o țin departe de scandaluri.
- Aha, știam eu.
Peter sări spre birou și își trânti paharul gol pe suprafața lustruită cu o expresie triumfătoare.
- O să faci cum te-am sfătuit eu și Sally și o să o treci pe listă, nu-i așa? Recunoaște. Augusta
Ballinger o să fie pe faimoasa ta listă de candidate pentru rolul de Contesă de Graystone.
- Mă simt descumpănit că toată Londra se preocupă de planurile mele de căsătorie.
- E din cauza felului în care îți cauți o soție, desigur. Toată lumea a auzit de lista ta. Ți-am spus,
peste tot se fac pariuri.
- Da, mi-ai spus.
Harry își studie atent paharul de vin.
- Pentru ce sumă s-a pariat în Pompeia?
- Pentru zece lire că o să o ceri în căsătorie pe Îngeraș până la sfârșitul lunii.
- Dacă tot veni vorba, intenționez să-i cer mâna domnișoarei Ballinger chiar în după-amiaza asta.
- La naiba, omule, izbucni Peter, nu pe Claudia. Știu că ți se pare că ar fi o contesă așa cum ar
trebui, dar n-ai ce să cauți cu o domnișoară care poartă peruci și crinoline. Ai nevoie de un soi fel de
femeie, iar Îngerașul are nevoie de un alt soi de bărbat. Nu fii prostuț, Harry.
Harry ridică din sprâncene.
- M-ai văzut tu vreodată să fiu prostuț?
Ochii lui Peter se îngustară, apoi bărbatul zâmbi încet.
- Nu, lordul meu, niciodată. Deci așa stau lucrurile, da? Excelent. Excelent. N-o să-ți pară rău.
- Eu nu sunt așa de sigur, spuse amar Harry.
- Atunci lasă-mă să pun problema altfel: cel puțin n-o să te plictisești. Deci o să-i ceri mâna
Augustei azi după-amiază, da?
- Doamne sfinte, nu. N-am de gând să-i cer deloc mâna Augustei. După-amiază o să-i cer
permisiunea lui Sir Thomas să-i cer mâna nepoatei lui.
Peter îl privi pierdut.
- Dar Augusta? N-ar trebui totuși să o întrebi personal mai întâi? Are douăzeci și patru de ani,
Graystone, nu mai e o școlăriță.
- Suntem amândoi de acord că nu sunt un idiot, Sheldrake. N-am de gând să las o decizie atât de
importantă la latitudinea unui Ballinger din Northumberland.
Peter își păstră expresia pierdută, apoi înțelese în sfârșit și izbucni într-un hohot de râs.
- Înțeleg complet. Noroc, prietene. Aci, te rog să mă scuzi, dar o să dau o raită pe la câteva din
cluburile mele. Vreau să mă înscriu și eu la câteva pariuri. Nimic mai bun ca o informație în
exclusivitate, nu-i așa?
- Așa e, admise Harry, amintindu-și de câte ori atât viața lui, cât și viețile altora depinseseră de o
informație pe care nu o mai știa nimeni.
Spre deosebire de prietenul său neastâmpărat, Harry era bucuros că terminase cu asta.
La ora trei în aceeași după-amiază, Harry fu condus în biblioteca lui Sir Thomas Ballinger.
Sir Thomas era încă în putere. Deși își petrecuse viața studiind literatura clasică, era totuși lat în
umeri și vânjos. Părul lui, odată blond, era acum argintiu și începuse să se rărească în creștet, iar
mustața lui atent tunsă era cenușie. Purta o pereche de ochelari pe care și-o scoase când își ridică
privirea să-și vadă oaspetele. Când îl recunoscu venind pe Harry zâmbi larg.
- Graystone. Mă bucur să te văd. Ia un loc. Chiar vroiam să te vizitez. Am găsit o traducere
interesantă a unui text francez despre Cezar care cred că ți-ar plăcea și ție.
Harry zâmbi și se așeză de cealaltă parte a șemineului.
- Sunt sigur că e un text fascinant, dar va trebui să vorbim despre asta altă dată. Astăzi sunt aici
dintr-un alt motiv, Sir Thomas.
- A, da?
Sir Thomas îi aruncă o privire înțelegătoare prietenului său și turnă două pahare de brandy.
- Despre ce e vorba, domnule?
Harry luă paharul care i se oferea și se lăsă pe spate în scaun, apoi își studie prelung gazda.
- Amândoi suntem de modă veche în unele privințe, domnul meu. Sau cel puțin așa mi s-a spus.
- Tradițiile își au valoarea lor, cred eu. Să toastăm pentru vechii greci și romani.
Sir Thomas își ridică paharul într-un toast.
- Pentru vechii greci și romani, spuse Harry, luând o înghițitură de brandy și lăsând apoi paharul din
mână. Am venit să cer mâna domnișoarei Ballinger, Sir Thomas.
Sprâncenele groase ale lui Sir Thomas se ridicară și privirea îi deveni gânditoare.
- Înțeleg. Domnișoara Ballinger știe că îmi ceri asta?
- Nu, domnule, încă nu am discutat cu ea. După cum ți-am spus, sunt de modă veche în unele
privințe. Înainte de toate am vrut să am încuviințarea dumitale.
- Dar desigur, lordul meu. E foarte bine. E plăcerea mea să ți-o dau cu toată binecuvântarea. Claudia
e o domnișoară inteligentă și serioasă, dacă-mi permiți. Are maniere impecabile. Seamănă cu mama
ei, să știi. A încercat chiar să scrie o carte, la fel ca soția mea. Soția mea scria manuale pentru
tinerele școlărițe, să știi. A avut mult succes cu asta.
- Cunosc și eu manualele scrise de Lady Ballinger. Sunt excelente, Sir Thomas. Și fiica mea învață
după ele. Însă...
- Da, sunt sigur că Claudia va fi o contesă ireproșabilă și te primesc în familie cu deosebită plăcere.
- Mulțumesc, Sir Thomas, dar nu vorbeam de Claudia, deși fiica dumitale este într-adevăr
fermecătoare.
Sir Thomas se holbă la el.
- Nu Claudia, lordul meu? Nu cumva vrei să spui... dar nu se poate...
- Intenționez să mă căsătoresc cu Augusta Ballinger, dacă mă vrea și ea.
- Augusta?
Sir Thomas făcu ochi mari. Luă o înghițitură de brandy și se înecă imediat. Fața îi luă o nuanță
vișinie și începu să tușească și să scuipe, fluturând din mâini. Vroia să râdă, dar era prea surprins.
Harry se ridică în picioare cu calm și își lovi gazda între umeri.
- Știu ce vreți să spuneți, Sir Thomas. E o idee puțin neobișnuită, nu-i așa? Și eu am reacționat la fel
când mi-a venit prima oară. Dar acum m-am obișnuit.
- Augusta?
- Da, Sir Thomas, Augusta. Îmi permiți să-i cer mâna?
- Cu siguranță, domnule, spuse prompt Sir Thomas. Dumnezeu știe că la vârsta ei n-o să mai aibă
parte de o ofertă la fel de bună.
- Într-adevăr, încuviință Harry. Și totuși, fiind vorba de Augusta și nu de Claudia, trebuie să ne
așteptăm la un răspuns, să zicem, imprevizibil.
- Al naibii de imprevizibil, spuse posomorât Sir Thomas. Toată familia din Northumberland are
imprevizibilitatea în sânge, Graystone. E o trăsătură nefericită de caracter, dar n-am ce să le fac.
- Înțeleg. Având în vedere această nefericită trăsătură de caracter, poate ar fi mai bine dacă am
pune-o pe Augusta în fața faptului împlinit. Poate ar fi mai ușor pentru ea ca decizia să nu-i aparțină
deloc, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Sir Thomas îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Harry pe sub sprâncene.
- Sugerezi cumva să vorbesc cu ziarele înainte să-i ceri mâna nepoatei mele?
Harry încuviință.
- După cum spuneam, Sir Thomas. Ar fi mai eficient dacă Augusta nu ia parte la decizie.
- Ești al naibii de isteț, spuse impresionat Sir Thomas. O idee genială, Graystone. Absolut genială.
- Mulțumesc, dar am bănuiala că greul de-abia acum începe, Sir Thomas. Ceva îmi spune că voi
avea nevoie de istețime și de mult noroc ca să-i pot face față Augustei.

3
- Ai trimis deja vorbă la ziare? Unchiule Thomas, nu-mi vine să cred. Ce dezastru! În mod sigur e
vorba de o greșeală!
Augusta se plimba în sus și în jos prin bibliotecă, șocată încă de vestea că unchiul ei acceptase o
cerere în căsătorie în numele ei. Era furioasă și încruntată și se străduia din răsputeri să se
gândească la o cale de ieșire dintr-o situație atât de groaznică.
Abia se întorsese după ce ieșise puțin la plimbarea pe cal de după-amiază prin parc. Încă mai purta
costumul elegant de călărie de culoarea rubinului, finisat cu funii aurite în stil militar. Pe cap mai
avea încă pălăria asortată, cu o singură pană roșie, și încă nu îți scosese cizmele cenușii de piele. Un
servitor o anunțase că Sir Thomas are un mesaj pentru ea, așa că se grăbise să ajungă direct la
bibliotecă.
Doar ca să aibă parte apoi de șocul vieții ei.
- Cum ai putut să faci așa ceva, unchiule Thomas? Cum ai putut să faci o asemenea greșeală?
- Nu a fost nici o greșeală, spuse vag Sir Thomas. Graystone părea să știe ce face.
După ce își anunțase nepoata ce hotărâse împreună cu Harry din fotoliul lui, Sir Thomas se
întorsese imediat la cartea pe care o citea dinainte de sosirea Augustei.
- Dar trebuie să fie o greșeală la mijloc. Graystone nu m-ar vrea niciodată pe mine, spuse Augusta,
încercând disperată să înțeleagă ce se întâmplase. E clar că i-a cerut mâna Claudiei și nu ai înțeles tu
bine.
- Nu cred, spuse Sir Thomas, afundându-se și mai adânc în lectură.
- Haide, unchiule Thomas. Știi cum ai obiceiul să te gândești aiurea din când în când. De multe ori
încurci numele meu și al Claudiei, mai ales când citești o carte, ca acum.
- Și de ce nu? Amândouă ați fost numite după împărați ai vechii Rome, se scuză Sir Thomas.
Bineînțeles că mai greșesc din când în când.
Augusta scoase un geamăt. Își știa bine unchiul: când Sir Thomas se gândea la greci și romani era
imposibil să-i captezi atenția în întregime. În mod sigur fusese la fel de absent și când Graystone îl
vizitase. Deci nu era de mirare că se produsese o confuzie.
- Nu-mi vine să cred că ai făcut ceva așa de drastic fără să mă întrebi măcar.
- Graystone va fi un soț fără cusur, Augusta.
- Nu vreau un soț fără cusur. De fapt, nu vreau nici un fel de soț. Cu atât mai puțin unul fără cusur.
Ce naiba înseamnă asta? Fără cusur. Un cal e fără cusur.
- Fata mea, adevărul e că n-o să mai ai o ofertă așa de bună.
- Sunt sigură că nu. Dar nu-ți dai seama că nu vorbea de mine, unchiule Thomas? Sunt aproape
sigură de asta.
Augusta se răsuci pe călcâie, iar cutele roții ale costumului de călărie îi urmară mișcarea.
- Oh, unchiule Thomas, nu vreau să fiu așa nervoasă cu tine. Nu am uitat cât de bun și de generos ai
fost cu mine și pentru asta îți voi fi recunoscătoare toată viața, știi asta.
- Și eu îți sunt recunoscător, draga mea, pentru tot ce ai făcut pentru Claudia Sezonul ăsta. Ai scos-o
din carapace și ai transformat-o dintr-un șoarece de bibliotecă într-o adevărată senzație. Mama ei ar
fi fost mândră.
- Nu e nevoie să-mi mulțumești, unchiule Thomas. Claudia e o femeie frumoasă și realizată. Avea
nevoie doar de câteva sfaturi legate de garderobă și de cum să se comporte în înalta societate.
- Pe care i le-ai oferit tu.
Augusta ridică din umeri.
- Am moștenit asta de la mama mea. Primea mereu vizite și de fiecare dată mă mai învăța câte ceva.
Am avut de asemenea ajutor din partea lui Lady Arbuthnott, care are cunoștințe peste tot. Așa că nu
a fost vorba doar de eforturile mele. Țin minte că m-ai însărcinat să o lansez pe Claudia în înalta
societate ca să ies din melancolie, și asta a fost foarte drăguț din partea ta. Serios.
Sir Thomas mormăi surprins.
- Din câte țin minte, nu te-am rugat decât să o însoțești pe Claudia la o singură serată. Tu ai fost cea
care a luat singură inițiativa apoi. Ai transformat-o pe Claudia într-unul din proiectele tale. Iar dacă
tu ești implicată în ceva, draga mea, se întâmplă lucruri fantastice.
- Mulțumesc, unchiule Thomas. Dar trebuie să insist ca Graystone...
- Nu-ți fă griji pentru Graystone. După cum am spus, o să-ți fie un soț fără cusur. E tare ca piatra.
Are bani și are și minte multă. Ce altceva i-ar mai trebui unei femei?
- Unchiule Thomas, nu înțelegi.
- Ești puțin emoționată, atâta tot. Voi, cei din Northumberland, ați fost mereu ușor de emoționat.
Augusta îi aruncă o ultimă privire plină de frustrare și indignare lui Sir Thomas, apoi fugi din
bibliotecă înainte să izbucnească în lacrimi.
Mai târziu, în aceeași seară, Augusta era la fel de furioasă, dar cel puțin nu mai era pe punctul de a
izbucni în plâns, lucru de care era mândră. Tocmai se îmbrăca pentru seratele și petrecerile serii.
Era în plină criză și trebuia să acționeze, nu să se plângă.
Claudia îi studie chipul încruntat al Augustei cu o urmă de îngrijorare. Apoi, cu mișcări grațioase,
naturale, turnă două cești de ceai și îi oferi una verișoarei ei, zâmbind blând.
- Liniștește-te, Augusta. O să fie bine.
- Cum naiba să fie ceva bine când s-a făcut o greșeală atât de groaznică? Dumnezeule, Claudia, nu
înțelegi? E un dezastru. Unchiul Thomas s-a entuziasmat așa de tare că s-a pripit să anunțe toate
ziarele. Mâine dimineață, eu și Graystone o să fim logodiți oficial. După ce apare anunțul,
Graystone nu va mai avea nici o cale onorabilă de ieșire din toată povestea.
- Înțeleg.
- Atunci cum poți să stai acolo și să bei ceai de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic?
Augusta își trânti ceașca și farfurioara pe masă și sări în picioare. Se răsuci pe călcâie, apoi începu
să se plimbe în sus și în jos prin dormitor cu o expresie încruntată.
Era una din puținele dăți în care Augustei nici nu-i păsa cu ce se îmbrăcase. Mintea ei era atât de
răvășită că nu fusese în stare să se concentreze la sarcina de obicei atât de plăcută de a-și alege o
rochie. Camerista ei, Betsy, fusese cea care îi alesese rochia rozalie, cu un decolteu îndrăzneț și
decorat cu trandafiri în miniatură. Tot Betsy alesese și pantofiorii de satin într-o nuanță asortată și
mănușile până la cot. Și tot Betsy se hotărâse ca Augusta să-și poarte părul castaniu într-o coafură
greșească. Buclele care îi curgeau pe umeri tremurau la fiecare pas apăsat al fetei.
- Nu văd care e problema, murmură Claudia. Credeam că îți place Graystone.
- Nu e adevărat.
- Haide, Augusta. Până și tata a remarcat cât te preocupă Graystone. A spus asta chiar ieri.
- Am cerut o copie după unul din tratatele scrise de Graystone despre cine știe ce boșorog roman,
asta-i tot. Așa că nu poți spune că am dat dovadă de cine știe ce afecțiune.
- În orice caz, nu mă surprinde că tata a acceptat oferta lui Graystone în locul tău. A presupus că o
să fii încântată, și chiar așa ar trebui să fii. E o partidă minunată, Augusta. Nu poți să negi asta.
Augusta se opri și îi aruncă o privire exasperată verișoarei sale.
- Dar nu înțelegi, Claudia? Totul e o greșeală. Graystone nu m-ar fi cerut niciodată de soție. Nici
chiar într-o mie de ani. Crede că sunt o băiețoasă, o femeie fără pic de grație care e mereu la un pas
de scandal. Aș fi doar o povară pentru el. Aș fi cea mai nepotrivită contesă care a existat vreodată.
Crede și el asta, și pe bună dreptate.
- Nici vorbă. Ai fi o contesă adorabilă, Augusta, spuse loial Claudia.
Augusta oftă exasperată.
- Mulțumesc, dar te înșeli amarnic. Graystone a fost deja căsătorit cu o femeie potrivită, din câte am
auzit, și nici prin gând nu-mi trece să încerc să mă ridic și eu la același standard.
- Ah, da, a fost căsătorit cu Catherine Montrose, nu-i așa? Îmi amintesc că mama vorbea de ea
uneori. Doamna Monthrose citea cu sfințenie cărțile scrise de mama pentru tinerele domnișoare. A
crescut-o pe Catherine după ele, cred. Iar mama se lădua mereu cum Catherine Monthrose e dovada
că metodele ei dau roade.
- Cât de fascinant.
Augusta merse la fereastră și rămase cu privirea pierdută printre plantele din grădina din spatele
casei.
- Eu și Graystone nu avem absolut nimic în comun, spuse apoi. Avem păreri cu totul opuse când
vine vorba de problemele moderne. Nici nu-i plac femeile liber-cugetătoare. E limpede ca lumina
zilei. Și habar n-are câte lucruri am făcut eu. S-ar sufoca de indignare dacă ar ști măcar jumătate.
- Nu mi-l pot imagina pe lordul Graystone sufocându-se, indiferent de motiv. Și în orice caz, nu
cred că te comporți chiar așa de rău, Augusta.
Augusta făcu o grimasă.
- Ești mult prea de treabă. Crede-mă, Claudia, e imposibil ca Graystone să vrea să mă ia de soție.
- Atunci de ce ți-a cerut mâna?
- Dar nu cred că a făcut-o, spuse mohorâtă Augusta. De fapt sunt sigură că nu. Ți-am spus, totul e
doar o mare greșeală. Sunt convinsă că te-a cerut pe tine de fapt.
- Pe mine?
Ceașca Claudiei căzu pe farfurioară.
- Dumnezeule, dar e imposibil.
Augusta se încruntă:
- Absolut deloc. M-am gândit mult și cred că știu cum s-a întâmplat. Graystone a venit în vizită azi
după-amiază și a cerut mâna unei anume domnișoare Ballinger. Unchiul Thomas a crezut că vorbea
de mine, din moment ce eu sunt mai mare. Dar bineînțeles că s-a înșelat. Tu ești aleasa.
- Serios, Augusta, mă îndoiesc că tata ar fi făcut o greșeală atât de mare.
- Nu, nu, e foarte posibil. Unchiul Thomas ne încurcă mereu. Știi și tu. Gândește-te de câte ori te
strigă pe tine pe numele meu, sau invers. Se preocupă așa de mult de studiile lui că uneori uită de
noi.
- Nu se întâmplă chiar așa des, Augusta.
- Dar trebuie să recunoști că s-a întâmplat, insistă Augusta. Iar în situația de față a încercat cu
siguranță să se convingă pe sine însuși că o să mă mărit în sfârșit. Dacă te gândești mai bine, e chiar
limpede că așa s-a întâmplat. Săracul Graystone.
- Săracul Graystone? Din câte aud e destul de bogat. Cred că are niște proprietăți în Dorset.
- Nu vorbesc de averea lui, spuse nerăbdătoare Augusta. Vreau să spun că o să fie îngrozit să vadă
anunțurile din ziarele de mâine. Îngrozit și fără scăpare. Trebuie să fac ceva chiar acum.
- Ce ai putea să mai faci? E aproape nouă seara. Plecăm la serata lui Bentley în câteva minute.
Augusta strânse hotărâtă din dinți.
- Trebuie să o vizitez în treacăt și pe Lady Arbuthnott în seara asta.
- Te duci din nou la Pompeia? întrebă Claudia cu o urmă de reproș în glas.
- Da. Vrei să vii cu mine?
Nu era prima oară când Augusta o invita pe Claudia la Pompeia, dar știa deja care va fi răspunsul.
- Dumnezeule, nu. După nume îmi dau seama că nu e de mine. Pompeia. Îmi amintește de lipsa de
virtute. Serios, Augusta, cred că petreci mult prea mult timp acolo.
- Te rog, Claudia. Nu și în seara asta.
- Știu cât de mult îți place acolo și știu și că ești prietenă cu Lady Arbuthnott. Și totuși, nu pot să nu
mă întreb dacă nu cumva Pompeia îți încurajează niște trăsături de caracter pe care le ai în sânge,
din moment ce vii din Northumberland. Ar trebui să faci tot posibilul să te abții de la tot felul de
aventuri și riscuri. Mai ales că ești pe cale să devii o contesă.
Ochii Augustei se îngustară. Uneori, Claudia semăna mult prea mult cu mama ei, renumita Lady
Prudence Ballinger.
Mătușa Prudence era autoarea mai multor manuale pentru tinerele domnișoare, cărți cu titluri ca
Instrucțiuni de comportament și bune-maniere pentru domnișoare sau Ghid pentru îmbunătățirea
cunoștințelor tinerelor domnișoare. Claudia intenționa să calce pe urmele mamei ei și lucra din
când în când la un manuscris cu titlul Ghid de cunoștințe folositoare pentru domnișoare.
- Spune-mi ceva, Claudia, spuse încet Augusta. Dacă reușesc să descurc ițele la timp, vrei să te
măriți cu Graystone?
- Nu e nici o greșeală la mijloc.
Claudia se ridică și se îndreptă încet spre ușă. Îmbrăcată cum era, într-o rochie aleasă special de
Augusta ca să o scoată în evidență, arăta într-adevăr angelic. Poalele rochiei elegante, de un bleu
deschis, foșniră blând în jurul pantofiorilor de mătase. Părul ei blond avea cărare pe mijloc și fusese
coafat în stil Madonna. Coafura era completată cu un pieptene mic, cu diamante.
- Dar dacă a fost o greșeală, Claudia?
- Voi face așa cum spune tatăl meu, desigur. Dintotdeauna m-am străduit să fiu o fiică bună. Dar
sunt convinsă că vei descoperi singură că nu e vorba de nici o greșeală. Mi-ai dat niște sfaturi
excelente de când a început Sezonul, Augusta. Acum e rândul meu. Fă tot ce poți ca să-l mulțumești
pe Graystone. Străduiește-te să te porți așa cum ar trebui să se poarte o contesă și sunt convinsă că
te va trata destul de bine. Poate vrei să citești câteva din cărțile mamei mele înainte de nuntă.
Augusta își stăpâni o înjurătură, iar Claudia ieși din cameră și închise ușa în urma ei. Uneori, traiul
cu membrii din Hampshire ai familiei în punea serios răbdarea la încercare.
Fără îndoială, Claudia ar fi fost contesa perfectă pentru Graystone. Augusta și-o putea închipui
chiar, stând la masă cu contele și discutând despre activitățile zilei. Voi face așa cum lordul meu îmi
cere, bineînțeles. În nici două săptămâni aveau să se plictisească groaznic unul de celălalt.
Dar asta era problema lor, își spuse Augusta, oprindu-se în fața oglinzii. Se încruntă văzându-și
reflecția și dându-și seama că nu alesese nici o bijuterie care să se potrivească cu rochia roz.
Augusta deschise o cutie mică de pe noptieră. Înăuntru erau cele mai de preț două lucruri ale ei: o
foaie de hârtie împăturită cu grijă și un colier. Hârtia avea pete urâte, de un maro spălăcit, și pe ea
era scris un poem destul de neplăcut pe care fratele Augustei îl scrisese cu puțin înainte să moară.
Colierul era în stăpânirea femeilor Ballinger din Northumberland de trei generații încoace. Cel mai
recent îi aparținuse mamei Augustei. Era un șirag de rubine roșu-aprins, între care erau diamante
micuțe. Un singur rubin uriaș atârna în centru.
Augusta își prinse cu grijă colierul. Îl purta des. Era tot ce îi rămăsese de la mama ei. Toate celelalte
bijuterii fuseseră vândute pentru ca Richard să-și cumpere un loc în armată.
După ce se asigură că rubinul din mijloc se odihnea chiar deasupra sânilor, Augusta se întoarse
înapoi la fereastră și începu să încropească în grabă un plan.

Trecuse cu puțin de miezul nopții când Harry ajunse acasă de la club. Își trimise servitorii la
culcare, apoi se refugie în sanctuarul bibliotecii. Pe birou avea o scrisoare de la fiica lui, care îi
povestea ce mai învățase, și un raport despre vremea din Dorset.
Harry își turnă un pahar de brandy și se așeză ca să recitească scrisoarea pe care fiica lui o scrisese
cu atâta grijă. Cuvintele îl făcură să zâmbească. Meredith avea nouă ani și era extrem de mândru de
ea. Se pusese serios pe carte și se străduia din răsputeri să învețe și să-și facă tatăl mândru.
Harry alesese personal toate materiile de studiu ale lui Meredith și supraveghea atent fiecare etapă.
Nu avea nevoie de lucruri frivole, cum ar fi pictatul în acuarele sau lectura romanelor. Din punctul
de vedere al lui Harry, capriciile femeiești erau în mare parte din vina a astfel de frivolități. Nu
vroia ca și Meredith să ajungă la fel.
Lecțiile zilnice se desfășurau sub tutela guvernantei lui Meredith, Clarissa Fleming. Clarissa era o
rudă săracă a familiei Fleming, iar Harry era extrem de recunoscător că o avea lângă el. Și mătușa
Clarissa fusese o școlăriță la vremea ei, iar acum îi împărtășea vederile în ceea ce privește educația
unei domnișoare. Era mai mult decât calificată să o învețe pe Meredith ceea ce Harry vroia ca fiica
lui să știe.
Harry lăsă jos scrisoarea, mai sorbi o gură de brandy și se întrebă ce avea să se întâmple în casa lui
atât de ordonată odată ce totul avea să cadă sub sarcina Augustei.
Poate chiar își pierduse mințile.
Harry văzu o mișcare în umbrele din fața ferestrei. Se încruntă într-acolo, dar nu văzu decât
întuneric. Apoi auzi un râcâit slab.
Harry oftă și se întinse după bastonul de abanos pe care îl ținea mereu în apropiere. Era în Londra,
nu pe continent, și războiul se terminase, dar lumea nu avea să-și găsească niciodată pacea cu totul.
Asta era natura umană.
Se ridică ținând bastonul și stinse lampa, apoi se postă lângă fereastră.
Râcâitul se înteți imediat ce ultima rază de lumină se stinse. Părea disperat, constată Harry. Cineva
alerga prin tufișurile de la marginea casei.
O clipă mai târziu, cineva bătu repede în geam. Harry își coborî privirea și văzu o siluetă înfășurată
într-o pelerină cu glugă care se uita prin geam. O mână micuță ieși la iveală în lumina lunii și bătu
din nou.
Era o mână cunoscută.
- La naiba.
Harry se îndepărtă de perete și puse bastonul pe birou, apoi deschise fereastra cu o mișcare smucită,
furioasă, își înfipse amândouă mâinile în pervaz și se aplecă afară.
- Mulțumesc lui Dumnezeu că încă nu v-ați culcat, lordul meu.
Augusta își lăsă gluga pe spate. În lumina palidă a lunii, chipul ei avea o expresie de ușurare.
- Am văzut o lampă aprinsă și am știut că sunteți acasă. Apoi lampa s-a stins dintr-o dată și mi-a
fost teamă că ați părăsit încăperea. Dacă nu v-aș fi găsit în seara asta ar fi fost un dezastru. V-am
așteptat să vă întoarceți aproape o oră la Lady Arbuthnott.
- Dacă aș fi știut că mă așteaptă o domnișoară m-aș fi grăbit să ajung acasă.
Augusta strâmbă din nas.
- Of, Doamne. Sunteți supărat, nu-i așa?
- Ce vă faceți să credeți asta?
Harry se întinse, o apucă de umeri prin materialul pelerinei și o trase prin fereastră. Abia apoi văzu
cealaltă siluetă ascunsă în tufișuri.
- Cine naiba e ăla?
- E Scruggs, lordul meu. Valetul lui Lady Arbuthnott, spuse Augusta cu respirația întretăiată.
Se îndreptă de spate și își netezi pelerina, apoi continuă:
- Lady Arbuthnott a insistat să mă însoțească.
- Scruggs. Mda. Așteaptă-mă puțin, Augusta.
Harry își trecu un picior peste pervaz, apoi pe celălalt. Se lăsă să cadă pe pământul umed și îi făcu
semn siluetei cocoșate din tufișuri:
- Vino aici, omule.
- Da, lordul meu?
Scruggs se apropie cu un pas ciudat, șchiopătat. Ochii lui aveau o sclipire amuzată în umbre.
- Cu ce vă pot fi de folos, domnule?
- Cred că ai făcut destule pentru o singură noapte, Scruggs, spuse Harry printre dinți.
Văzând-o pe Augusta așteptând la fereastra deschisă, Harry își coborî vocea și îl înfruntă pe Peter
Sheldrake.
- Și dacă mai ai de gând să o ajuți pe domnișoară în vreo aventură ca asta, o să-ți îndrept eu
cocoașa. Permanent. Înțelegi?
- Da, domnule. Absolut, lordul meu. Îmi e foarte clar, domnule.
Scruggs își aplecă capul într-o plecăciune umilă și se trase înapoi cu spatele, cocoșându-se și mai
mult.
- O să o aștept pe domnișoara Ballinger aici, în frig, domnule. N-are a face că aerul rece o să-mi
strice și mai mult la reumatism. Nu vă faceți griji pentru oasele mele, lordul meu.
- N-am nici o treabă cu oasele tale atâta timp cât nu-mi dai nici un motiv să ți le rup unul câte unul.
Du-te înapoi la Sally. Am eu grijă de domnișoara Ballinger.
- Sally vrea să o trimită acasă cu trăsura ei împreună cu alte fete de la Pompeia, spuse încet Peter cu
vocea lui obișnuită. Nu-ți face griji, Harry. Doar eu și Sally știm ce se petrece aici. O să o aștept pe
Augusta în grădina lui Sally. O să fie în siguranță dacă o conduci tu până acolo.
- Nici nu știi cât mă bucur să aud asta, Sheldrake.
Peter zâmbi în spatele mustăților false.
- Să știi că n-a fost ideea mea. Domnișoara Ballinger a fost capul răutăților.
- Din nefericire, asta nu e chiar atât de greu de crezut.
- Nimeni n-a putut să o oprească. A rugat-o pe Sally să o lase să se furișeze prin grădinile ei până la
tine acasă, iar Sally a fost suficient de înțeleaptă încât să mă trimită și pe mine cu ea. Nu mai aveam
ce să fac, așa că am avut doar grijă să nu avem probleme pe drum.
- Fugi, Sheldrake. Pretextele tale mă plictisesc.
Peter zâmbi din nou și se topi în umbre, iar Harry se întoarse înapoi la fereastră, unde Augusta
stătea cu ochii ațintiți în întuneric.
- Unde merge Scruggs? întrebă ea.
- Se întoarce la stăpâna lui.
Harry se cățără înapoi, apoi închise fereastra.
- Ce bine, zâmbi Augusta. Sunteți foarte amabil că l-ați trimis înapoi. Nu-i face bine să stea afară, în
umezeală și în frig. Suferă de reumatism.
- Dacă mai face una ca asta vreodată n-o să sufere doar de reumatism, mormăi Harry aprinzând
lama din nou.
- Vă rog să nu-l învinovățiți pe Scruggs pentru că am venit aici în seara asta. A fost ideea mea.
- Așa mi s-a spus. Dă-mi voie să-ți spun că nu a fost deloc o idee inspirată, domnișoară Ballinger. A
fost o prostie din partea ta. O idioțenie. Dar din moment ce ești deja aici, poate vrei să-mi explici
totuși de ce ți-ai riscat viața și reputația ca să-mi faci o vizită în condițiile astea.
Augusta scoase un sunet slab, plin de frustrare.
- O să-mi fie extrem de greu să vă explic, lordul meu.
- Fără îndoială.
Augusta se întoarse spre șemineu, unde ultimele rămășițe ale focului încă mai licăreau. Își lăsă
pelerina să cadă la pământ. Rubinul de pe pieptul ei reflectă flăcările aproape stinse.
Privirea lui Harry căzu pe curba delicată a sânilor care se întrezăreau pe deasupra decolteului căzut.
Dumnezeule, aproape că îi putea zări sfârcurile ascunse după doi trandafiri de mătase plasați
strategic. Imaginația lui prinse aripi. Încercă să-și imagineze cum ar arăta pieptul ei. Doi sâni plini,
fermi, făcuți parcă pentru a fi alintați de buzele unui bărbat.
Harry clipi, dându-și brusc seama că începea să aibă o erecție. Cu un efort, reuși să își recapete
stăpânirea de sine și spuse:
- Vă sugerez să începeți chiar acum cu explicațiile. E târziu.
Apoi se rezemă de marginea biroului, își încrucișă brațele și o privi cu o expresie plină de reproș.
Era greu să rămână încruntat, când ceea ce-și dorea de fapt era să o ia pe Augusta în brațe și să facă
dragoste cu ea chiar aici, pe covor. Oftă în sinea sa. Femeia asta îl vrăjise.
- Am venit să vă avertizez că vă paște un dezastru.
- Despre ce fel de dezastru e vorba, domnișoară Ballinger?
Augusta se întoarse și îi aruncă o privire nefericită.
- S-a comis o greșeală îngrozitoare, lordul meu. I-ați făcut o vizită unchiului meu azi după-amiază,
nu-i așa?
- Da.
Doar nu venise să-i spună în față că îi refuză propunerea, se gândi Harry. Acum era neliniștit de-a
binelea.
- Unchiul Thomas nu v-a înțeles bine, domnule. Vedeți dumneavoastră, unchiul a crezut că m-ați
cerut pe mine și nu pe verișoara mea. Sunt sigură că i-ar fi plăcut asta. Își tot face griji că nu m-am
măritat încă, de parcă ar fi de datoria lui să mă vadă la casa mea. Mă tem că a trimis deja anunțuri la
ziare și îmi pare rău să vă spun că mâine-dimineață tot orașul va ști de logodna noastră.
Harry își smulse privirea de la trandafirii de satin și se uită fix la vârfurile lustruite ale pantofilor.
Deși simțea o apăsare tot mai mare în poală, reuși să-și păstreze vocea nealterată:
- Înțeleg.
- Credeți-mă, lordul meu, unchiul meu nu a făcut asta cu vreo intenție malițioasă. L-am descusut cu
grijă și pare destul de sigur că vorbeați de mine. Știți cum e. Trăiește în lumea lui aproape tot
timpul. Își amintește toate numele de greci și romani, dar când vine vorba de membrii proprii lui
familii are memoria mult mai scurtă. Sper că înțelegeți.
- Hmmm.
- Da, mă gândeam eu. Probabil că și dumneavoastră aveți aceeași problemă. În regulă.
Augusta se răsuci pe călcâie, iar pelerina ei fâlfâi ca o pânză de corabie.
- Încă nu e totul pierdut. Va fi greu pentru amândoi odată ce se va răspândi vestea, dar nu vă temeți.
Am un plan.
- Dumnezeu să ne ajute, murmură încet Harry.
Augusta îl pironi cu privirea:
- Pardon?
- Nimic, domnișoară Ballinger. Ziceai ceva de un plan?
- Într-adevăr. Ascultați-mă cu atenție. Știu că nu aveți prea multă experiență cu subterfugiile
datorită preocupărilor dumneavoastră intelectuale, așa că trebuie să fiți foarte atent.
- Presupun că tu ai experiență cu subterfugiile?
- Nu neapărat, recunoscu Augusta, dar îmi place să fac urzeli, ca să spun așa. Nu oricine poate să
ducă la capăt un plan bun. E nevoie de curaj. Trebuie să te comporți ca și când nu s-ar fi întâmplat
nimic neobișnuit. Trebuie să fii calm în orice situație. Înțelegeți, lordul meu?
- Cred că da. Descrie-mi planul tău ca să-mi fac o idee despre ce vorbești.
- În regulă.
Augusta se încruntă puțin, cu privirea ațintită la o hartă a Europei atârnată pe perete.
- Odată ce anunțul cu logodna noastră apare în toate ziarele, nu veți mai putea să vă retrageți oferta
și să scăpați cu onoarea nepătată.
- Așa e, încuviință Harry. Nici prin gând nu mi-ar trece să fac asta.
- Da, într-adevăr, ați fi prins fără scăpare. Dar eu, pe de altă parte, mă pot folosi de privilegiile mele
de domnișoară și pot să vă refuz.
- Domnișoară Ballinger...
- Da, știu, vor fi multe bârfe și se va spune că sunt o femeie ușuratică și câte și mai câte lucruri. S-ar
putea să fie nevoie să plec o vreme din oraș, dar asta nu contează atâta timp cât dumneavoastră veți
fi liber. Toată lumea vă va fi alături. Iar după ce va trece furtuna, veți putea să-i cereți mâna
verișoarei mele, așa cum intenționați de la început, încheie Augusta, aruncându-i o privire curioasă.
- Ăsta e tot planul tău, domnișoară Ballinger? întrebă Harry după o clipă.
- Mă tem că da, spuse îngrijorată Augusta. Credeți că e prea simplu? Poate reușim să ne gândim la
ceva mai inteligent. Dar una peste alta, tind să cred că un plan mai simplu ar fi mult mai ușor de dus
la bun sfârșit.
- Nu mă îndoiesc că instinctele tale sunt mai ascuțite ca ale mele, murmură Harry. Deci abia aștepți
să scapi de logodnă?
Obrajii Augustei se înroșiră și privirea ei se întoarse în altă parte.
- Nu asta e problema, domnule. Problema este că intenția dumneavoastră nu a fost să vă căsătoriți
cu mine. I-ați cerut mâna Claudiei. Și cine v-ar putea reproșa asta? Vă înțeleg, deși trebuie să vă
avertizez că nu sunt sigură că v-ați potrivi. Sunteți firi mult prea asemănătoare.
Harry ridică o mână ca să oprească torentul verbal al Augustei.
- Înainte să mergem mai departe, cred că ar fi cazul să clarific un lucru.
- Ce este?
Harry îi zâmbi ușor, misterios. Era și el curios să afle ce se întâmplă în continuare.
- Unchiul tău nu a greșit cu nimic. Pe tine te-am cerut în căsătorie, domnișoară Ballinger.
- Pe mine?
- Da.
- Pe mine? M-ați cerut pe mine, lordul meu? întrebă Augusta, privindu-l cu ochi mari.
Harry nu se mai putu stăpâni. Se îndreptă de spate, apoi se apropie de Augusta și se opri în fața ei,
luându-i o mână într-a lui. Apoi îi duse ușor mâna la buze și o sărută blând.
- Te-am cerut pe tine, Augusta.
Degetele Augustei erau destul de reci, iar Harry o simți cum tremură. O trase în brațele lui fără nici
un cuvânt. Trupul ei era surprinzător de delicat. Avea șira spinării elegant curbată. Harry îi simțea
chiar conturul șoldurilor prin mătasea rochiei.
- Nu înțeleg, lordul meu, răsuflă Augusta.
- Da, e evident. Dă-mi voie să-ți explic.
Harry își aplecă capul și o sărută. Era pentru prima oară când se îmbrățișau, dacă nu punea la
socoteală micul sărut pe obraz pe care îl primise în biblioteca lordului Enfield.
Acum însă, Harry o sărută așa cum își imaginase în ultimele câteva nopți, stând singur și treaz.
Fără să se grăbească, atingându-și încet și delicat buzele de ale ei. Îi simțea încordarea, dar și
nesiguranța, și curiozitatea feminină. Harry putea să se piardă în vâltoarea sentimentelor pe care le
radia Augusta. Era excitat, dar în același timp simțea o dorință curioasă să o protejeze de orice. Se
simțea atât de cuprins de dorință că era la un pas să-și piardă mințile.
Încet, cu blândețe, Harry îi îndrumă mâna Augustei pe umărul lui. Augusta se prinse de el cu
degetele, iar Harry o sărută mai adânc, explorându-i gura dulce.
Gustul ei era imposibil de descris. Era dulce, picant, profund, feminin, îi amețea simțurile. Înainte
să-și dea seama ce face, Harry își strecurase deja limba printre buzele ei. Mâinile lui se strânseră în
jurul taliei ei mici, șifonând rochia de mătase trandafirie. Cei doi trandafiri de satin erau striviți la
pieptul lui, iar sub material se simțeau două sfârcuri mic, încordate.
Augusta scoase un sunet slab și îl cuprinse cu brațele după gât. Pelerina îi căzu de pe umeri, scoțând
la iveală conturul sânilor care se iveau prin decolteu. Harry era amețit de parfumul ei, se lăsase
cuprins de el cu totul. Își simți întregul corp fremătând, așteptând ce avea să urmeze.
Harry prinse delicat una din mânecile rochiei și o coborî ușor de-a lungul brațului Augustei. Sânul
ei stâng, micuț, dar frumos, ieși la iveală din corsetul minuscul. Harry îl cuprinse cu palma. Nu se
înșelase; sfârcul pe care îl atingea era la fel de apetisant ca o afină roșie, tentantă.
- Dumnezeule. Harry. Adică, lordul meu.
- Nu mă supăr dacă-mi spui Harry.
Harry își plimbă degetul mare pe deasupra sfârcului din nou și simți cum trupul Augustei tremură
drept răspuns.
Sclipirea focului din șemineu se reflecta vioi în rubinele și diamantele din colierul Augustei. Harry
o privi așa cum era, luminată de flăcări, încununată de pietre prețioase. Îi văzu senzualitatea din
privire și în mintea lui apăru imaginea unei regine legendare din antichitate.
- Cleopatra mea, murmură cu o voce joasă.
Augusta se încordă și încercă să se tragă înapoi. Harry îi atinse din nou sfârcul, ușor, ademenind-o,
apoi îi sărută curba gâtului.
- Harry, spuse întretăiat Augusta, apoi tremură și se lipi cu totul de el și brațele ei îi înconjurară din
nou gâtul. Ah, Harry. Mă întrebam de multe ori cum ar fi...
Augusta îl sărută pe gât și se agăță de el, valul ei de pasiune îi întări instinctele. Ceva din Harry
știuse dintotdeauna că Augusta avea să-i răspundă astfel. Nu se așteptase însă ca și el să îi răspundă
la fel. Simțurile lui erau îmbătate de cât de mult îl dorea Augusta.
Ținându-și o palmă lipită de sânul ei, Harry o coborî pe Augusta cu grijă pe covor. Augusta se agăță
de umerii lui și îl privi printre gene. Ochii ei frumoși, de culoarea topazului, erau plini de curiozitate
și dorință, dar și de ceva ce aducea a teamă.
Harry scoase un geamăt și se întinse lângă ea, apoi apucă poalele rochiei.
- Lordul meu... șopti Augusta, abia respirând.
- Harry, o corectă el din nou, sărutându-i sfârcul rozaliu pe care îl mângâiase până acum cu degetul
mare.
Apoi, încet, Harry începu să îi ridice rochia în sus, până la genunchi, scoțându-i la iveală ciorapii
delicați de dedesubt.
- Harry, te rog, trebuie să-ți spun ceva. Ceva important. Nu vreau să mă iei de soție și apoi să te
simți trădat.
Harry rămase nemișcat, simțind un bolovan înghețat în stomac.
- Ce vrei să-mi spui, Augusta? Te-ai culcat cu un alt bărbat?
Augusta clipi fără să înțeleagă, apoi obrajii ei se înroșiră.
- Dumnezeule, nu, lordul meu. Nu despre asta vroiam să vorbim.
- Excelent.
Harry zâmbi slab, simțindu-se ușurat și euforic în același timp. Bineînțeles că Augusta nu mai
fusese cu nici un alt bărbat. Instinctele lui îi spuseseră asta cu săptămâni în urmă. Și totuși, era bine
să se convingă definitiv. Tocmai rezolvase una din problemele care îl preocupaseră până acum,
realiză el cu satisfacție. Nu exista nici un iubit care să-i devină rival. Augusta era a lui, cu totul și cu
totul a lui.
- Vreau să știi, Harry, continuă grăbită Augusta, că mă tem că nu voi fi o soție bună pentru tine. Ieri
seară, când m-ai prins în biblioteca lui Enfield, am încercat să-ți explic că vreau nu mă las înrobită
de regulile înaltei societăți. Amintește-ți că vin din Northumberland. Nu sunt un îngeraș ca
verișoara mea. Nu-mi pasă de ce se cuvine, iar tu mi-ai spus clar că îți dorești o soție la locul ei.
Harry trase fusta puțin mai sus. Degetele lui îi descoperiră curba dulce și moale a șoldurilor.
- Cred că vei fi o soție foarte la locul ei. Nu trebuie decât să înveți câteva lucruri.
- Eu nu sunt atât de sigură, domnule, spuse Augusta cu o urmă de disperare în glas. Să știi că e
foarte greu să-ți schimbi temperamentul.
- Nu-ți voi cere să faci asta.
- Nu?
Augusta îi privi expresia, încercând să întrezărească ceva, orice.
- Îți place de mine așa cum sunt?
- Foarte mult, spuse Harry, sărutându-i umărul. Sunt unul sau două lucruri care mă îngrijorează
puțin, dar sunt convins că totul se va rezolva și vei deveni o contesă ireproșabilă.
- Înțeleg.
Augusta își mușcă buza de jos și își strânse picioarele.
- Harry, mă iubești?
Harry oftă și își opri mângâierile.
- Augusta, știu că multe domnișoare moderne de vârsta ta cred că iubirea e ceva mistic, unic,
irepetabil, ceva ca o vrajă care elimină rațiunea cu totul. Dar eu sunt de o cu totul altă părere.
- Desigur, spuse Augusta cu evidentă dezamăgire. Nu mă aștept să crezi în iubire câtuși de puțin.
Am dreptate, nu-i așa, lordul meu? Tu ești un erudit. I-ai citit pe Platon și pe Aristotel și pe toți
ceilalți adepți ai logicii pure. Trebuie să te avertizez, domnule, că prea multă logică dăunează grav
creierului.
- O să țin minte asta.
Harry îi sărută sânul, savurându-i pielea delicată. Dumnezeule, cât de mult îi plăcea să o atingă.
Nici nu-și mai amintea când fusese ultima oară când dorise o femeie atât de mult cât o dorea pe
Augusta acum.
Începu să-și piardă răbdarea. Trupul lui tremura de dorință, iar parfumul slab, acrișor, care îi șoptea
că și Augusta e pregătită, îi învăluia simțurile fără putință de scăpare. Îl dorea și ea. Harry îi
despărți coapsele și își strecură ușurel degetele în locul acela cald și umed.
Augusta scoase un strigăt surprins și îl strânse și mai tare. Ochii ei se făcură și mai mari.
- Harry.
- Îți place, Augusta?
Harry îi copleși sânul cu sărutări ușoare în timp ce degetele lui începură să mângâie petalele moi și
calde care îi acopereau locul cel mai intim.
- Nu sunt sigură, reuși să ofteze Augusta. Mă simt ciudat. Nu știu dacă...
Pendula din colț bătu ora. Era ca și când cineva ar fi aruncat o găleată de apă rece peste Harry, care
își reveni într-o clipă.
- Dumnezeule, ce fac? spuse Harry, apoi se ridică și îi trase fusta Augustei până la glezne. Uite cât e
ceasul. Lady Arbuthnott și prietenul tău Scruggs te așteaptă. Nici nu vreau să mă gândesc ce-și
închipuie.
Augusta zâmbi nesigură, se ridică în picioare și își netezi rochia.
- Nu trebuie să vă faceți griji, lordul meu. Lady Arbuthnott e o doamnă foarte modernă, la fel ca
mine. Iar Scruggs e valetul ei. Nu va spune nimic.
- Pe naiba că n-o să spună, murmură Harry, străduindu-se să-i aranjeze trandafirii de satin la locul
lor și să-i așeze pelerina pe umeri. La naiba cu rochia asta, mai are puțin și cade singură. Dă-mi voie
să-ți spun că unul din primele lucruri pe care o să-l faci după ce ne căsătorim va fi să-ți schimbi
garderoba.
- Harry...
- Grăbește-te, Augusta.
Harry o luă de mână și o trase lână la fereastră.
- Trebuie să te întorci la Lady Arbuthnott chiar acum. Ultimul lucru de care am nevoie sunt cine știe
ce bârfe.
- Într-adevăr, lordul meu, spuse Augusta, cu vocea de gheață.
Harry îi trecu iritarea cu vederea. Se cățără prin fereastră, apoi se întinse să o coboare pe Augusta
până în iarbă. Trupul ei era cald și suplu. Oftă. Încă mai era excitat. O clipă se gândi să o ducă în
brațe până în dormitor în loc să o lase să se întoarcă înapoi la Sally. Dar în seara asta era imposibil.
În curând, își promise sieși, luând-o de mână și conducând-o prin grădină înspre poartă. Căsnicia
lor trebuia să se întâmple în curând. Nu mai putea îndura prea mult o asemenea tortură.
Dumnezeule, dar ce-i făcuse femeia asta?
Augusta își strânse pelerina în jurul ei și grăbi pasul ca să ajungă lângă el.
- Harry, dacă-ți faci atâtea griji și nici nu crezi că mă iubești, de ce mai vrei să te căsătorești cu
mine?
Întrebarea îl luă prin surprindere și îl enervă puțin, deși se așteptase la asta. Augusta nu era genul de
femeie care să o lase baltă cu una, cu două.
- Am mai multe motive corecte și logice, îi spuse răstit, oprindu-se la poartă ca să se asigure că nu
era nimeni pe stradă. N-am timp să-ți explic nici unul în seara asta.
Razele reci ale lunii luminau strada pavată de la un capăt la celălalt. Ferestrele lui Sally erau
învăluite într-o lumină primitoare. Nu se vedea nimeni.
- Pune-ți gluga, Augusta.
- Da, lordul meu. Nu vrem să riscăm să ne vadă cineva împreună, nu-i așa?
Auzindu-i tonul jignit, Harry făcu o grimasă.
- Iartă-mă că nu sunt așa de romantic cum ți-ar plăcea, Augusta, dar mă grăbesc.
- Evident.
- Poate că ție nu-și pasă de reputația dumitale, domnișoară Ballinger, dar mie da.
Cu asta, Harry o conduse pe Augusta de-a lungul străzii până la intrarea din spate a grădinii lui
Lady Arbuthnott. Poarta era descuiată, așa că Harry o grăbi pe Augusta înăuntru. Imediat zări cum o
umbră se dezlipește de perete și se îndreaptă spre ei cu un pas ca de crab. Era Scruggs, și încă și în
uniformă, observă iritat Harry.
Apoi își privi noua logodnică, încercând să-i vadă expresia, dar gluga îi ascundea chipul. Își dădea
bine seama că nu se comporta ca bărbatul romantic la care visează orice domnișoară.
- Augusta?
- Da, lordul meu?
- Ne-am înțeles, nu-i așa? N-o să mă refuzi mâine, da? Pentru că dacă ai de gând să faci asta trebuie
să te avertizez că...
- Dumnezeule, nu, lordul meu.
Augusta își ridică bărbia.
- Dacă nu vă deranjează să vă căsătoriți cu o femeie frivolă care poartă rochii cu decolteu prea
mare, atunci presupun că por și eu să tolerez un erudit serios, scorțos și ne-romantic. La vârsta mea
presupun că n-am decât să fiu recunoscătoare pentru ce mi se dă. Nu am decât o singură condiție,
lordul meu.
- Și care naiba ar mai fi și asta?
- Trebuie să insist ca logodna noastră să fie una lungă.
- Cât de lungă? întrebă Harry, devenit brusc precaut.
Augusta îl măsură cu privirea:
- Un an?
- Dumnezeule mare. N-am de gând să pierd un an întreg cu logodna, domnișoară Ballinger. Trei
luni sunt mai mult decât suficiente pentru pregătirile de nuntă.
- Șase.
- La naiba. Patru luni și asta e ultima mea ofertă.
Augusta își ridică bărbia.
- Sunteți atât de generos, lordul meu, spuse acid.
- Da, sunt. Mult prea generos chiar. Du-te în casă, domnișoară Ballinger, înainte să-mi pară rău că
am fost atât de generos și să fac un lucru drastic pe care o să-l regretăm amândoi.
Harry se întoarse și porni înapoi prin grădină, apoi pe stradă, fierbând în sinea lui la gândul că se
târguise pentru propria lui logodnă ca un pescar din piața mare. Se întrebă chiar dacă așa se simțise
și Marc Antoniu când avusese de-a face cu Cleopatra.
În seara asta, Harry îl simpatiza mai mult pe Antoniu decât o făcuse vreodată. Dintotdeauna îl
considerase pe împăratul roman o victimă a poftelor trupești. Acum însă, Harry începea să înțeleagă
cum o femeie putea să-l facă pe un bărbat să-și piardă controlul.
Era o revelație descumpănitoare, iar Harry se hotărî să fie precaut de-acum înainte. Augusta avea un
talent nebănuit pentru a-l face să se piardă cu firea.
Câteva ore mai târziu, Augusta era trează în patul ei, uitându-se fix la tavan. Încă mai simțea
căldura buzelor lui Harry peste ale ei, iar trupul lui își amintea fiecare atingere, fiecare dezmierdare.
Simțea o dorință nouă, stranie, care nu avea deocamdată vreun nume. Se simțea cuprinsă de o
căldură care i se scurgea prin vine înspre coapse.
Tremurând, Augusta își dori ca Harry să fie aici, lângă ea, și să termine lucrul pe care îl începuseră
pe covorul din bibliotecă.
Deci asta era pasiunea, își spuse. Despre asta se scriau poeme și romane întregi.
Deși avea o imaginație bogată, Augusta nu înțelesese până acum cât de atotcuprinzător era acel
sentiment, cât de periculos. Era suficient să o facă să-și piardă capul și să se lase dusă de moment.
Iar Harry intenționa să o ia de soție.
Augusta simți un val subit de panică. O căsnicie? Cu Harry? Era imposibil. N-ar fi mers niciodată.
Era o greșeală groaznică. Trebuia să găsească o cale de a pune capăt logodnei, de dragul
amândurora. Urmărind dansul umbrelor de pe tavan, Augusta își spuse sieși că trebuia să fie foarte
atentă și foarte vicleană.

4
Cu un umăr sprijinit de zidul sălii de bal și sorbind gânditor dintr-un pahar de șampanie, Harry își
văzu logodnica în brațele unui nou bărbat.
Augusta strălucea într-o rochie corai de mătase diafană. Mereu zâmbitoare, se lăsă condusă de noul
ei partener în pas de vals. Nimeni n-ar fi putut spune că cei doi nu arătau bine împreună.
- Ce știi despre Lovejoy? îl întrebă Harry pe Peter, care era sprijinit lângă el și părea extrem de
plictisit.
- Ar fi mai bine să le întrebi pe domnișoare, spuse Peter, lăsându-și privirea să cutreiere printre
oaspeții care dansau. Din câte mi s-a spus, are o reputație a naibii printre ele.
- Bineînțeles. În seara asta a dansat cu toate domnișoarele nemăritate. Nici măcar una nu l-a refuzat.
Colțurile gurii lui Peter se ridicară într-un zâmbet minuscul, iar ochii i se opriră o clipă asupra
verișoarei timide a Augustei, care dansa cu un baron în vârstă.
- Știu, spuse apoi. Până și Îngerașul i-a căzut pradă.
- Nu-mi pasă dacă Lovejoy dansează cu Claudia Ballinger, dar s-ar putea să trebuiască să o scot pe
Augusta din brațele lui.
Peter ridică batjocoritor din sprâncene.
- Crezi că ești în stare? Augusta Ballinger e o femeie independentă, după cum știi și tu deja.
- Chiar dacă e așa, Augusta e logodnica mea acum. Trebuie să învețe să se comporte puțin mai
civilizat.
Peter zâmbi.
- Deci acum că ți-ai ales mireasa ai de gând să o transformi în genul de soție pe care crezi că ți-o
dorești, nu-i așa? Cât de interesant. Ține minte că domnișoara Augusta Ballinger se trage din
ramura mai sălbatică a familiei Ballinger. Din câte mi-a povestit Sally, părinții Augustei au
scandalizat întreaga societate fugind împreună ca să se căsătorească.
- Povestea e veche, Peter. Nu mai interesează pe nimeni acum.
- Atunci ce-ai zice de ceva știri mai proaspete? spuse Peter, pe care conversația începea să-l
intereseze. Acum doi ani, fratele domnișoarei Ballinger a fost ucis în condiții misterioase.
- Adică l-a împușcat un hoț la drumul mare când se întorcea din Londra.
- Asta e povestea oficială. S-a mușamalizat totul, dar Sally spune că la vremea respectivă se vorbea
cum că tânărul Ballinger era implicat în niște activități dubioase.
Harry se încruntă.
- Nu mă mir că au apărut speculații. Așa se întâmplă mereu când un tânăr gentleman are parte de o
moarte violentă. Toată lumea știe că Richard Ballinger se aprindea din orice, la fel ca și tatăl lui.
- Da, păi, vorbind de tatăl lui, murmură încântat Peter, știi ce reputație avea bătrânul? Mereu se
bătea în duel pentru că soția lui avea obiceiul să atragă atenție într-un mod nepotrivit. Nu te temi că
și generația de acum are aceleași probleme? Gurile rele spun că Augusta seamănă foarte mult cu
maică-sa.
Harry strânse din dinți, dându-și seama că Peter îl ațâța dinadins.
- Ballinger a fost un nesăbuit și un idiot. Din câte mi-a povestit Sir Thomas, nu era în stare să-și
controleze soția câtuși de puțin. O lăsa mereu să-și facă de cap. N-am de gând să-i permit Augustei
să intre în genul de încurcături care să mă oblige să mă duelez cu cineva. Doar idioții se duelează
din cauza unei femei.
- Păcat, cred că te-ai pricepe de minune la asta. La dueluri, adică. Uneori mă gândesc că îți curge
gheață prin vine, nu sânge, Harry. Și toată lumea știe că bărbații cu sânge rece se descurcă mai bine
într-un duel decât cei care își pierd repede cumpătul.
- Nu am de gând să-ți verific eu teoria.
Harry se încruntă văzând cum Lovejoy o învârte pe Augusta într-un pas năucitor de vals.
- Scuză-mă. Cred că o să mă duc să dansez cu logodnica mea.
Peter se îndreptă și el.
- Du-te. Sunt sigur că poți să o întreții cu o predică despre virtute. Între timp, cred că o să o
plictisesc și eu pe Îngeraș cu un dans. Pun rămășag cinci la unu că mă refuză din prima.
- Încearcă să discuți cu ea despre cartea la care lucrează, îi sugeră distrat Harry, lăsându-și paharul
pe o tavă dusă de un servitor.
- Ce carte?
- Sir Thomas mi-a spus că titlul e ceva de genul Ghid de cunoștințe folositoare pentru domnișoare.
- Dumnezeule, spuse Peter cu o expresie îngrozită. Toate femeile din Londra scriu cărți acum?
- Se pare că da. Înveselește-te, îl sfătui Harry. Poate înveți ceva care o să-ți prindă bine.
Apoi se pierdu în mulțime, croindu-și drum printre oaspeții dichisiți. De câteva ori fu oprit din drum
de cunoștințe binevoitoare care insistară să-l felicite îndelung cu ocazia logodnei.
De fapt, de când apăruseră anunțurile în ziare cu două zile în urmă, Harry știa că o mare parte a
aristocrației se întreba cum fusese posibilă o asemenea logodnă.
Lady Willoughby, o doamnă grasă, îmbrăcată în roz, îi lovi brațul cu evantaiul când trecu pe lângă
ea.
- Deci domnișoara Augusta Ballinger a ajuns în capul listei până la urmă, nu-i așa, lordul meu? Nu
mi-aș fi închipuit vreodată că o să ajungeți să vă logodiți. Dar tu ai fost dintotdeauna imposibil de
ghicit, nu-i așa, Graystone?
- Bănuiesc că mă felicitați pentru logodnă, spuse rece Harry.
- Desigur, domnule, desigur. Întreaga societate abia așteaptă să te felicite. Logodna voastră o să ne
distreze teribil în acest Sezon, să știi.
Ochii lui Harry se îngustară.
- Nu, madam, nu știu.
- Haide, lordul meu, trebuie să recunoști că o să fie minunat de distractiv. Tu și Augusta Ballinger
sunteți un cuplu atât de atipic. O să fie interesant de văzut dacă reușiți să ajungeți la altar fără să te
bați în nici un duel sau să-i ceri unchiului ei să o trimită la țară. Se trage totuși din Northumberland,
iar Ballingerii din Northumberland au creat mereu probleme.
- Logodnica mea e o doamnă, spuse foarte încet Harry, privindu-și interlocutoarea în ochi cu o
răceală evidentă preț de o clipă. Am pretenția ca cei care vorbesc despre ea să nu uite lucrul ăsta.
Nici dumneavoastră nu-l veți uita, nu-i așa, madam?
Lady Willoughby clipi nesigură și se înroși puți.
- Desigur că nu, lordul meu. N-am vrut să te jignesc. Glumeam doar. Augusta e o femeie plină de
viață, dar o iubim cu toatele și-i dorim toate cele bune.
- Mulțumesc. Îi voi transmite mesajul.
Harry înclină din cap cu o politețe înghețată, apoi se întoarse să plece, mormăind în sinea lui. Fără
îndoială că pofta de viață a Augustei îi crease o reputație neplăcută cum că risca prea mult. Trebuia
să o aducă sub control înainte să apară probleme.
În sfârșit, Harry o ajunse pe Augusta din urmă la celălalt capăt al sălii, vorbind și râzând cu
Lovejoy. Augusta se întrerupse în mijlocul unei propoziții, de parcă i-ar fi simțit prezența, și se
întoarse ca să-l privească în ochi. Privirea îi deveni vicleană și își desfăcu evantaiul cu gesturi
languroase.
- Chiar mă întrebam când o să apăreți și dumneavoastră, lordul meu, spuse Augusta. Ați făcut
cunoștință cu lordul Lovejoy?
- Ne știm.
Spunând asta, Harry smuci un salut din cap spre celălalt bărbat. Nu-i plăcea expresia vicleană,
amuzată, de pe chilul lui Lovejoy. Și nici cât de aproape stătea de Augusta.
- Da, desigur. Cred că mergem la aceleași cluburi, da, Graystone?
Lovejoy se întoarse spre Augusta și îi luă mâna cu un gest galant.
- Presupun că trebuie să te cedez viitorului tău domn și stăpân, draga mea, spuse, ducându-i
degetele la buze. Înțeleg că, din punctul meu de vedere, ești o cauză pierdută. Sper doar că îți va fi
milă de mine câtuși de puțin după ce m-ai rănit atât de crud logodindu-te cu Graystone.
- Sunt sigură că o să-ți revii repede, domnul meu.
Augusta își trase degetele și îl petrecu pe Lovejoy cu un zâmbet până când lordul se pierdu în
mulțime, apoi se întoarse spre Harry.
Avea o scânteie trufașă în privire și pielea ăi era roșie. Harry își dădu seama că Augusta arătase așa
în ambele dăți în care se întâlniseră întâmplător după ce își anunțaseră logodna.
Harry știa, probabil, de ce Augusta roșise. De fiecare dată când îl privea, era limpede că Augusta își
aduce aminte de întâlnirea lor de la miezul nopții, când fusese întinsă în brațele lui pe podeaua din
biblioteca lui. Domnișoara Ballinger, deși venea din Northumberland, se simțea cât se poate de
rușinată la amintirea a ce se întâmplase. Era un semn bun. Însemna că Augusta are cel puțin o urmă
de decență.
- Îți este prea cald, Augusta? întrebă Harry cu o îngrijorare politicoasă.
Augusta clătină repede din cap.
- Nu, nu. Mi-e bine, lordul meu. Ați venit să-mi țineți o predică despre bunele-maniere? Sau ați
venit să mă invitați la dans?
- Prima variantă.
Harry o luă pe Augusta de mână și o conduse afară, în grădină.
- Mă temeam de asta, spuse Augusta, jucându-se cu evantaiul pe care îl închise cu un sunet puternic.
M-am gândit mult, lordul meu.
- Și eu la fel.
Harry se opri în fața unei bănci de piatră.
- Așează-te, draga mea. Cred că trebuie să vorbim.
- Oh, doamne. Eram sigură că o să se întâmple asta. Eram sigură.
Augusta se încruntă la el, apoi se așeză grațioasă pe bancă.
- Lordul meu, n-o să meargă niciodată. Cel mai bine e să recunoaștem asta și să terminăm cu toată
povestea.
Harry își așeză un picior pe marginea băncii și își sprijini cotul pe el, studiind expresia încruntată și
pe jumătate umbrită a Augustei.
- Ce n-o să meargă? Vorbești cumva de logodna noastră?
- Într-adevăr. M-am gândit iar și iar și nu pot să nu cred că faceți o greșeală colosală. Sunt extrem
de onorată de cererea dumneavoastră, dar chiar simt că, de dragul amândurora, ar fi mai bine să vă
refuz.
- Aș prefera să nu faci asta, Augusta, spuse Harry.
- Dar, lordul meu, acum că ați avut timp să vă gândiți mai bine, nu se poate să nu fi ajuns și
dumneavoastră la concluzia că o uniune între noi doi pur și simplu nu ar merge.
- Cred că o putem face să meargă.
Augusta strânse din buze și sări în picioare.
- Ceea ce vreau să spun, domnule, este că nu mă puteți obliga să mă conformez la principiile
dumneavoastră de virtute feminină.
- Nu-mi interpreta greșit cuvintele, Augusta, spuse Harry, luând-o de braț și făcând-o ușurel să se
așeze la loc. Ceea ce am vrut să spun e că o să ne înțelegem foarte bine cu câteva mici schimbări.
- Și cine va face acele mici schimbări, lordul meu?
Harry oftă și privi dincolo de Augusta, spre verdeața care creștea în spatele ei.
- Amândoi vom fi nevoiți să facem schimbările necesare după ce ne căsătorim.
- Înțeleg. Atunci haideți să vorbim pe față: ce ați vrea să schimb la mine, domnule?
- Pentru început, cred că ar fi bine să nu mai valsezi niciodată cu Lovejoy. E ceva la omul ăla care
nu-mi place deloc. Și am observat că în seara asta a început să-ți facă avansuri.
Augusta sări din nou în picioare, furioasă.
- Cum îndrăzniți, domnule. O să valsez cu cine vreau și dați-mi voie să vă spun aici și acum că nu-i
voi permite nimănui, nici chiar soțului meu, să-mi impună cu cine am voie să dansez și cu cine nu.
Îmi pare rău dacă un astfel de comportament este prea puțin rafinat pentru gusturile dumneavoastră,
domnule, dar vă jur că sunt capabilă de un comportament mult mai puțin virtuos decât așa ceva.
- Înțeleg. Desigur, mă neliniștește să aud asta.
Ochii Augustei scânteiară.
- Îți râzi de mine, Graystone?
- Nu, draga mea, chiar deloc. Stai jos, te rog.
- Nu mă ruga nimic. Nici prin gând nu-mi trece să stau jos. Acum o să mă întorc la bal, o să-mi iau
verișoara și o să mergem acasă. Iar când ajung acasă o să-i spun unchiului meu că logodna noastră
s-a terminat.
- Nu poți face asta, Augusta.
- Și de ce nu?
Harry îi luă brațul și o făcu din nou să se așeze pe banca de piatră.
- Pentru că te credeam o domnișoară onorabilă, în ciuda impulsivității tale. O domnișoară care n-ar
acorda niciodată anumite favoruri unui bărbat doar ca să-l lase de izbeliște.
Augusta făcu ochi mari.
- Anumite favoruri? Despre ce vorbești?
Harry se hotărî că venise timpul pentru câteva amenințări blânde, chiar și un pic de șantaj. Augusta
trebuia împinsă în direcția potrivită. Era clar că nu se vedea încă măritată.
- Cred că poți să-ți răspunzi și singură la asta. Sau ai uitat deja ce s-a întâmplat pe covorul din
biblioteca mea acum două seri?
Augusta îngheță, pironindu-l cu privirea.
- Covorul din bibliotecă? Dumnezeule. Lordul meu, doar nu crezi că sunt obligată să rămân
logodnica ta doar pentru că ți-am permis să mă săruți.
- A fost mult mai mult decât un simplu sărut, Augusta, și cred că și tu știi asta.
Augusta începea să dea din colț în colț.
- Da, bine, recunosc că lucrurile au mers puțin prea departe.
- Puțin? Erai dezbrăcată pe jumătate, îi reaminti Harry cu o răutate calculată. Iar dacă n-am fi auzit
pendula, sunt sigur că lucrurile ar fi mers chiar mai departe. Știu că te mândrești cu mentalitățile
tale moderne, Augusta, dar nu ești atât de crudă, nu-i așa?
- Crudă? N-am fost crudă cu nimic, domnule, se răsti Augusta. Chiar deloc. Tu ai profitat de mine.
Harry ridică din umeri.
- Credeam că suntem logodiți. Unchiul tău îmi acceptase cererea și tu erai la mine acasă la miezul
nopții. Ce altceva să cred? Unii ar spune că tu ai fost cea care ai vrut să se întâmple asta și m-ai
tentat.
- Nu-mi vine să cred ce spui. Nu așa s-a întâmplat. O dată pentru totdeauna, nu ți-am acordat nici un
favor, Graystone.
- Te subestimezi, draga mea, zâmbi Graystone. Eu cred că mi-ai acordat un favor foarte mare. Nu
voi uita niciodată cât de dulci erau sânii tăi. Moi și fermi și plini. Iar sfârcurile tale erau ca doi
boboci de trandafir care se deschideau sub atingerile mele.
Augusta scoase un geamăt îngrozit.
- Lordul meu.
- Chiar crezi că aș putea uita vreodată conturul șoldurilor tale? continuă Harry, știind bine ce efect
avea discuția asupra Augustei; venise timpul ca Augusta să primească o lecție. Rotunzi și sculptați
ca o statuie din Grecia. Voi fi recunoscător o viață întreagă că mi-ai permis să le ating, draga mea.
- Dar nu ți-am permis să mă atingi, protestă Augusta. Ai făcut-o pur și simplu.
- N-ai ridicat un deget să mă oprești. M-ai sărutat atât de cald, atât de pasional chiar. Sau nu mai ții
minte?
- Nu, n-am făcut asta, domnule, spuse disperată Augusta.
Harry ridică din sprâncene.
- N-ai simțit nimic când m-ai sărutat? Mă simt jignit. Sunt atât de dezamăgit să cred că mi-ai dat
atât de mult și n-ai simțit nimic. Din punctul meu de vedere, întâlnirea noastră a fost plină de
pasiune. Nu o voi uita niciodată.
- N-am spus că n-am simțit nimic. N-am vrut să spun decât că ceea ce am simțit n-a fost pasiune, și
cu atât mai mult nu m-am lăsat în voia ta. M-ai luat prin surprindere, atâta tot. Lordul meu,
interpretezi greșit situația. N-ar fi trebuit să dai atâta importanță lucrurilor care s-au întâmplat.
- Înseamnă oare că iei parte la atâtea întâlniri intime la miezul nopții că nici nu le mai iei în serios?
Augusta se înroși și îi aruncă o privire neajutorată.
- N-am vrut să spun așa ceva. Încerci să mă faci să cred că trebuie să rămân logodită cu tine doar
pentru că s-a întâmplat să ne lăsăm puțin duși de val.
- După părerea mea, în acea noapte ne-am promis ceva, spuse Harry.
- Eu n-am promis nimic.
- Dă-mi voie să te contrazic. Cred că ți-ai asumat un angajament când mi-ai permis să mă port cu
tine ca un logodnic cu logodnica lui. Ce vroiai să cred când mi-ai dat de înțeles că mă primești cu
dragă inimă și ca soț, și ca iubit?
- Nu ți-am dat de înțeles așa ceva, răspunse slab Augusta.
- Scuză-mă, domnișoară Ballinger, dar nu pot să cred că n-ai făcut decât să te joci cu minte. Și nici
nu mă poți convinge că ești atât de josnică încât să-ți baci joc de sentimentele unui bărbat și să-l
duci de nas în asemenea hal. Știu că-ți place să riști, dar refuz să cred că ești chiar atât de crudă și de
lipsită de inimă sau că nu-ți pasă chiar deloc de propria ta onoare ca femeie.
- Bineînțeles că îmi pasă de onoare, scuipă Augusta printre dinți. Onoarea e foarte importantă
pentru familia mea. Am fi gata să ne luptăm până la moarte.
- Atunci rămânem logodiți. Amândoi ne-am angajat la asta. Am ajuns prea departe ca să dăm înapoi
acum.
Se auzi un pocnet și Augusta își privi mirată evantaiul. Îl strânsese atât de tare că se rupsese.
- O, la naiba.
Harry zâmbi și îi ridică bărbia cu marginea palmei. Genele lungi ale Augustei se ridicară ca o
cortină, dându-i la iveală privirea hăituită. Harry se aplecă și o sărută ușor.
- Crede-mă, Augusta, vom fi perfecți împreună.
- Eu nu sunt atât de sigură, lordul meu. M-am gândit mult și n-am ajuns decât la concluzia că
amândoi facem o greșeală colosală.
- Nu e nici o greșeală.
Harry auzi primele acorduri ale unui vals prin ferestrele deschise.
- Mă vei onora cu acest dans, draga mea?
- De ce nu, spuse acru Augusta, sărind în picioare. Se pare că n-am de ales când vine vorba de
parteneri de dans. Dacă refuz, o să-mi spui că se cuvine să dansez cu tine doar pentru că suntem
logodiți.
- Mă știi deja, murmură Harry, luându-o de braț. Și știi cât de mult îmi place să fac ce se cuvine.
Augusta încă mai scrâșnea din dinți când se întoarseră în sala de bal.
Târziu, în aceeași seară, Harry coborî din trăsură pe strada St. James și urcă scările unui conac
anume. Ușa se deschise imediat și Harry se lăsă imediat cuprins de căldura reconfortantă și
masculină a unui club destinat exclusiv gentlemanilor din înalta societate.
Nimic nu se compara cu asta, reflectă Harry, așezându-se lângă șemineu și turnându-și un pahar de
brandy. Nici nu era de mirare că Augusta venise cu ideea de a înființa un fel de club St. James
pentru domnișoare ca să le distreze pe Sally și pe prietenele ei. Un club al gentlemanilor era un
bastion unde te puteai refugia în fața lumii întregi, o casă departe de casă unde puteai fi singur sau
îți puteai găsi o companie potrivită, după cum simțeai nevoia.
Te puteai relaxa cu prietenii tăi, puteai câștiga sau pierde o avere la mesele de joc sau îți puteai
aranja cine știe ce treburi obscure. Harry își aranjase destule treburi în ultimii ani ca să știe despre
ce e vorba.
Deși fusese obligat să-și petreacă majoritatea timpului pe continent în timpul războiului, Harry
trecuse pe la cluburile la care era membru de fiecare dată când venise în Londra. Iar când nu
avusese timp să se preocupe personal de treburile lui își delegase unul din cei doi agenți pe lângă
cluburile respective. Dintotdeauna fusese uimit de noutățile nesperat de folositoare pe care le afla
din când în când de la ceilalți membri.
Odată, Harry aflase cine fusese cel care îi omorâse unul din cei mai valoroși spioni chiar aici, în St.
James. Nu trecuse mult și ucigașul avusese parte de un accident nefericit.
Într-un alt club la fel de exclusivist, Harry reușise să cumpere jurnalul intim al unei anumite
curtezane. I se spusese că doamnei îi plăcea compania spionilor francezi care împânziseră Londra în
timpul războiului, deghizați în imigranți.
Harry aflase prima oară de Păianjen în timp ce descifra cifrul copilăresc în care curtezana își
scrisese jurnalul. Femeia fusese ucisă înainte ca Harry să apuce să stea de vorbă cu ea. O cameristă
în lacrimi îi spusese că stăpâna ei fusese înjunghiată de unul din iubiții ei, într-o criză de gelozie. Și
nu, camerista nu știa care dintre clienții stăpânei ei era vinovat de oribila crimă.
Numele Păianjenului îl urmărise pe Harry la fiecare pas în serviciul Coroanei. Agenții lui mureau
cu numele lui pe buze. Curierii prinși cu mesaje secrete dădeau la iveală scrisori cu numele lui. De
câteva ori fuseseră interceptate chiar și rapoarte și hărți care ar fi trebuit să ajungă la misteriosul
Păianjen.
În cele din urmă, identitatea celui pe care Harry ajunsese să-l considere propriul lui rival pe tabla de
șah a războiului rămăsese nedescoperită. Păcat că Harry nu suporta să lase un mister nedeslușit. Ar
fi plătit aproape orice să afle cine fusese de fapt Păianjenul.
Instinctul îi spusese de la început că bărbatul era britanic, nu francez. Harry se înfuria la gândul că
trădătorul nu fusese prins nici acum. Prea mulți agenți și soldați fuseseră uciși din cauza
Păianjenului.
- Încerci să-ți ghicești viitorul în flăcări, Graystone? Mă îndoiesc că o să găsești vreun răspuns
acolo.
Harry își ridică privirea când baritonul leneș al lui Lovejoy îi întrerupse gândurile.
- Mă gândeam eu că o să apari mai devreme sau mai târziu, Lovejoy. Vroiam să discut ceva cu tine.
- A, da?
Lovejoy își turnă un pahar de brandy și se rezemă neglijent de marginea șemineului. Învârti lichidul
auriu în pahar, iar ochii lui verzi străluciră răutăcios.
- Dă-mi voie mai întâi să te felicit pentru logodnă.
- Mulțumesc.
Harry așteptă în tăcere.
- Domnișoara Ballinger nu pare deloc genul tău. Mă tem că a moștenit înclinația părinților ei pentru
urzeli și aventuri riscante. E o potriveală ciudată, dacă nu te superi.
- Ba da. Mă supăr, zâmbi rece Harry. Nu-mi place nici că valsezi cu logodnica mea.
Lovejoy îi aruncă o privire nerăbdătoare, malițioasă.
- Domnișoarei Ballinger îi place să danseze. Mi-a spus că sunt un partener abil.
Harry își întoarse din nou privirea spre șemineu.
- Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă ți-ai găsi o altă femeie pe care să o impresionezi cu
mișcările tale de dans.
- Și dacă nu? îl provocă încet Lovejoy.
Harry oftă adânc și se ridică în picioare.
- Dacă nu, atunci mă voi vedea obligat să iau măsuri mai drastice ca să-mi protejez logodnica de
atențiile dumitale.
- Chiar crezi că poți face asta?
- Da, spuse Harry, cred că da. Și exact asta o să fac.
Apoi își luă paharul de brandy și dădu peste cap ce mai rămăsese. Fără nici un cuvânt, se întoarse pe
călcâie și se îndreptă spre ușă.
Degeaba își promisese că n-o să se lase târât în dueluri pentru o femeie. Harry știa că fusese la un
pas să-l provoace pe Lovejoy chiar acum. Dacă lordul nu-i lua în seamă avertismentul, era foarte
posibil să se ajungă la ceva iritant de melodramatic care să implice două pistoale și un răsărit de
soare.
Harry clătină din cap. El și Augusta nu erau logodiți decât de două zile și deja simțea influența ei
asupra vieții lui care fusese atât de liniștită și de ordonată până acum. Începu să se întrebe cum avea
să trăiască după ce el și Augusta aveau să se căsătorească.
Augusta se ghemuise într-un fotoliu albastru lângă fereastra bibliotecii, încruntându-se la romanul
pe care îl ținea în poală. Încerca să citească aceeași pagină de mai bine de cinci minute. Dar de
fiecare dată când ajungea la jumătatea primului paragraf pierdea șirul și trebuia să o ia de la început.
În ultimul timp îi era imposibil să se gândească la altceva în afară de Harry. Încă nu-i venea să
creadă că șirul de întâmplări care dusese la situația în care se afla acum se întâmplase de-
adevăratelea.
Cu atât mai mult nu-și putea înțelege reacția la întâmplările respective. Din clipa în care se trezise
pe covorul din biblioteca lui Harry, cuprinsă de primele valuri ale pasiunii, abia dacă-și mai
revenise.
De fiecare dată când închidea ochii trăia din nou fiorii primului sărut cu Harry. Căldura buzelor lui
încă o mai făcea să tremure. Gândul la atingerea lui încă făcea să i se înmoaie genunchii.
Iar Harry insista să se căsătorească.
Ușa se deschise, iar Augusta își ridică ușurată privirea.
- Aici erai, Augusta, zâmbi Claudia, intrând în bibliotecă. Te căutam. Ce citești? Alt roman?
- Anticarul, spuse Augusta, închizând cartea. E foarte interesantă, cu tot felul de aventuri și un
moștenitor dispărut și o evadare la limită.
- Ah, noul roman de la Waverley. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Tot mai încerci să ghicești cine l-a
scris?
- Trebuie să fie Walter Scott. Sunt absolut convinsă.
- Și nu ești singura, din câte am auzit. Sunt sigură că misterul din jurul autorului are mult de-a face
cu cât de bine i se vinde cartea.
- Nu cred. Romanele lui se vând din același motiv pentru care se vând și poemele lui Byron. Sunt
interesante. Nu poți să nu dai pagina ca să vezi ce se întâmplă în continuare.
Claudia îi aruncă o privire ușor dojenitoare.
- Nu crezi că ar trebui să citești ceva mai elevat, acum că ești o femeie logodită? Poate una din
cărțile mamei mele ar fi mai potrivită pentru o domnișoară care e pe cale să se mărite cu un bărbat
serios și educat. Nu vrei să-l faci de râs pe conte vorbind despre fleacuri, nu-i așa?
- Eu zic că lui Graystone i-ar prinde bine niște flecăreală, murmură Augusta. Omul ăla e mult prea
serios. Știai că mi-a spus să nu mai valsez cu Lovejoy?
Claudia se așeză lângă verișoara ei și își turnă o ceașcă de ceai din ibricul de pe măsuță.
- Chiar așa?
- Mi-a ordonat chiar.
Claudia se gândi puțin.
- Poate că nu e un sfat prea rău. Lovejoy e foarte chipeș, știu și eu asta, dar n-ai de unde să știi că nu
e atât de josnic încât să profite de tine dacă-i permiți prea multe.
Augusta își dădu ochii peste cap și se rugă Atotputernicului să-i dea răbdare.
- Pot să mă descurc cu Lovejoy și, oricum, e un gentleman.
Augusta își mușcă buza de jos.
- Claudia, te-ai supăra dacă ți-aș pune o întrebare delicată? Am nevoie de un sfat legat de bunele-
maniere și, sincer, nu-mi vine în minte o persoană mai educată în ceea ce le privește decât tine.
Claudia își îndreptă și mai mult spatele și își privi verișoara cu o expresie atentă, serioasă.
- Voi face tot posibilul să te îndrum cât de bine îmi stă în putință, Augusta. Ce te neliniștește?
Augusta își dori brusc să nu fi pornit conversația, dar era prea târziu. Așa că se hotărî să întrebe pur
și simplu. Nu dormise aproape deloc de la balul din noaptea trecută.
- Crezi că e adevărat că un gentleman are dreptul să presupună că o domnișoară i-a promis, direct
sau indirect, anumite lucruri doar pentru că i-a permis să o sărute?
Claudia se încruntă gânditoare.
- E limpede că o domnișoară n-ar trebui să-i permită asemenea avansuri decât unui logodnic sau soț.
Mama mea a spus asta foarte clar în Instrucțiuni de comportament și bune-maniere pentru
domnișoare.
- Da, știu, spuse nerăbdătoare Augusta. Dar hai să fim realiste. Se mai întâmplă. Câți nu se sărută pe
furiș prin grădini? Știm amândouă că oamenii fac asta. Și atâta timp cât păstrezi discreția n-ai de ce
să te simți obligat să anunți o logodnă a doua zi.
- Presupun că vorbim ipotetic, da? întrebă Claudia cu o privire pătrunzătoare.
Augusta flutură absentă o mână:
- Absolut. Vorbeam cu niște, ăă, prietene la Pompeia și încercam să hotărâm ce ar trebui să facă o
femeie pusă într-o astfel de situație.
- Fără îndoială că ar fi mai bine să nu te lași atrasă în astfel de discuții, Augusta.
Augusta scrâșni din dinți.
- Fără îndoială. Dar poți să-mi răspunzi la întrebare?
- Ei bine, am putea spune că o domnișoară care-i permite unui bărbat să o sărute ar avea un
comportament indecent, dar nu până la a întrece orice limită. Ar fi fost de dorit ca domnișoara să fie
puțin mai virtuoasă, dar un singur sărut nu ar fi o eroare chiar atât de gravă. Cel puțin eu nu m-aș
grăbi să o condamn.
- Da, așa mă gândeam și eu, spuse repede Augusta. În orice caz, bărbatul n-are nici un drept să
creadă că domnișoara i-a promis căsnicia doar fiindcă el a fost atât de josnic încât să-i fure un sărut.
- Păi...
- Dumnezeu știe câți domni și câte domnișoare am văzut îmbrățișându-se prin grădini când am ieșit
la aer între două dansuri. Și nimeni nu s-a repezit să anunțe vreo logodnă.
Claudia încuviință încet.
- Nu, nu cred că bărbatul ar avea dreptate să creadă că domnișoara i-a promis ceva doar pentru că s-
au sărutat o singură dată.
Augusta zâmbi mulțumită și ușurată în același timp.
- N-ar fi corect deloc. Și eu am ajuns la aceeași concluzie. Mulțumesc, Claudia. Mă bucur că ești de
acord cu mine.
- Desigur, continuă Claudia, dacă ar fi vorba de mai mult decât un sărut, atunci lucrurile s-ar
schimba cu totul.
Augusta simți dintr-o dată că i se face rău.
- A, da?
- Da, categoric.
Claudia sorbi o gură de ceai, analizând implicațiile noii situații.
- Cu siguranță. Dacă domnișoara ar răspunde la astfel de avansuri cu câtuși de puțină bunăvoință –
adică dacă i-ar permite să meargă mai departe, de exemplu, sau l-ar încuraja în vreun fel...
- Da? întrebă Augusta, tremurând la gândul că discuția se îndrepta inexorabil spre o concluzie
îngrozitoare.
- Atunci cred că bărbatul ar avea dreptate să presupună că domnișoara îl iubește și ea. Mai mult, ar
avea toate motivele să creadă că domnișoara vrea să-i dea de înțeles că dorește o căsnicie.
- Înțeleg.
Augusta își coborî posomorâtă privirea. În minte îi răsări din nou imaginea ei în brațele lui
Graysotne, lăsându-se cu totul în voia lui. Simți cum obrajii i se înroșesc și se rugă ca verișoara ei
să nu fi observat nimic.
- Și dacă bărbatul a fost puțin prea insistent? întrebă ea în cele din urmă. Dacă el a fost cel care a
ademenit-o să se lase în voia lui și să-i permită lucruri care nici prin gând nu i-ar fi trecut altfel?
- Fiecare domnișoară răspunde de propria ei reputație, spuse Claudia cu o siguranță care îi amintea
Augustei de mătușa Prudence. Fiecare domnișoară trebuie să aibă mare grijă și să se comporte în
așa fel încât să nu ajungă în astfel de situații nefericite.
Augusta strâmbă din nas și nu spuse nimic.
- Și, bineînțeles, continuă grav Claudia, dacă bărbatul despre care vorbim ar fi cumva un bărbat de
viță nobilă și ar avea simțul neîntinat al onoarei și a ceea ce se cuvine, răspunsul ar fi chiar mai
limpede.
- Ar fi?
- O, da. Ar fi lesne de văzut de ce bărbatul ar crede că i s-au promis anumite lucruri. Iar dacă este cu
adevărat un gentleman demn și rafinat, atunci are toate motivele să se aștepte ca domnișoara să-și
onoreze promisiunile. Propria ei onoare ar cere asta.
- De-asta te admir așa de mult, Claudia. Ești cu patru ani mai tânără ca mine, dar știi limpede ce se
cuvine și ce nu.
Augusta își deschise cartea și îi zâmbi încordat verișoarei sale.
- Spune-mi, nu crezi că o viață atât de corectă și de virtuoasă e plictisitoare uneori?
Claudia zâmbi cu căldură.
- Viața mea n-a mai fost plictisitoare de când ai venit să stai la noi, Augusta. Întotdeauna se
întâmplă lucruri interesante în preajma ta. Acum vreau și eu să te întreb ceva.
- Ce este?
- Aș vrea să știu ce părere ai de Peter Sheldrake.
Augusta îi aruncă o privire surprinsă.
- Știi deja ce părere am. Eu am aranjat să-ți fie prezentat. Îmi place foarte mult de el. Îmi amintește
pe undeva de fratele meu, Richard.
- Ăsta e unul din lucrurile care mă îngrijorează, recunoscu Claudia. Pare să fie genul căruia îi place
să riște. Și a început să-mi dea tot mai multă atenție. Nu sunt sigură că se cade să-l încurajez.
- Nu e nimic în neregulă cu Sheldrake. E moștenitorul unui titlu de viconte și are o avere frumușică.
Mai bine chiar, are simțul umorului. Nu ca prietenul lui Graystone.

5
- Cred că am uitat să-ți spun că am avut privilegiul să îl cunosc pe fratele tău cu câteva luni înainte
să moară, domnișoară Ballinger.
Lovejoy împărți cărțile și zâmbi din partea cealaltă a mesei.
- Richard? Îl știai pe fratele meu?
Augusta tocmai își spusese că era timpul să plece de la masa de joc și să se întoarcă în salonul de
bal al lui Lady Leebrook. Acum însă își ridică mirată privirea și gândul la jocul de cărți se topi într-
o mare de surpriză.
Simți cum i se strânge stomacul așteptând următoarele cuvinte ale lui Lovejoy. Ca întotdeauna când
cineva aducea vorba de Richard, Augusta se pregăti imediat să se apere. Întotdeauna se lupta pentru
onoarea lui Richard dacă apărea cineva suficient de nesăbuit încât să o pună la îndoială.
Augusta era singura membră a familiei Ballinger care mai putea apăra bunul renume al lui Richard.
Ori de câte ori cineva aducea vorba de vreo întâmplare mai puțin onorabilă, Augusta se arunca în
discuție cu toată ființa.
Juca cărți cu Lovejoy de o jumătate de oră, nu fiindcă îi plăcea neapărat jocul, ci deoarece spera ca
lordul Graystone să-și facă apariția în salonul de bal și să o caute. Știa că Graystone avea să se
enerveze, să fie șocat chiar văzând cum o domnișoară stă la masa de joc cu un domn într-un loc atât
de formal.
Deși nu era neapărat un comportament reproșabil. Și alte perechi jucau cărți îi aceeași cameră, iar
câteva din doamnele de acolo pierduseră sume la fel de mari ca cele jucate de soții lor la cluburile
domnilor. Și totuși, scorțoșii societății, din care Graystone făcea parte fără îndoială și el, nu tolerau
asemenea lucruri. Augusta era sigură că Graystone avea să se enerveze văzând-o la masă cu
Lovejoy și nu cu altcineva.
Era o răzbunare insignifiantă pentru felul în care Graystone îi vorbise în grădină seara trecută, când
insistase că onoarea îi cerea să nu rupă logodna, dar Augusta se resemnase cu gândul că asta era tot
ce putea face. Își pregătise deja o apărare. Acum nu mai rămânea decât să poarte conversația.
Când Graystone avea să îi reproșeze că joacă cărți cu Graystone, Augusta avea să-i replice că nu se
putea supăra din moment ce nu-i interzisese decât să danseze cu baronul. Nimeni nu adusese vorba
de cărți. Graystone se mândrea cu logica lui. De data asta, logica avea să-i sape mormântul.
Iar dacă Graystone se simțea atât de ofensat de un simplu joc de cărți, n-avea decât să o elibereze de
promisiunea ei presupusă și să o lase să anuleze logodna.
Se părea însă că Graystone preferase să nu vină deloc la balul lui Lady Leebrooks în seara asta, așa
că toate eforturile Augustei fuseseră irosite. Augusta se plictisise să joace cărți, deși câștiga.
Lovejoy era o companie plăcută, dar Augusta nu se putea gândi decât la Graystone, care lipsea.
În clipa în care auzi numele lui Richard însă, Augustei nici prin gând nu-i mai trecu să încheie jocul
și să se întoarcă în salonul de bal.
- Nu l-am cunoscut pe fratele tău prea bine, să știi, spuse Lovejoy, împărțind următoarea tură de
cărți. Dar părea un om de treabă. Cred că ne-am întâlnit la niște curse de cai. A câștigat o sumă
frumușică pariind pe un cal care eram sigur că o să piardă.
Augusta zâmbi tristă.
- Lui Richard îi plăcea mult să privească tot felul de sporturi și competiții.
Își luă cărțile în mână și le privi absentă. Nu se mai putea concentra la ele. Mintea ei era preocupată
exclusiv de Richard. Fusese nevinovat.
- Așa mă gândeam și eu. Semăna cu tatăl lui, nu-i așa?
- Da. Mama spunea mereu că amândoi fuseseră croiți după același tipar. Adevărați Ballingeri din
Northumberland. Întotdeauna nerăbdători să pornească în următoarea aventură, întotdeauna gata de
distracție.
Cu puțin noroc, Lovejoy nu auzise zvonurile care circulaseră o vreme după ce Richard fusese ucis
pe acel drum de țară. Baronul își petrecuse majoritatea timpului în armată, pe continent.
- Mi-a părut rău să aflu de moartea lui acum doi ani, continuă Lovejoy, încruntându-se gânditor la
cărțile pe care le ținea în mână. Te rog să accepți condoleanțele mele întârziate, domnișoară
Ballinger.
- Mulțumesc.
Augusta se prefăcu absorbită de cărțile din mână așteptând să vadă dacă Lovejoy mai spune ceva.
Se simțea copleșită de amintirea lui Richard, de zâmbetul și de căldura lui de care îi era atâta dor,
iar sunetul celorlalte conversații din cameră dispăruse. Acuzațiile șoptite pe ici și colo fuseseră atât
de nedrepte. Era destul să-l fi cunoscut pe Richard ca să știi că nu și-ar fi trădat niciodată țara.
La masa de joc se lăsă tăcerea. Pierdută în amintiri și cuprinsă încă o dată de amărăciune la gândul
acuzelor care îi fuseseră aduse lui Richard pe nedrept, Augusta nu reușea să se mai concentreze la
joc. Pierdu pentru prima oară în acea seară.
- Se pare că norocul meu s-a terminat, domnule.
Augusta dădu să se ridice de pe scaun, dându-și seama că Lovejoy tocmai câștigase aproape toate
cele zece lire pe care Augusta i le luase la început.
- Mă îndoiesc, spuse Lovejoy, zâmbind și amestecând din nou cărțile.
- Cred că suntem chit, lordul meu, spuse Augusta. Sugerez să terminăm cu o remiză și să ne
întoarcem la dans.
- Au circulat tot felul de zvonuri neplăcute imediat după moartea fratelui tău, nu-i așa?
Augusta se lăsă moale înapoi în scaun și își atinse colierul de rubine pe care îl avea de la mama sa.
- Minciuni. Doar minciuni, lordul meu.
Lovejoy o privi grav.
- Desigur. Eu, unul, nu le-am crezut niciodată. Poți conta pe asta, domnișoară Ballinger.
- Îți mulțumesc.
Augusta simți cum nodul din stomac începe să-i dispară. Cel puțin Lovejoy nu credea ce era mai
rău.
Se lăsă din nou tăcerea. Augusta nu știa ce să mai spună. Își privi cărțile și le ridică mecanic, cu
degetele tremurând.
- Am auzit că au fost găsite niște documente pe care le avea când a fost ucis, spuse Lovejoy,
încruntându-se. Documente cu informații secrete despre armată.
Augusta îngheță.
- Cred că i-au fost puse în buzunare de altcineva ca să-l facă să pară vinovat de trădare. Într-o zi voi
găsi o cale să o și dovedesc.
- E un scop nobil, dar cum aveți de gând să faceți asta?
- Nu știu, recunoscu Augusta, vorbind din vârful buzelor. Dar dacă mai există dreptate pe lumea
asta, voi reuși.
- Ah, draga mea domnișoară Ballinger, nu te-ai convins încă? În lumea noastră nu mai există
dreptate câtuși de puțin.
- Nu pot să cred asta, domnul meu.
- Atât de inocentă. Nu vrei să-mi povestești mai multe? Am ceva experiență când vine vorba de
asta.
Augusta își ridică uimită privirea.
- Chiar așa?
Lovejoy zâmbi cu indulgență.
- Când eram în armată eram însărcinat uneori să investighez infracțiunile care aveau loc în
regimentul meu. Un soldat înjunghiat într-o alee departe de casă, un ofițer bănuit că vindea
informații inamicului. Din păcate, lucrurile astea se întâmplă pe timp de război, domnișoară
Ballinger. Iar investigațiile trebuie făcute cu maximă discreție. Onoarea regimentului depinde de
asta.
- Da, înțeleg,
Augusta simți un firicel de speranță.
- Și cât de mult succes ai avut cu investigațiile tale?
- Destul.
- Ți-aș cere oare prea mult dacă te-aș ruga să mă ajuți să dovedesc că fratele meu a fost nevinovat?
întrebă Augusta, abia îndrăznind să respire.
Lovejoy se încruntă, strânse cărțile și le împărți din nou.
- Nu sunt sigur că te pot ajuta prea mult, domnișoară Ballinger. Fratele tău a fost ucis cu puțin
înainte ca Napoleon să abdice în 1814, nu-i așa?
- Da, așa este.
- Ar fi extrem de dificil să încerc să dau de foștii lui asociați acum. Mă îndoiesc că a mai rămas
vreun indiciu.
Lovejoy se întrerupse și îi aruncă o privire întrebătoare.
- Sau poți să-mi spui tu de unde aș putea să încep?
- Nu. Nu știu. Deci nu e nici o speranță.
Și, într-adevăr, firicelul de speranță care o încercase timid pe Augusta se ofili și dispăru.
Augusta își coborî privirea, uitându-se la suprafața verde de joc fără să o vadă, gândindu-se la
poemul pe care îl păstra ascuns în cutia cu bijuterii. Versurile ciudate erau pătate cu sângele lui
Richard. Asta era tot ce-i mai rămăsese de la fratele ei. Și nu oferea nici un indiciu. Nici măcar n-
avea sens, cel puțin din câte înțelesese Augusta. Deci n-avea rost să aducă vorba de asta. Nu-l
păstrase decât fiindcă era ultimul lucru pe care i-l dăruise Richard.
Lovejoy îi zâmbi consolator.
- Și totuși, dacă îmi spui tot ce știi, poate reușesc să găsesc ceva.
Jocul continuă, iar Augusta începu să povestească. Se străduia din răsputeri să răspundă tuturor
întrebărilor pe care Lovejoy i le punea pe un ton plictisit. Încercă să-și amintească toate numele
prietenilor și cunoscuților lui Richard și toate locurile în care fratele ei își petrecuse timpul în
ultimele câteva luni de viață.
Dar Lovejoy nu părea să fi găsit nimic important în toate astea. Punea alte și alte întrebări,
interogând-o cu blândețe și împărțind alte și alte cărți. Augusta juca mecanic de fiecare dată, cu
gândul în altă parte. Nu se concentra decât la întrebările pe care i le punea Lovejoy despre Richard.
Când rămase fără nimic de spus, Augusta privi bucata de hârtie pe care Lovejoy ținea scorul și văzu
că îi datora o mie de lire.
O mie de lire.
- Dumnezeule...
Augusta își acoperi gura cu mâna, îngrozită.
- Lordul meu, mi-e teamă că nu la mine am atâția bani să-ți dau.
De fapt nu-i am deloc. Augusta nu ar fi reușit niciodată să obțină o sumă atât de mare.
Gândul de a-și ruga unchiul să-i acopere datoria era îngrozitor. Sir Thomas fusese deja extrem de
generos de când se mutase în casa lui. Pur și simplu nu putea să-i răsplătească bunătatea cerându-i
să plătească o mie de lire pe care îi pierduse ea la cărți. Era de neconceput. Onoarea ei nu-i permitea
să facă asta.
- Te rog să nu-ți faci probleme, domnișoară Ballinger, spuse Lovejoy, strângând calm cărțile. Nu e
nici o grabă. Dacă îmi lași o chitanță în seara asta voi fi bucuros să aștept până când îți va veni la
îndemână să mă plătești. Sunt sigur că vom ajunge la o înțelegere.
În tăcere, cu inima bătându-i cu putere la gândul a ceea ce făcuse, Augusta scrise o chitanță pentru o
mie de lire și își semnă numele. Apoi se ridică în picioare, dându-și seama că tremura atât de tare că
era la un pas să se facă de râs cu un leșin.
- Te rog să mă scuzi, domnule, reuși să spună cu un calm incredibil, dar trebuie să mă întorc la bal.
Verișoara mea mă caută, probabil.
- Desigur. Anunță-mă când ești gata să-ți achiți datoria și vom ajunge la un aranjament benefic
pentru amândoi.
Lovejoy zâmbi încet, insinuant.
Augusta se întrebă cum de nu-i observase sclipirea malefică din ochii lui verzi și vicleni până acum.
Își adună curajul ca să-i ceară totuși o favoare.
- Poți să-mi dai cuvântul tău de gentleman că nu vei vorbi nimănui despre asta? N-aș vrea ca
unchiul meu sau... sau alte persoane să afle.
- Alte persoane cum ar fi logodnicul tău? Îți înțeleg îngrijorarea. Graystone n-ar fi prea înțelegător
față de o datorie la cărți, nu-i așa? Cineva atât de scorțos n-ar fi de acord nici măcar ca o
domnișoară să joace cărți.
Augusta se posomorî și mai mult. Ce încurcătură. Și totul era doar din vina ei.
- Nu, presupun că nu.
- Stai liniștită, nu voi spune nimic nimănui.
Lovejoy clătină din cap cu o politețe închipuită.
- Îți dau cuvântul meu.
- Mulțumesc.
Augusta se întoarse și fugi spre salonul plin de râsete și de lumini, copleșită la gândul enormității în
care se lăsase atrasă.
Bineînțeles, prima persoană pe care o văzu când ieși din camera de joc fu chiar Harry, care o văzuse
și se îndrepta deja spre ea prin mulțimea ferchezuită. Augusta îi aruncă o privire și se simți copleșită
de dorința de a i se arunca în brațe, de a-i mărturisi totul și de a-i cere un sfat.
Graystone era îmbrăcat sobru, cu o eșarfă albă, imaculată, înnodată în jurul gâtului vânjos. Arăta
suficient de puternic încât să se bată cu doi sau trei Lovejoy deodată și să-i învingă fără nici o
problemă. Augusta își dădu seama că logodnicul ei era atât de puternic încât prezența lui o făcea să
se simtă în siguranță. Putea să conteze pe el, cel puțin atâta timp cât nu intra în cine știe ce
încurcătură pur și simplu din prostie.
Din păcate, Graystone nu tolera prostia câtuși de puțin.
Augusta își îndreptă umerii. Ea singură intrase în bucluc, așa că tot ea era obligată să găsească o
cale onorabilă de a-și achita datoria. Nu-l putea implica și pe Harry în toată povestea. Un Ballinger
din Northumberland își apăra singur onoarea.
Augusta îl urmări visătoare pe Harry croindu-și drum spre ea prin mulțime. Părea nemulțumit de
ceva, lucru care o posomorî și pe ea. Privirea lui umbrită trecu brusc dincolo de ea, spre intrarea în
camera de joc, apoi se întoarse să-i scruteze chipul.
- Ești bine, Augusta? o întrebă răstit.
- Da, sunt bine. Cred că e puțin prea cald aici, nu-i așa?
Augusta își desfăcu evantaiul și începu să-și facă energic vânt, încercând să găsească un subiect de
conversație care să-i distragă atenția de la camera de joc.
- Mă întrebam dacă o să vii în seara asta. Aștepți de mult, lordul meu?
Ochii lui Harry se îngustară scrutându-i obrajii roșii.
- Am ajuns acum câteva minute. Cred că au început să servească cina. Vrei să mănânci ceva?
- Ar fi fantastic. Vreau să stau jos puțin.
De fapt, Augusta vroia să se așeze înainte să leșine. Când Harry îi oferi brațul, se agăță de el de
parcă era un naufragiat căruia i se arunca un colac de salvare.
În cele din urmă, Augusta se liniști mestecând un aperitiv cu homar și sorbind un pahar de punch
rece pe care i le adusese Harry. Începu să gândească din nou limpede. Nu avea decât o singură
soluție: colierul cu rubine al mamei sale.
Deși simțea cum ochii i se umplu de lacrimi doar la gândul că o să se despartă de colier, Augusta își
spuse că merita din plin suferința. Ea fusese cea care se comportase atât de prostește, așa că tot ea
trebuia să-și plătească nesăbuința.
- Augusta, ești sigură că nu s-a întâmplat nimic? insistă Harry.
Augusta observă că aperitivul avea gust de rumeguș.
- Sunt sigură, lordul meu.
Harry ridică din sprâncene.
- Mi-ai spune dacă s-a întâmplat ceva grav, nu-i așa?
- Depinde, lordul meu.
- Depinde de ce? întrebă Harry, iar vocea lui de obicei lipsită de orice inflexiune se înăspri.
Augusta se foi în scaun.
- Depinde dacă ai fi sau nu destul de binevoitor încât să-mi răsplătești încrederea cu ajutor și
înțelegere.
Ochii lui Harry se îngustară.
- Nu e nevoie să-ți amintesc că suntem logodiți, nu-i așa, Augusta?
- Nu e nevoie, lordul meu. Te asigur că mă gândesc la asta aproape tot timpul.
Nu era decât un singur loc în care Augusta putea afla cum să-și vândă colierul. În ziua de după
partida dezastruoasă de cărți, Augusta merse direct la Pompeia.
Scruggs deschise ușa la fel de morocănos ca de obicei, privind-o pe sub sprâncenele groase.
- Tu ești, don'șoară Ballinger? Presupun că știi că celelalte fete își plătesc pariurile pe care le-au
făcut pe spinarea dumitale.
- Mă bucur să aflu că cineva are de câștigat din toată povestea, murmură Augusta, trecând pe lângă
el.
Amintindu-și de medicamentul pe care i-l dăduse data trecută valetului, Augusta se opri în hol.
- Era să uit. Te-a ajutat la reumatism medicamentul pe care ți l-am dat, Scruggs?
- A fost de-a dreptul miraculos după ce l-am combinat cu o sticlă din cel mai bun coniac al lui Lady
Arbuthnott. Din păcate n-am reușit să conving nici o cameristă să mă ajute să testez ce a mai rămas.
Augusta zâmbi puțin deși era în toane proaste.
- Mă bucur să aud asta.
Scruggs deschise ușa de la salon.
- Pe aici, don'șoară Ballinger. Madam se va bucura să te vadă, ca de obicei.
Înăuntru erau câteva domnișoare, fie citind ziarul, fie mâzgălind la măsuțele de scris. Bârfele despre
viața privată a poeților Byron și Shelley nu făcuseră decât să le ambiționeze pe scriitoarele în
devenire să încerce și mai insistent să-și publice operele undeva.
Era straniu cum virtutea sau lipsa ei puteau avea un asemenea efect asupra cuiva, se gândi Augusta.
Legăturile amoroase fără perdea ale lui Byron și Shelley puteau la fel de bine să le ambiționeze pe
unele domnișoare de la Pompeia să-și vadă cărțile tipărite.
Augusta traversă camera, îndreptându-se cu pas hotărât spre șemineu. Ca întotdeauna, deși vremea
era frumoasă, înăuntru era aprins un foc vesel. Lui Sally îi era frig mai tot timpul. Stătea în fotoliul
ei, lângă foc, și spre norocul Augustei nu îi ținea nimeni companie. În poală ținea o carte deschisă.
- Bună, Augusta. Ce mai faci?
- Mă simt mizerabil, Sally. Am intrat într-o încurcătură îngrozitoare și am venit să te implor să mă
ajuți cu un sfat.
Augusta se așeză lângă bătrâna doamnă și se aplecă să-i șoptească:
- Vreau să-mi spui unde pot să vând un colier.
Sally închise cartea și îi aruncă Augustei o privire întrebătoare.
- Vai de mine, chiar că pare ceva grav. Cred că ar fi mai bine să-mi spui totul, de la început.
- Am fost o idioată.
- Da, cu toții ne comportăm prostește mai devreme sau mai târziu. Povestește-mi ce s-a întâmplat.
Tot mă plictiseam astăzi.
Augusta respiră adânc, apoi începu să povestească dezastrul până în cele mai mici detalii. Sally
ascultă cu atenție, apoi încuviință. Înțelegea perfect.
- Desigur că trebuie să-ți onorezi datoria, draga mea, spuse ea. E o chestiune de onoare.
- Da, într-adevăr. Nu am de ales.
- Colierul mamei tale e singurul lucru de valoare pe care poți să-l vinzi?
- Mă tem că da. Toate celelalte bijuterii le am de la unchiul Thomas. Mi-ar fi jenă să le vând.
- N-ai putea să-l rogi pe unchiul tău să te ajute?
- Nu. Unchiul Thomas ar fi foarte supărat dacă ar afla de toată încurcătura, și pe bună dreptate. Ar fi
foarte dezamăgit de mine. O mie de lire e o sumă destul de mare. Și așa a fost prea generos cu mine
până acum.
- Graystone o să-i dea o sumă și mai mare când te ia de soție, replică sec Sally.
Augusta clipi surprinsă:
- Chiar așa?
- Cred că da.
Augusta se încruntă.
- Nu știam asta. De ce bărbații nu discută niciodată astfel de lucruri când sunt și femei prin
preajmă? Ne tratează de parcă suntem niște creaturi prostuțe. Fără îndoială că asta îi face să se simtă
superiori nouă.
Sally zâmbi.
- Se poate și asta, dar cred că e vorba de mult mai mult. Cred că, cel puțin când vine vorba de
bărbați ca unchiul sau logodnicul tău, amândoi se comportă astfel fiindcă vor să te protejeze.
- Nici vorbă. Oricum, Graystone îl va plăti pe unchiul meu abia peste patru luni, atunci când ne
căsătorim. Nu pot aștepta atât de mult. Am impresia că Lovejoy va începe să mă hărțuiască pentru
datorie mult mai curând.
- Înțeleg. Și nu te crezi în stare să discuți cu Graystone despre asta?
Augusta îi aruncă o privire uluită. Abia peste câteva secunde își aminti să închidă gura.
- Să-i spun lui Graystone că îi datorez o mie de lire lui Lovejoy? Ai înnebunit? Ai idee cum ar
reacționa la o astfel de informație? Nici măcar nu-mi pot închipui cât de tare s-ar supăra dacă i-aș
mărturisi ce s-a întâmplat.
- Ai dreptate. N-ar fi prea bucuros, nu-i așa?
- Aș putea să-i fac față dacă se înfurie, spuse încet Augusta. Cine știe? Poate asta l-ar convinge în
sfârșit să mă lase să anulez logodna. Dar n-aș putea niciodată să recunosc că m-am făcut de râs
încercând să-i dau lui o lecție.
- Da, înțeleg ce vrei să spui. O doamnă își are mândria ei. Lasă-mă să mă gândesc puțin.
Sally lovi ușor coperta de piele a cărții pe care o ținea în poală. Într-un târziu spuse:
- Cred că cel mai ușor ar fi să-mi aduci mie colierul.
- Ție? Dar trebuie să-l vând, Sally.
- Și exact asta vei face. Să știi însă că e foarte greu pentru o domnișoară să vândă o bijuterie atât de
scumpă fără să afle nimeni. Dacă îmi lași mie colierul aș putea să-l trimit pe Scruggs să-l vândă
cuiva. Iar Scruggs nu va spune nimănui.
Augusta se lăsă moale în scaun, simțindu-se ceva mai ușurată.
- Ah, înțeleg. Da, ar merge și asta. Ești foarte drăguță că mă ajuți, Sally. Cum pot să-ți întorc
favoarea?
Sally zâmbi și, o clipă, chipul ei delicat radie din nou de frumusețe, așa cum o făcuse în zilele în
care fusese regina neîncoronată a înaltei societăți din Londra.
- Eu mă bucur că te pot răsplăti astfel pentru favorurile pe care mi le-ai făcut tu mie, Augusta.
Acum du-te și adu-mi colierul mamei tale. Vei avea cele o mie de lire până deseară.
- Mulțumesc.
Augusta ezită, privindu-și curioasă prietena.
- Spune-mi, Sally, crezi că e posibil ca lordul Lovejoy să se fi folosit de conversația despre fratele
meu ca să mă atragă mai mult în joc? Nu încerc să-mi găsesc scuze, dar nu pot să nu mă întreb...
- Cred că este foarte posibil. Unii bărbați sunt complet lipsiți de scrupule. Probabil că ți-a simțit
slăbiciunea și s-a folosit de ea ca să-ți distragă atenția.
- Deci chiar nu vroia să mă ajute să dovedesc că Richard n-a trădat pe nimeni, nu-i așa?
- Nu cred. Cum ar putea? Augusta, trebuie să gândești realist. Nimic nu-l va aduce înapoi pe fratele
tău și nu-i vei putea spăla onoarea decât în inima ta. Știi că era nevinovat. Asta trebuie să-ți fie
îndeajuns.
Augusta își strânse pumnii în poală.
- Trebuie să găsesc o cale.
- Din propria mea experiență, tăcerea este cea mai bună metodă în astfel de situații.
- Dar nu e drept, protestă Augusta.
- Multe lucruri în viață nu sunt drepte, draga mea. Când pleci, Augusta, roagă-l te rog pe Scruggs
să-i spună uneia din cameriste să-mi aducă tonicul.
Dintr-o dată, problemele Augustei se topiră în fundal și o tristețe adâncă, neajutorată, o cuprinse.
Tonicul lui Sally era făcut din semințe fierte de opiu. Faptul că Sally îl cerea atât de devreme astăzi
însemna că durerea se înrăutățea.
Augusta luă una din mâinile fragile ale lui Sally într-a ei. O ținu foarte strâns o vreme. Nici una din
ele nu spuse nimic.
Apoi, Augusta se ridică și plecă să-i spună lui Scruggs să aducă tonicul.
- Ar trebui să o bat la fund așa de tare că să nu mai poată să stea pe cal o săptămână. Ar trebui să o
închid undeva și să nu-i mai dau drumul nicăieri neînsoțită. Femeia aia e o calamitate. O să-mi facă
viața un iad.
Harry mărșăluia cu pas apăsat prin biblioteca lui Sally. Se trezi față în față cu o bibliotecă, se răsuci
pe călcâie și porni înapoi pe unde venise.
Sally sorbi puțin sherry, fără să se obosească să-și ascundă zâmbetul amuzat.
- O să-ți facă viața interesantă. Mereu se întâmplă câte ceva în preajma Augustei. E chiar fascinant.
Harry lovi cu pumnul mantaua de marmură cenușie de deasupra șemineului.
- E chiar enervant, vrei să spui.
- Haide, liniștește-te, Harry. Ți-am spus ce s-a întâmplat doar fiindcă ai insistat să afli ce se petrece
și mi-era teamă că vei începe să întrebi în alte părți. Iar când întrebi ți se dau și răspunsuri. Așa că
te-am salvat de la o căutare inutilă și ți-am spus eu ce vroiai să știi.
- Augusta va fi soția mea. E dreptul meu să știu ce naiba face în orice clipă, fir-ar să fie.
- Da. Păi, acum că știi, trebuie să consideri toată povestea încheiată. Nu ai voie să te amesteci,
înțelegi? E onoarea Augustei la mijloc și s-ar supăra groaznic dacă ai rezolva tu situația în locul ei.
- Onoare? Ce-are a face onoarea cu asta? Augusta m-a sfidat cu bună știință flirtând cu Lovejoy și
din cauza asta a intrat într-o asemenea încurcătură.
- Augusta și-a dat singură seama că s-a comportat cum nu se cuvine. N-are nevoie să-i ții tu o
predică. E o datorie la cărți, Harry. Trebuie onorată. Permite-i să facă asta în felul ei. Nu vrei să-i
rănești orgoliul, nu-i așa?
- E intolerabil așa ceva.
Harry se opri încruntat în fața vechii lui prietene.
- Nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. O să mă ocup eu de Lovejoy.
- Nu.
- Un bărbat răspunde de datoriile soției lui, îi reaminti Harry.
- Dar Augusta nu e încă soția ta. Las-o pe ea să-și rezolve problema. Totul se va termina în curând
și te asigur că și-a învățat lecția.
- Aș vrea să cred asta, murmură Harry. La naiba cu Lovejoy. Știa prea bine ce face.
Sally se gândi puțin.
- Da, cred și eu că da. Și Augusta și-a dat singură seama de asta, apropo. E o fată inteligență. Nu e
nici o coincidență că Lovejoy a adus vorba de fratele ei chiar când se pregătea să se ridice de la
masă și să se întoarcă în salonul de bal. Un singur lucru îi putea distrage atenția: nevinovăția lui
Richard Ballinger.
Harry își trecu distrat mâinile prin păr.
- Din câte am auzit, Augusta își iubea mult fratele, așa nesăbuit cum era.
- După accidentul părinților ei nu-i mai rămăsese decât Richard. Îl adora. Mereu a crezut că Richard
n-ar fi fost în stare să vândă nimănui secrete de stat. Ar da orice ca să-i restaureze bunul renume.
- Toată lumea spune că tânărul Ballinger era sălbatic și nesăbuit, la fel ca și tatăl lui.
Harry se opri lângă fereastră. Trecuse de miezul nopții, iar afară ploua. Se întrebă dacă Augusta își
plătea datoria chiar acum.
- Se poate ca Richard Ballinger să se fi implicat în ceva grav doar fiindcă era în căutarea unei noi
aventuri. Poate că nu știa exact ce face.
- Familia Ballinger din Northumberland e renumită pentru nesăbuință, dar nimeni nu a acuzat vreun
Ballinger vreodată de înaltă trădare. Dimpotrivă, sunt o familie care își apără onoarea până la ultima
suflare.
- Am auzit că au fost găsite niște documente la el după ce a fost ucis. E adevărat?
- Așa se spune.
Sally se opri puțin.
- Augusta a fost cea care l-a găsit. A auzit împușcătura. La țară, sunetele se aud de la o distanță mult
mai mare. A ieșit în fugă să vadă ce s-a întâmplat. Richard a murit în brațele ei.
- Iisuse.
- Documentele au fost descoperite de un magistrat local care fusese chemat să afle ce se întâmplase.
Odată ce toată lumea și-a dat seama ce erau de fapt, Sir Thomas s-a folosit de toată influența pe care
o avea pentru ca lumea să nu afle de ele. Desigur, nu a reușit să oprească toate zvonurile. Dar au
trecut doi ani de-atunci și multă lume pare să fi uitat de asta.
- Ticălosul ăla nenorocit.
- Cine? Lovejoy?
Ca de obicei, Sally îi urmărea cu ușurință gândurile lui Lovejoy.
- Da, e un ticălos, nu-i așa? Înalta societate e plină de bărbați ca el, Harry. Bărbați care profită de
domnișoarele tinere și vulnerabile. Știi și tu asta. Dar Augusta va ieși singură din încurcătură și,
după cum spuneam, categoric și-a învățat lecția.
- Mă foarte îndoiesc, oftă resemnat Harry, deși luase și el o hotărâre. În regulă atunci. Îi voi permite
Augustei să-și achite datoria, să-și ia înapoi chitanța și să-și păstreze orgoliul intact.
Sally ridică o sprânceană.
- Și apoi?
- Și apoi o să stau și eu puțin de vorbă cu Lovejoy.
- Mă gândeam eu. Ah, cred că am găsit un lucru pe care ai putea să-l faci totuși pentru Augusta, și
încă cu dragă inimă.
Harry o privi mirat.
- Despre ce e vorba?
Sally zâmbi și luă o punguță de catifea de pe măsuța de lângă fotoliu. Desfăcu baierele și lăsă
colierul dinăuntru să i se rostogolească în palmă.
- Cred că ți-ar face deosebită plăcere să-i recuperezi colierul de la cel care l-a cumpărat.
- Colierul e la tine? Credeam că l-ai trimis la un bijutier.
Sally ridică din umeri:
- Augusta nu știe, asta, dar eu i-am împrumutat de fapt niște bani. Era tot ce puteam să fac în
asemenea circumstanțe.
- Fiindcă nu suportai gândul să o vezi despărțindu-se de acel colier?
- Nu, pentru că rubinul nu merită o mie de lire, spuse sincer Sally. E un fals.
- Un fals? Ești sigur?
Harry merse și luă colierul din mâna lui Sally, îl ridică și îl examină cu atenție în lumină. Sally avea
dreptate. Pietrele rubinii scânteiau orbitor, dar nu în felul în care ar fi făcut-o dacă ar fi fost
autentice.
- Sunt foarte sigură. Mă pricep la bijuterii, Harry. Dar biata Augusta crede că rubinele sunt
adevărate și n-aș vrea să afle că nu e așa. Colierul e foarte important pentru ea.
Harry lăsă colierul să cadă înapoi în punguța de catifea cu o privire gânditoare.
- Știu. Presupun că fratele ei a vândut rubinele și diamantele când și-a cumpărat locul în armată.
- Nu neapărat. Lucrarea e excelent realizată și pare foarte veche. Probabil că falsul a fost făcut cu
ani și ani în urmă. Bănuiesc că pietrele au fost vândute de cineva din trecutul familiei acum două
sau chiar trei generații. Ballingerii din Northumberland sunt renumiți ca fiind foarte descurcăreți.
Degetele lui Harry se strânseră în jurul punguței.
- Înțeleg. Deci acum îți datorez ție o mie de lire pentru un colier cu rubine și diamante false, da?
- Exact, chicoti Sally. Oh, Harry, cât de interesant! Mă simt atât de bine!
- Mă bucur că cineva are ceva de câștigat din toate astea.

6
Augusta, îmbrăcată într-o rochie de culoarea smaraldului, cu mânuși lungi, asortate, și o pană verde
împletită în păr, stătea nemișcată în holul teatrului. Îl privea fix pe Lovejoy, pe care reușise în sfârșit
să-l încolțească. Nu-i venea să creadă ceea ce tocmai auzise.
- Nu-mi permiți să-mi achit datoria? Nu poți face așa ceva. Am vândut colierul mamei mele ca să
fac rost de bani. Era ultimul lucru care îmi rămăsese de la ea.
Lovejoy zâmbi rece.
- N-am spus că nu-ți permit să-ți achiți datoria, draga mea Augusta. Sunt de acord că datoria trebuie
achitată. E, totuși, o datorie de onoare. Am spus doar că nu-ți pot lua banii. Nu-mi permit să o fac.
Colierul mamei tale. Dumnezeule, dacă ți-aș primi banii conștiința nu mi-ar mai da pace.
Augusta clătină din cap. Rămăsese fără cuvinte. Trecuse mai devreme pe la Pompeia ca să ia banii
pe care Scruggs îi primise de la un vânzător de bijuterii în aceeași după-amiază, apoi se grăbise să
ajungă la teatru ca să-și achite datoria.
Acum însă, Lovejoy refuza să primească banii.
- Nu înțeleg ce vrei să spui, șopti Augusta printre dinți, având grijă să nu o audă decât Lovejoy.
- E foarte simplu. Am ajuns la concluzia că nu pot lua o mie de lire de la tine, domnișoară Ballinger.
Augusta îl privi precaută.
- Ar fi foarte drăguț din partea ta, dar trebuie să insist.
Lovejoy privi ostentativ în jur. În jurul lor se foiau o mulțime de oameni.
- Atunci vreau să discutăm problema într-un loc mai intim. Nu e nici locul, nici timpul potrivit.
- Dar am un cec pe care l-am scris pentru tine.
- Tocmai ți-am spus că nu pot lua bani de la tine.
Augusta începea să-și piardă cumpătul.
- Domnule, îți cer să-mi permiți să-mi achit datoria. Trebuie să-mi dai înapoi chitanța pe care ți-am
lăsat-o.
- Cât de tare îți vrei înapoi chitanța?
- Foarte tare, desigur. Te rog, lordul meu. E o situație foarte neplăcută.
Ochii lui Lovejoy sclipiră cu răutate. Se prefăcu că se gândește la cererea Augustei, apoi spuse:
- În regulă, cred că putem aranja ceva. Îți vei primi chitanța înapoi dacă treci pe la mine peste două
nopți. Pe la ora unsprezece, să zicem? Vino singură, domnișoară Ballinger, și îți voi permite să-ți
achiți datoria.
Augusta simți cum o străbate un fior din cap până în picioare. Înțelegea ce insinuează Lovejoy. Își
linse buzele uscate ca să-și păstreze vocea calmă, dar cuvintele ei abia se auziră:
- Știi foarte bine că nu pot face așa ceva, lordul meu.
- Nu-ți fă griji pentru reputația ta, domnișoară Ballinger. Te asigur că nu voi vorbi nimănui despre
asta. Cu atât mai puțin logodnicului tău.
- Nu mă porți obliga să fac asta, șopti Augusta.
- Haide, domnișoară Ballinger, unde ți-e setea de aventură de care vorbește toată lumea când vine
vorba de un Ballinger? Nu ești prea timidă să riști o vizită acasă la un prieten seara târziu, nu-i așa?
- Fii rezonabil, lordul meu.
- Voi fi, draga mea. Voi fi foarte rezonabil. Te aștept la mine poimâine seară la ora unsprezece. Nu
mă dezamăgi, sau voi fi obligat să spun tuturor că ultima Ballinger din Northumberland nu-și
plătește datoriile la cărți. Gândește-te cât de umilită ai fi, Augusta. Nu trebuie decât să-mi faci o
vizită scurtă și nu va trebui să-ți mai faci griji.
Augusta simți că i se întoarce stomacul privindu-l.
- Ah, Augusta, aici erai, spuse Claudia, apropiindu-se din spate. Vrei să mergem în boxa familiei
Haywood? Mai e puțin și începe spectacolul. Ne așteaptă.
- Da. Da, desigur.
Edmund Kean era la fel de bun ca întotdeauna pe scenă, dar Augusta nu auzea nici un cuvânt din
piesă. Încă mai încerca să înțeleagă noua fațetă a dezastrului care se abătuse asupra ei.
Indiferent cum privea situația, adevărul crud era că Lovejoy avea în posesie o chitanță care spunea
că Augusta îi datorează o mie de lire, și odiosul lord nu avea de gând să i-o dea înapoi decât dacă
Augusta avea să-și compromită iremediabil onoarea.
Augusta era aventuroasă, dar nu era naivă. Era absolut convinsă că Lovejoy nu intenționa doar să
stea de vorbă peste două zile, ci să-i ceară mult mai mult.
Era limpede că lordul Lovejoy nu era un gentleman. Dacă Augusta nu-și făcea apariția peste două
zile, așa cum i se ceruse, în mod sigur că Lovejoy avea să facă ceva josnic cu acea chitanță. Îi
văzuse răutatea din ochi. Nu încăpea nici o îndoială că intenționa să o folosească împotriva ei
cumva.
Poate că avea să-i arate chitanța lui Graystone. Augusta închise ochii, tremurând la gândul că
Lovejoy ar fi făcut asta. Harry s-ar fi înfuriat atât de tare. Chitanța era dovada clară a prostiei de
care dăduse dovadă Augusta și mai mult decât suficientă să-i confirme cele mai negre bănuieli lui
Graystone.
Augusta se gândi că acum îi putea spune totul lui Harry indiferent cât de umilită s-ar fi simțit apoi.
Harry avea să fie nemulțumit, dezgustat chiar. Asta ar fi destul ca să-l convingă să o lase să anuleze
logodna.
Ar fi trebuit să se simtă ușurată la gândul că totul avea să se termine, dar dintr-un motiv straniu nu
era așa. Augusta se strădui să-și dea seama de ce. Nu vroia să rămână logodită, desigur. De la
început nu-i plăcuse ideea de a se căsători cu Graystone.
Nu, își spuse ferm, tot nu era convinsă că o căsnicie cu Graystone ar fi fost în beneficiul cuiva, însă
nici nu vroia să se lase umilită în fața lui.
Își avea și ea mândria ei. Era ultima membră a familiei Ballinger din Northumberland, oameni
mândri, aventuroși și îndrăzneți. Putea avea grijă și singură de onoarea ei.
În drum spre casă, în trăsura familiei Haywood, Augusta ajunse la o concluzie tristă. Trebuia să
găsească o cale de a recupera chitanța înainte ca Lovejoy să găsească el o cale de a o compromite
sau de a o umili.
- Unde naiba ai fost, Graystone? Te-am căutat pe la toate balurile și seratele din oraș. Ai de-a face
cu un dezastru, cum naiba poți să stai atât de calm la club și să bei vin roșu?
Peter Sheldrake se lăsă să cadă în scaunul din fața lui Harry și bodogăni în continuare, întinzându-se
după sticla cu vin:
- Ar fi trebuit să te caut aici mai întâi.
Harry își ridică privirea de la foaia pe care își lua notițe pentru o carte despre campaniile militare ale
lui Cezar.
- Da, așa ar fi trebuit să faci. M-am hotărât să vin aici și să joc câteva jocuri de cărți înainte să mă
retrag. Ce s-a întâmplat, Sheldrake? Nu te-am mai văzut așa de agitat din seara în care era să fii
prins cu soția ofițerului francez.
Ochii lui Peter sclipiră cu satisfacție.
- Nu eu am probleme, ci tu.
Harry scoase un mormăit, așteptându-se la ce era mai rău.
- Vorbim cumva de Augusta?
- Mă tem că da. Sally m-a trimis să te caut când a aflat că nu erai acasă, unde ar fi trebuit să fii.
Logodnica ta pare să-și fi găsit o nouă preocupare, Graystone. E pe cale să devină o hoață.
Harry simți cum îi îngheață sângele în vine.
- Pe naiba. Despre ce vorbești, Sheldrake?
- Sally mi-a spus că logodnica ta se îndreaptă chiar acum spre conacul pe care l-a închiriat Lovejoy
pentru Sezonul ăsta. Din câte am auzit, a încercat să-și achite datoria dar Lovejoy a refuzat să-i
primească banii. Și nu vrea să-i dea chitanța înapoi dacă Augusta nu se vine personal după ea. La el
acasă. La ora unsprezece mâine seară, mai exact. I s-a spus să vină singură. E limpede ce plănuiește.
- Ticălos nenorocit!
- Da, mă tem că face un joc periculos cu draga ta domnișoară Ballinger. Dar nu-ți fie teamă.
Logodnica ta e atât de întreprinzătoare că vrea să-și rezolve singură problema. S-a dus să-și
recupereze chitanța cât timp Lovejoy e plecat din oraș.
Harry sări în picioare, ignorând zâmbetul răutăcios care se lățea pe fața lui Peter, și porni spre ușă.
- De data asta chiar că o să îi dau bătaie.
Iar apoi o să mă ocup și de Lovejoy.
Îmbrăcată într-o pereche de pantaloni și o bluză care fuseseră ale lui Richard, Augusta se ghemui
sub fereastra care dădea spre grădina lui Lovejoy și analiză situația.
Deși îi fusese teamă că va trebui să spargă un ochi de geam ca să intre, reușise să deschidă destul de
ușor fereastra de la biblioteca micuță a lui Lovejoy. Pesemne, unul din servitori uitase de
încuietoare.
Augusta oftă ușurată și mai cercetă o dată grădina ca să se asigure că nu o descoperise nimeni. Era
liniște, iar ferestrele de la etaj erau întunecate. Cei câțiva servitori ai lui Lovejoy fie se culcaseră, fie
ieșiseră în oraș. Iar Sally reușise să afle că Lovejoy era la serata familiei Belton și avea să stea acolo
fără îndoială până dimineață.
Sigură acum că avea să-și rezolve problema fără prea mare bătaie de cap, Augusta se cățără pe
cornișă, își trecu picioarele peste pervaz și se lăsă să cadă fără nici un sunet pe covor.
Rămase nemișcată o clipă, încercând să se orienteze în camera întunecată. Tăcerea o apăsa din toate
părțile. De afară răzbăteau din când în când uruitul roților de trăsură sau foșnetul frunzelor răvășite
de vânt, dar înăuntrul casei nu se auzea nici un sunet.
Razele lunii pătrundeau suficient prin fereastra deschisă ca să dea la iveală birul lui Lovejoy și câte
ceva din mobila din jur. Un fotoliu uriaș se odihnea lângă șemineu. În umbră se întrezăreau două
biblioteci, dar pe rafturi nu erau decât câteva volume. Un glob uriaș, pe un piedestal greu de lemn,
se vedea într-un colț.
Augusta privi în jur și se asigură că ușa era închisă.
Din câte știa despre bărbați, Augusta era sigură că gentlemenii aveau obiceiul să-și păstreze hârtiile
cele mai de preț încuiate în sertarul de la birou. Tatăl, unchiul și fratele ei făcuseră asta cu toții.
Știind asta, Augusta ghicise unde păstra Sir Thomas jurnalul lui Rosalind Morrissey. Era sigură că
avea să-și găsească și chitanța în sertarul din biroul lui Lovejoy.
Era păcat că nu reușise să-și adune destul curaj și să-l convingă pe Harry să ia parte la aventura din
seara asta, se gândi Augusta, lăsându-se pe vine lângă birou. I-ar fi prins bine îndemânarea cu care
Harry se pricepea să deschidă încuietorile de la sertare cu o sârmă. Se întrebă unde învățase lordul
asta.
Augusta trase ușor sertarul. Era încuiat. Strâmbă din nas, studiind biroul. Își putea închipui cum ar fi
reacționat Harry dacă i-ar fi cerut totuși ajutorul. Lordul nu avea câtuși de puțin simțul aventurii.
Era greu să găsească încuietoarea sertarului în semiîntuneric. Augusta se gândi să aprindă o
lumânare. Dacă trăgea draperiile, nimeni n-ar fi văzut lumina dinăuntru.
Se ridică și începu să caute o sursă de lumină. Stând cu spatele la fereastră, se întinse după ceea ce
părea un sfeșnic. Simți însă dintr-o dată o altă prezență. Mai e cineva în bibliotecă. Am fost
descoperită.
Augusta se simți cuprinsă de șoc și teamă. Era gata să țipe îngrozită, dar o mână puternică îi astupă
gura cu putere.
- E foarte neplăcut obiceiul ăsta al dumitale, îi mârâi Harry în ureche.
Augusta se simți așa de ușurată că era gata să cadă din picioare. Graystone își trase mâna.
- Graystone. Dumnezeule, cât de tare m-ai speriat. Credeam că era Lovejoy.
- Prostuță mică, aș fi putut fi la fel de bine Lovejoy. Când termin cu tine o să-ți dorești să te fi găsit
el.
Augusta se întoarse spre el și îi văzu silueta înaltă și puternică în penumbră. Era îmbrăcat în negru
din cap până în picioare, inclusiv cizme negre de piele și o pelerină lungă și neagră care îi ascundea
celelalte haine. Avea bastonul lui de abanos, dar de data asta nu mai purta nici o cravată. Era prima
oară când îl vedea fără vreuna. Îmbrăcat cum era, Harry se contopea perfect cu întunericul din jur.
- Ce Dumnezeu faci aici? întrebă în șoaptă Augusta.
- Credeam că e evident. Încerc să mă asigur că viitoarea mea soție nu ajunge la închisoarea
Newgate. Ai găsit ce căutai?
- Nu, abia am ajuns. Sertarul e încuiat. Căutam o lumânare când te-ai furișat în spatele meu.
Augusta se încruntă, dându-și seama de ceva.
- Cum știai că sunt aici?
- Asta nu contează acum.
- Domnule, mă neliniștește că știi tot timpul ce fac. Încep să cred că poți să-mi citești gândurile.
Harry se întoarse la fereastră și o închise, apoi merse la birou.
- Ceea ce nu e un efort prea mare, te asigur. Dacă te străduiești foarte tare, sunt sigur că și tu vei
putea să-mi citești gândurile în seara asta. De exemplu, la ce crezi că mă gândesc chiar acum,
Augusta?
- Presupun că ești supărat pe mine, lordul meu, ghici Augusta, urmându-l. Dar îți pot explica totul.
Harry se lăsă într-un genunchi lângă birou și scoase o bucată de sârmă din buzunar.
- Poți să-mi explici mai târziu, deși mă îndoiesc că ai vreo scuză destul de bună pentru toate astea.
Dar haide să terminăm ce avem de făcut întâi.
Augusta se lăsă pe vine lângă el, urmărindu-l cu atenție.
- O idee excelentă, lordul meu. Ai nevoie de o lumânare ca să vezi ce se întâmplă?
- Nu. Nu e primul sertar pe care îl deschid pe nevăzute. Ții minte că am exersat cu încuietoarea lui
Enfield.
- Da, țin minte. Dacă tot mi-ai adus aminte, Harry, de unde ai învățat...
Dinăuntrul încuietorii se auzi un clic slab. Sertarul era deschis.
- Ah, șopti încet Harry.
Augusta îl privi plină de admirație.
- Unde ai învățat să faci asta așa de bine, lordul meu? Ai un talent remarcabil. Am exersat și eu la
biroul unchiului Thomas cu o agrafă de păr, dar n-am reușit niciodată să mă descurc așa de bine.
Harry îi aruncă o privire piezișă, plină de reproș, și deschis sertarul.
- Nu e nimic admirabil că știu să sparg încuietorile altora. Nu cred că o tânără domnișoară ar trebui
să vrea să învețe așa ceva.
- Nu, bineînțeles că nu crezi, Graystone. Crezi că doar bărbații au dreptul să se distreze pe lumea
asta.
Augusta aruncă o privire în sertar, dar nu văzu nimic care să semene cu chitanța ei printre hârtiile
ordonate. Se întinse să răscolească celelalte obiecte, dar mâna lui Harry o opri.
- Așteaptă. Lasă-mă pe mine să caut.
Augusta oftă.
- Presupun că asta înseamnă că știi și ce caut, lordul meu?
- Îți cauți chitanța pe care i-ai dat-o lui Lovejoy pentru cele o mie de lire pe care i le datorezi.
Harry începu să caute în grabă prin sertar. Nu găsi nimic, așa că trecu la următorul. Era limpede că
știa totul. Augusta se hotărî să înceapă cu explicațiile de pe-acum:
- Graystone, adevărul e că am făcut o greșeală.
- Sunt de acord cu tine. O greșeală prostească.
Harry termină cu ultimul sertar și se ridică încruntat, continuând:
- Dar acum avem o problemă și mai mare. Nu-ți găsesc nicăieri chitanța.
- Oh, nu. Eram sigură că o ține acolo. Toți bărbații pe care i-am cunoscut vreodată își păstrau
documentele în sertarul de la birou.
Harry se îndreptă spre cele două biblioteci.
- Ori n-ai cunocut destui bărbați, ori nu le-ai aflat toate secretele. Mulți bărbați își ascund lucrurile
de valoare într-un seif.
- Un seif. Da, bineînțeles. De ce nu m-am gândit și eu la asta? Crezi că și Lovejoy are unul?
- Fără îndoială.
Harry mută câteva volume de pe rafturi, scoase câteva din cele mai voluminoase și le deschise.
După ce se convinse că nu conțineau decât pagini de hârtie, le puse la loc în aceeași poziție în care
le găsise.
Văzându-l, Augusta începu și ea să caute printre cărțile de pe un alt raft. Nici ea nu găsi nimic.
Speriată că s-ar putea să nu-și găsească totuși chitanța, se întoarse și fu la un pas să se lovească de
glob. Se sprijini de el ca să nu cadă.
- Dumnezeule, cât de greu este, murmură.
Harry se întoarse cu privirea ațintită la glob.
- Dar bineînțeles. E exact mărimea potrivită.
- Despre ce vorbești?
Augusta îl privi uimită cum se îndreaptă spre glob și îngenunchează lângă el. Dintr-o dată însă,
realiză ce intenționa să facă.
- Cât de isteț ești, lordul meu. Crezi că globul e seiful lui Lovejoy?
- Cred că e posibil.
Harry se apucase deja să cerceteze mecanismul care fixa globul în rama de lemn. Degetele lui
alunecau pe suprafața lustruită fin, ca o mângâiere, testând, probând. Dintr-o dată se opri.
- O, da. Am găsit.
O clipă mai târziu, un arc ascuns cedă și jumătatea de sus a globului se deschise. Interiorul era gol.
O rază de lună scoase la iveală câteva hârtii și o cutie micuță de bijuterii înăuntru.
- Harry. Uite-o. Uite chitanța mea.
Augusta se întinse și o culese dintre celelalte hârtii.
- Am luat-o.
- În regulă. Hai să plecăm atunci.
Harry închise globul, însă deodată spuse:
- La naiba.
De afară se auzise zgomotul ușii care se deschise și apoi se închise iarăși. Harry rămase complet
nemișcat. În hol se auziră pași grei.
- Lovejoy s-a întors acasă, spuse Augusta, privindu-l în ochi. Repede. La fereastră.
- N-avem timp. Vine încoace.
Harry sări în picioare, își luă bastonul, îi apucă încheietura Augustei și o trase spre canapeaua din
celălalt capăt al bibliotecii. O împinse în spatele ei, apoi se lăsă pe vine lângă ea, ținând bastonul în
mână.
Augusta înghiți un nod și rămase și ea nemișcată.
Pașii se opriră în fața ușii care ducea în bibliotecă. Augusta își ținu respirația, bucuroasă peste
măsură că Harry era cu ea.
Ușa se deschise și cineva intră în librărie. Augusta își ținu răsuflarea. Dumnezeule, ce încurcătură.
Și nu e decât din vina mea. S-ar putea să-l târăsc pe Contele de Graystone cel atât de civilizat într-
un scandal în seara asta. Nu m-ar ierta niciodată.
Lângă ea, Harry aștepta nemișcat. Dacă era cumva îngrijorat că era posibil să fie umilit și renegat de
înalta societate din cauza a ceea ce se întâmpla nu o arăta în nici un fel. Părea neobișnuit de calm,
detașat chiar, deși situația era atât de gravă.
Pașii trecură pe covor. Se auzi un clinchet de sticlă; cineva își turna niște brandy în pahar din carafa
de lângă fotoliu. Oricine ar fi fost, era pe cale să aprindă o lampă, se gândi îngrozită Augusta.
O clipă mai târziu însă, pașii se îndreptară din nou spre ușă, care se închise aproape fără zgomot.
Apoi, pașii dispărură pe hol.
Augusta și Harry erau din nou singuri în bibliotecă.
Harry așteptă preț de câteva bătăi de inimă, apoi sări în picioare și o trase pe Augusta după el. O
împunse puțin:
- Fereastra. Repede.
Augusta se grăbi la fereastră și o deschise. Harry o prinse de talie și o ridică pe pervaz.
- De unde naiba ți-ai luat o pereche de pantaloni? murmură el.
- Erau ai fratelui meu.
- N-ai pic de decență?
- Foarte puțină, lordul meu.
Augusta căzu în iarbă și se întoarse să-l urmărească pe conte cum cobora și el.
Harry închise fereastra și o luă de braț.
- Ne așteaptă o trăsură puțin mai încolo. Mișcă-te.
Augusta privi în spate peste umăr și văzu cum la fereastra de la etaj se aprinde o lumină. Lovejoy se
pregătea de culcare. Fusese cât pe ce, și nu se terminase încă. Dacă lordul se uita pe fereastră în
grădină ar fi putut descoperi ușor cele două umbre care alergau spre poartă.
Dar nu se auzi nici un strigăt care să dea alarma când Harry și Augusta se strecurară afară din
grădină.
Apoi, Harry o conduse în josul străzii. Augusta simțea degetele lui strângându-i brațul ca o
menghină.
O birjă trecu pe lângă ei. Câteva secunde mai târziu, o șaretă cu doi bărbați spilcuiți, amândoi beți,
se rostogoli cu zgomot în josul străzii. Dar nimeni nu îi dădu atenție siluetei îmbrăcată în negru, și
nici însoțitoarei lui.
La jumătatea străzii, Harry o smuci pe Augusta și intrară amândoi pe un culoar care era puțin mai
lat decât o alee. Drumul era blocat aproape cu totul de o trăsură drăguță, închisă, cu o stemă care îi
era cunoscută Augustei.
Augusta îl privi uimită pe Harry:
- E trăsura lui Lady Arbuthnott, nu-i așa? Ce caută aici? Știu că sunteți prieteni, dar sper că nu ai
făcut-o să iasă la o oră ca asta. E prea bolnavă ca să se plimbe prin oraș.
- Sally nu e aici, dar mi-a împrumutat trăsura ei pentru ca nimeni să nu-mi asocieze stema cu partea
asta de oraș. Urcă-te. Repede.
Augusta puse un picior pe scară, apoi se opri să studieze silueta cunoscută care era cocoțată pe
capră. Purta o pelerină cu mai multe straturi și o pălărie coborâtă până peste sprâncenele stufoase,
dar Augusta îl recunoscu imediat.
- Scruggs, tu ești?
- Da, don'șoară Ballinger, mă tem că da, mormăi Scruggs pe un ton supărat. M-au luat direct din
pat, de la căldură. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin. Sunt un valet de primă mână, nu sunt
plătit să mă ocup cu treburi așa de josnice. Mi s-a ordonat să fac pe birjarul și o să fac tot posibilul
să mă descurc, dar nu mă aștept să primesc cine știe ce răsplată.
- N-ar trebui să ieși noaptea, spuse Augusta, încruntându-se. Nu-ți face bine la reumatism.
- Da, așa-i, spuse posomorât Scruggs. Dar spune-le asta aristocraților care au chef de plimbare la
ora asta.
Harry smuci ușa trăsurii și o prinse pe Augusta de talie.
- Nu-ți fă griji pentru reumatismul lui Scruggs, Augusta. Deocamdată ar trebui să-ți faci griji pentru
tine.
- Dar, Harry – adică, lordul meu – uuuf.
Augusta ateriză cu zgomot pe canapeaua tapisată cu catifea verde. Harry o aruncase destul de
grosolan. Îl auzi vorbind cu Scruggs în timp ce se ridica în capul oaselor.
- Mergi până îți spun eu să te întorci la Lady Arbuthnott.
- Unde să merg, omule?
Vocea lui Scruggs suna altfel dinăuntrul trăsurii. Nu mai era atât de răgușită.
- Chiar nu-mi pasă, se răsti Harry. Dă ture parcului sau mergi spre ieșirea din oraș. Nu contează. Ai
grijă doar să nu atragi atenția nimănui. Trebuie să vorbesc ceva cu domnișoara Ballinger și cred că
trăsura e cel mai intim și mai potrivit loc în care putem să discutăm.
Scruggs tuși. Când vorbi, vocea lui suna iarăși diferit, deși Augusta o recunoștea totuși:
- Ăă, Graystone, poate ar fi mai bine să nu te plimbi haihui pe străzi în seara asta. Nu gândești
tocmai limpede.
- Când am nevoie de un sfat, Scruggs, o să-ți spun, spuse tăios Harry. Ai înțeles?
- Da, lordul meu, spuse sec Scruggs.
- Excelent.
Harry se cățără în trăsură și trânti ușa, apoi se întinse, trase perdelele peste geamuri și se trânti pe
bancheta din fața Augustei.
- Nu era nevoie să țipi la el, spuse Augusta cu o voce plină de reproș. E bătrân și suferă mult din
cauza reumatismului.
- Nu-mi pasă de reumatismul lui Scruggs nici cât negru sub unghie, spuse Harry aproape în șoaptă.
În momentul ăsta mă îngrijorezi doar tu, Augusta. Ce naiba te-a apucat să te furișezi în casa lui
Lovejoy în mijlocul nopții?
Augusta înțelese în sfârșit cât de furios era Harry. Pentru prima oară începu să își dorească să fi fost
acasă, în camera ei, în siguranță.
- Credeam că ai înțeles ce făceam, lordul meu. Păreai să știi că o chitanță de-a mea e în posesia lui
Lovejoy. Presupun că știi și cum am pierdut o mie de lire la un joc de cărți. Ți-a spus Sally?
- Trebuie să o ierți. Își făcea griji.
- Da. Ei bine, am încercat, să-mi plătesc datoria, dar Lovejoy n-a vrut să-mi ia banii. Trebuie să o
spun, nu e deloc un gentleman. Mi-a lăsat impresia că plănuia să se folosească de chitanța semnată
de mine ca să mă umilească, sau poate ca să-ți facă ție rău. M-am gândit că cel mai bine era să o
recuperez.
- La naiba, Augusta, în primul rând n-aveai de ce să te lași atrasă la masa de joc cu Lovejoy.
- Acum că am avut timp să mă gândesc mai bine, știu și eu că a fost o greșeală. Dar trebuie să știi că
mă descurcam bine, domule. De fapt, câștigam chiar. Asta până când atenția mi-a fost distrasă de o
altă problemă. Am început să vorbim de fratele meu, iar apoi m-am trezit că pierdusem destul de
mulți bani.
- Augusta, o domnișoară cu câtuși de puțină decență nu s-ar fi aflat niciodată într-o situație ca asta.
- Ai dreptate fără îndoială, lordul meu. Dar te-am avertizat că nu sunt genul de domnișoară cu care
ți-ar face plăcere să fii căsătorit, nu-i așa?
- Asta nu contează, spuse Harry printre dinți. Eu și cu tine ne vom căsători, Augusta, și îți spun aici
și acum că nu am de gând să-ți mai tolerez vreo ieșire ca asta. Ai înțeles?
- Foarte limpede, domnule. Dar din partea mea trebuie să știi că mândria și onoarea mea erau la
mijloc. Trebuia să fac ceva.
- Ar fi trebuit să vii direct la mine.
Ochii Augustei se îngustară.
- Fără supărare, lordul meu, dar nu cred că ar fi fost o idee prea bună. Ce rost ar fi avut? Mi-ai fi
ținut o predică și mi-ai fi făcut o scenă extrem de neplăcută, exact așa cum faci acum.
- Aș fi rezolvat eu problema în locul tău, spuse întunecat Harry. Iar tu nu ți-ai fi riscat viața și
reputația așa cum ai făcut-o în seara asta.
Augusta zâmbi timid, împăciuitor.
- Lordul meu, credeam că amândoi ne-am riscat viețile și reputațiile în seara asta. Și trebuie să spun
că sunt foarte impresionată. Mă bucur că ți-ai făcut apariția chiar la timp, domnule. Nu mi-aș fi găsit
niciodată chitanța dacă n-ai fi ghicit că globul era de fapt un seif secret. Așa că mi se pare că toată
povestea s-a încheiat cu bine și ar trebui să fim amândoi recunoscători că s-a terminat.
- Chiar crezi că o să consider toată povestea încheiată acum?
Augusta își îndreptă umerii.
- Desigur, voi înțelege întru totul dacă tu consideri că acțiunile mele din seara asta m-au compromis
în ochii tăi. Dacă pur și simplu nu mai suporți gândul de a te căsători cu mine, oferta mea e încă
valabilă. Pot să anulez logodna cu mare plăcere și să te eliberez din logodnă.
Harry se întinse și îi apucă încheietura.
- Să mă eliberezi, Augusta? Mă tem că așa ceva e imposibil acum. Am ajuns la concluzia că nu voi
mai fi niciodată liber. Tu o să mă vrăjești pentru tot restul vieții și, dacă asta e într-adevăr soarta
mea, atunci n-am de ce să nu mă consolez pentru lucrurile pe care mă vei obliga să le suport.
Înainte ca Augusta să apuce să-și dea seama ce intenționa Harry, contele o trăsese deja în brațele
lui. O clipă mai târziu, Augusta se trezi întinsă pe coapsele lui puternice. Se agăță cu amândouă
mâinile de umerii lui, iar buzele lui se lipiră de ale ei.

7
- Harry.
Strigătul uimit al Augustei fu înăbușit de apăsarea plină de pasiune a buzelor lui Harry. Într-o
singură clipă, contele îi pusese deja stăpânire pe toate simțurile. Uluirea ei se dizolvă în tulburare și
emoție, la fel ca atunci când Harry o culcase pe covorul din biblioteca lui.
Brațele Augustei se încolăciră încet în jurul gâtului lui Harry. Începea să-și revină din șoc. Harry o
săruta mai insistent acum, așa că își deschise docilă gura. O clipă mai târziu, limba lui era deja
înăuntru, gustându-i aroma caldă. Augusta tremură.
Trupul ei se aprinsese atât de repede că nu mai gândea limpede. Simțea că trăsura se clatină și se
scutură, auzea zgomotul roților și cel al potcoavelor care se loveau de drumul pavat. Dar înăuntru,
în brațele lui Harry, Augusta simțea că intrase într-o altă lume.
Era o lume în care sperase în secret să se întoarcă încă de când Harry o ținuse așa pentru prima oară.
Dar orele pe care le petrecuse retrăind amintirile păleau în fața realității. Augusta se simți cuprinsă
de euforie la gândul că, pentru a doua oară, avea ocazia să guste minunățiile pe care Harry i le
promitea cu un singur sărut.
Era limpede că Harry o iertase pentru încurcătura cu Lovejoy și cele o mie de lire, se gândi fericită
Augusta. N-ar fi sărutat-o așa dacă ar fi fost încă supărat pe ea. Se agăță de el, iar degetele ei se
afundară între cutele pelerinii lui negre.
Harry își ridică puțin capul, iar ochii îi scânteiară în umbră.
- Dumnezeule, Augusta. O să mă înnebunești. Într-o clipă mă faci să vreau să te târăsc până la cel
mai apropiat pat.
Augusta îi atinse obrazul și zâmbi visătoare.
- Mă mai săruți o dată, te rog, Harry? Îmi place atât de mult când mă săruți.
Harry înjură înfundat, apoi se aplecă să o sărute din nou. Augusta simți cum mâna lui îi mângâie
ușor umărul. Îngheță când degetele lui îi atinseră sânul prin bluza pe care o purta, dar nu se trase
înapoi.
- Îți place asta, băiețoasa mea mică? întrebă gutural Harry, desfăcându-i nasturii de la bluză unul
câte unul.
- Da, oftă Augusta. Vreau să mă săruți și să mă tot săruți pentru totdeauna. Îți jur că e cea mai
fascinantă experiență pe care am avut-o vreodată, lordul meu.
- Mă bucur foarte mult că spui asta.
Apoi, degetele lui alunecară înăuntru și îi înconjurară unul din sâni, iar degetul lui mare trasă un
cerc în jurul sfârcului. Augusta închise ochii și răsuflă șuierat.
- Dumnezeule, șopti Harry. E ca un fruct răscopt și atât de dulce.
Apoi se aplecă și își lipi buzele de sfârcul ei, iar Augusta scoase un geamăt drept răspuns.
- Liniște, iubita mea, murmură Harry, iar mâna lui alunecă spre pantalonii ei.
Augusta realiza că erau într-o trăsură, undeva pe stradă, și că Scruggs era la doar câțiva pași și habar
n-avea ce se petrecea înăuntru. Știa că nu avea voie să scoată nici un sunet, dar nu-și putea stăpâni
micile gemete surprinse. Trupul ei cânta de plăcere sub dezmierdările lui Harry. Se simțea atât de
nerăbdătoare, atât de încordată, că îi era imposibil să îndure atâtea noi senzații în tăcere.
Simțind cum degetele lui Harry îi caută locul ei secret dintre coapse, Augusta își trase răsuflarea
destul cât să șoptească:
- O, Harry.
Răspunsul lui Harry era pe jumătate un blestem și pe jumătate un chicotit gutural.
- Liniște, draga mea. Trebuie să ai grijă, iubita mea.
- Iartă-mă, dar nu pot să am grijă dacă mă atingi așa. Mă simt atât de ciudat, Harry. Îți jur că n-am
mai simțit niciodată așa ceva.
- La naiba, femeie. N-ai pic de habar ce-mi faci, nu-i așa?
Harry se răsuci, schimbându-și poziția în grabă. Își scoase pelerina și o întinse pe banchetă, apoi o
întinse pe Augusta deasupra ei. Genunchii ei erau ridicați fiindcă spațiul era mult prea mic.
Când Augusta deschise ochii, Harry era pe vine lângă ea. Se aplecă deasupra ei și îi dădu bluza la o
parte, nerăbdător să-i vadă sânii dezgoliți.
Augusta abia se obișnuise cu atingerea lui pe piept și pe sâni că îl și simți cum îi scoate pantofii și
pantalonii.
- Lordul meu? Ce faci?
Augusta se mișcă neliniștită pe banchetă, pe jumătate pierdută în valul de pasiune care o acaparase.
Degetele calde ale lui Harry se aventurară în locul ei secret, făcând-o să tremure.
- Mai spune-mi o dată că mă vrei, murmură Harry, cu buzele aproape lipite de sânul ei.
- Te vreau. N-am mai vrut nimic atât de mult cât te vreau pe tine.
Augusta își împinse șoldurile înspre atingerea lui și îl auzi gemând drept răspuns. Nici prin gând nu-
i trecea să mai protesteze. Simțea o nevoie apăsătoare, era plină de nerăbdare. Țipă încă o dată, dar
buzele lui Harry se lipiră iarăși de ale ei, răpindu-i vocea.
Augusta tremură simțindu-l cum își schimbă iarăși poziția. Era în genunchi acum, între coapsele ei,
orbecăind să-și deschidă pantalonii.
- Harry?
- Liniște, iubita mea. Liniște.
Augusta respiră adânc simțindu-i greutatea deasupra ei, aproape strivind-o. Înainte să-și dea seama
bine ce intenționa Harry, contele era deja între coapsele ei.
Degetele lui alunecară între ei, mângâind-o în grabă, dându-i petalele la o parte.
- Da, iubita mea. Asta e. Da. Deschide-te pentru mine. E bine așa. Dumnezeule, cât de moale ești.
Moale și udă, și doar pentru mine. Lasă-mă să te simt, draga mea.
Cuvintele lui erau un torent șoptit, gutural. Augusta simți cum ceva tare și drept se împinge încet,
dar inexorabil, spre locul ei cel mai ascuns.
O clipă se simți cuprinsă de panică. Ar fi trebuit să-l oprească, se gândi vag. Harry avea să regrete
asta cu siguranță în dimineața următoare. Poate că avea să o acuze iarăși, la fel cum o făcuse în
seara asta.
- Harry, nu cred că ar fi bine să facem asta. O să crezi că sunt o femeie ușoară.
- Nu, iubirea mea, cred că ești foarte dulce. Și foarte moale.
Augusta suspină, simțindu-l cum apasă mai tare.
- O să spui că eu te-am ademenit. O să spui că ți-am promis iarăși cine știe ce.
- Deja mi-ai promis totul și am de gând să te fac să te ții de cuvânt. Ești a mea, Augusta. Suntem
logodiți. Nu trebuie să-ți fie teamă să te dăruiești bărbatului care îți va fi soț.
- Ești sigur?
- Absolut sigur. Ia-mă în brațe, iubirea mea, murmură Harry cu buzele foarte aproape de ale ei.
Ține-mă. Primește-mă înăuntru. Arată-mi că mă vrei.
- O, Harry, te vreau. Și dacă și tu ești sigur că mă vrei, dacă nu vei crede că nu sunt virtuoasă...
- Te vreau, Augusta. Te vreau atât de tare că nu cred că aș trăi până dimineață dacă nu te am chiar
acum. Nu m-am mai simțit niciodată atât de bine.
- O, Harry.
O dorea, se gândi Augusta, descumpănită de revelație. Avea nevoie de ea cu disperare. Iar ea vroia
să i se lase în voie. Tânjea să afle cum era să fie posedată de el.
Brațele Augustei se strânseră în jurul gâtului lui și se împinse înspre el.
Harry nu avea nevoie de mai mult.
- Dumnezeule, da, Augusta. Da.
Gura lui se lipi de a ei și se împinse înăuntru.
Augusta, care era pe culmile pasiunii, se simți brusc ca și când cineva o aruncase într-un lac
înghețat. Șocul intruziunii lui atât de intime o cutremura. Nu se așteptase deloc la asta.
Gemu și scoase un strigăt surprins, dureros. Protestul ei se auzi însă foarte slab, fiindcă Harry o
săruta încă sălbatic, înghițindu-i toate exclamațiile, liniștind-o cu dezmierdările lui. Nici unul dintre
ei nu se mișcă.
După o clipă, Harry își ridică încet capul. Lumina slabă dinăuntrul trăsurii îi scoase la iveală
transpirația de pe frunte și de pe fălcile încordate.
- Harry?
- Ușor, dragostea mea, ușor. Va fi bine într-o clipă. Iartă-mă, scumpo, că te-am grăbit așa.
Harry îi împânzi obrajii și gâtul cu săruturi mici, fierbinți, și o strânse cu putere.
- M-ai îmbătat de dorință, Augusta, și m-am comportat la fel de grosolan ca un bețiv. Ar fi trebuit să
fiu mai atent cu tine.
Augusta nu spuse nimic. Era prea ocupată să se obișnuiască cu senzația stranie de a-l simți pe Harry
înăuntrul ei.
O clipă nesfârșită, Harry rămase nemișcat deasupra ei. Augusta îi simți tensiunea nemaipomenită și
își dădu seama cât de mult se chinuia să-și păstreze controlul.
- Augusta?
- Da, Harry?
- Ești bine, draga mea? întrebă Harry printre dinți, vorbind întretăiat, de parcă ar fi fost la un pas să
se piardă cu totul.
Augusta se încruntă, simțind cum trupul i se obișnuiește cu senzația atât de stranie. Nu se mai
simțise niciodată așa.
- Da, cred că da.
În aceeași clipă, una din roțile trăsurii trecu printr-o groapă și trăsura se scutură. Harry se împinse și
mai adânc înăuntrul ei și scoase un geamăt. Augusta suspină.
Harry murmură ceva și își sprijini fruntea de cea a Augustei.
- O să te simți mai bine, Augusta. Îți dau cuvântul meu. Ești atât de dulce, atât de sensibilă. Uită-te
la mine, iubito.
Îi luă fața între palmele lui.
- La naiba, Augusta, deschide ochii și uită-te la mine. Spune-mi că încă mă mai vrei. N-am vrut nici
o clipă să-ți fac rău.
Augusta se supuse, cu genele ei lungi tremurând. Îi privi chipul, dându-și seama că deși se străduia
din răsputeri să se controleze, își făcea în același timp mustrări de conștiință că îi făcuse rău. Zâmbi
blând, profund mișcată de cât de mult îi păsa de ea. Nici nu era de mirare că îl iubea, se gândi dintr-
o dată.
- Nu-ți fă griji, Harry. Nu e chiar atât de rău. Serios. Mă îndoiesc că mi-ai făcut ceva ireversibil. Nu
toate aventurile merg ca pe roate, după cum am descoperit amândoi în biblioteca lui Lovejoy în
seara asta.
- Dumnezeule mare, Augusta, ce o să mă fac cu tine?
Harry își îngropă fața între capul și umărul ei și începu să se miște.
La început, Augustei nu-i plăcu prea mult noua senzație. Nu trecu mult însă și începu să se
răzgândească – și chiar să-i placă. Apoi însă totul se sfârși.
- Augusta.
Harry o pătrunse o ultimă oară, își arcui spatele și rămase nemișcat. Augusta îi privea fascinată
expresia animalică, încordată, plină de forță masculină. Harry strângea din dinți ca să nu strige de
plăcere, își dădu ea seama privindu-l. O clipă mai târziu, cu un geamăt, contele se prăbuși peste ea.
O clipă nu se mai auziră decât zgomotul roților pe pavaj și sunetele înfundate care veneau de afară,
din stradă. Augusta îl mângâie ușor pe spate ascultându-i respirația gâfâită. Îi plăcea să-i simtă
căldura deasupra ei, chiar dacă greutatea lui aproape o strivea. Îi plăcea chiar și mirosul lui. Era atât
de profund, atât de masculin.
Cel mai mult însă îi plăcea intimitatea situației. Se simțea ca și când devenise o parte din Harry
acum. Era ca și când fiecare îi dăruise o parte din propria ființă celuilalt, iar acum erau legați unul
de altul într-un fel greu de definit, dar care nu avea nimic de-a face cu formalitatea rigidă a
logodnei.
În doar câteva clipe, Augusta își dădu seama ce simțea de fapt. Înțelese că se simțea de parcă își
găsise un cămin, un loc doar al ei. Ea și Harry erau împreună acum, iar ceea ce se întâmplase
clădise fundația unei noi familii. O familie din care făcea și ea parte.
- Dumnezeule, murmură Harry, nu-mi vine să cred.
- Harry, șopti gânditoare Augusta, crezi că vom mai face asta în următoarele patru luni? Dacă da, s-
ar putea să avem nevoie de un alt birjar.
Augusta chicoti încet, apoi continuă:
- Nu mi-l pot imagina pe Scruggs vrând să ne ducă prin oraș în fiecare seară. Tu poți? Suferă de
reumatism, să știi.
Harry rămase nemișcat. Își ridică privirea, iar în ochii lui se citea uimirea. Când vorbi, vocea lui nu
mai avea nimic din căldura și graba unui iubit.
- Patru luni. La naiba. E imposibil.
- Ce s-a întâmplat, lordul meu?
Harry se ridică de pe ea și își trecu degetele prin părul ciufulit.
- Nimic ce nu poate fi reparat. Trebuie să mă gândesc puțin. Ridică-te, Augusta. Repede. Îmi pare
rău că e nevoie să te grăbesc așa, dar trebuie să te îmbraci.
Tonul autoritar și nerăbdător al lui Harry îi înăbuși Augustei aproape toată căldura și bucuria pe
care o mai simțea încă. Se ridică în capul oaselor, crispându-se puțin, și începu să-și facă de lucru
cu hainele ei.
- Serios, Harry, nu te înțeleg. De ce ești așa de supărat?
Degetele Augustei înghețară. Tocmai îi venise un gând îngrozitor.
- Ai de gând să mă învinuiești tot pe mine pentru ceea ce tocmai am făcut?
- La naiba, Augusta, nu sunt supărat pe tine. Cel puțin, nu pentru asta. (Harry indică cu un gest
nervos interiorul trăsurii și tot ce se întâmplase acolo.) Dar nici nu am de gând să uit că te-ai furișat
în casa lui Lovejoy.
Harry își încheie pantalonii, apoi se întinse să o ajute pe Augusta să se îmbrace și ea. Mâna lui se
opri pe șoldul ei.
Augusta zâmbi, simțindu-l prins între două sentimente contradictorii.
- Da, lordul meu? Mai vroiai ceva?
Harry clătină posomorât din cap și îi aranjă pantalonii.
- Vreau mult mai mult. Și nu pot îndura încă patru luni până să am parte din nou de tine, asta e
sigur.
- Deci vom face asta des, lordul meu?
Harry îi aruncă o privire plină de senzualitate și începu să-i încheie bluza.
- Fără îndoială, dar nu într-o nenorocită de trăsură în mijlocul Londrei. Haide, aranjează-ți bluza,
Augusta. O să fac rost de un permis special cât de repede pot și o să fim căsătoriți într-o zi sau două.
Augusta îl privi uluită. Nu reușea să-și adune gândurile. Totul se întâmpla atât de repede.
- Căsătoriți. Cu un permis special? O, nu, Harry. Dar logodna noastră?
- Mă tem că vom avea una din cele mai scurte logodne din istorie. Cât de scurtă se poate.
- Adevărul e că nu sunt sigură că vreau să ne scurtăm logodna.
- Nu mai contează ce simți tu, îi spuse blând Harry. Tocmai am făcut dragoste cu tine și fără
îndoială că voi fi tentat să o fac din nou foarte curând. Așa că ne vom căsători imediat. Nu vreau să
aștept patru luni ca să te am din nou, Augusta, asta ți-o spun sigur. Ar fi ca o tortură.
- Dar, Harry...
Harry ridică o mână să o întrerupă.
- Ajunge. Nu mai spune nimic. Am hotărât deja. Totul e doar vina mea, așa că voi face ce trebuie să
fac.
- Ei bine, dacă pui așa problema, spuse gânditoare Augusta, nu cred că poți spune că a fost doar
vina ta. Mi-ai spus de câteva ori că nu am deloc simțul decenței și toată lumea știe că sunt o fire
aventuroasă. Deci e și vina mea pe undeva, Harry. De fapt, adăugă posomorâtă, gândindu-se la
reacția Claudiei la toate astea, unele persoane ar spune că e doar vina mea.
- Ți-am spus să taci.
Harry își culese pelerina de pe canapea și se opri ca să cerceteze niște pete mici, umede. Răsuflă
adânc.
- S-a întâmplat ceva, Harry?
- Iartă-mă, Augusta, spuse răgușit Harry. Nu aveam nici un drept să profit de tine în seara asta. Nu
știu ce s-a întâmplat cu mine, dar n-am putut să mă controlez. Meritai să te răsfăț într-un pat moale
prima dată când am fi făcut dragoste.
- Nu-ți fă probleme, domnule. Ca să-ți spun sincer, mi s-a părut extrem de incitant felul în care ne-
am început relația.
Augusta dădu la o parte perdeaua de la fereastră și privi afară.
- Mă întreb în câte din trăsurile care au trecut pe lângă noi erau cupluri care făceau exact același
lucru?
- Mi-ar fi groază să mă gândesc, spuse Harry.
Apoi împinse ușița din acoperiș cu vârful bastonului.
- Scruggs, du-ne imediat înapoi la Lady Arbuthnott.
- Era și timpul, mârâi Scruggs de pe capră. E cam târziu, nu-i așa, dom'le?
Harry nu se obosi să răspundă și lăsă ușița să se închidă cu zgomot. Apoi se așeză în fața Augustei
și rămase tăcut o clipă.
- Nu-mi vine să cred că am făcut dragoste cu logodnica mea într-o trăsură pe străzile Londrei.
Augusta cercetă expresia stranie de pe chipul lui Harry.
- Bietul de tine. Presupun că îți va fi foarte greu să te mai crezi un om virtuos de-acum înainte, nu-i
așa, lordul meu?
- Îți râzi cumva de mine, domnișoară Ballinger?
Augusta își stăpâni un zâmbet, întrebându-se cum de se simțea atât de bucuroasă și de împlinită
după așa ceva.
- Nu, lordul meu, spuse. Nici prin gând nu-mi trece.
Harry înjură încet.
- Încep să cred că o să fii o influență extrem de proastă dacă nu sunt atent, Augusta.
- Voi face tot posibilul, domnule, murmură Augusta.
Apoi continuă pe un ton serios:
- Cât privește căsătoria cu un permis special, totuși, nu cred că e nevoie de un gest atât de drastic,
Harry.
Sprâncenele lui Harry se ridicară.
- Nu? Ei bine, eu cred că e nevoie. Și cu asta basta. Mâine o să te anunț când și unde ne căsătorim.
Și o să discut cu unchiul tău ca să-i spun că nu mai ai de ales.
- Dar asta nu-i adevărat, Harry. Am de ales. Nu mă grăbesc deloc. Iar căsnicia e ceva permanent,
nu-i așa? Vreau să fii foarte sigur că știi ce faci, lordul meu.
- Vrei să spui că încă mai ai îndoieli.
Augusta își mușcă buzele.
- N-am spus-o chiar așa.
- Nu trebuie să o spui. Te-ai codit de la început, de când ai aflat de logodna noastră. Dar acum am
mers prea departe și nici unul dintre noi nu mai are vreo alternativă onorabilă. Trebuie să ne
căsătorim cât mai repede.
Augusta simți un fior de teamă.
- Sper că nu faci asta fiindcă vrei să faci ce se cuvine, lordul meu. Îmi dau seama că îți pasă foarte
mult de virtute și decență, dar nu e nevoie de grabă.
- Nu fi naivă, Augusta. Avem toate motivele să ne grăbim cu căsnicia. S-ar putea să fii însărcinată
chiar acum.
Augusta făcu ochi mari.
- Dumnezeule, nu m-am gândit la asta.
Iar faptul că nu m-am gândit e un semn limpede că nu sunt în toate mințile, se gândi Augusta. S-ar
putea să fi rămas însărcinată. Cu copilul lui Harry. Augusta își atinse instinctiv stomacul într-un
gest protector.
Harry îi urmări mâna, apoi zâmbi.
- E limpede că tu nu te-ai gândit la asta.
- Am putea aștepta puțin, până suntem siguri, propuse Augusta.
- Nu vom aștepta nici o zi în plus față de cât e nevoie.
Augusta îi auzi hotărârea din voce și știu că nu mai avea rost să discute. Nici măcar nu era sigură că
vroia să mai protesteze. De fapt, nu știa ce vroia.
Cum ar fi fost să-i nască lui Harry un copil?
Augusta rămase tăcută și încordată tot restul drumului până la Lady Arbuthnott.
Când ajunseră, Augusta se întoarse spre Harry o ultimă oară.
- Lordul meu, încă nu e prea târziu să te răzgândești. Te rog să nu iei nici o decizie pripită până
dimineață. S-ar putea să-ți schimbi părerea până atunci.
- Voi fi prea ocupat să aranjez un permis special și să mă ocup de anumite lucruri mâine ca să mă
răzgândesc, o informă Harry. Haide, o să te duc prin grădină până în spatele casei. Te poți schimba
într-unul din dormitoarele lui Sally, iar apoi Sally te va trimite acasă împreună cu cineva cu una din
trăsurile ei.
- Cum adică vei fi ocupat mâine? întrebă Augusta, grăbind pasul. Ce mai ai de făcut mâine în afară
de permis?
- Am de gând să-i fac o vizită lui Lovejoy, pe lângă alte lucruri. Te rog încearcă să te miști mai
repede, Augusta. Mă simt foarte expus aici, cu tine îmbrăcată așa.
Dar Augusta se opri brusc și nu mai făcu nici un pas.
- Lovejoy? Cum adică o să-i faci o vizită?
Augusta se întinse și îl apucă de reverul hainei.
- Harry, nu ai de gând să faci vreo prostie cum ar fi să-l provoci la duel, nu-i așa?
Harry o privi cu o expresie imposibil de citit în întuneric.
- Ți se pare ceva prostesc?
- Dumnezeule, da. Foarte prostesc. Nici nu mă gândesc. Exclus. Harry, nu trebuie să faci așa ceva.
Mă auzi? Nu-ți permit.
Harry îi studie gânditor expresia.
- De ce nu? întrebă în cele din urmă.
- Pentru că s-ar putea întâmpla ceva îngrozitor, suspină Augusta. Ai putea fi ucis și totul ar fi doar
din vina mea. N-aș putea suporta așa ceva, Graystone. Înțelegi? N-aș putea trăi cu așa ceva pe
conștiință. Toată treaba cu datoria a fost problema mea și am rezolvat-o acum. Nu mai ai de ce să-l
provoci pe Lovejoy. Te rog, Harry. Te implor. Promite-mi că nu o să faci așa ceva.
- Din câte mi s-a spus aș presupune că tatăl sau fratele tău l-ar fi provocat pe Lovejoy într-o clipită
dacă ar mai trăi, spuse blând Harry.
- Dar nu e deloc același lucru. Amândoi erau altfel de bărbați.
Augusta începea să dispere.
- Erau aventuroși și nu le păsa de nimeni și de nimic. Uneori exagerau cu asta. În orice caz, n-aș fi
vrut să-l provoace nici ei pe Lovejoy. Ți-am spus, totul n-a fost decât din vina mea.
- Augusta...
Augusta îl scutură cu putere, ținându-l încă de rever.
- Nu vreau să-și riște altcineva viața pentru ceva ce a fost doar din vina mea. Te rog, Harry. Dă-mi
cuvântul tău de onoare că n-o să faci asta. N-aș putea trăi cu gândul că ți s-a întâmplat ceva rău din
cauza mea.
- Pari foarte sigură că eu aș fi cel care ar pierde duelul, spuse Harry. Presupun că ar trebui să mă
simt puțin jignit că n-ai deloc încredere în mine.
Augusta clătină repede din cap. Nu vroia să-l facă să se simtă stânjenit.
- Nu, nu, nu-i vorba de asta. Fratelui meu îi plăcea să se dueleze. Îi stătea în fire. Ție nu. Ești un
erudit, domnule, nu un aventurier căruia să-i placă să-și riște viața din cine știe ce capriciu.
- Încep să cred că mă iubești pe undeva, Augusta, chiar dacă nu ai încredere în felul în care știu să
mânuiesc un pistol.
- Desigur că am încredere în tine, Harry. Dintotdeauna te-am respectat. Ai ajuns chiar să-mi placi în
ultimul timp.
- Înțeleg.
Augusta simți cum i se înroșesc obrajii auzindu-i tonul aproape batjocoritor. Tocmai îi permisese lui
Harry să facă dragoste cu ea pe bancheta din spate dintr-o trăsură, iar acum îi spunea că îi place.
Probabil că Harry o credea o fetișcană naivă. Pe de altă parte, nu-și putea permite să-i spună că se
îndrăgostise nebunește de el. Nu era nici locul, nici momentul pentru o declarație atât de pasională.
Lucrurile erau mult prea haotice acum.
- Harry, m-ai ajutat foarte mult în seara asta și nu aș vrea să ai de suferit datorită acțiunilor mele,
spuse Augusta ca o concluzie.
Harry rămase tăcut o vreme. Apoi zâmbi posac:
- Hai să facem un pact, Augusta. Eu nu o să-l provoc pe Lovejoy la duel, iar tu o să-mi dai cuvântul
tău că vei fi de acord să ne căsătorim cu un permis special în două zile.
- Dar, Harry...
- Ne-am înțeles, draga mea?
Augusta răsuflă adânc. Știa că nu mai avea nici o scăpare.
- Da, ne-am înțeles.
- Excelent.
Ochii Augustei se îngustară. Brusc, deveni suspicioasă.
- Graystone, dacă nu te-aș cunoaște aș putea să jur că ești o creatură inteligentă și vicleană.
- Ah, dar mă cunoști suficient de bine încât să-ți dai seama că n-ai dreptate, draga mea. Nu sunt
decât un erudit pasionat de literatura clasică și cât se poate de plictisitor.
- Care face dragoste pe banchetele din trăsuri și știe cum să spargă seifuri secrete.
Harry îi sărută vârful nasului.
- Poți învăța lucruri uimitoare din cărți. Acum fugi înăuntru și schimbă-ți pantalonii ăia nesuferiți.
Nu sunt deloc potriviți pentru o domnișoară. Vreau ca viitoarea mea contesă să poarte haine
potrivite pentru o femeie.
- Nu mă surprinde, lordul meu, spuse Augusta, întorcându-se să plece.
- Augusta?
Augusta privi înapoi peste umăr și îl văzu pe Harry căutând ceva în buzunarul de la pelerină. O
clipă mai târziu, contele scoase o punguță de catifea.
- Da, Harry?
- Cred că asta îți aparține. Sper să nu mai ajungi să fii nevoită să-l vinzi încă o dată.
- Colierul meu!
Augusta zâmbi larg și luă punguța din mâna lui, apoi se ridică pe vârfuri ca să-i dea o sărutare
ușoară pe obraz.
- Mulțumesc, lordul meu. Nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine. Cum ai reușit să-l găsești?
- Persoana care ți-a împrumutat banii mi l-a dat cu tot dragul, spuse sec Harry.
- Bineînțeles, o să-ți dau cele o mie de lire pe care le-am primit în schimbul lui, spuse repede
Augusta, bucuroasă să aibă din nou colierul.
- Nu contează banii. Consideră că ai primit o parte din banii pentru nuntă.
- Ești foarte generos, lordul meu, dar nu-mi pot permite să primesc un asemenea dar de la tine.
- Ba poți și așa o să faci, spuse calm Harry. Amintește-ți că sunt logodnicul tău. E privilegiul meu
să-ți fac din când în când câte un cadou. Și mă voi considera răsplătit din plin dacă ai învățat ceva
din seara asta.
- Vorbești de Lovejoy? Nu-ți fă probleme. M-am învățat minte. Nu voi mai juca niciodată cărți cu
el.
Augusta făcu o pauză, iar apoi continuă generoasă:
- Și nici nu voi mai dansa cu el.
- Augusta, nu mai vreau nici măcar să stai de vorbă cu el de-acum încolo. Ai înțeles?
- Da, Harry.
Expresia lui Harry se îmblânzi și o măsură din cap până în picioare. Augusta îi simți privirea
posesivă și se înfioră.
- Grăbește-te, draga mea, spuse Harry. E târziu.
Augusta se întoarse și fugi înăuntru.
În dimineața următoare, Harry fu condus în micuța librărie a lordului Lovejoy cu puțin înainte de
ora prânzului. Totul în jur era la fel ca în noaptea trecută, inclusiv globul, care era la locul lui lângă
rafturile cu cărți.
Lovejoy se lăsă pe spate în scaunul de la birou și își privi oaspetele cu un interes leneș, în spatele
căruia se ascundea însă o sclipire precaută.
- Bună dimineața, Graystone. Ce te aduce pe la mine?
- O chestiune personală. N-o să-ți răpesc prea mult timp.
Harry se așeză în fotoliul din fața șemineului. Nu avea de gând să-l provoace pe Lovejoy la duel,
deși Augusta își făcuse atâtea probleme în noaptea trecută. Harry era ferm convins că întâi de toate
trebuia să-ți cunoști adversarul și abia apoi să cauți o metodă ca să scapi de el.
- O chestiune personală, spui. Trebuie să recunosc că sunt surprins. Nu credeam că domnișoara
Ballinger îți va cere să-i plătești datoria la cărți. Deci despre asta e vorba, nu-i așa?
Harry ridică o sprânceană.
- Absolut deloc. Nici nu știam că are astfel de datorii, domnule. Și totuși, când vine vorba de
domnișoara Ballinger, e bine să nu fac nici o presupunere. Logodnica mea este foarte imprevizibilă.
- Așa am auzit și eu.
- Pe de altă parte, eu sunt extrem de previzibil. Cred că știi și tu asta, Lovejoy. Dacă spun că voi
face un lucru, atunci exact așa va fi.
Lovejoy începu să se joace cu o greutate pentru hârtii din argint.
- Înțeleg. Și ce ai de gând să faci?
- Să-mi apăr logodnica de jocurile tale murdare.
Lovejoy îi aruncă o privire jignită.
- Graystone, nu e vina mea că logodnicei tale îi place să joace cărți din când în când. Dacă într-
adevăr vrei să te căsătorești cu domnișoara Ballinger trebuie să-i știi firea. E o fire aventuroasă. Așa
e toată familia ei, din câte mi s-a spus, sau cel puțin cei care vin din Northumberland.
- Nu mă deranjează că joacă din când în când cărți.
- Nu? Mă gândeam că te-ar supăra enorm, Graystone. Averea ta va fi la dispoziția ei și nu m-ar mira
să o văd jucând și mai avid în viitor, spuse Lovejoy, aruncându-i un zâmbet plin de înțeles.
Harry îi zâmbi și el, dar fără umor.
- Ți-am spus, nu mă deranjează ce face Augusta ca să se distreze. Am venit aici ca să aflu ce ați
discutat legat de moartea fratelui ei.
- Ți-a spus și asta?
- Mi s-a spus că i-ai promis că o vei ajuta să afle ce s-a întâmplat. Mă îndoiesc că poți să-i fii de
folos cu ceva și nici nu vreau să începi să răscolești trecutul. N-ai face decât să-i faci și mai mult rău
Augustei. Nu voi tolera așa ceva. Așa că vreau să o lași baltă, Lovejoy. Ai înțeles?
- Ce te face să crezi că nu o pot ajuta să-i apere onoarea și să-i curețe reputația măcar acum, după
atâta timp?
Harry îl privi în ochi pe Lovejoy.
- Fiindcă amândoi știm că nu mai ai cum să te întorci în timp și să confirmi sau să infirmi
bănuielile. E mai bine ca secretul să rămână îngropat. Asta, dacă nu cumva știi ceva ce nu mai știe
nimeni, continuă încet Harry. Asta să fie, Lovejoy?
- Doamne sfinte, în nici un caz.
Harry se ridică.
- Mă gândeam eu că nu. Voi presupune că spui adevărul, fiindcă aș fi foarte nemulțumit dacă m-ai
minți. Îți doresc o zi bună. Apropo, nu intenționez să-i interzic logodnicei mele să joace cărți din
când în când, dar îi interzic totuși să mai joace cu tine. Așa că folosește-ți tertipurile pe altcineva,
Lovejoy.
- Cât de plictisitor. Îmi place compania domnișoarei Ballinger și încă îmi datorează o mie de lire.
Spune-mi, Graystone, din moment ce se zvonește că îți cauți o femeie virtuoasă, nu te deranjează
câtuși de puțin că ești logodit cu o femeie care se lasă în voia jocurilor de noroc cu atâta abandon?
Harry zâmbi puțin.
- Cred că te înșeli, Lovejoy. Logodnica mea nu-ți datorează nici un ban. Și în nici un caz nu o mie
de lire.
Lovejoy se ridică în picioare cu o expresie plină de satisfacție.
- Nu fii așa de sigur. Vrei să-i vezi chitanța?
- Dacă poți să-mi arăți o chitanță îi voi achita datoria aici și acum, desigur. Dar mă îndoiesc că
există așa ceva.
- O clipă.
Harry îl urmări interesat pe Lovejoy cum scoate o cheie din buzunar și merge la seiful în formă de
glob. Apoi Lovejoy răsuci cheia într-o încuietoare secretă și jumătatea de sus a globului se deschise,
la fel ca n seara trecută.
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Lovejoy rămase cu privirea pierdută o clipă, apoi se răsuci încet spre
Harry. Avea o expresie imposibil de deslușit.
- Se pare că m-am înșelat, spuse încet Lovejoy. Nu am nici o chitanță de la logodnica ta.
- Știam eu. Deci ne-am înțeles, nu-i așa, Lovejoy? Îți doresc o zi bună. Ah, și mă poți felicita de pe-
acum. Mâine pe vremea asta voi fi un bărbat însurat.
Lovejoy nu reuși să-și ascundă tresărirea surprinsă pe de-a-ntregul. Ochii i se îngustară.
- Așa de repede? Mă uimești, domnule. Nu te-aș fi crezut așa de pripit. Din câte mi s-a spus, un
bărbat care se căsătorește cu Augusta Ballinger trebuie să se aștepte la tot felul de aventuri.
- Nu mă îndoiesc că va fi o schimbare interesantă pentru mine. Unii spun că mi-am petrecut prea
mulți ani cu nasul în cărți. Poate a venit timpul să mă distrez puțin.
Fără să mai aștepte vreun răspuns, Harry deschise ușa și ieși. După o clipă auzi cum capacul
globului e trântit suficient de tare ca zgomotul să răsune în tot holul.
Era interesant că Lovejoy o alesese pe Augusta drept țintă pentru jocurile lui murdare, se gândi
Harry în timp ce ieșea pe poartă. Se hotărî că venise vremea să afle mai multe despre trecutul lui.
Asta avea să-i dea lui Peter Sheldrake ceva mai bun de făcut decât să se joace de-a valetul sub
deghizarea lui Scruggs.

8
Claudia intră în camera Augustei și așteptă calmă în mijlocul vârtejului care părea să o înconjoare
pe verișoara ei din toate părțile. Augusta stătea în mijlocul unui ocean de rochii, pantofi, cutii de
pălării, cufere și pene.
- Nu înțeleg de ce e nevoie să te agiți atât, Augusta. Nu are nici un sens să te căsătorești acum, cu un
permis special, când planurile pentru nunta de peste patru luni merg atât de bine. Nu se cuvine să te
grăbești chiar așa. Graystone ar trebui să înțeleagă asta.
- Dacă ai vreo întrebare, îți sugerez să i-o pui direct lui Graystone. El a fost cu ideea.
Dintr-o dată, Augusta se încruntă la camerista ei:
- Nu, nu, Betsy, rochiile de bal trebuie puse în cufărul celălalt. Cel de-acolo e pentru furouri. Mi-ai
împachetat cărțile?
- Da, domnișoară. Le-am împachetat chiar eu azi-dimineață.
- Bine. Nu vreau să mă trezesc în Dorset că nu am decât cărțile viitorului meu soț de citit. Îmi
închipui că are o grămadă de volume despre greci și romani și nici o singură carte de aventuri.
Betsy scoase un morman de mătase și satin dintr-un cufăr și îl așeză cu grijă într-altul.
- Habar n-am la ce vă trebuie așa ceva la țară, domnișoară.
- Mai bine să le am la mine. Nu uita de pantofii și mănușile asortate pentru fiecare rochie.
- Da, domnișoară.
Claudia se strecură printre mormanele de cufere și cutii de pălării și își croi drum până la pat, care
era acoperit de furouri, ciorapi și jartiere.
- Augusta, vreau să vorbesc cu tine.
- Vorbește.
Augusta se întoarse și strigă prin ușa deschisă:
- Nan, tu ești? Vii te rog să o ajuți pe Betsy?
Chipul unei alte cameriste apăru în deschizătura ușii:
- Vreți să vă ajut cu bagajele, domnișoară?
- Da, te rog. Avem foarte multe de făcut și nu mai avem timp. Logodnicul meu mi-a spus că vom
pleca mâine dimineață, imediat după nuntă.
- Vai de mine, domnișoară, nu mai avem deloc timp, nu-i așa?
Nan intră în fugă și Betsy începu să o instruiască grăbită.
- Augusta, te rog, spuse ferm Claudia, nu putem vorbi în toată harababura asta. Haide să servim
niște ceai în bibliotecă.
Augusta își netezi boneta de muselină și privi în jur. Avea încă atâtea de făcut, și era convinsă că lui
Harry nu i-ar fi plăcut deloc să-și întârzie plecarea doar fiindcă ea nu terminase de împachetat. Pe
de altă parte, simțea nevoia să bea o ceașcă de ceai tare.
- În regulă, Claudia. Cred că totul e sub control aici. Hai să mergem în bibliotecă.
Cinci minute mai târziu, Augusta se lăsă într-un fotoliu, își așeză picioarele pe un taburet și sorbi o
înghițitură lungă de ceai. Apoi lăsă jos ceașca și farfurioara cu un oftat.
- Aveai dreptate, Claudia. Ai avut o idee excelentă. Aveam nevoie să fac o pauză. Mă simt de parcă
tot alerg încoace și încolo de azi-dimineață. Îți jur, voi fi epuizată chiar înainte să plec spre Dorset.
Claudia își privi verișoara pe deasupra ceștii de ceai.
- Aș vrea să-mi spui de ce e nevoie să te grăbești atât. Nu pot să nu cred că e ceva în neregulă.
Augusta își masă obosită tâmplele.
- Ți-am spus, întreabă-l pe Graystone. Eu, personal, cred că Graystone a început să-și piardă
mințile, ceea ce nu e deloc de bun augur pentru viitorul meu ca soție, nu crezi? Mă întreb dacă e
ceva ereditar.
Claudia o privi cu o expresie alarmată:
- Nu poți vorbi serios. Chiar crezi că a înnebunit?
Augusta scoase un geamăt. Claudia și rudele ei de prin părțile astea aveau un simț al umorului
destul de limitat. Acum că se gândea mai bine, la fel era și Graystone.
- Dumnezeule, nu. Eram sarcastică. Adevărul e, Claudia, că eu nu văd de ce ar fi nevoie de un
permis special. Nu înțeleg de ce trebuie să ne grăbim atât. Aș fi preferat să-mi petrec următoarele
patru luni cunoscându-l mai bine pe Graystone și lăsându-l să mă cunoască și el.
- Exact.
Augusta încuviință posomorâtă.
- Nu pot să nu mă gândesc cât de șocat va fi mai târziu, când o să mă cunoască de-a binelea. Iar
dacă suntem deja căsătoriți nu va mai putea face nimic, nu-i așa? Va rămâne cu mine pe cap.
- Nu credeam că Graystone e genul care să se pripească. De ce e brusc așa de grăbit să se însoare?
Augusta tuși ușor, studiindu-și degetele de la picioare.
- Mă tem că e vina mea, ca de obicei. Deși de data asta e suficient de galant încât să spună că nu e
așa.
- Vina ta? Augusta, ce vrei să spui?
- Ții minte când am discutat despre problemele care ar putea să apară atunci când o domnișoară îi
permite unui bărbat anumite favoruri?
Claudia se încruntă și obrajii începură să i se înroșească.
- Îmi amintesc foarte bine acea discuție.
- Da. Ei bine, Claudia, ca să-ți spun foarte pe scurt, seara trecută s-au întâmplat niște lucruri
neprevăzute și am ajuns într-o trăsură împreună cu Graystone. Suficient spus că de data asta i-am
permis mai mult de câteva săruturi inocente. Mult mai mult.
Claudia păli, apoi se înroși până în vârful urechilor.
- Vrei să spui că tu... Augusta, nu-mi vine să-mi cred urechilor. Refuz să cred.
- Mă tem că da, oftă Augusta. Dacă aș putea să o iau de la capăt nu știu dacă i-aș mai permite. Nu
m-am simțit minunat, chiar dacă la început a fost destul de plăcut. Dar Graystone mi-a dat asigurări
că în viitor va fi mai bine, așa că n-am decât să am încredere în ce mi-a spus.
- Augusta, vrei să-mi spui că acel bărbat a făcut dragoste cu tine în trăsură? întrebă Claudia cu o
voce slabă, stinsă.
- Știu că ți se pare ceva dezgustător și reproșabil, dar la vremea respectivă nu mi s-a părut deloc așa.
Presupun că ar fi trebuit să fii și tu acolo ca să înțelegi.
- Graystone te-a sedus? întrebă Claudia pe un ton care începea să se înăsprească.
Augusta se încruntă.
- N-aș spune că m-a sedus neapărat. Din câte îmi amintesc, totul a început cu o predică extrem de
severă despre cum n-am pic de decență. Era foarte supărat pe mine. Era atât de pasional în furia lui,
aș putea spune. Și pasiunea lui a dus la altceva, dacă înțelegi ce vreau să spun.
- Dumnezeule mare. Te-a atacat?
- Doamne, nu, Claudia. Tocmai ți-am spus că am făcut dragoste. Să știi că e o diferență, totuși.
Augusta făcu o pauză și mai sorbi puțin ceai.
- Deși m-am întrebat și eu o vreme după dacă există de fapt vreo diferență. Recunosc că m-am
simțit cam încordată și n-a fost comod deloc. Dar după ce am făcut o baie azi-dimineață mi-a trecut.
Nu cred că o să merg totuși să călăresc azi după-amiază.
- E scandalos!
- Sunt conștientă de asta. Și totuși presupun că există și o morală pe undeva. Mătușa Prudence ar fi
putut să o găsească deja. Ceva succint și pedantic, cum ar fi: Să nu te urci niciodată într-o trăsură
închisă împreună cu un gentleman sau vei ajunge să te căsătorești în grabă și să o regreți, poate.
- Presupun că ar trebui să te bucuri că Graystone vrea să se căsătorească cu tine, spuse înțepat
Claudia. Unii bărbați ar putea crede că o un asemenea comportament din partea unei femei
necăsătorite implică o lipsă serioasă de virtute.
- Mă tem că Graystone a fost șocat de propriul lui comportament. Bietul de el. E atât de scorțos. S-a
supărat groaznic pentru ce a făcut și crede că o să-mi iasă cu totul din grații înainte să treacă patru
luni. De-asta ne grăbim să obținem un permis special.
- Înțeleg.
Claudia ezită.
- Augusta, te nemulțumește cumva ce s-a întâmplat?
- Nu neapărat, dar trebuie să recunosc că sunt foarte neliniștită, spuse Augusta. Aș vrea să fi avut
patru luni în care să mă conving că vreau într-adevăr asta. Nu știu dacă Graystone chiar mă iubește.
Nici n-a adus vorba de iubire ieri-noapte, nici măcar...
Augusta se întrerupse, simțind cum obrajii încep să i se încălzească.
Claudia făcu ochi mari:
- Graystone nu te iubește?
- Încep să am îndoieli. Spune că nu se obosește cu asemenea prostii, și adevărul e, Claudia, că nu
sunt sigură că îl pot învăța să mă iubească. Asta mă sperie cel mai mult când mă gândesc la căsnicia
noastră.
Augusta privi afară, pe fereastră, apoi continuă slab:
- Aș vrea să mă iubească. M-ar face să mă simt atât de în siguranță.
- Atâta timp cât îți e un soț bun nu cred că ai de ce să te plângi, spuse sever Claudia.
- Eram sigură că o Ballinger din Hampshire ar spune asta.
- Foarte puține persoane de statutul nostru se căsătoresc din iubire. Tot ce poți cere e respect
reciproc și o anumită măsură de afecțiune. Multe cupluri nu au nici măcar atât. Știi și tu asta,
Augusta.
- Dar. Dar presupun că mi-am permis să-mi fac niște vise prostești în ultimii ani. Am vrut o căsnicie
ca cea a părinților mei, plină de dragoste, de râs și de căldură. Nu sunt sigură cum va fi cu
Graystone. În ultima vreme mi-am dat seama că are și o parte ascunsă.
- E ciudat să spui asta.
- Nu pot să-ți explic, Claudia. Știu doar că o parte din Graystone e umbrită de ceva și am început să
mă întreb cât întuneric se ascunde în sufletul lui.
- Și totuși te simți atrasă de el, nu-i așa?
- Încă din prima clipă, recunoscu Augusta. Ceea ce nu-mi face chiar cinste.
Augusta își lăsă ceașca și farfurioara pe o măsuță, apoi continuă:
- Și mai e și fiica lui. Nu am cunoscut-o niciodată și mă tem că n-o să mă placă.
- Toată lumea te place, Augusta.
Augusta clip, apoi zâmbi curajoasă:
- E foarte drăguț din partea ta să spui asta. Dar hai să nu mai vorbim de lucruri morbide. Mâine
dimineață voi fi mireasă și gata. Va trebui pur și simplu să mă obișnuiesc cu ideea, nu-i așa?
Claudia ezită puțin, apoi se aplecă spre Augusta și spuse șoptit:
- Augusta, dacă într-adevăr nu vrei să te căsătorești cu Graystone, poate ar trebui să vorbești cu tata.
Știi că ține foarte mult la tine și nu te-ar forța niciodată să faci asta.
- Mă îndoiesc că unchiul Thomas l-ar putea convinge pe Graystone să anuleze nunta. Graystone s-a
hotărât deja, și e foarte încăpățânat.
Augusta clătină din cap cu tristețe:
- Și, oricum, mă tem că e prea târziu să mă retrag. Sunt deja o marfă stricată. O femeie decăzută.
Așa că n-am decât să fiu recunoscătoare că bărbatul din cauza căruia am decăzut atât vrea să mă ia
de soție.
- Dar și tu ești încăpățânată și nimeni nu te poate obliga să faci asta dacă nu vrei...
Claudia se opri și o privi mirată.
- O, doamne, tocmai mi-am dat seama. Tu ești îndrăgostită de Graystone, nu-i așa?
- E chiar atât de evident?
- Doar pentru cineva care te cunoaște așa de bine, o asigură blând Claudia.
- Ce bine. Nu sunt sigură că lui Graystone i-ar plăcea o soție îndrăgostită până peste urechi.
Probabil că i s-ar părea o povară.
- Deci ai de gând să te arunci cu capul înainte într-o căsnicie, după cum se așteaptă toată lumea de
la o Ballinger din Northumberland, spuse gânditoare Claudia.
Augusta își mai turnă o ceașcă de ceai.
- Îmi va fi greu la început. Aș fi vrut totuși ca prima contesă să nu fi fost atât de virtuoasă și de
nobilă, fiindcă asta mi se va cere și mie. Dintotdeauna am găsit astfel de comparații ca fiind de
foarte prost-gust, dar fără îndoială că și eu le voi cădea pradă.
Claudia dădu din cap înțelegătoare.
- Da, îți va fi foarte greu să te ridici la standardele lăsate de prima soție a lui Graystone. Toată
lumea știe cât de virtuoasă era Catherine Montrose. Dar Graystone te va ajuta să te ridici la nivelul
ei, fără îndoială.
Augusta făcu o grimasă:
- Fără îndoială.
O vreme se lăsă tăcerea, deși de deasupra se auzeau încă zgomotele cuferelor târâte pe podea.
- Știi, Claudia, unul din lucrurile care mă îngrijorează cel mai mult e că nu o voi putea vizita pe
Sally în următoarele câteva săptămâni. E foarte bolnavă, și mi-e atât de dragă. Îmi voi face griji
pentru ea.
- Niciodată nu mi-a plăcut că te asociezi cu ea, și nici faptul că frecventezi acel club pe care îl
patronează, spuse încet Claudia. Dar înțeleg că îți este prietenă și, dacă vrei, îi voi face una sau două
vizite pe săptămână cât timp ești plecată și îți voi scrie cum se simte.
Augusta se simți dintr-o dată enorm de ușurată.
- Ai face tu asta pentru mine, Claudia?
Claudia își trase umerii înapoi.
- Nu văd de ce n-aș face-o. Ar aprecia și ea vizitele mele dacă tu nu mai ești aici. Iar pe tine te-ar
face să te simți mai bine știind că am eu grijă de ea.
- Nici nu-ți pot spune cât de mult aș aprecia asta, Claudia. Ce zici, mergem să-i facem o vizită azi
după-amiază? Pot să te prezint.
- Astăzi? Dar ești ocupată cu pregătirile de plecare.
- Pot să-mi fac timp pentru o vizită, râse Augusta. N-aș rata-o pentru nimic în lume. Cred că vei fi
surprinsă, Claudia. Nici nu știi ce ai pierdut până acum.
Peter Sheldrake își turnă un pahar din carafa de vin a lui Harry și se întoarse spre gazda lui.
- Vrei să aflu mai multe despre trecutul lui Lovejoy? De ce naiba te interesează, Graystone?
- E greu de explicat. Să spunem doar că nu-mi place individul și nici felul în care s-a jucat cu
Augusta.
Peter ridică din umeri.
- Poate să nu-ți placă, dar știm amândoi că așa ceva nu e neobișnuit. Bărbații de teapa lui Lovejoy
fac tot timpul jocuri murdare cu femei. De regulă nu vor decât să se amuze puțin flirtând cu femeia
altuia. Ține-o pe Augusta departe de el și n-o să mai aibă probleme.
- Chiar dacă pare greu de crezut, logodnica mea s-a învățat minte de data asta. Augusta e o fire
aventuroasă, dar nu e prostuță. Nu va mai avea încredere în Lovejoy a doua oară.
Harry își plimbă degetele de-a lungul cotorului unei cărți de pe birou. Titlul volumului era
Observații asupra Istoriei Romei povestită de Livy. Era o carte subțire pe care o scrisese el însuși.
Fusese publicată recent și Harry era destul de mulțumit de ea, deși știa că nu avea să fie niciodată la
fel de populară ca ultimele romane de la Waverley sau ultimul poem epic al lui Byron. Pentru
Augusta ar fi fost o carte groaznic de plictisitoare. Harry se consola cu gândul că scria având un alt
fel de public în minte.
Peter îi aruncă o privire curioasă lui Harry, apoi merse la fereastră. Nu-și mai găsea astâmpărul.
- Dacă tu crezi că Augusta a ta și-a învățat lecția, de ce-ți mai faci griji?
- Instinctul îmi spune că Lovejoy nu vrea doar să flirteze cu Augusta sau să o seducă. Totul pare
premeditat, și nu-mi place deloc asta. Când am mers să-l văd a încercat să mă convingă că Augusta
nu ar fi potrivită să-mi fie soție.
- Sunt sigur că plănuia să încerce să te șantajeze. Poate credea că o să-i dai mai mult de o mie de lire
în schimbul chitanței doar ca să nu mai afle nimeni ce s-a întâmplat. Se știe că nu tolerezi astfel de
scăpări lipsite de virtute, dacă-mi permiți.
- Și de ce nu ți-aș permite? Augusta mi-o spune în față ori de câte ori are ocazia.
Peter zâmbi.
- Da, bineînțeles că îți spune. Și ăsta e unul din motivele pentru care e atât de potrivită pentru tine,
Graystone. Dar totuși, ce speri să descoperi despre trecutul lui Lovejoy?
- Ți-am spus, nu sunt sigur. Vezi ce poți să afli. Nimeni nu pare să știe prea multe despre el. Chiar și
Sally recunoaște că Lovejoy e un mister.
- Sally e mereu la curent cu ultimele bârfe, și de bine, și de rău, spuse gânditor Peter. Poate o să-i
cer să mă ajute cu mica mea investigație. Sunt sigur că i-ar face plăcere. I-ar aminti de zilele de
demult.
- Fă cum vrei, dar n-o obosi prea mult. E aproape la capătul puterilor.
- Înțeleg. Dar Sally e genul de femeie care preferă să-și trăiască viața din plin până în ultima clipă în
loc să se lase țintuită la pat.
Harry încuviință și privi pe fereastră.
- Cred că tu ai dreptate, Peter. În regulă. Vezi dacă Sally vrea să te ajute, la fel ca pe vremuri.
Apoi își privi pătrunzător prietenul:
- Desigur, vreau ca amândoi să fiți cât se poate de discreți.
Expresia lui Peter se schimbă într-una de inocență jignită.
- Discreția e una din puținele virtuți cu care mă laud. Știi asta, chicoti el. Spre deosebire de un
anumit gentleman pe care îl știm amândoi și care trebuie neapărat să obțină un permis special de
căsătorie din cauza unei anumite indiscreții care s-a întâmplat azi-noapte.
Harry se încruntă:
- Dacă sufli vreun cuvânt despre asta, Sheldrake, ai face bine să-ți pregătești și epitaful.
- Nu te teme. Voi fi la fel de tăcut ca un mormânt. Dar la naiba, omule, păcat că nu te-ai văzut cum
arătai ieri-noapte când ai coborât din trăsură cu domnișoara Ballinger. Aveai o expresie de
nedescris. Pur și simplu de nedescris.
Harry înjură încet. De fiecare dată când se gândea la ceea ce se întâmplase cu o seară înainte – și se
gândea la asta aproape tot timpul – rămânea uimit. Încă nu își putea explica felul în care se
comportase. Niciodată nu se lăsase atât de mult în voia dorințelor trupești. Și, mai rău, nici nu-i
părea rău pentru ce se întâmplase.
Gândul că Augusta era a lui și doar a lui îl umplea de o euforie greu de descris. Cu atât mai mult cu
cât ceea ce se întâmplase îi oferise prilejul perfect să grăbească și nunta lor.
Singurul lui regret, și era un regret profund, era că Augusta nu se simțise pe cât de bine s-ar fi putut
fiindcă el își pierduse controlul. Își spuse însă că avea destul timp să schimbe impresia dezastruoasă
pe care mai mult ca sigur că i-o lăsase. Niciodată nu mai simțise o femeie răspunzându-i la fel ca
Augusta. Augusta îl dorise atât de tare și se lăsase în voia lui cu atâta inocență și candoare că avea
să țină minte acel moment toată viața.
Nu ca mincinoasa aia nenorocită de Catherine.
Peter se întoarse spre fereastră.
- Mă gândeam, Graystone. Care sunt șansele să ajung singur într-o trăsură cu Îngerașul?
- Cred că depinde de cât de mult te interesează cartea la care lucrează, murmură Harry.
- Crede-mă, n-am mai vorbit cu ea decât de nenorocita aia de carte de când mi-ai spus de ea. La
naiba, Harry, de ce m-am îndrăgostit de domnișoara Ballinger cea plictisitoare și nu de cealaltă?
- E mai bine că ai ales-o pe Îngeraș, fiindcă cealaltă domnișoară Ballinger a fost luată deja. Trimite-
mi vorbă în Dorset dacă afli ceva interesant de Lovejoy.
- Desigur, spuse Peter. Acum trebuie să plec. Scruggs o să-și ia postul la ușa de intrare de la
Pompeia într-o oră și îmi ia ceva să-mi pun nenorocitul ăla de costum și mustățile false.
Harry așteptă ca Peter să plece, apoi deschise din nou cartea cu care se jucase mai devreme și
încercă să citească primele câteva pagini ca să-și facă o impresie despre cum ar arăta lucrarea lui
tipărită. Dar nu ajunse prea departe. Nu se putea gândi decât la cum avea să facă dragoste cu noua
lui soție într-un pat, așa cum se cuvenea.
O clipă mai târziu, Harry se hotărî că nu era în dispoziția necesară să citească despre istoria Romei,
chiar dacă el însuși scrisese cartea. Așa că închise volumul și luă din bibliotecă o copie a poemelor
lui Ovidiu.
- Adevărul e, Claudia, spuse Augusta în timp ce ea și verișoara ei urcau scările care duceau spre
conacul lui Lady Arbuthnott, Pompeia a fost la început un fel de salon. Apoi m-am gândit într-o zi
că ar fi mult mai distractiv să-l transformăm într-un club adevărat, la fel ca și cluburile de pe strada
St. James. S-ar putea să ți se pară puțin... neobișnuit.
- Sunt pregătită de Pompeia. Îți promit că voi face tot posibilul să nu te fac de râs, murmură sec
Claudia.
- Da, știu, dar uneori dai dovadă de mult prea multă bună-cuviință și unele din lucrurile care se
întâmplă la Pompeia te-ar putea jigni.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi valetul, murmură Augusta în aceeași clipă în care Scruggs deschise ușa.
- Don'șoară Ballinger, ești chiar dumneata, mormăi Scruggs văzând-o pe Augusta în prag. Mă mir
că ai venit astăzi. Am auzit că ești tare grăbită să te măriți.
- Asta nu e treaba ta, omule, spuse Claudia pe un ton înțepat.
Scruggs o văzu în sfârșit și pe Claudia, care aștepta puțin mai încolo, și rămase cu gura căscată.
Ochii lui de un albastru viu se făcură mari, apoi se îngustară uimiți. Își reveni într-o clipă:
- Doamne sfinte, Îngerașul a venit în vizită la Pompeia. Ai venit să vezi ce lucruri necurate se
întâmplă pe la noi, don'șoară Ballinger? Lumea asta se duce de râpă, spune și dumneata!
Câteva clipe domni o tăcere încordată. Claudia îi aruncă o privire dezaprobatoare lui Scruggs, apoi
se întoarse spre Augusta cu un dezgust regal:
- Cine e creatura asta ciudată?
- El e Scruggs, explică Augusta, stăpânindu-și un zâmbet plin de satisfacție. Și nu trebuie să-l lași să
te supere. Lady Arbuthnott l-a angajat ca să facă locul mai interesant. Îi plac mult astfel de
excentricități.
- Evident, spuse Claudia.
Îl măsură pe Scruggs de sus până jos cu o încetineală ostentativă, apoi trecu pe lângă el și intră în
hol, continuând:
- Abia aștept să văd ce alte lucruri bizare se întâmplă aici. Ia-o înainte, Augusta.
Augusta își înăbuși un hohot de râs:
- Domnișoara Ballinger e nouă la Pompeia, Scruggs. S-a oferit să o viziteze pe Lady Arbuthnott cât
timp voi fi plecat din oraș și să mă țină la curent cu starea ei.
- Și eu care mă gândeam că o să ne plictisim fără dumitale prin preajmă să o înveselești pe Lady
Arbuthnott, spuse Scruggs, fixând-o încă pe Claudia cu privirea.
Augusta zâmbi și își scoase pălăria uriașă cu flori împletite în jurul borului.
- Da, nu mă îndoiesc că o să aveți parte de destulă distracție și fără mine. Singurul meu regret e că
nu voi fi prin preajmă să asist și eu la asta.
Scruggs zâmbi beatific și deschise ușa care ducea înăuntru. Augusta și Claudia intrară în salonul lui
Sally.
Augusta o simți pe Claudia cum privește în jur fără să-i scape nici cel mai mic detaliu în timp ce se
îndreptau amândouă spre Sally, care era așezată ca întotdeauna lângă șemineu.
- Extraordinar, spuse încet Claudia, studiind tablourile cu femei din Grecia și Roma.
Sally închise cartea pe care o ținea în poală, își îndreptă șalul din India și își ridică privirea auzindu-
le pe Augusta și Claudia apropiindu-se.
- Bună ziua, Augusta. Ne-ai adus o nouă membră?
- E verișoara mea, Claudia, o prezentă repede Augusta. Ea te va vizita în locul meu câteva
săptămâni, Sally.
- Îți voi aștepta vizitele cu nerăbdare, domnișoară Ballinger, zâmbi Sally. Ne va fi dor de Augusta,
desigur. Ea ne înveselește pe toate.
- Da, știu, spuse Claudia.
Sally făcu semn către scaunul cel mai apropiat:
- Ia loc, te rog.
Augusta cercetă cu privirea cartea pe care o citea Sally.
- Ah, ai și tu un exemplar din Kubla Khan de Coleridge. Vreau și eu să îl citesc cât de curând. Cum
ți se pare?
- Extraordinar. Fantastic. Coleridge spune că toată ideea i-a venit după ce s-a trezit dintr-o beție cu
opiu. Mi se pare fascinant felul în care scrie. Îmi sună atât de cunoscut. N-aș putea spune de ce, dar
asta mă face să mă simt mai liniștită.
Sally se întoarse spre Claudia și zâmbi:
- Dar ajunge cu asta. Spune-mi, cum ți se pare micul nostru club până acum?
- Cred, spuse gânditoare Claudia, că valetul dumitale îmi amintește de o persoană pe care o cunosc
și eu.
- Cred că e din cauză că șchiopătează, spuse nonșalant Augusta. Amintește-ți, Claudia, grădinarul
nostru are același mers ciudat. E din cauza reumatismului.
- Poate ai dreptate, spuse Claudia.
Sally se întoarse spre Augusta:
- Deci te căsătorești sub un permis special și pleci la Dorset, draga mea?
- Incredibil cât de repede circulă zvonurile în înalta societate.
- Toate zvonurile ajung la Pompeia, spuse Sally. Ar fi trebuit să-mi dau seama că n-o să urmezi
vechile tradiții.
- Nu a fost ideea mea, ci a lui Graystone. Sper doar că nu va ajunge să-și regrete decizia.
Augusta se opri ca să încline capul în semn de mulțumire pentru ceașca de ceai care i se oferea.
- Pe de altă parte, continuă, sunt puțin ușurată că logodnicul meu are și el o latură impulsivă.
- Impulsiv?
Sally rămase gânditoare o clipă.
- Nu cred că o asemenea descriere i s-ar potrivi neapărat lui Graystone.
- Atunci ce descriere i se potrivește? întrebă curioasă Augusta.
Sally sorbi puțin ceai.
- Descurcăreț. Subtil. Prea sever uneori, poate. Graystone e un bărbat cât se poate de neobișnuit.
- Sunt de acord, și trebuie să spun că e foarte deranjant uneori, spuse Augusta. Știi că are obiceiul de
a ști mereu când plănuiesc câte ceva? Indiferent cât de bine păstrez secretul? Îți jur, mă simt de
parcă mă urmărește Nemesis însuși.
Sally scuipă o gură de ceai și își șterse repede buzele palide cu o batistă. Ochii ei scânteiară cu o
veselie abia ascunsă.
- Nemesis, da? Cât de straniu că spui asta.
Nemesis. Augusta încă se mai gândea la replica lui Sally în după-amiaza următoare, în drum spre
Dorset cu trăsura lui Graystone.
Nunta lor fusese rapidă și eficientă. Graystone păruse preocupat de altceva și abia îi observase
rochia albă de muselină pe care o alesese cu atâta grijă. Nici măcar nu îi complimentase voalul
modest pe care îl cususe peste decolteul mult prea generos, astfel că primul ei efort de a-și
impresiona soțul cu hainele ei modeste trecuse neobservat.
Graystone insistase să plece imediat în luna de miere pe care aveau să o petreacă la proprietatea lui
din Dorset. Acum era așezat comod pe bancheta din fața Augustei, cufundat în gândurile lui. Nu
scosese o vorbă de când părăsiseră Londra.
Era pentru prima oară când Graystone și Augusta erau singuri de când făcuseră dragoste în trăsură.
Augusta se foi pe banchetă. Nu se simțea în stare să citească sau să admire peisajul. Din când în
când își făcea de lucru cu șnururile rochiei maronii de călătorie sau se juca cu poșeta. În rest îl
privea pe furiș pe Graystone. Contele, îmbrăcat într-o haină elegantă, cu pantaloni strâmți și cizme
bine-lustruite, arăta chipeș și puternic. Purta și o cravată albă, scrobită și imaculată, ca întotdeauna.
Era un adevărat model de perfecțiune.
Un model de perfecțiune, se gândi tristă Augusta, întrebându-se cum oare ar fi putut să facă față
standardelor lui Harry.
- S-a întâmplat ceva, Augusta? întrebă în sfârșit Harry.
- Nu, lordul meu.
- Ești sigură? întrebă Harry cu blândețe.
Augusta ridică din umeri.
- E doar senzația că nimic din jur nu e real, de parcă aș putea să mă trezesc în orice clipă și să aflu
că totul a fost nu vis.
- Sper că nu-ți dorești așa ceva, draga mea. Categoric ești soția mea.
- Da, lordul meu.
Harry oftă adânc.
- Ești neliniștită, nu-i așa?
- Puțin, domnule.
Augusta se gândi la toate lucrurile care o așteptau: o fiică pe care nu o cunoscuse niciodată, o nouă
casă, un soț a cărui primă soție fusese un model de virtute feminină. Își îndreptă umerii și spuse
curajoasă:
- Voi încerca să-ți fiu o bună soție, Harry.
Harry zâmbi slab:
- Chiar așa? Abia aștept.
Zâmbetul timid al Augustei se stinse.
- Știu că mi-ai găsit multe defecte și îmi dau seama cât de greu îmi va fi. Desigur, va fi foarte dificil
să mă ridic la înălțimea primei contese, dar sunt sigură că voi reuși, cu timp și cu răbdare...
- Prima mea soție era o târfă mincinoasă, spuse calm Harry. Ultimul lucru pe care îl aștept de la tine
este să fii ca ea.

9
Augusta rămase șocată.
- Nu înțeleg, lordul meu, spuse după câteva clipe de tăcere. Eu – și toți ceilalți – credeam că prima
ta soție a fost o femeie demnă de admirație.
- Știu. N-am de ce să încerc să-i conving pe ceilalți că nu era așa. Înainte să ne căsătorim credeam și
eu că prima mea soție era un model de virtute și decență, spuse Harry cu o strâmbătură amară. Îți jur
că nu mi-a permis decât una sau două sărutări caste cât timp am fost logodiți. Desigur, eu i-am
crezut lipsa de afecțiune drept semn că era cu adevărat virtuoasă.
- Înțeleg, spuse Augusta, înroșindu-se la gândul lucrurilor pe care i le permisese ea însăși lui Harry
înainte de nuntă.
- În noaptea nunții a rămas la fel de rece ca și în timpul logodnei noastre. Abia atunci mi-am dat
seama că nu mă iubește absolut deloc. Am început să bănuiesc și că înaintea mea avusese parte de
altcineva. Când am întrebat-o, a început să plângă și mi-a spus că era într-adevăr îndrăgostită de un
alt bărbat. I se dăruise lui când aflase că era obligată să se căsătorească cu mine.
- Cine a obligat-o, domnule?
- A făcut-o din motivele obișnuite, adică pentru titlul și averea mea. Părinții lui Catherine au insistat
să ne căsătorim și ea a fost de acord. Iubitul ei era sărac și Catherine avea totuși destul bun-simț cât
să nu fugă cu el.
- Cât de trist. Pentru amândoi.
- Să știi că pe undeva îmi doream să fi fugit cu nemernicul ăla. L-aș fi plătit cu tot dragul să mi-o ia
de pe cap dacă aș fi știut ce mă așteaptă. Dar răul era deja făcut, spuse Harry, ridicând din umeri.
Catherine mi-a spus că îi pare rău și că se va strădui totuși să-mi fie o bună soție. Am crezut-o. La
naiba, vroiam să o cred.
- Și nu ar fi fost corect din partea ta să îi reproșezi faptul că nu mai era virgină, spuse Augusta,
încruntându-se. Decât dacă și tu ai fi fost... neatins?
Harry ridică o sprânceană și se hotărî să îi treacă ultimul comentariu cu vederea.
- În orice caz, nu mai puteam face nimic, așa că trebuia să mă obișnuiesc cu gândul.
- Înțeleg. Căsnicia e ceva atât de permanent, murmură Augusta.
- Cred că eu și Catherine am fi putut fi fericiți dacă ea nu m-ar fi mințit chiar de la început. Nu pot
ierta minciuna.
- Da, înțeleg de ce ți-a fost atât de greu să o ierți după ce ți-a făcut așa ceva. Ești foarte sever când
vine vorba de anumite lucruri, lordul meu.
Harry îi aruncă o privire pătrunzătoare:
- Dacă vrei să știi, Catherine nu avea nici cea mai mică intenție să încerce să-mi fie o soție bună.
Cel mai bun lucru pe care îl pot spune despre ea este că nu era însărcinată cu copilul amantului ei
când ne-am căsătorit. A rămas totuși însărcinată în noaptea nunții și asta a supărat-o enorm. Din
câte am auzit, amantul ei și-a pierdut orice urmă de interes când a început să-i crească burta, așa că
iubita mea soție a început să-i dea bani ca să îl țină lângă ea.
- Harry, asta e groaznic. N-ai observat că făcea asta?
- La început, nu. Catherine știa să se prefacă foarte bine. Când venea să-mi ceară bani, îmi spunea
că sunt pentru caritate. Ceea ce nu era neapărat o minciună, presupun, dacă mă gândesc mai bine.
Amantul ei nu avea cum să se întrețină și depindea foarte mult de generozitatea ei.
- O, Doamne.
- Am lăsat lumea să creadă că a murit de la febră după ce s-a născut Meredith, spuse Harry pe un
ton plat, dar adevărul e că își revenise aproape cu totul când a auzit că amantul ei se vedea cu o altă
femeie. S-a ridicat singură din pat și s-a dus să stea de vorbă cu el. Când s-a întors era foarte
supărată și se îmbolnăvise și o gripă care i-a atins plămânii. A căzut din nou la pat și nu și-a mai
revenit niciodată. Spre sfârșit începuse să-și piardă mințile și să-și strige amantul.
- Așa ai aflat cine era?
- Da.
- Și ce s-a întâmplat cu el? întrebă Augusta, cu un presentiment rău.
- A rămas fără singurul lui sprijin material, așa că n-a avut de ales și s-a înrolat în armată. N-a trecut
mult și a murit ca un erou pe continent.
- Câtă ironie. Nimeni nu mai știe toate astea?
- Până astăzi știam doar eu. Tu ești singura persoană căreia i-am povestit ce s-a întâmplat și am
pretenția că și tu îmi vei păstra secretul.
- Da, desigur, spuse slab Augusta, gândindu-se cât de tare fusese Harry atins în sentimentul onoarei.
După ce ai trecut printr-un asemenea dezastru nici nu e de mirare cât de mult ții la decență, lordul
meu.
- Nu mă preocupă propriul meu orgoliu, spuse categoric Harry. Vreau să păstrez mitul perfecțiunii
lui Catherine de dragul lui Meredith. Un copil trebuie să-și poată respecta părinții. Meredith are
nouă ani și vreau să crească știind-o pe Catherine ca o soție virtuoasă și o mamă iubitoare.
- Înțeleg cu totul. Nu trebuie să-ți faci griji, nu voi face nimic să-i schimb părerea.
Harry zâmbi slab:
- Nu, nu vei face așa ceva. Ești foarte amabilă și loială față de cei care îți sunt dragi, nu-i așa? Ăsta
e unul din motivele pentru care m-am căsătorit cu tine. Sper că vei ajunge să ții și la fiica mea.
Augusta își privi degetele înmănușate pe care le ținea în poală:
- Sunt sigură că da. Sper doar că și ea mă va iubi în cele din urmă.
- Meredith e un copil ascultător. Va face ceea ce-i spun. Știe că tu ești noua ei mamă și te va trata cu
respectul care ți se cuvine.
Augusta îi aruncă o privire plină de înțeles:
- Respectul și dragostea sunt două lucruri diferite, lordul meu. Poți forța un copil să arate respect și
să se comporte cum se cuvine, dar nu-l poți forța să iubească pe cineva, nu-i așa? Nici chiar pe o
soție sau soț.
- Îmi sunt suficiente respectul și bunele-maniere din partea fiicei și a soției mele, spuse Harry. În
afară de asta, vreau ca soția mea să-mi fie loială. Ai înțeles?
- Da, desigur, spuse Augusta, jucându-se din nou cu șnurul de la rochie. Dar am încercat să-ți spun
încă de la început, lordul meu, că s-ar putea să nu ajung să fiu un model de perfecțiune.
Harry zâmbi grav:
- Nimeni nu e perfect.
- Mă bucur mult că-ți dai seama de asta.
- Mă aștept totuși să te străduiești să fii perfectă, adăugă sec Harry.
Augusta își ridică privirea speriată:
- Râzi de mine, domnul meu?
- Dumnezeule, nu, Augusta. Sunt un erudit plictisitor și demodat care nu e în stare să se amuze de
absolut nimic.
Augusta se încruntă:
- Chiar râzi de mine. Harry, trebuie să te întreb ceva.
- Da?
- Spui că nu suporți ca o femeie să te mintă, dar nici eu nu am fost totdeauna sinceră cu tine. Nu ți-
am spus de banii pe care i-i datoram lui Lovejoy, de exemplu.
- Asta nu înseamnă că m-ai mințit cu bună știință, ci pur și simplu te comportai după cum îți este
firea, apărându-ți onoarea de Ballinger din Northumberland. Nici nu e de mirare că ai ajuns să ai
probleme.
- Nici nu e de mirare? Ascultă, Harry...
- Dacă ți-a mai rămas câtuși de puțin bun-simț, doamnă, atunci te rog să nu-mi mai aduci aminte de
acea întâmplare. Încerc să uit de ea.
- Îmi va fi greu să fac asta, domnule, având în vedere că acea „întâmplare”, cum îi spui tu, a condus
la motivul pentru care te-ai grăbit atât de tare să te căsătorești cu mine.
- Te-aș fi luat oricum de soție mai devreme sau mai târziu, Augusta. Ți-am spus deja.
Augusta îi aruncă o privire mirată:
- Dar de ce, lordul meu? Încă nu înțeleg întru totul de ce m-ai ales pe mine când aveai atâtea alte
candidate mai potrivite dintre care să alegi.
Harry îi aruncă o privire îngândurată.
- Spre deosebire de ceea ce crede lumea, nu căutam neapărat o soție cu maniere impecabile.
Augusta făcu ochi mari:
- Chiar așa?
- Catherine avea maniere exemplare, dacă vrei să știi. Poți să întrebi pe oricine.
Augusta se încruntă.
- Dacă nu căutai așa ceva, atunci ce?
- Mi-ai spus-o chiar tu în seara în care te-am prins în biblioteca lui Enfield. Nu vroiam decât o
femeie cu adevărat virtuoasă.
- Da, știu. Dar sunt sigură că, pentru cineva ca tine, virtutea feminină trebuie să meargă mână în
mână cu decența și virtutea.
- Nu neapărat, deși recunosc că ar fi mult mai convenabil dacă așa ar sta lucrurile, spuse trist Harry.
După părerea mea, o femeie este virtuoasă doar atâta timp cât este loială. Din câte am observat, deși
ai o tendință nefericită să riști și intri în tot felul de încurcături, ești totuși o femeie foarte loială.
Poate chiar cea mai loială femeie pe care am cunoscut-o vreodată.
- Eu? întrebă uimită Augusta.
- Da, tu. Am observat cât de loială le ești prietenelor tale, cum ar fi Sally, dar și memoriei familiei
tale din Northumberland.
- Ca un câine Cocker Spaniel, presupun.
- Chiar îmi plac câinii Cocker Spaniel, zâmbi Harry auzindu-i tonul nemulțumit:
Augusta își ridică bărbia furioasă:
- Lordul meu, să știi că loialitatea e la fel ca iubirea, sau cel puțin așa cred. Nu o poți cumpăra cu o
verighetă.
- Ba din contră, chiar asta am făcut acum câteva ore, spuse încet Harry. Ai face bine să ții minte
asta, Augusta. Nu mă interesează sentimentul pe care tu îl iubești iubire, dar mă aștept de la tine de
la același respect și aceeași loialitate pe care ai arătat-o și față de ceilalți membri ai familiei tale, vii
și morți.
Augusta își îndreptă mândră spatele:
- Și eu voi primi același lucru?
- Poți să fii sigură de asta. Îmi voi face datoria de soț față de tine, spuse Harry, iar ochii îi sclipiră
senzual.
Augusta se încruntă, refuzând să se lase păcălită de promisiunile lui calde.
- În regulă, lordul meu, vei avea loialitatea mea. Dar asta va fi totul până mă hotărăsc că meriți mai
mult.
- Ce naiba mai înseamnă și asta, Augusta?
Augusta se întoarse să se uite afară, pe fereastră, hotărâtă să îl forțeze pe Harry să vadă că în
căsnicia lor era nevoie de mai mult decât o loialitate rece.
- Înseamnă că atâta timp cât nu poți să apreciezi iubirea mea, nu vei avea parte de ea, spuse
hotărâtă.
- Cum vrei, răspunse Harry, ridicând din umeri.
Augusta îi aruncă o privire piezișă:
- Nu te deranjează că nu intenționez să te iubesc?
- Nu atâta timp cât își îndeplinești obligațiile de soție.
- Ești foarte rece, lordul meu, se înfioră Augusta. Nu mi-am dat seama de asta până acum.
Dimpotrivă, dacă e să mă iau după anumite lucruri pe care le-ai făcut în ultima vreme, începeam
chiar să cred că ești la fel de aventuros ca un Ballinger din Northumberland.
- Nimeni nu e la fel de aventuros ca un Ballinger din Northumberland, spuse Harry. Cu atât mai
mult cineva ca mine.
- Ce păcat.
Augusta scoase din poșetă romanul pe care îl adusese cu ea ca să citească pe drum, îl deschise în
poală și rămase cu privirea pironită la o pagină.
- Ce citești? întrebă încet Harry.
- Ultima carte scrisă de tine, lordul meu, spuse Augusta, fără să binevoiască să-și ridice privirea.
Observații asupra Istoriei Romei povestită de Livy.
- E cam plictisitoare pentru tine, presupun.
- Chiar deloc, lordul meu. Am citit câteva din cărțile tale și mi s-au părut destul de interesante.
- Chiar așa?
- Chiar așa. Asta dacă trec cu vederea un defect evident pe care l-am găsit în toate, spuse insinuant
Augusta.
- Defect? Despre ce defect ar fi vorba, mă rog? întrebă scandalizat Harry. Și cine ești tu să-mi spui
că lucrările mele au defecte? Nu ești nici măcar un învățăcel, madam.
- Nu trebuie să fii un erudit ca să-ți dai seama de acest defect, lordul meu.
- Serios? Atunci spune-mi despre ce defect e vorba, draga mea, mormăi Harry.
Augusta ridică din sprâncene și îl privi în ochi, apoi zâmbi dulce:
- Lucrul care mă irită cel mai mult este că în toate lucrările tale, domnule, nici nu te-ai obosit să
aduci vorba de rolul și contribuția femeilor.
- Contribuția femeilor? întrebă Harry cu o expresie perplexă. Femeile n-au treabă cu istoria.
- Din câte îmi dau seama, oamenii gândesc așa fiindcă istoria e scrisă de bărbați ca tine, spuse
Augusta. Dintr-un motiv pe care nu-l pot înțelege bărbații ignoră realizările femeilor cu desăvârșire.
Am observat asta când căutam surse de inspirație pentru decorul de la Pompeia. Mi-a fost foarte
greu să găsesc informațiile de care aveam nevoie.
- Dumnezeule, nu-mi vine să-mi cred urechilor, gemu Harry.
Era prea mult. I se făcea morală de o fetiță mult prea sentimentală care nu citea decât Scott și
Byron. Apoi însă, deși încerca din răsputeri să se abțină, Harry începu să zâmbească.
- Ceva îmi spune că vei fi o prezență interesantă în casa mea, madam.
Graystone, conacul enorm care domina proprietatea din Dorset a lui Harry, era la fel de solid și
sever ca și stăpânul lui. Era o clădire impunătoare, perfect proporționată, care se înălța deasupra
unei grădini impecabile. Ultimele raze ale soarelui de după-amiază încă mai străluceau în geamuri
când trăsura lordului intră pe alee.
Servitorii ieșiră în fugă să ia caii și să-și salute noua stăpână.
Augusta privi nerăbdătoare în jur, iar Harry o ajută să coboare. Asta era noua ei casă, își spunea iar
și iar. Dintr-un motiv de neînțeles, Augusta încă nu pricepea cu totul cât de mult se schimbase viața
ei de azi-dimineață încoace. Acum era Contesă de Graystone. Soția lui Harry. Iar oamenii pe care îi
vedea erau servitori ei.
În sfârșit, Augusta își găsise o casă.
Abia începuse să realizeze asta că o fată scundă, cu păr brunet, ieși în fugă pe porțile deschise
coborî scările. Era îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, simplă, fără nici un pic de șnur sau
dantelă.
- Papa. Papa, ai venit acasă. Mă bucur.
Expresia lui Harry se însenină într-un zâmbet plin de afecțiune. Se aplecă și își salută fiica:
- Mă întrebam pe unde ești, Meredith. Vino să-ți cunoști noua mamă.
Augusta își ținu răsuflarea întrebându-se cum avea să fie primită.
- Bună, Meredith. Mă bucur să te cunosc.
Meredith se întoarse și o privi cu ochi vii și inteligenți de culoarea oțelului, moșteniți fără îndoială
de la tatăl ei. Era o fetiță frumoasă.
- Nu poți fii mama mea, explică Meredith, dând dovadă de o logică de nestrămutat. Mama mea e în
rai.
- Doamna îi va lua locul, spuse ferm Harry. Îi vei spune „mama”.
Meredith o studie cu grijă pe Augusta, apoi se întoarse spre tatăl ei:
- E mai urâtă ca mama. I-am văzut portretul în galerie. Mama avea păr auriu și ochi albaștri și
frumoși. Nu vreau să-i spun doamnei pe care ai adus-o „mama”.
Augusta se posomorî, dar reuși să zâmbească văzându-l pe Harry încruntându-se.
- Sunt sigură că nu sunt nici pe departe la fel de frumoasă ca mama ta, Meredith. Dacă mama ta era
la fel de frumoasă ca tine înseamnă că era superbă. Dar poate că vei găsi alte lucruri care să-ți placă
la mine. Între timp, spune-mi cum vrei tu. Nu e nevoie să-mi spui „mama”.
Harry se încruntă la Augusta:
- Meredith trebuie să te trateze cu respectul care ți se cuvine.
- Și sunt sigură că va face asta, spuse Augusta, zâmbind la fetița care părea dintr-o dată foarte
mirată. Dar poate să-mi spună în alte feluri respectuoase, nu-i așa, Meredith?
Fetița îi aruncă o privire neliniștită tatălui ei, apoi spuse:
- Da, doamnă.
Harry ridică din sprâncene.
- Meredith îți va spune „mama” și cu asta basta. Meredith, unde e mătușa Clarissa?
În capul scărilor își făcu apariția o femeie înaltă, slabă, purtând o rochie sobră și fără nici un decor
de culoarea cimentului.
- Sunt aici, Graystone. Bine ai venit acasă.
Clarissa Fleming coborî scările cu un pas măsurat. Era o femeie arătoasă, trecută de patruzeci de
ani, care se mișca cu o demnitate rigidă. Privea lumea cu ochi atenți, distanți, așteptându-se parcă să
fie dezamăgită la fiecare pas. Părul ei care începea să încărunțească era prins într-un coc sever,
înalt.
- Augusta, dânsa e domnișoara Clarissa Fleming, spuse Harry, grăbindu-se să facă prezentările.
Cred că ți-am mai povestit de ea. Este o rudă de-a noastră care mi-a făcut favoarea de a deveni
guvernanta lui Meredith.
- Da, desigur.
Augusta reuși să zâmbească din nou și o salută pe femeia mai în vârstă, dar în același timp oftă în
sinea ei. Din câte se părea, nici Clarissa nu se bucura prea mult să o vadă.
- Ni s-a spus abia azi-dimineață că te căsătorești, spuse sever Clarissa. Te-ai grăbit puțin, nu crezi?
Credeam că data nunții fusese stabilită peste patru luni.
- A intervenit ceva neașteptat, spuse Harry cu zâmbetul lui rece, distant, fără să se scuze sau să dea
impresia că se justifica. Sunt convins că ai fost surprinsă de căsnicia noastră, dar sunt la fel de sigur
că vei face tot posibilul să-mi faci mireasa să se simtă bine-venită. Nu-i așa, Clarissa?
Clarissa o studie atentă pe Augusta, apoi spuse:
- Desigur. Urmează-mă, te voi conduce la dormitorul tău. Presupun că vrei să te odihnești puțin
după călătorie.
- Mulțumesc.
Augusta privi spre Harry și îl văzu dând deja ordine servitorilor. Meredith era lângă el, ținându-l de
mână. Nici unul din cei doi nu se întoarse când Augusta fu condusă înăuntru.
- Din câte ni s-a spus, intonă Clarissa, conducând-o pe Augusta în sus pe scări și într-un hol vast, de
marmură, ești rudă cu Lady Prudence Ballinger, autoarea unor volume de bună-purtare pentru
domnișoare.
- Lady Prudence era mătușa mea.
- Ah, deci faci parte din familia Ballinger din Hampshire? întrebă Clarissa cu o urmă de entuziasm.
Sunt o familie atât de bună. Atât de mulți oameni învățați.
- De fapt, spuse Augusta, înălțându-și mândră bărbia, provin dintr-o altă ramură a familiei. Din
Northumberland, ca să fiu mai exactă.
- Înțeleg, spuse Clarissa, iar urma de apreciere din privire îi dispăru.
Mai târziu, în aceeași seară, Harry era singur în dormitorul lui cu un pahar de brandy într-o mână și
un volum din Războiul Peloponesiac al lui Tucidide în cealaltă. Nu citise nici măcar o frază de
multă vreme. Nu se putea gândi decât la noua lui soție care dormea singură în camera alăturată. Nu
mai auzise nici un sunet din spatele ușii de ceva vreme.
În nici un caz nu plănuise să-și petreacă așa prima noapte în aceiași casă cu noua lui soție.
Harry sorbi o gură de brandy și încercă să se concentreze la lectură, dar degeaba. Închise volumul
cu un zgomot puternic ș îl aruncă pe noptieră.
În timpul călătoriei se hotărâse să-i demonstreze subtil Augustei cât de bine se putea controla.
Acum se întrebă însă dacă nu cumva fusese prea subtil.
Augusta fusese cea care îi aruncase mănușa când îi amintise cu atâta nonșalanță de noaptea lor de
dragoste din trăsura lui Sally. Din punctul lui de vedere, Harry tocmai fusese provocat să
demonstreze că nu era sclavul proprii lui dorințe. Nu vroia să fie ca Marc Antoniu față de Cleopatra.
Și totuși, n-o putea învinui pe Augusta pentru presupunerile ei. După ce o făcuse să-i cadă pradă
atât de ușor în trăsura lui Sally, Augusta era îndreptățită să creadă că Harry nu era în stare să nu se
atingă de ea. Nici o femeie nu era prea bună să nu se folosească de așa ceva, iar Harry n avea de
gând să se lase controlat de o femeie îndrăzneață și aventuroasă ca Augusta.
Prin urmare, Harry se hotărâse că era cel mai bine să demonstreze clar că se putea controla atunci
când era nevoie. Începe așa cum vrei să mergi mai departe, își spuse.
Seara trecută se opriseră la un hotel și Harry își luase o cameră separată, dându-i de înțeles Augustei
că o lăsa doar în compania cameristei ca să se poată odihni în voie. Adevărul era însă că Harry nu se
simțise în stare să-și petreacă noaptea nunții doar în jumătatea lui de pat.
În seara asta, Harry se forțase din răsputeri să o salute politicos de noapte bună pe Augusta la ușa
dormitorului ei și nu îi dăduse de înțeles nici pe departe ce plănuia. Se întrebă acum dacă nu cumva
soția lui stătea trează în pat, așteptându-se poate să-l vadă intrând în cameră.
Nesiguranța avea să-i facă bine, își spuse Harry. Augusta era mult prea încăpățânată și se aprindea
repede, la fel ca și în toată povestea nefericită cu datoria față de Lovejoy. Până la urmă, singurul
motiv pentru care ajunsese într-o situație atât de periculoasă fusese fiindcă vrusese să-i demonstreze
lui Harry că nu era obligată să i se conformeze.
Harry se ridică și merse să-și toarne încă un pahar de brandy. Fusese prea indulgent cu Augusta
până acum; asta era problema. Mult prea indulgent. Până la urmă, Augusta era o Ballinger din
Northumberland. Avea nevoie să fie strunită de o mână fermă. Era de datoria lui să-i tempereze
spiritul de aventură, de dragul fericirii lor viitoare.
Dar cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult Harry se întreba dacă asta era totuși cea mai bună
tactică.
Mai bău puțin brandy. Se simțea tot mai excitat.
Într-o clipă, alcoolul îi deschise mintea. Putea face asta și altfel. Dacă aborda problema în mod logic
– iar gândirea logică era unul din atuurile lui – ar fi fost mult mai bine să-și marcheze teritoriul
marital încă de la început.
Da, raționamentul ăsta era mult mai logic decât cel dinainte. Nu era nevoie să-și demonstreze
stăpânirea de sine atâta timp cât el era cel care avea ultimul cuvânt în căsnicia lor. Harry era
stăpânul casei, nu invers.
Mulțumit de sine, Harry lăsă paharul din mână, traversă camera și deschise ușa de la dormitorul
soției lui.
Rămase în prag, încercând să deslușească patul ascuns în umbră.
- Augusta?
Nu răspunse nimeni.
Harry intră în dormitor și văzu că în patul cu baldachin nu era nimeni.
- La naiba, Augusta, unde te-ai dus?
Nu răspunse nimeni, așa că Harry se întoarse și văzu că cealaltă ușă era întredeschisă. Augusta nu
era înăuntru. Stomacul i se strânse.
Ce mai plănuia în seara asta? se întrebă Harry, îndreptându-se spre ușă și trecând apoi în hol. Dacă
Augusta avea de gând să-l facă să o urmărească prin toată casa, Harry intenționa să-i pună capăt
micului ei joc aici și acum.
Odată ieșit în hol, Harry ochi o figură într-un halat alb care flutura ușor în jurul ei. Figura ducea o
lumânare. Era Augusta, care se îndrepta spre galeria cu tablouri. Curios, Harry se hotărî să o
urmărească.
Mergând cu pași ușori în spatele Augustei, Harry începu să se simtă tot mai ușurat. Știa că o parte
din el se temuse că soția lui își făcuse bagajele și fugise undeva, departe. N-ar fi trebuit să o
bănuiască de așa, ceva, își spuse. Augusta nu era genul de femeie care să fugă de ceva.
Harry o urmări până în galerie și o văzu cum se perindă prin fața șirului de portrete, oprindu-se în
fața fiecăruia ca să studieze chipul care o privea din rama atent ornată. Lumina lunii intra prin
ferestrele înalte din partea cealaltă a galeriei, scăldând totul într-o lumină argintie și făcând-o să
pară o fantomă.
Harry așteptă până când Augusta ajunse în fața tabloului care îl înfățișa pe tatăl lui, apoi făcu un pas
înainte.
- Mi s-a spus că semăn foarte mult cu el, spuse încet, dar niciodată n-am luat asta ca pe un
compliment.
- Harry.
Augusta se răsuci cu o mână strânsă la piept, iar flacăra lumânării tremură puternic.
- Dumnezeule. Nu știam că ești acolo. Cât m-ai speriat!
- Iartă-mă. Ce faci aici la miezul nopții, madam?
- Eram curioasă, lordul meu.
- Vroiai să-mi vezi strămoșii?
- Da.
- De ce?
- Ei bine, lordul meu, stăteam întinsă în pat și mă gândeam că de-acum sunt și strămoșii mei, nu-i
așa? Iar apoi mi-am dat seama că nu prea știu nimic despre ei.
Harry își încrucișă brațele și se rezemă cu un umăr de peretele de sub tabloul cu tatăl lui.
- Dacă aș fi în locul tău nu m-aș grăbi să mă consider ca fiind unul de-al lor. Din câte știu, nici unul
dintre ei nu a fost cine știe ce om bun.
Augusta privi portretul de deasupra lui:
- Dar tatăl tău? Pare nobil și foarte puternic.
- Poate era când a stat să i se facă portretul, dar eu nu l-am cunoscut decât ca un bărbat deziluzionat,
nefericit, care nu a reușit niciodată să treacă peste faptul că mama mea a fugit cu un conte în Italia
la puțin timp după nașterea mea.
- Dumnezeule, cât de groaznic. Ce s-a întâmplat?
- Mama a murit în Italia. Când a aflat, tata s-a închis în bibliotecă și s-a îmbătat o săptămână, zi și
noapte. Când și-a revenit ne-a interzis tuturor să îi mai spunem numele în casa lui.
Augusta îi aruncă o privire cercetătoare:
- Înțeleg. Conții de Graystone au avut ghinion la femei, nu-i așa?
Harry ridică din umeri.
- Contesele de Graystone au prostul obicei să fie lipsite de virtute, lucru pe care îl știe toată lumea.
Bunica mea a avut atâția amanți că le-a pierdut șirul.
- Ei bine, așa e moda în înalta societate, Harry. Foarte multe căsnicii se încheie pentru bani sau
pentru titluri, așa că e normal să se întâmple așa ceva. Oamenii caută instinctiv iubirea, sau cel puțin
eu așa cred. Iar dacă nu o găsesc la soții sau soțiile lor se îndreaptă uneori spre altcineva.
- Nici să nu te gândești să cauți orice ți-ar lipsi în afara căsniciei noastre, Augusta.
Augusta își dădu părul brunet peste un umăr și se încruntă la el:
- Spune-mi sincer, lordul meu, conții de Graystone erau mai virtuoși decât contesele?
- Probabil că nu, recunoscu Harry, amintindu-și de aventurile pasionale ale bunicului și de șirul
nesfârșit de amante scumpe ale tatălui. Dar lipsa de virtute e mai evidentă la o femeie decât la un
bărbat, nu crezi?
Augusta îl privi scandalizată, exact așa cum se așteptase. Harry îi văzu scânteia bătăioasă din ochi și
știu că Augusta se pregătește de luptă. Ținând lumânarea în față, ca pe o sabie, chipul ei era luminat
de flacăra care îi scotea în evidență obrajii trași și o făcea să arate mult mai exotic.
Arăta ca o zeiță greacă în miniatură, se gândi Harry. O tânără Athena, gata e luptă, poate. Gândul îl
făcu să zâmbească și erecția care nu-i dăduse pace toată seara reveni și mai puternică.
- Cât de odios, spuse furioasă Augusta. Așa ceva n-ar putea spune decât un bărbat extrem de
arogant și cât se poate de enervant. Ar trebui să-ți fie rușine, Graystone. Mă așteptam la mai multă
logică și dreptate din partea ta. Parcă erai un erudit, sau mă înșel? Îți vei cere scuze pentru că ai
făcut o remarcă atât de prostească și de jignitoare.
- Îmi voi cere scuze?
- Cu siguranță.
- Poate. Mai târziu.
- Acum, replică Augusta. Îți vei cere scuze acum.
- Mă îndoiesc că îmi voi putea trage răsuflarea cât mai spun ceva, cu atât mai mult să-mi cer scuze,
după ce te duc în brațe până în dormitor, madam.
Harry își desfăcu brațele și se desprinse de perete cu o mișcare rapidă, grațioasă.
- Să mă duci până în... Harry, ce naiba crezi că faci? Pune-mă jos chiar acum.
Augusta se zbătu puțin când o luă în brațe, dar odată ce Harry ajunse în dormitor nu se mai zbătu
deloc, nici măcar de formă.
- O, Harry, șopti Augusta vocea plină de dorință. Vrei să faci dragoste cu mine?
Harry se așeză lângă ea pe pat, iar ea îi înconjură gâtul cu brațele.
- Da, draga mea, cu siguranță că da. Iar de data asta, îi spuse încet Harry, voi încerca să mă descurc
mai bine ca data trecută. Te voi transforma din frumoasa războinică Athena în zeița pasiunii,
Afrodita.

10
- Harry. Dumnezeule, Harry. Te rog, nu mai pot să suport. E prea mult.
Harry își ridică privirea și o văzu pe Augusta apropiindu-se vertiginos de primul ei orgasm trăit în
brațele lui. Trupul ei era arcuit, încordat ca un arc. Părul ei era resfirat pe perină ca un halo
întunecat, iar ochii ei erau închiși strâns.
Harry era întins pe burtă între șoldurile ridicate ale Augustei. Mirosul ei fierbinte îi umplea nările,
iar gustul imposibil de descris al ei îi era încă pe limbă.
- Da, draga mea. Așa te vreau.
Harry își strecură un deget înăuntrul ei, apoi îl scoase încet. Simți cum intrarea ei micuță se strânge
ușor. Degetul lui pătrunse încă o dată în mijlocul căldurii din locul ei secret, în timp ce degetul mare
găsi și începu să se joace cu globul sensibil de carne de deasupra.
- Harry.
- Ești atât de frumoasă, răsuflă Harry. Ești atât de dulce, atât de caldă. Lasă-te în voia mea, draga
mea. Dă-ți drumul.
Încet, cu grijă, Harry își trase degetul afară, simțind cum trupul ei se încordează cu disperare.
- Da, draga mea. Strânge puțin mai tare. Mai ai puțin. Strâns, draga mea.
Își trecu degetul mare peste același loc încă o dată și o pătrunse iarăși. Apoi se aplecă și îi sărută
acel loc.
- Dumnezeule, Harry. Harry.
Degetele Augustei se strânseră în părul lui, iar șoldurile ei se ridicară, strângându-se cu totul în jurul
degetului care o pătrundea și al limbii lui fierbinți. Tremura.
Harry își ridică puțin capul. Lumina palidă a lumânării dădea la iveală buzele ei întredeschise, dar și
petalele care îi acopereau locul ei secret. Amândouă erau rozalii și umede.
Augusta tremură și scoase un țipăt puternic, ascuțit, care răsună fără îndoială până în hol. Trupul ei
se zgudui în brațele lui Harry, cuprins de valurile pasiunii împlinite.
Harry o simțea, o auzea și se delecta cu parfumul ei, atent la fiecare nuanță, fiecare vibrație.
Privind-o pe Augusta în focurile primului ei orgasm, Harry își dădu seama că nu mai văzuse
niciodată ceva atât de magnific, atât de feminin și de senzual.
Orgasmul ei nu făcu decât să îi ațâțe focul care ardea deja în el. Nu mai putu aștepta. Se culcă
deasupra ei și, într-o singură mișcare, se afundă adânc în ea chiar înainte ca ultimele ecouri ale
orgasmului ei să se stingă.
- Nu cred că mă voi plictisi vreodată de întâlnirile noastre nocturne, soția mea dragă, șopti gros
Harry.
Propriul lui orgasm nu se lăsă așteptat, ci îl cuprinse ca o explozie de senzație care îl duse cu mintea
nicăieri. Strigătul lui triumfător, răgușit, cutremură întreg dormitorul. Apoi, Harry se prăbuși
epuizat peste trupul moale și umed al Augustei.
Peste câteva ore, Harry se trezi printre cearceafurile șifonate și se întinse după Augusta. Cânt
degetele lui nu întâlniră decât alte și alte așternuturi deschise morocănos ochii, chemând:
- Augusta? Unde naiba te-ai mai dus de data asta?
- Sunt aici.
Harry își întoarse privirea și o văzu lângă fereastra deschisă. Augusta se îmbrăcase din nou cu
cămașa de noapte. Materialul subțire, alb, plutea în jurul siluetei ei slăbuțe, iar panglicile tremurau
în briza ușoară a nopții. Arăta diafană, ca o fantomă. Aproape transparentă. Harry avu un gând
groaznic că avea să o vadă plutind prin fereastra deschisă, departe de el, într-un loc unde nu o mai
putea ajunge.
Se ridică în capul oaselor și dădu la o parte așternuturile, cuprins de o nerăbdare imposibil de
explicat. Trebuia să o prindă și să o țină aproape, în siguranță. Se întinsese deja spre Augusta când
își dădu seama cât de prostească era teama lui.
Augusta nu era nici o fantomă. Tocmai o atinsese, și încă în locurile ei cele mai intime. Harry se
forță să se așeze al loc printre perne în loc să alerge până la ea. Era adevărată, vie, și era a lui. I se
dăruise cu totul.
Era a lui. Avusese parte de mult mai mult decât un simplu contact fizic. În momentele în care îi
tremurase în brațe, cuprinsă de valurile pasiunii, Augusta i se dăruise cu totul, îi dăduse o parte din
ea pe care să o păstreze pentru totdeauna.
Harry își jură să avea să o țină lângă el pentru totdeauna. Să o protejeze, deși Augusta nu vroia să
fie ținută doar în puf. Și să facă dragoste cu ea cât de des se putea ca să întărească și mai mult
legătura fizică dintre ei.
Nu era nevoie să-i spună nimeni că, pentru Augusta, actul sexual era un legământ la fel de puternic
și de grav ca un jurământ de loialitate din vechime.
- Vino în pat, Augusta.
- Imediat. Mă gândeam la căsnicia noastră, lordul meu.
Augusta rămase cu privirea pierdută în întuneric, cu brațele strânse la piept.
- De ce trebuie să te mai gândești? întrebă precaut Harry. Nu e totul limpede? Mie așa mi se pare.
- Desigur că ți se pare că nu mai e nimic de spus, doar ești un bărbat.
Colțurile gurii lui Harry se ridicară în sus:
- Deci o să avem o discuție din alea?
- Mă bucur că te distrează asta, șopti Augusta.
- Nu mă distrează, dar mi se pare o pierdere de timp. Te-am mai văzut încercând să raționalizezi
astfel de lucruri și înainte, dacă mai ții minte. Logica nu e punctul tău forte, draga mea.
Augusta se întoarse și se strâmbă la el.
- Serios, Harry, uneori ești al naibii de pompos și de arogant, știai?
- O să te rog să-mi spui când devin prea nesuferit, chicoti Harry.
Augusta se răsuci cu totul și îl privi în față. Panglicile albe ale cămășii ei de noapte fluturară odată
cu mișcarea ei.
- Ești nesuferit chiar acum. Trebuie să-ți spun ceva și aș aprecia dacă mi-ai oferi întreaga ta atenție.
- În regulă, madam. Poți să-ți începi predica.
Harry își așeză brațele sub cap și se strădui să-și asume o expresie de contemplare sobră. Nu era
ușor. Augusta arăta cât se poate de atrăgătoare în cămașa ei de noapte. Simțea cum se excită iarăși.
Razele lunii o luminau din spate, scoțându-i la iveală conturul șoldurilor prin muselina subțire.
Harry era sigur că într-o clipă ar fi putut să o aibă înapoi în pat, cu picioarele desfăcute, iar în două
clipe ar fi putut să o facă să fie pregătită din nou. Augusta era uluitor de sensibilă la atingerea lui.
- Harry, ești atent la mine?
- Categoric, draga mea.
- Bine. Vreau să-ți spun ce cred despre relația noastră și cum este ea acum. Eu și cu tine provenim
din lumi complet diferite. Tu ești un bărbat de modă veche, un erudit, un autor care nu are timp de
lucruri frivole. Pe de altă parte eu, după cum ți-am mai spus, sunt mult mai atrasă de ideile moderne
și am un alt fel de caracter. Trebuie să înțelegi că uneori îmi plac distracțiile frivole.
- Nu mi se pare o problemă atâta timp cât o faci doar din când în când.
Da, în două minute ar putea să o facă să fie din nou udă pentru el, se gândi Harry, încercând să fie
obiectiv pe de-a-ntregul. În alte cinci minute cel mult ar putea să o facă să scoată din nou acele
gemete adorabile, pasionale.
- Nu mă îndoiesc de asta, dar suntem firi opuse în mult mai multe privințe.
- Eu sunt bărbat, tu ești femeie. Bineînțeles că suntem firi opuse.
Iar în șapte până la zece minute, când Augusta avea să înceapă să se zvârcolească din nou în brațele
lui și să se împingă în el, Harry se hotărî să îi arate câteva dintre variațiunile pe aceeași temă pe care
le știa.
- Suntem împreună pe viață. Am făcut un legământ moral și legal unul cu celălalt.
Harry mormăi un răspuns absent gândindu-se la posibilitățile care i se deschideau în față. Putea să o
întoarcă pe Augusta pe burtă și să o facă să se ridice în genunchi. Apoi să se strecoare între șoldurile
ei și să-i exploreze locul ei secret din acea direcție. Avea nevoie de douăzeci-treizeci de minute
înainte să încerce asta, își spuse. Nu vroia să o alarmeze degeaba. Artele erotice erau încă ceva atât
de nou pentru Augusta.
- Domnule, sunt conștientă de faptul că te-ai grăbit cu nunta noastră fiindcă ai simțit că e de datoria
ta să mă iei de soție după ce s-a întâmplat în trăsura lui Lady Arbuthnott. Cu toate astea, vreau să
știi...
Sau ar putea să stea pe spate și să o lase pe ea deasupra, se gândi Harry. Așa ar putea să-i vadă toate
expresiile de pe chipul ei frumos în momentul orgasmului.
Augusta respiră adânc și continuă:
- Vreau să știi că, deși se spune că suntem aventuroși și îndrăzneți, noi, familia Ballinger din
Northumberland, avem un simț al datoriei la fel de puternic ca orice altă familie din țară. Îndrăznesc
să cred chiar că e la fel de puternic ca al familie tale. Așa că vreau să te asigur că, deși crezi că nu
mă poți iubi și nici nu-ți pasă dacă te iubesc și eu...
Harry se încruntă. Cuvintele ei erau suficient de grave încât să îi întrerupă fantezia.
- Poftim, Augusta?
- Vroiam să spun, lordul meu, că știu ce implică datoria mea de soție și mă voi achita de ea, la fel
cum și tu intenționezi să te achiți de datoria ta de soț. Sunt o Ballinger din Northumberland și nu am
de gând să mă dau în lături de la ceea ce trebuie să fac. Nu ne-am căsătorit din dragoste, dar poți
conta pe mine când vine vorba de îndatoririle mele. Am simțul onoarei și al datoriei, la fel ca tine, și
vreau să știi că poți conta pe mine.
- Vrei să spui că îmi vei fii o bună soție doar fiindcă te consideri obligată să faci asta? întrebă Harry,
simțindu-se cuprins de un val de furie.
- Exact asta vreau să spun, lordul meu, spuse Augusta cu un zâmbet timid. Vreau să te asigur că o
Ballinger din Northumberland știe să-și țină cuvântul dat.
- Dumnezeule, cum naiba ai ajuns să-mi predici despre datorie și responsabilitate într-un moment ca
ăsta? Întoarce-te în pat, Augusta. Am ceva mult mai interesant de discutat cu tine.
- Chiar așa, Harry?
Augusta nu se clinti din loc. Avea o expresie neobișnuit de gravă, iar ochii ei îi căutau pe ai lui în
întuneric.
- Cu siguranță.
Harry dădu așternuturile la o parte și se ridică în picioare. Traversă dormitorul din trei pași și o luă
în brațe.
Augusta deschise gura să spună ceva – să protesteze, poate. Harry îi apăsă buzele cu ale lui până
când o întinse din nou pe spate, în pat.
Supraestimase cu mult timpul de care avea nevoie să o pregătească pentru el, lucru de care își dădu
seama aproape imediat. Nu trecuseră decât cincisprezece minute când o întoarse pe Augusta, extrem
de surprinsă, pe burtă și o ridică în genunchi.
Apoi, Harry pierdu socoteala minutelor. Dar când Augusta începu să geamă cu fața în perină, prinsă
de un nou orgasm, era sigur că nu se gândea doar la datorie și la responsabilitățile care îi reveneau.
În dimineața următoare, Augusta plecă să-și caute noua fiică vitregă. Era îmbrăcată într-o rochie
galben-canar și purta o bonetă franțuzească asortată cu un bor enorm, curbat.
O găsi pe Meredith în camera de studii de la etajul al doilea. Fetița era îmbrăcată într-o altă rochie
albă, la fel de bine croită și la fel de simplă, și era așezată la un birou vechi de lemn cu suprafața
pătată de cerneală. În fața ei era o carte deschisă. Când Augusta intră în cameră își ridică surprinsă
privirea.
Clarissa Flemming, așezată la o catedră enormă în fața camerei, își ridică și ea curioasă privirea,
apoi se încruntă când văzu cine le deranja studiile.
- Bună dimineața, spuse veselă Augusta.
Privi în jur, studiind globurile pământești, hărțile, penele de scris și cărțile care erau răspândite
pretutindeni. Camerele de studii arătau mereu la fel, se gândi ea, indiferent cât de înstărită era
familia cărora îi aparțineau.
- Bună dimineața, madam, spuse Clarissa.
Apoi, cu o înclinare din cap spre Meredith:
- Fă o reverență în fața mamei tale, Meredith.
Meredith se ridică ascultătoare și o salută pe Augusta. Privirea ei sobră era precaută și plină de
nesiguranță.
- Bună dimineața, madam.
- Meredith, spuse sever Clarissa. Știi că tatăl tău ți-a spus clar să îi spui doamnei „mama”.
- Da, mătușă Clarissa, dar nu pot. Nu e mama mea.
Augusta făcu o grimasă și îi făcu semn Clarissei Fleming să tacă.
- Credeam că am căzut de acord să-mi spui cum vrei, Meredith. Poți să-mi spui Augusta, dacă vrei.
Nu e nevoie să-mi spui „mama”.
- Dar papa spune că trebuie.
- Da, ei bine, tatăl tău poate fi puțin prea autoritar uneori.
- Nici chiar așa, madam, spuse Clarissa cu o privire plină de reproș.
- Ce înseamnă autoritar? întrebă curioasă Merredith.
- Înseamnă că tatălui tău îi place mult să dea ordine, explică Augusta.
Expresia Clarissei se transformă dintr-una plină de reproș într-una scandalizată:
- Madam, nu-ți permit să-l critici pe domnia-sa în fața fiicei lui.
- Nici prin gând nu-mi trece să fac așa ceva. Pur și simplu vorbeam de o trăsătură a domniei-sale pe
care nu o poate pune nimeni la îndoială. Nici chiar el nu m-ar contrazice dacă ar fi de față.
Augusta îl răsuci boneta cu panglici și începu să se plimbe prin cameră.
- Descrie-mi ce materii înveți, te rog, Meredith, spuse ea.
- Matematică, studii clasice, filosofia naturii și cum să folosesc globurile pământești. Asta
dimineață, spuse politicos Merredith. Limba franceză, limba italiană și istorie după-amiaza.
Augusta încuviință.
- E o selecție foarte bună de materii pentru o fetiță de nouă ani. Tatăl tău le-a ales, nu-i așa?
- Da, madam.
- Domnia-sa se implică foarte mult în educația fiicei sale, spuse posomorâtă Clarissa. Sunt aproape
sigură că nu acceptă sugestii din partea altora.
- Probabil că nu.
Augusta se opri în fața unei cărți bine-cunoscute:
- Ce avem aici?
- E cartea lui Lady Prudence Ballinger, Instrucțiuni de comportament și bune-maniere pentru
domnișoare, spuse Clarissa pe un ton sever. E o carte scrisă de distinsa mătușă a dumitale și una din
preferatele lui Meredith, nu-i așa, Meredith?
- Da, mătușă Clarissa, spuse Meredith, deși nu părea prea entuziasmată.
- Mie mi s-a părut groaznic de plictisitoare, spuse Augusta.
- Madam, spuse Clarissa, sufocându-se de furie. Trebuie să te rog să nu-i dai fetei idei
necuviincioase.
- Prostii. Sunt sigură că orice fată inteligentă s-ar plictisi groaznic citind cărțile mătușii mele. Toate
acele reguli despre cum să bei ceai și cum să mănânci prăjituri și toate așa-zisele subiecte
acceptabile de conversație pe care ar trebui să le memorezi... Trebuie să fie ceva mai interesant de
studiat pe-aici. Ce sunt astea?
Vorbind, Augusta se aplecă să cerceteze un alt set de cărți groase, cu coperțile legate în piele.
- Sunt manuale de istorie. Grecia antică și Roma, spuse Clarissa, arătând gata să le apere până la
ultima suflare.
- Desigur, trebuia să mă aștept la o colecție destul de mare de așa ceva, având în vedere cât de
interesat e Graystone de ele, nu-i așa? Dar cărticica asta? întrebă Augusta, ridicând un alt volum cu
o copertă obișnuită.
- E o carte de Mangnall, Întrebări de istorie și cultură generală pentru tineri, desigur, răspunse acru
Clarissa. Sunt sigură că până și tu ești de acord că este foarte utilă în educație, madam. Trebuie să o
fi folosit și guvernanta dumitale. Meredith știe deja răspunsurile la multe din întrebările de acolo.
- Sunt sigură că le știe, spuse Augusta, zâmbindu-i lui Meredith. Eu, pe de altă parte, nu-mi
amintesc mare lucru în afară poate de locurile unde cresc arborii de nucșoară. Dar mi s-a spus că am
o gândire destul de frivolă.
- Sunt sigură că nu, madam. Domnia-sa nu s-ar fi...
Clarissa se întrerupse, iar obrajii i se înroșiră.
- Domnia-sa nu s-ar fi căsătorit niciodată cu o femeie frivolă? întrebă Augusta, cercetând-o pe
Clarissa cu privirea. Asta vroiai să spui, domnișoară Fleming?
- Nu vroiam să spun așa ceva, nici pe departe. N-aș îndrăzni vreodată să critic viața personală a
domniei-sale.
- Nu te obosi cu asemenea politețuri. Eu îi comentez alegerile tot timpul. Și te asigur că sunt frivolă
și chiar iresponsabilă uneori. Întâmplător mă simt așa și în dimineața asta. Am venit să o iau pe
Meredith ca să luăm un picnic împreună.
Meredith îi aruncă o privire uimită:
- Un picnic?
Augusta îi zâmbi și întrebă:
- Ți-ar plăcea asta?
Clarissa strânse o pană de scris așa de tare că încheieturile îi albiră.
- Mă tem că așa ceva este imposibil, madam. Domnia-sa e foarte strict în ceea ce privește studiile
lui Meredith. Nu trebuie întrerupte din motive frivole.
Augusta ridică din sprâncene într-un reproș blând.
- Mă scuzi, domnișoară Fleming, dar din întâmplare am nevoie de cineva care să-mi arate terenul
din jurul conacului. Domnia-sa e închis în bibliotecă împreună cu valetul dumnealui, așa că m-am
hotărât să o rog pe Meredith să mă conducă în locul lui. Vom fi plecate mai multă vreme, așa că l-
am rugat pe bucătar să ne pregătească un prânz pe care să-l putem lua cu noi într-un coș.
Clarissa îi aruncă o privire bănuitoare și plină de indignare, dar știa de asemenea că nu putea face
mare lucru fără susținerea contelui. Iar contele nu era disponibil, după cum se grăbise să precizeze
Augusta.
Așa că guvernanta își îndreptă spatele și spuse scorțos:
- În regulă, madam. Meredith poate să îți fie ghid în dimineața asta. Dar pe viitor am pretenția ca
rutina pe care am stabilit-o să fie respectată. Și sunt sigură că domnia-sa va fi de acord cu mine,
încheie Clarissa ca un avertisment.
- Sunt sigură, murmură Augusta.
Apoi o privi pe Meredith, dar nu reuși să-i citească nici o emoție pe chip. Era la fel de impasibilă
cum putea fi și tatăl ei uneori.
- Mergem, Meredith?
- Da, madam. Adică Augusta.
- Casa voastră e foarte frumoasă, Meredith.
- Da, știu.
Meredith mergea încet pe lângă Augusta. Își pusese o bonetă foarte simplă care se asorta cu rochia
la fel de lipsită de ornamente.
Era greu de spus la ce se gândea, fiindcă Meredith moștenise talentul lui Harry de a-și păstra
impasibilă expresia feței.
Până acum fusese politicoasă, dar nu prea vorbăreață. Augusta spera ca vremea frumoasă și mica
plimbare să o încurajeze să vorbească. Dacă nu reușea nimic altceva, putea până la urmă să o pună
pe Meredith să-i recite răspunsurile din cartea lui Mangnall, Întrebări de istorie și cultură generală
pentru tineri.
- Eu locuiam într-o casă drăguță din Northumberland, spuse Augusta, clătinând coșul înainte și
înapoi.
- Ce s-a întâmplat cu ea?
- Am vândut-o după ce au murit părinții mei.
Meredith îi aruncă Augustei o privire lungă, piezișă.
- Mama și tatăl tău au murit amândoi?
- Da. I-am pierdut pe amândoi când aveam optsprezece ani. Uneori îmi e tare dor de ei.
- Și mie îmi e dor de papa când lipsește săptămâni întregi. Făcea asta în timpul războiului. Mă bucur
mult că e acasă acum.
- Da, sunt sigură că da.
- Sper să rămână cu noi.
- Sunt sigură că va sta aici aproape tot timpul. Cred că îi place mai mult la țară decât la oraș.
- Când a plecat la Londra la începutul Sezonului a spus că era absolut necesar să-și găsească o
soție.
- La fel de necesar ca o pastilă, îmi închipui.
Meredith încuviință sobru:
- Fără îndoială. Mătușa Clarissa mi-a spus că papa trebuie să-și găsească o soție care să-i facă un
moștenitor.
- Tatăl tău e foarte conștiincios când vine vorba de îndatoririle lui.
- Mătușa Clarissa a spus că o să-și găsească un monument de virtute feminină care să-i semene
întru totul ilustrei mele mame.
Augusta își stăpâni un oftat.
- Ar fi o sarcină atât de dificilă. Am văzut portretul mamei tale în galerie noaptea trecută. Aveai
dreptate: era foarte frumoasă.
- Ți-am spus eu.
Meredith se încruntă.
- Dar papa spune că frumusețea nu e totul la o femeie. Spune că există alte lucruri mai importante.
Și mai spune că o femeie virtuoasă e mai prețioasă decât un pumn de nestemate. Nu-i așa că e
frumos? Papa scrie foarte frumos, să știi.
- Nu vreau să-ți stric iluziile, murmură Augusta, dar nu tatăl tău a inventat zicala asta.
Meredith ridică din umeri cu o urmă de nepăsare:
- Ar fi putut, dacă ar fi vrut. Papa e foarte deștept. Înainte rezolva tot timpul niște jocuri de cuvinte
foarte complicate.
- Chiar așa?
Meredith începu să se entuziasmeze. Vorbea de subiectul ei favorit: tatăl ei.
- Când eram mică l-am văzut odată lucrând în bibliotecă și l-am întrebat ce făcea. A spus că rezolva
un puzzle foarte important.
Augusta își înclină capul, curioasă.
- Cum se numea acel joc?
- Nu mai țin minte, se încruntă Meredith. A trecut mult timp de-atunci. Eram mică. Țin minte că era
ceva cu o pânză de păianjen.
Augusta pironi cu privirea boneta lui Meredith.
- O pânză de păianjen? Ești sigură?
- Cred că da? De ce? întrebă Meredith, ridicându-și bărbia ca să o privească pe Augusta de sub
bonetă. Știi jocul?
Augusta clătină ușor din cap:
- Nu, dar fratele meu mi-a dat un poem care se numea „Pânza de păianjen”. Mereu mi s-a părut că
avea ceva ciudat. Nu l-am înțeles niciodată. De fapt, nici nu știam că fratele meu scrie așa ceva până
nu mi-a dat acel poem.
Nu era nevoie să menționeze că hârtia pe care era scris poemul era pătată cu sângele fratelui ei și că
versurile în sine nu erau prea plăcute.
Dar Meredith găsise un alt subiect de conversație:
- Ai un frate?
- Da. Dar a murit acum doi ani.
- Ah. Îmi pare foarte rău. Cred că e în rai, lângă mama mea.
Augusta zâmbi visătoare:
- Depinde dacă Dumnezeu primește Ballingeri din Northumberland în rai sau nu. Dacă Richard ar fi
fost un Ballinger din Hampshire sunt sigură că nici nu s-ar fi pus problema. Dar cu un Ballinger din
Northumberland... ei bine, nu se știe niciodată.
Meredith rămase cu gura căscată.
- Nu crezi că fratele tău e în rai?
- Bineînțeles că e acolo. Glumeam doar. Nu-ți fă probleme, Meredith. Am obiceiul să fac mereu
glume proaste, poți întreba pe oricine. Haide, mi s-a făcut foame și am găsit locul perfect unde să
luăm prânzul.
Meredith studie locul ales de Augusta, un mal acoperit de iarbă lângă un pârâu subțire. Nu părea
prea încântată.
- Mătușa Clarissa a spus că trebuie să am grijă să nu-mi murdăresc rochia. A spus că o doamnă
adevărată nu se murdărește niciodată.
- Prostii. Mă murdăream tot timpul când eram de vârsta ta. Încă mai fac asta uneori. În orice caz,
sunt sigură că mai ai câteva rochii la fel ca asta în șifonier, nu-i așa?
- Păi da.
- Atunci, dacă se întâmplă ceva cu asta, atunci o să o aruncăm sau o să o dăm la săraci și o să te
îmbraci cu altă rochie. Ce rost are să ai atâtea rochii dacă nu le porți?
- Nu mi-am pus așa problema, spuse Meredith, privind ceva mai interesată locul ales pentru prânz.
Poate ai dreptate.
Augusta zâmbi și întinse pătura pe care o adusese în coș.
- Dacă tot mi-am adus aminte, mâine trebuie să trimitem după o croitoreasă în sat. Ai nevoie de
niște rochii noi.
- Da?
- Cu siguranță.
- Mătușa Clarissa spune că rochiile pe care le am acum îmi mai sunt bune cel puțin șase luni, dacă
nu un an.
- Imposibil. Or să-ți rămână mici cu mult înainte. De fapt, aș îndrăzni să spun că nu-ți vor mai fi
bune până la sfârșitul săptămânii.
Merredith o fixă cu privirea, apoi zâmbi timid:
- O săptămână? Ah, înțeleg. Glumești iarăși, nu-i așa?
- Nu, vorbesc serios.
- Ah. Mai povestește-mi de fratele tău. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să am un frate.
- Chiar așa? Ei bine, e foarte interesant să ai un frate.
Augusta începu să-și povestească volubilă toate amintirile frumoase pe care le avea cu Richard.
Între timp, Augusta scoase din coș prânzul lor: antreuri reci, plăcinte cu carne, cârnați, fructe și
biscuiți.
Tocmai se așezaseră și se pregăteau să mănânce când o umbră lunguiață se așternu peste felurile de
mâncare. O pereche de cizme lucioase se opri la marginea păturii albe.
- Credeți că e destulă mâncare și pentru mine? întrebă Harry.
- Papa.
Meredith sări în picioare, întâi surprinsă, apoi neliniștită.
- Augusta a spus că are nevoie de cineva care să-i arate împrejurimile și a spus că erai prea ocupat
ca să te ocupi tu de ea, așa că m-a rugat pe mine.
- O idee excelentă, spuse Harry, zâmbindu-i lui Meredith. Nimeni nu știe împrejurimile mai bine
decât tine.
Meredith zâmbi și ea, evident ușurată.
- Vrei o plăcintă cu carne, Papa? Bucătarul a făcut câteva. Și avem o grămadă de biscuiți și de
cârnați. Poftim, servește-te.
- Nu-i da toată mâncarea noastră, Meredith, se încruntă Augusta. Eu și cu tine avem dreptul să
alegem primele. Tatăl tău e un oaspete neinvitat și nu va primi decât ce rămâne.
- Ai inima de piatră, draga mea soție, mârâi Harry.
Meredith îngheță cu o plăcintă în mână. O privi speriată pe Augusta, apoi se întoarse către tatăl ei.
- Avem destul și pentru tine, Papa. Serios, chiar avem. Poți mânca plăcinta mea.
- Nu-mi trebuie, spuse grațios Harry. Cred că mi-ar plăcea mult mai mult să servesc din porția
Augustei.
- Dar Papa...
- Destul, râse Augusta văzându-i expresia lui Meredith. Tatăl tău își râde de amândouă și am glumit
și eu. Nu-ți fă probleme, Meredith. Este destulă mâncare pentru toți trei.
- Ah.
Meredith îi aruncă o privire nesigură lui Harry, apoi se așeză la loc, aranjându-și pliurile rochiei cu
grijă ca să nu se murdărească de iarbă.
- Mă bucur că ai venit și tu, papa, spuse fetița. Cât de distractiv, nu-i așa? Nu cred că am mai fost la
picnic vreodată. Augusta spune că ea și fratele ei mergeau tot timpul la picnicuri.
Harry se lăsă pe un cot și mușcă dintr-o plăcintă cu carne, privind-o pieziș pe Augusta:
- Chiar așa?
Augusta văzu uimită că Harry era îmbrăcat în haine de călărie și nu purta nimic la gât. Cravata lui
impecabilă lipsea. Rareori îl văzuse îmbrăcat atât de lejer în afara spațiului intim din dormitor.
Gândul la asta o făcu să roșească și mușcă și ea dintr-o plăcintă ca să-și ascundă stânjeneala.
- Da, spuse tot mai vorbăreață Meredith. Fratele ei era și el un Ballinger din Northumberland, la fel
ca Augusta. Se știe că sunt aventuroși și au curaj din plin. Știai, Papa?
- Cred că am auzit ceva, da, spuse Harry, mâncând nestânjenit și privind-o în continuare pe
Augusta. Și eu m-am convins cât de îndrăzneți sunt Ballingerii din Northumberland. Nici nu-ți poți
imagina cu ce lucruri periculoase se ocupă uneori. Mai ales la miezul nopții.
Augusta își simțea fața roșie ca un rac. Îi aruncă lui Harry o privire amenințătoare și spuse:
- M-am convins și eu cât de curajoși sunt conții de Graystone. Aș putea spune chiar că sunt prea
curajoși.
- Se mai întâmplă, râse Harry, luând încă o mușcătură.
Meredith nu înțelese sensul cuvintelor subtile dintre cei doi și continuă să stea de vorbă cu tatăl ei
de parcă nimic nu se întâmplase.
- Fratele Augustei era foarte periculos și se pricepea de minune la călărie. A participat chiar și la
curse odată. Ți-a povestit Augusta?
- Nu.
- Ei bine, chiar a participat la o cursă, și a și câștigat. Mereu era primul la întreceri.
- Uimitor.
Augusta tuși încet:
- Vrei niște fructe, Meredith?
Cu asta, Augusta reuși să evite orice fel de conversație până terminară de mâncat. Apoi o învăță pe
Meredith să se joace punând două crenguțe pe apă și întrecându-se care ajunge mai repede într-un
anumit loc.
Meredith ezită la început, dar apoi Harry se ridică și îi arătă el însuși cum să joace, lucru care păru
să o bucure peste măsură. Harry rămase pe malul pârâului, o privi o clipă, apoi se întoarse pe pătură
și se așeză lângă Augusta, rezemându-se într-un cot, cu un genunchi îndoit într-o postură plină de
grație masculină.
- Se simte bine, spuse el. Mă întreb dacă nu cumva i-ar prinde bine ceva mai multă mișcare afară.
- Mă bucur că ești de acord, lordul meu. Cred că un copil are la fel de multă nevoie de distracție ca
de istorie și de geografie. Cu permisiunea ta, mi-ar plăcea să mai adaug câteva materii în programul
ei de studiu.
- Cum ar fi? se încruntă Harry.
- Pictura în acuarele și câteva romane, pentru început.
- Dumnezeule, categoric nu. Îți interzic. Nu am de gând să o las pe Meredith să învețe asemenea
prostii.
- Tu singur ai recunoscut că Meredith are nevoie de activități mai variate, lordul meu.
- Am spus că i-ar prinde bine ceva mai multă mișcare afară.
- În regulă, atunci poate să picteze și să citească afară, spuse veselă Augusta. Cel puțin vara.
- La naiba, Augusta...
- Liniște, lordul meu. Nu vrei să ne audă Meredith certându-ne, nu-i așa? Și așa îi e destul de greu
să se obișnuiască cu ideea că eu sunt soția ta.
Harry se încruntă și mai mult.
- Se pare că ai impresionat-o cu poveștile despre fratele tău curajos și aventurier.
- Richard era curajos și chiar îi plăcea aventura, spuse categoric Augusta.
- Mmmm, spuse Harry, fără să pară prea convins.
- Harry?
- Da? răspunse Harry, privind-o pe Meredith.
- Ai auzit vreun zvon după ce a murit Richard?
- Am auzit că au fost zvonuri, Augusta, dar nu le-am dat importanță.
- Nu, bineînțeles că nu. N-au fost decât minciuni. Dar nimeni nu poate să nege că avea la el anumite
documente în noaptea în care a fost ucis. Să știi că și eu m-am întrebat ce erau.
- Augusta, uneori trebuie să acceptăm faptul că nu putem avea toate răspunsurile de care avem
nevoie.
- Știu asta, domnule. Dar am de mai multă vreme o teorie despre moartea lui Richard pe care aș
vrea foarte mult să o dovedesc.
Harry rămase tăcut o clipă, apoi întrebă:
- Ce teorie?
Augusta respiră adânc.
- Mă gândeam că Richard avea acele documente la el fiindcă era de fapt un ofițer secret de
informații în slujba Coroanei.
Când Harry nu răspunse, Augusta se întoarse spre el. Încă o mai privea pe Meredith, iar expresia lui
era inscrutabilă.
- Harry?
- Asta vroiai să investigheze Lovejoy pentru tine?
- Da, chiar asta era. Spune-mi, nu crezi că ar fi posibil?
- Cred că e foarte improbabil, spuse încet Harry.
Văzându-se refuzată atât de flegmatic, Augusta se înfurie.
- Nu contează. Nici n-ar fi trebuit să aduc vorba de asta. Până la urmă tu nici n-ai de unde să știi așa
ceva, lordul meu.
Harry răsuflă cu zgomot.
- Aș fi știut, Augusta.
- Pe naiba.
- Aș fi știut pentru că, dacă Richard ar fi fost într-adevăr un ofițer de informații al Coroanei, atunci
ar fi lucrat pentru mine într-un fel sau altul.

11
- Cum adică ai fi știut dacă fratele meu lucra pentru Coroană în timpul războiului? spuse încordată
Augusta, șocată de noua revelație. Și ce Dumnezeu făceai tu de aveai acces la astfel de informații?
Harry nu își schimbă poziția, dar privirea lui se mută în fine de la Meredith și ochii lui îi întâlniră pe
ai Augustei.
- Nu mai contează ce făceam atunci. Războiul s-a terminat și sunt mai mult decât bucuros să-mi uit
propriul meu rol în tot ce s-a întâmplat. Să spunem doar că eram implicat în obținerea de informații
pentru Anglia.
- Erai spion? spuse uluită Augusta.
Harry zâmbi slab.
- E limpede, draga mea, că nu mă crezi un om de acțiune.
- Nu, nu e vorba de asta.
Augusta se încruntă, iar mintea începu să îi lucreze cu repeziciune.
- Trebuie să mărturisesc că mă întrebam unde ai învățat să spargi încuietori așa de eficient. Și ai
obiceiul să apari unde te aștept mai puțin. Te porți chiar ca un spion uneori. Și totuși, nu te văd
făcând asta ca pe o slujbă, Harry.
- Sunt de acord cu tine. Îți spun sincer că nu mi-am considerat niciodată îndeletnicirea din timpul
războiului ca fiind o slujbă, ci doar ca pe o povară. Toată treaba nu făcea decât să-mi distragă
atenția de la studiile și de la afacerile mele, care erau mult mai importante.
Augusta își mușcă buza de jos.
- Cred că era foarte periculos.
- Doar din când în când, spuse Harry, ridicând din umeri. Majoritatea timpul stăteam la birou
îndrumându-i pe alții sau încercând să descifrez scrisori cifrate sau scrise cu cerneală invizibilă.
- Cerneală invizibilă? întrebă Augusta, distrasă pe moment de idee. Adică cerneală care nu se vede
pe hârtie?
- Mmmm.
- Minunat. Mi-ar plăcea să am și eu niște cerneală invizibilă.
- Atunci o să-ți pregătesc așa ceva într-o zi, spuse amuzat Harry. Te avertizez totuși că nu e prea
folositoare când vine vorba de scris scrisori. Destinatarul trebuie să aibă elementul chimic care să o
facă vizibilă.
- Mă gândeam să-mi scriu jurnalul cu ea.
Augusta ezită puțin.
- Dar poate că ar fi mai bine să îl scriu cifrat. Da, îmi place ideea de cifru.
- Aș prefera să cred că soția mea nu are nimic atât de secret de scris în jurnalul ei încât să fie nevoie
de cerneală invizibilă sau de un cod secret.
Augusta ignoră avertismentul voalat și întrebă:
- De-asta ai petrecut atât de mult timp pe continent în timpul războiului?
- Da, din păcate.
- Deși vroiai de fapt să te ocupi de studiile tale în istoria clasică.
- Am făcut ce s-a putut, mai ales când am fost în Grecia sau în Italia. Dar mi-am petrecut cea mai
mare parte a timpului lucrând direct pentru Coroană.
Harry își luă o piersică din coș, apoi continuă:
- Acum că s-a terminat războiul însă, mă gândeam să mă întorc pe continent și să fac ceva mai
interesant acolo. Ți-ar plăcea să călătorim, Augusta? Putem să o luăm și pe Meredith cu noi,
desigur. Poți învăța foarte multe lucruri dintr-o călătorie.
Augusta ridică din sprâncene.
- Cine crezi că are nevoie să învețe atâtea lucruri? Eu sau fiica ta?
- Fără îndoială că o călătorie i-ar prinde foarte bine lui Meredith. Pe de altă parte, pentru tine nu e
nevoie să ieși nici măcar din dormitor ca să-ți continui studiile. Și trebuie să-ți spun că ești o elevă
foarte silitoare.
Augusta se simți scandalizată fără să vrea.
- Harry, îți jur, uneori spui lucruri atât de indecente. Ar trebui să-ți fie rușine.
- Pardon, draga mea. Nu mi-am dat seama că ești o asemenea autoritate în materie de decență. Dă-
mi voie să mă înclin în fața cunoștințelor tale în domeniu.
- Taci, Harry, sau o să îți torn în cap tot coșul ăsta.
- Cum dorești, madam.
- Acum spune-mi cum poți fi atât de sigur că fratele meu nu era și el un agent secret pentru
Coroană.
- Dacă ar fi fost într-adevăr un spion, atunci e aproape sigur că ar fi fost în slujba mea, fie direct, fie
indirect. Ți-am explicat deja că îmi petreceam o mare parte a timpului îndrumându-i pe alții ca
mine. La rândul lor, oamenii mei strângeau informații de la informatorii lor și mi le trimiteau mie.
Eu trebuia să le sortez și să găsesc fiecare ac din fiecare car cu fân.
Augusta clătină din cap, încă uimită. Nu și-l putea imagina pe Harry făcând așa ceva.
- Dar sunt sigură că erau foarte mulți oameni care făceau asta, și aici, și în străinătate.
- Uneori erau prea mulți, spuse sec Harry. În timpul războiului, spionii sunt ca furnicile la un picnic.
De regulă sunt foarte enervanți, dar nu poți face nimic fără ei.
- Dacă erau atât de mulți, atunci se poate ca și Richard să se fi ocupat cu asta fără ca tu să știi,
insistă Augusta.
Harry mușcă din piersică.
- M-am gândit și eu la asta, spuse apoi. Așa că am făcut niște cercetări.
- Cercetări? Ce fel de cercetări?
- Am vorbit cu câțiva vechi prieteni și i-am întrebat dacă Richard Ballinger a fost sau nu spion
pentru noi. Răspunsul a fost nu, Augusta.
Augusta își strânse genunchii la piept și îi cuprinse cu brațele, rănită de tonul categoric al lui Harry.
- Și totuși, cred că teoria mea ar putea fi adevărată.
Harry nu spuse nimic.
- Trebuie să recunoști că e o posibilitate cât e mică, infimă, că Richard făcea totuși așa ceva. Poate
că descoperise ceva de unul singur și vroia să transmită informația autorităților.
Harry își termină piersica în tăcere.
- Ei bine? întrebă Augusta, încercând să-și ascundă neliniștea. Nu ești de acord că există totuși o
șansă să se fi întâmplat asta?
- Vrei să te mint, Augusta?
- Nu, bineînțeles că nu, spuse Augusta, strângându-și pumnii. Vreau doar să-ți dai seama că nu
puteai să știi chiar totul despre toți spionii care au lucrat în timpul războiului.
Harry dădu scurt din cap:
- În regulă, sunt de acord cu tine. Nimeni n-ar fi putut ști chiar totul. În război, nimic nu e sigur. De
fapt, cam tot ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă și în afara lui era învăluit în mister. Iar după ce s-a
ridicat ceața nu ne-a mai rămas decât să ne numărăm morții. Niciodată nu vom putea știi sigur tot ce
s-a întâmplat înainte de asta. Poate că așa e cel mai bine. Eu, unul, sunt convins că au fost multe
lucruri care e bine să fie uitate.
- Spre exemplu ce făcea fratele meu de fapt? îl provocă posomorâtă Augusta.
- E mai bine să-ți amintești de fratele tău așa cum îl știai, Augusta. Păstrează-l viu în amintirile tale
pe ultimul Ballinger din Northumberland așa cum era el – curajos, îndrăzneț, aventuros – și nu te
întrista din cauza unor lucruri care au fost sau n-au fost.
Augusta își ridică bărbia:
- Să știi că te înșeli într-o privință, lordul meu.
- Adică?
- Nu fratele meu e ultimul Ballinger din Northumberland, ci eu sunt.
Harry se ridică încet și îi aruncă o privire rece, tăioasă.
- Tu ai o familie acum. Și tu ai spus asta noaptea trecută, în galeria cu tablouri.
- M-am răzgândit, spuse Augusta, zâmbindu-i mult prea larg. Am ajuns la concluzia că strămoșii tăi
nu sunt la fel de drăguți ca ai mei.
- Ai dreptate, fără îndoială. Nimeni nu a spus niciodată despre vreunul din strămoșii mei că ar fi fost
drăguți. Dar tu ești ultima Contesă de Graystone și mă voi asigura că nu vei uita asta niciodată.
O săptămână mai târziu, Augusta intră în galeria însorită de la etajul al doilea și se așeză pe o
băncuță chiar sub portretul predecesoarei ei. Augusta o privi pe frumoasa Lady Graystone, care
afișa o seninătate înșelătoare.
- Am de gând să repar ce ai stricat tu, Catherine, spuse cu glas tare. Poate că nu sunt perfectă, dar
știu să iubesc și cred că tu nu ai știut niciodată ce înseamnă asta. Nu erai chiar așa de virtuoasă, nu-i
așa? Ai pierdut atât de multe alergând după iluzii. Eu nu sunt așa de prostuță, spuse ferm Augusta.
Apoi strâmbă din nas către portret și deschise scrisoarea de la verișoara ei, Claudia.
Draga mea Augusta:
Sper că tu și ilustrul tău soț sunteți bine. Trebuie să-ți mărturisesc că îmi este dor de tine. Sezonul
se apropie de sfârșit și fără tine nu se mai întâmplă deloc lucruri interesante. După cum ne-am
înțeles, am fost de câteva ori la Pompeia. De fiecare dată m-am simțit foarte bine și am discutat
multe lucruri interesante cu prietena ta, Lady Arbuthnott.
Trebuie să recunosc că Lady A e o doamnă fascinantă. Credeam că excentricitățile de care
vorbește toată lumea mă vor face să mă simt stânjenită, dar nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, mi
se pare o companie încântătoare și mă întristează foarte mult boala ei.
Pe de altă parte, valetul este inacceptabil. Dacă aș avea vreun cuvânt de spus l-aș concedia
imediat. De fiecare dată își permite tot mai multe și mă tem că într-o zi voi fi obligată să-l avertizez
că se întrece cu gluma. Și tot mi se pare că îl cunosc de undeva.
Spre surprinderea mea, trebuie să recunosc că mă simt destul de bine la Pompeia. Desigur, nu pot
accepta anumite lucruri, cum ar fi caietul de pariuri. Știai că mai multe persoane au pariat pe cât
de mult va ține logodna ta? Nu sunt de acord nici cu jocurile de cărți de aici. Dar am întâlnit mai
multe doamne interesante care sunt la fel de pasionate de scris ca și mine. Am avut mai multe
discuții fascinante.
Cât despre înalta societate, nu pot decât să repet că fără tine lucrurile sunt destul de plictisitoare.
Tu reușeai mereu să-ți atragi prieteni interesanți și parteneri de dans fascinanți. Știi, dacă nu ar fi
Peter Sheldrake, aș fi foarte plictisită. Din fericire, domnul Sheldrake e un dansator excelent. M-a
convins chiar să valsez cu el. Mi-aș dori doar să fie ceva mai pasionat de lucruri serioase,
intelectuale. Are tendința să fie destul de frivol. Și își râde tot timpul de mine.
Mi-ar plăcea foarte mult să ne vedem. Cânt te întorci?
Cu toată dragostea,
Claudia.
Augusta termină scrisoarea și o împături la loc încet. O bucura surprinzător de mult să primească
vești de la verișoara ei. Cu atât mai mult cu cât Claudia cea virtuoasă și pretențioasă spunea că îi e
dor de ea.
Meredith apăru în fugă din hol, fluturând o hârtie uriașă în mână:
- Augusta, Augusta, unde ești? Mi-am terminat pictura. Ce părere ai? Mătușa Clarissa a spus că
trebuie să-ți cer părerea ta, fiindcă tu ai fost cu ideea să învăț să pictez.
- Da, desigur, abia aștept să o văd.
Augusta îi aruncă o privire Clarissei, care își însoțise eleva cu un pas încet, regal:
- Mulțumesc că ai lăsat-o să încerce și pictura.
- Domnia-sa mi-a spus că trebuie să mă conformez sfaturilor tale, deși amândoi am fost de acord că
pictura în acuarelă nu este o îndeletnicire suficient de serioasă pentru Meredith.
- Da, știu asta, dar poate fi destul de distractivă, domnișoară Fleming.
- O fetiță trebuie să se aplece cu toată seriozitatea asupra studiilor ei, spuse Clarissa. Nu să se
distreze.
Augusta zâmbi la Meredith, a cărei privire trecea neliniștită de la una la cealaltă.
- Sunt sigură că Meredith a lucrat foarte sârguincios la pictura ei. E foarte frumoasă, după cum vezi
și tu.
- Chiar crezi, Augusta? spuse veselă Meredith, urmărind-o pe Augusta cum îi studiază opera.
Augusta ținu foaia în fața ei și își lăsă capul într-o parte ca să o studieze. Cea mai mare parte a
picturi consta dintr-o singură pată de culoare albastru-palid. În jurul ei erau împrăștiate mai multe
liniuțe interesante de verde și galben, iar fundalul era o altă pată uriașă de auriu.
- Ăștia sunt copacii, explică Meredith, arătând spre liniuțele verzi și galbene. Mi-a tremurat pensula
foarte mult și de-asta mi-au picurat culorile.
- Sunt niște copaci minunați. Și îmi place foarte mult și cerul, spuse Augusta, ghicind că dacă
verdele și galbenul erau copacii albastrul era, probabil, cerul. Și asta e foarte interesantă, adăugă
Augusta, arătând spre pata aurie.
- Asta e Graystone, explică mândră Meredith.
- Tatăl tău?
- Nu, nu, Augusta, casa noastră.
Augusta chicoti:
- Știam asta. Am glumit doar. Ei bine, ai făcut o treabă foarte bună, Meredith. Dacă-mi permiți, o să
dau ordine ca pictura ta să fie agățată pe perete chiar acum.
Meredith făcu ochi mari.
- Vrei să o agăți pe perete? Unde?
- Cred că s-ar potrivi de minune chiar aici în galerie, spuse Augusta, privind șirul de portrete severe.
Poate chiar aici, sub portretul mamei tale.
- Crezi că papa o să fie de acord? întrebă încântată Meredith.
- Sunt sigură că da.
Clarissa tuși cu subînțeles:
- Lady Graystone, nu sunt sigură că e o sugestie prea inspirată. Această galerie e rezervată
portretelor de familie. Fiecare dintre ele a fost pictat de un artist renumit. Nu e locul potrivit pentru
un desen copilăresc.
- Din contră, cred că galeriei i-ar prinde bine desenul unui copil. E un loc atât de sobru, nu crezi?
Pictura lui Meredith o să-i dea puțină viață.
Meredith zâmbi larg:
- O să o înrămezi, Augusta?
- Cu siguranță. Toate tablourile frumoase merită o ramă. O să îi cer cuiva să facă o ramă chiar
acum.
Clarissa scoase un sunet dezaprobator și își privi severă eleva:
- Te-ai distrat destul. E timpul să te întorci la învățătură, domnișoară. Haide, fugi. Vin și eu în
câteva minute.
- Da, mătușă Clarissa.
Cu ochii strălucind de mulțumire, Meredith făcu o reverență și alergă înapoi în camera de studii.
Clarissa se întoarse spre Augusta cu o expresie severă:
- Madam, trebuie să vorbim despre activitățile pe care i le prezinți lui Meredith. Sunt conștientă de
faptul că domnia-sa îți permite să te ocupi și tu de educația fiicei lui, dar nu pot să nu observ că o
împingi spre niște îndeletniciri foarte neserioase. Domnia-sa a spus dintotdeauna că nu vrea ca
Meredith să ajungă o femeie prostuță și superficială care să nu fie în stare decât să flecărească și să
danseze.
- Înțeleg, domnișoară Fleming.
- Meredith s-a obișnuit cu un program foarte strict de studii. S-a descurcat foarte bine până acum și
nu vreau ca preocupările ei să se schimbe.
- Înțeleg, domnișoară Fleming.
Augusta îi zâmbi împăciuitoare Clarissei. Fiind o rudă săracă la casa lui Graystone, viața ei nu putea
fi una fericită. Clarissa făcuse tot posibilul să-și găsească locul la conac, iar Augusta înțelegea asta.
Nu era ușor să fii oaspetele permanent al cuiva; știa și ea asta.
- Meredith a înflorit sub tutela ta, Clarissa, și nu vreau să mă amestec între voi.
- Mulțumesc, madam.
- Cred, totuși, că fetița are nevoie și de activități mai distractive. Chiar și mătușa mea, Prudence, era
de părere că tinerii au nevoie de activități dintre cele mai variate. Iar verișoara mea, Claudia, calcă
pe urmele mamei ei. Scrie o carte despre cunoștințele care le-ar putea fi de folos tinerelor doamne și
domnișoare și are un capitol întreg despre cât de importante sunt pictura și desenul în creion.
Clarissa clipi ca o bufniță.
- Verișoara ta scrie un manual?
- Da, desigur.
Brusc, Augusta recunoscu scânteia din privirea Clarissei. O văzuse și înainte, la Pompeia, în ochii
doamnelor și domnișoarelor care stăteau ore întregi la mesele de scris din club. Claudia avea aceeași
expresie de multe ori.
- Ah, înțeleg, domnișoară Fleming. Și tu te-ai gândit să scrii un manual la un moment dat, nu-i așa?
Încurcată de întrebare, Clarissa începu să se înroșească.
- Da, m-am gândit la asta. Desigur, n-aș putea face mare lucru. Sunt mai mult decât conștientă de
limitările mele.
- Nu spune asta, domnișoară Fleming. Nu ne cunoaștem limitele până nu le punem la încercare. Ai
scris ceva despre asta?
- Doar câteva notițe, murmură Clarissa, stânjenită de propria ei lipsă de modestie. Mă gândeam să i
le arăt lui Graystone, dar mă tem că i s-ar părea foarte neînsemnate. E mult mai inteligent decât
mine.
Augusta o opri cu un gest:
- Nu contest că e inteligent, dar nu sunt sigură că el ar fi omul cel mai potrivit să-ți judece eforturile.
Graystone scrie pentru un public foarte restrâns, foarte academic. Tu ai scrie pentru copii. Sunt două
grupuri complet diferite.
- Da, pot spune asta, cred.
- Am o idee mult mai bună. Când îți termini manuscrisul, adu-l la mine și o să i-l trimit unchiului
meu Thomas, care îl va trimite la o editură.
Clarissa respiră adânc.
- Să-i trimit un manuscris lui Sir Thomas Ballinger? Soțul lui Lady Prudence Ballinger? Nu cred că
aș putea să profit atât de mult. M-ar crede mult prea obraznică.
- Prostii. Nu ar fi nici o obrăznicie. Unchiului Thomas i-ar face plăcere. El se ocupa de publicarea
manuscriselor mătușii Prudence.
- Chiar așa?
- Ah, da.
Augusta zâmbi încrezătoare, gândindu-se la felul în care Sir Thomas aborda cu atâta superficialitate
viața de zi cu zi. Avea să fie foarte ușor să-l convingă pe unchiul ei să trimită prin poștă manuscrisul
la o editură, însoțit de o scrisoare de recomandare în care să spună că manualul Clarissei era o
continuare la lucrările lui Lady Prudence Ballinger. Augusta se hotărî că avea să scrie scrisoarea de
recomandare chiar ea, ca să nu-l mai obosească pe Sir Thomas.
- E foarte generos din partea dumneavoastră, madam, spuse Clarissa cu o voce uluită. Îi admir
lucrările lui Sir Thomas de multă vreme. Are cunoștințe istorice atât de vaste. Se pricepe atât de
bine să distingă nuanțele și detaliile fine. Și are un stil atât de academic de a scris. Păcat că nu a
scris niciodată nici u manual. Ar fi putut face atât de multe pentru mințile tinerei generații.
- Eu nu sunt așa de sigură, zâmbi Augusta. Din punctul meu de vedere, proza scrisă de unchiul meu
e destul de seacă.
- Cum poți spune asta? întrebă Clarissa plină de pasiune. Nu e deloc proză seacă. E genială. Când
mă gândesc că ar putea citi unul din manuscrisele mele... Pur și simplu nu-mi vine să cred.
- Da, ce vroiam să spun de fapt e că dintotdeauna m-am gândit cât de util ar fi un manual despre
femeile importante care au trăit de-a lungul istoriei.
Clarissa îi aruncă o privire uimită.
- Femei importante, madam?
- Domnișoară Fleming, au existat foarte multe femei curajoase și nobile. Regine cunoscute, de
exemplu. Sau triburi de amazoane războinice. Femei din Grecia și Roma Antică. Până și femei-
monștri. Mi se pare un lucru atât de fascinant, nu crezi, domnișoară Fleming?
- Nu m-au preocupat femeile-monștri, recunoscu Clarissa cu o privire gânditoare.
- Dar gândește-te, spuse Augusta, tot mai interesată, câți eroi din antichitate erau îngroziți de
monștrii cu chip de femeie? Medusa sau Sirenele, de exemplu? Te face să-ți dai seama câtă putere
aveau femeile pe vremuri, nu-i așa?
- E o idee foarte interesantă, spuse încet Clarissa.
- Gândește-te, domnișoară Fleming. O jumătate din istoria lumii nu a fost scrisă niciodată fiindcă e
istoria sexului slab.
- Dumnezeule, ce gând plin de inspirație! Aș avea atâtea povești de explorat. Crezi că lui Sir
Thomas i s-ar părea un subiect potrivit de studiu?
- Unchiul meu are o minte foarte deschisă când vine vorba de studii. Cred că i-ar face mare plăcere
să dezvolte o nouă ramură a istoriei. Și gândește-te, Clarissa, că tu ai putea fi cea care îi deschide
apetitul pentru așa ceva.
- Mă simt copleșită doar la gândul că aș putea face asta, răsuflă Clarissa.
- Fiind un subiect atât de vast, ar fi nevoie de foarte multe studii chiar de la început, spuse
gânditoare Augusta. Din fericire, soțul meu are o bibliotecă enormă. Poți folosi cărțile lui. Te-ar
interesa un astfel de proiect?
- M-ar interesa foarte mult, madam. M-am întrebat și eu uneori de ce nu știm mai nimic despre
strămoașele noastre.
- Atunci haide să facem o înțelegere, spuse Augusta. Eu o să o învăț pe Meredith cum să picteze în
acuarele și ce romane să citească luni și miercuri după-amiază, iar tu poți folosi acest timp ca să te
documentezi în bibliotecă. Ți se pare rezonabil?
- E foarte rezonabil, madam. Foarte rezonabil. Și e foarte drăguț din partea ta, dacă-mi permiți. Să
am parte de opinia lui Sir Thomas despre cartea mea... e aproape prea mult.
Clarissa făcu un efort evident să se controleze, apoi spuse gâtuit:
- Te rog să mă scuzi acum, trebuie să mă întorc la îndatoririle mele.
Clarissa se răsuci grăbită pe călcâie, cuprinsă de un val de entuziasm, iar fustele ei maro-închis se
învolburară vesele în urma ei.
Augusta privi în urma ei, apoi își zâmbi gânditoare sieși. Clarissa era exact genul de femeie care îi
lipsea unchiului ei. O căsnicie între Clarissa și Sir Thomas ar fi fost o căsnicie între doi oameni care
gândeau aproape la fel. Clarissa îi putea înțelege și împărtăși pasiunea pentru studiu, iar pentru Sir
Thomas, Clarissa ar fi la fel de admirabilă cum fusese Lady Prudence. Augusta se hotărî că trebuia
să se gândească serios la asta.
Deocamdată însă, Augusta puse gândul deoparte și mai citi o dată scrisoarea Claudiei. După ce o
împături la loc îi veni o idee: fiind noua Contestă de Graystone, era timpul să înceapă să-și
plănuiască debutul ca gazdă.
Femeile Ballinger din Northumberland erau renumite pentru talentul de a organiza petreceri. Fără
îndoială fiindcă aveau o gândire atât de frivolă, credea Augusta. Fiind ultima Ballinger din
Northumberland în viață, era de datoria ei să păstreze vie tradiția familiei.
Așa că avea să organizeze o petrecere chiar aici, la țară, și avea să fie cel mai spectaculos eveniment
din întreaga istorie a conacului Graystone.
Cu puțin noroc, asta avea să o facă să uite conversația neplăcută pe care o avusese cu Harry despre
fratele ei în ziua cu picnicul. Amintirea cuvintelor lui Harry încă o mai durea.
Augusta nu putea și nici nu vroia să creadă că Richard chiar vânduse secrete de stat armatei
franceze. Așa ceva era de neconceput. Nici un Ballinger din Northumberland nu s-ar fi înjosit atât
de mult.
Mai ales Richard al ei cel îndrăzneț, onorabil și rafinat.
Era mult mai greu de crezut că Graystone lucrase ca ofițer de informații pentru Coroană decât că
Richard fusese un spion al francezilor, se gândi iritată Augusta. Cumva, Harry nu avea absolut
nimic din ceea ce l-ar fi putut face un spion.
Desigur, știa să spargă încuietori și să apară de fiecare dată unde se aștepta mai puțin să-l vadă.
Și totuși, Harry? Ofițer de informații?
Spionajul nu era considerat o carieră cumsecade pentru un adevărat gentleman. Majoritatea
nobililor credeau că o asemenea activitate era dezgustătoare și înjositoare. Iar Harry era un
gentleman atât de scorțos.
Gândurile Augustei se opriră brusc amintindu-și cât de ne-scorțos putea fi Harry în intimitatea
dormitorului lor.
Harry era un bărbat atât de complex. Iar Augusta știuse de la început, de când îl privise în ochii lui
cenușii, că avea multe părți ascunse.
Poate Harry chiar fusese un agent. Poate. Gândul o neliniști pe Augusta. Nu-i plăcea să și-l
imagineze pe Harry riscându-și viața. Așa că nu se mai gândi la asta, ci începu să se gândească la o
listă de persoane pe care să le invite la prima ei petrecere.
După câteva minute, Augusta fugi să-și găsească soțul. Îl descoperi în bibliotecă, studiind o hartă cu
campaniile militare ale lui Cezar.
- Da, draga mea? întrebă Harry fără să-și ridice privirea.
- Mă gândeam să organizez o petrecere aici la conac, Harry. Vroiam să-ți cer permisiunea înainte să
încep pregătirile.
Harry își smulse morocănos privirea de pe conturul Egiptului.
- O petrecere? O casă plină de oameni? Aici, la Graystone?
- Mă gândeam să ne invităm doar prietenii apropiați, Harry. Unchiul și verișoara mea, de exemplu.
Poate câteva prietene de la Pompeia. Domnul Sheldrake, desigur. Și pe oricine altcineva vrei să
chemi tu. Păcat că Sally nu poate călători. Mi-ar fi plăcut așa de mult să fie și ea aici.
- Nu știu, Augusta. Nu m-am obosit niciodată să fac pe gazda.
- Și nu trebuie să te obosești nici acum, domnule, zâmbi Augusta. Mă ocup eu de tot. Mama mea m-
a învățat foarte mult despre asta. O petrecere la noi acasă ar fi ocazia potrivită să-mi cunosc și
vecinii. Cred că a venit timpul să fac asta.
Harry îi aruncă o privire posomorâtă.
- Ești sigură că vrei neapărat să faci asta?
- Ai încredere în mine, lordul meu. Petrecerile sunt specialitatea mea. Cu toții avem talentele
noastre, nu-i așa?
Augusta aruncă o privire plină de înțeles spre harta întinsă pe birou.
- O singură petrecere ar trebui să fie destul. Nu vreau să ajung să găzduiesc tot timpul petreceri,
Augusta. Ar fi o pierdere de timp mult prea frivolă.
- Da, lordul meu. Mult prea frivolă.
Deși știa instinctiv că Harry era un bărbat profund și misterios, deși ajunsese să-i cunoască
obiceiurile enigmatice și autoritate, Augusta rămase totuși descumpănită când Graystone o chemă
jos, în bibliotecă, o săptămână mai târziu.
Augusta rămase uimită când o cameristă bătu la ușa dormitorului și îi spuse că Harry o chema în
bibliotecă imediat.
- A spus imediat? spuse Augusta, privind-o mirată pe cameristă.
- Da, doamnă, răspunse neliniștită servitoarea. Mi-a spus să vă spun că e urgent.
Augusta puse deoparte pana de scris și scrisoarea pe care i-o scria lui Sally.
- Dumnezeule, sper că Meredith n-a pățit nimic.
- Ah, nu, doamnă. Nimic de felul ăsta. Domnișoara Meredith a fost cu domnia-sa până acum câteva
minute și acum e în camera de studii. Știu pentru că tocmai i-am adus niște ceai.
- Înțeleg. În regulă, Nan. Spune-i domniei-sale că vin și eu jos imediat.
- Da, doamnă.
Nan făcu o reverență grăbită și plecă în grabă.
Curioasă să știe de ce fusese chemată atât de imperativ, Augusta se opri doar să-și vadă imaginea în
oglindă. Purta o rochie bej de muselină cu un model verde, delicat. Decolteul adânc era tivit cu
panglici verzi, la fel ca și poalele rochiei.
Dându-și seama după neliniștea cameristei că Graystone era în toane proaste, Augusta scoase o
eșarfă verde dintr-un sertar și o înfășură în jurul gâtului. Harry îi spusese de mai multe ori că nu-i
place că se îmbracă atât de indecent și n-avea rost să-l supere și mai mult cu decolteul ei atât de
adânc în dimineața asta. Doar era supărat deja.
Augusta oftă și ieși în fugă. O femeie căsătorită trebuia să fie atentă mereu la toanele soțului ei.
Și totuși, dacă era să se gândească cinstit, și Harry începuse să-și schimbe anumite atitudini de când
se căsătoriseră. Deja capitulase și o lăsase pe Meredith să învețe pictura în acuarele și să citească
romane.
Câteva minute mai târziu, Augusta intră în librărie cu un zâmbet vesel, împăciuitor. Harry se ridică
imediat de la birou.
O singură privire fu suficientă ca zâmbetul Augustei să se stingă. Camerista avusese dreptate. Harry
era în toane proaste.
De fapt, Augusta își dădu seama că nu-l mai văzuse niciodată cu o expresie atât de hotărâtă și de
periculoasă. Chipul lui avea ceva din expresia unui animal de pradă.
- M-ai chemat, lordul meu?
- Da.
- Dacă e vorba de petrecere, domnule, te asigur că totul e sub control. Am trimis invitațiile acum
câteva zile și am început deja să primim răspunsuri. Am luat legătura cu niște muzicanți și bucătarii
au comandat destulă mâncare pentru toată lumea.
- Nu dau doi bani pe petrecerea ta, madam, o întrerupse posomorât Harry. Tocmai am avut o
conversație fascinantă cu fiica mea.
- Da, lordul meu?
- Mi-a spus că la picnic i-ai povestit de fratele tău cel atât de virtuos și ai menționat la un moment
dat un anumit poem pe care ți l-a lăsat.
Buzele Augustei se uscară, deși nu reușea încă să-și dea seama ce vroia Harry de la ea.
- Așa e, domnule.
- Un poem despre păienjeni și pânze, din câte mi s-a spus.
- Lordul meu, sunt doar câteva rânduri. Nu vroiam să i-l arăt lui Meredith, dacă asta te îngrijorează.
Nu cred că ar fi speriat-o chiar dacă l-ar fi citit. Din experiență știu că multor copii le plac astfel de
versuri.
Harry îi ignoră torentul verbal.
- Nu mă preocupă asta, spuse el. Mai ai poemul?
- Da, desigur.
- Adu-mi-l imediat. Vreau să-l citesc.
Augusta fu străbătută de un fior.
- Nu înțeleg, Graystone. De ce vrei să citești poemul lui Richard? Nu e prea reușit. Nici măcar nu
are sens pe alocuri. De fapt e scris foarte prost. Singurul motiv pentru care l-am păstrat e fiindcă mi
l-a dat în noaptea în care a murit și m-a implorat să-l păstrez cu grijă, spuse ea cu ochii în lacrimi. E
pătat de sângele lui, Harry. N-am putut să-l arunc.
- Du-te și adu-mi poemul, Augusta.
Augusta clătină din cap, confuză.
- De ce vrei să-l citești?
Apoi, dându-și seama:
- Are cumva legătură cu bănuielile tale?
- Nu-ți pot spune asta până nu-l citesc. Adu-mi-l chiar acum, Augusta. Trebuie să-l văd.
Augusta făcu un pas nesigur în spate, spre ușă.
- Nu sunt sigură că vreau să ți-l arăt. Întâi vreau să-mi spui la ce crezi că o să-ți servească.
- Ar putea să-mi răspundă la câteva întrebări mai vechi.
- Întrebări despre spioni, domnule?
- E o posibilitate infimă, spuse Harry, scuipând fiecare cuvânt printre dinți. Aproape nulă, dar nu
întru totul. Mai ales dacă fratele tău spiona pentru francezi.
- Fratele meu nu spiona pentru francezi.
- Augusta, nu vreau să-ți mai aud teoriile tale închipuite. Până acum nu m-a deranjat să te las să
crezi ce ai vrut despre moartea lui Richard Ballinger. Te-am încurajat chiar. Dar poemul lui despre
păianjen și despre pânza lui schimbă totul.
Augusta rămase ferm pe poziții, deși mintea ei nu-și mai găsea astâmpărul.
- Nu-ți arăt nimic până nu-mi promiți că nu vei încerca să-l folosești ca să dovedești că Richard
Ballinger e vinovat de înaltă trădare.
- Nu-mi pasă chiar deloc dacă e vinovat sau nu. Am întrebările mele care mă preocupă.
- Dar s-ar putea să ajungi să demonstrezi că Richard e vinovat încercând să-ți răspunzi la acele
întrebări, nu-i așa, lordul meu?
Harry ieși din spatele biroului cu pași mari.
- Adu-mi poemul, Augusta.
- Nu până nu-mi dai cuvântul tău de onoare că ceea ce afli nu-i va afecta reputația lui Richard în
nici un fel.
- Nu pot să-ți promit decât că nu voi spune nimănui ce aflu despre el. Nu pot mai mult, Augusta.
- Asta nu e destul.
- La naiba, femeie, asta e tot ce pot să-ți ofer.
- Nu te las să vezi poemul atâta timp cât există o probabilitate cât de mică să-i ponegrești amintirea
lui Richard. Fratele meu a fost un bărbat onorabil și eu sunt singura care îi mai poate apăra reputația
acum că el nu mai e printre noi.
- Fir-ar să fie, madam, o să faci cum îți spun.
- Războiul s-a terminat, Graystone. Nu-ți folosește la nimic să mai vezi poemul. E al meu și
intenționez să-l păstrez. Nu îl voi arăta nimănui, niciodată, cu atât mai mult cuiva care crede că
Richard e vinovat de înaltă trădare.
- Madam, spuse Harry pe un ton slab, care nu prevestea nimic pun, vei face ceea ce ți-am ordonat.
Adu-mi poemul fratelui tău. Acum.
- Niciodată. Iar dacă încerci să mi-l iei îi jur că îi dau foc. Mai degrabă îl distrug, deși e pătat cu
sângele lui, decât să risc să-ți permit să-l folosești ca să-i distrugi amintirea.
Augusta se răsuci pe călcâie și ieși în fugă, trântind ușa. În spatele ei auzi un sunet de sticlă spartă.
Harry dăduse cu ceva foarte greu și foarte fragil de perete.

12
Uluit de felul în care își pierduse controlul, Harry privi furios cioburile de sticlă. Străluceau în soare
ca nestematele false pe care le purta cu atâta mândrie Augusta.
Nu-i venea să creadă că o lăsase să îl înfurie atât de tare.
Femeia aia îl vrăjise. Acum o dorea cu atâta pasiune, o clipă mai târziu era plin de recunoștință
văzând-o cum se împrietenește cu fiica lui. Iar peste încă o clipă Augusta îl făcea să râdă sau îi
distrăgea atenția cu nebuniile ei.
Acum însă îl adusese pe marginea unui abis cu marginile tăioase din care izvora o gelozie pe care
nu o mai simțise niciodată.
Mai rău, Harry știa că era gelos pe un mort. Richard Ballinger. Richard cel curajos, îndrăzneț,
aventuros și aproape sigur trădător de țară.
Chiar dacă ar fi fost încă în viață, fratele Augustei nu i-ar fi fost un rival în dragoste. Cu toate astea,
Richard fusese ultimul bărbat Ballinger din Northumberland în viață, iar acum icoana lui era închisă
în sufletul Augustei într-un loc în care Harry nu avea să pătrundă niciodată.
Richard urma să trăiască pentru totdeauna în imaginația Augustei ca un Ballinger ideal din
Northumberland, într-un loc de neatins. Avea să rămână pentru totdeauna fratele mai mare a cărui
onoare și reputație trebuie apărată până la ultima suflare.
- Să te ia naiba, ticălos nenorocit de Northumberland.
Harry se întoarse în scaun și se lăsă să cadă cu zgomot.
- Dacă ai mai fi în viață, ticălosule, cred că te-aș provoca la duel.
Iar cu asta aș distruge legătura fragilă dintre mine și noua mea soție și aș face-o să mă urască
pentru totdeauna, își spuse amarnic Harry. Trebuie să gândească problema logică. Fără îndoială că,
pusă în situația de a alege între Richard și soțul ei, Augusta s-ar fi dat de partea fratelui ei imediat.
Tocmai demonstrase asta acum câteva minute.
- Nemernicule, spuse iarăși Harry, prea furios ca să se gândească la o insultă mai creativă pentru
rivalul lui închipuit.
Cum pot să mă lupt cu o fantomă?
Harry se întinse în scaun și se forță să judece dezastrul din toate punctele de vedere la care se putea
gândi.
Trebuia să își recunoască sieși că abordase greșit situația chiar de la început. Nu ar fi trebuit să o
cheme atât de imperativ pe Augusta în bibliotecă. Și nici nu ar fi trebuit să-i comande să-i arate
poemul. Dacă și-ar fi păstrat calmul, atunci ar fi abordat problema cu totul altfel.
Dar adevărul era că se pierduse cu firea. După ce Meredith îi spusese atât de nonșalant de poemul
lui Richard Ballinger despre păienjeni și pânze, Harry fusese cuprins de o nevoie violentă să-l vadă
cu ochii lui.
Deși Harry încercase să se convingă sieși și să-l convingă și pe Sheldrake că nu se mai gândea deloc
la război și la lucrurile groaznice pe care le văzuse în timpul lui, acum se vedea nevoit să
recunoască totuși că nu-l putea uita pe Păianjen. Prea mulți oameni muriseră din cauza
nemernicului. Prea mulți agenți capabili, inclusiv Peter Sheldrake, își riscaseră viața din cauza lui.
Prea multe bătălii fuseseră pierdute din cauza trădătorului.
Iar gândul că Păianjenul era un britanic nu făcuse decât să-l înfurie și mai mult pe Harry.
Harry era binecunoscut pentru calmul cu care se achita de îndatoririle lui de spion și pentru logica
lui imposibil de învins. Adevărul era însă că nu și-ar fi putut duce sarcinile la capăt altfel. Dacă și-ar
fi permis să se lase cuprins de emoție ar fi ajuns paralizat. Fiecare mișcare, fiecare contra-mișcare,
fiecare decizie, analiză sau estimare ar fi fost împovărate de teama paroxistică de a nu face nici o
greșeală.
Logica rece, limpede, fusese singurul lui aliat. Dar sub expresia lui atât de impasibilă se ascundeau
furia și frustrarea. Pentru Harry, datorită rolului pe care îl jucase, cea mai mare parte a furiei și a
dorinței de răzbunare erau îndreptate împotriva rivalului său, Păianjenul.
Tot logica fusese parte din motivul pentru care Harry reușise să renunțe la dorința de răzbunare și
să-și vadă de viața lui după bătălia de la Waterloo. Știind că întrebările pe care și le pusese de atâtea
ori urmau să rămână cel mai probabil fără răspuns, Harry acceptase inevitabilul. Multe lucruri aveau
să rămână ascunse pentru totdeauna în ceața războiului, după cum îi explicase și Augustei în ziua cu
picnicul. Adevărata identitate a Păianjenului părea să fie unul din acele lucruri.
Dar acum, după ce Meredith îi vorbise din întâmplare despre acel poem, Harry era pe cale să
descopere, poate, un nou indiciu legat de identitatea Păianjenului. Oricum, Harry știa că trebuie să-l
citească. Nu mai avea pace până nu-l vedea.
Ar fi trebuit însă să fie ceva mai circumspect, își reproșă el. Situația neplăcută în care se găsea era
cu totul din vina lui. Fusese atât de nerăbdător să vadă nenorocitul ăla de poem, atât de sigur că
Augusta avea să-i facă pe plac, că nu se oprise să se întrebe dacă ea îi era cu adevărat loială.
Se gândi ce să facă în continuare.
Harry știa că, dacă urca în camera Augustei și o forța să-i arate poemul, avea să-i piardă orice urmă
de afecțiune pentru totdeauna. Augusta nu avea să-l ierte niciodată.
Pe de altă parte, Harry era peste măsură de gelos că Augusta îi era mai loială amintirii fratelui ei
decât noului ei soț.
Lovi cu pumnul brațul scaunului și se ridică. Venind dinspre Londra îi spusese Augustei că nu-i
păsa câtuși de puțin de iubire, ci îi cerea loialitate absolută. Iar Augusta fusese de acord să-i fie
loială. Fusese de acord să-și îndeplinească îndatoririle de soție.
Iar acum, la naiba, chiar asta urma să facă.
Harry ajunse la o hotărâre. Augusta îl provocase deja de prea multe ori. Era rândul lui să o
provoace.
Traversă camera cu pași mari, deschise ușa și ieși pe hol. Apoi urcă scările până la etajul următor și
se îndreptă spre dormitorul Augustei.
Deschise ușa fără să se obosească să mai bată și intră înăuntru.
Augusta era așezată la măsuța ei de scris, suspinând într-o batistă de dantelă. Tresări când auzi ușa
și își ridică imediat privirea. Ochii ei erau plini de fure și de teamă și străluceau de lacrimi.
Ballingerii din Northumberland sunt atât de sentimentali, la naiba, oftă Harry în sinea lui.
- Ce cauți aici, Graystone? Dacă ai venit să-mi iei poemul lui Richard cu forța poți să o lași baltă. L-
am ascuns foarte bine.
- Te asigur, madam, e foarte puțin probabil să te fi gândit la vreo ascunzătoare pe care să nu o pot
descoperi dacă mi-aș pune mintea.
Harry închise ușa foarte încet și se opri în fața ei, cu cizmele puțin depărtate și spatele drept,
pregătindu-se să o înfrunte.
- Mă ameninți cumva, lordul meu?
- Absolut deloc.
Augusta arăta atât de nefericită, atât de mândră, atât de rănită, că Harry simți că se înmoaie o clipă.
- Nu trebuie să discutăm așa, iubirea mea.
- Nu-mi spune „iubirea ta”, scuipă Augusta. Amintește-ți că mi-ai spus că nu crezi în iubire.
Harry răsuflă adânc și merse la măsuța de toaletă a Augustei. Studie cu grijă vasele de cristal,
periile de păr cu mânerul de argint și celelalte lucruri frivole, feminine și încântătoare aranjate cu
grijă.
O clipă se gândi cât de mult i-ar plăcea să intre în dormitor fără să bată la ușă și să o prindă pe
Augusta așezată în fața oglinzii. Îi plăcea să o vadă îmbrăcată într-unul din halatele ei pline de
danteluțe, cu o șepcuță în vârful capului peste buclele ei castanii. Era încântător cum Augusta se
înroșea de fiecare dată când o surprindea într-o ipostază atât de intimă.
Acum însă Augusta nu îl mai vedea ca pe un iubit, ci ca pe un dușman.
Harry se întoarse din nou spre Augusta, care îi urmărea precaută fiecare mișcare.
- Nu cred că e momentul potrivit să discutăm ideea ta de iubire, spuse Harry.
- Serios, lordul meu? Atunci ce vrei să discutăm?
- Vreau să vorbim de loialitate.
Augusta clipi nesigură. Arăta și mai precaută acum.
- Ce vrei să spui, Graystone?
- În ziua nunții noastre mi-ai jurat loialitatea ta, Augusta. Sau ai uitat deja?
- Nu, lordul meu, dar...
- Iar în prima noastră noapte de dragoste, chiar aici, în dormitor, ai stat lângă fereastră și mi-ai jurat
că îți vei îndeplini îndatoririle de soție.
- Harry, nu e corect.
- Ce nu e corect? Că îți aduc aminte de promisiunile tale? Recunosc că nu credeam că va fi nevoie
să fac asta. Credeam că o să ți le respecți tu singură.
- Dar aici e vorba de altceva, protestă Augusta. E vorba de fratele meu. Trebuie să înțelegi asta, nu-i
așa?
Harry încuviință înțelegător.
- Înțeleg că ești prinsă între loialitatea față de amintirea fratelui tău și cea față de noul tău soț. E o
situație dificilă pentru tine și îmi pare nespus de rău că eu ți-am cauzat o asemenea dilemă. Dar
viața e rareori simplă și dreaptă într-o situație de criză.
Augusta își strânse pumnii și îl privi printre lacrimi.
- Lua-te-ar naiba, Harry.
- Știu cum te simți. E de dreptul tău să fii supărată. Din partea mea, îți cer scuze că ți-am cerut ce
vroiam atât de categoric și fără să mă gândesc și la sentimentele tale. Te rog să mă ierți pentru felul
în care ți-am vorbit. Deși, în apărarea mea, e destul de important pentru mine să-l văd.
- Și pentru mine e la fel de important, îi replică furioasă Augusta.
- Evident. Și se pare că ai luat deja o decizie. Mi-ai spus foarte clar că e mai important pentru tine să
aperi memoria fratelui tău decât să-ți faci datoria de soție. Familia Ballinger din Northumberland se
bucură de loialitatea ta nestrămutată. Așa că soțul tău nu va primi decât ce rămâne.
- Dumnezeule, Harry, cât de crud ești.
Augusta sări în picioare, strângându-și batista în mână. Se întoarse cu spatele la el, frecându-și
ochii.
- Pentru că îți cer să mă asculți? Pentru că, fiind soțul tău, îți cer loialitatea ta deplină și nu doar o
parte din ea?
- Nu te poți gândi decât la datorie și loialitate, Graystone?
- Ba da, dar în clipa asta loialitatea și datoria sunt două lucruri capitale pentru mine.
- Atunci cum rămâne cu loialitatea ta față de soție și datoria ta de soț?
- Ți-am dat cuvântul meu de onoare că nu o să discut cu nimeni ce aflu despre activitățile fratelui
tău din timpul războiului, indiferent de ce activități ar fi vorba. Asta e tot ce-ți pot promite, Augusta.
- Dar dacă ai găsi ceva în acel poem care să dovedească, poate, că fratele meu era... un trădător,
atunci o să-l interpretezi categoric așa.
- Nu o să conteze, Augusta. Richard e mort. Nu are de ce să mă mai intereseze un om mort. Legea
nu-i mai poate face nimic și nici eu nu mă mai pot răzbuna pe el.
- Dar onoarea și reputația lui nu au murit.
- Fii sinceră cu tine, Augusta. Ție ți-e frică de ce s-ar putea ascunde în acel poem. Ți-e teamă că
amintirea fratelui tău ar putea fi făcută țăndări.
Augusta îi aruncă o privire cercetătoare peste umăr.
- De ce e atât de important poemul lui pentru tine? Războiul s-a terminat.
Harry o privi în ochi:
- În ultimii trei sau patru ani ai războiului, francezii au angajat un bărbat misterios sub numele de
Păianjenul. El făcea pentru ei ce făceam eu pentru Coroană. Se credea că Păianjenul e un englez, în
parte fiindcă informațiile lui erau atât de precise și în parte din cauza felului în care lucra. Din cauza
lui au murit mulți oameni buni și, dacă mai e în viață, vreau să plătească pentru asta.
- Vrei să te răzbuni pe el?
- Da.
- Și ai de gând să strici relațiile cu soția ta ca să poți face asta.
Harry îngheță.
- Nu înțeleg cum ar fi relația noastră afectată de asta. Dacă totuși se va întâmpla așa ceva, atunci nu
va fi decât din vina ta.
- Da, lordul meu, murmură Augusta. Faci bine ce faci. Cât de inteligent din partea ta să dai vina pe
mine pentru că mă deranjează cruzimea ta.
Harry se înfurie din nou:
- Dar tu nu te gândești cât de crudă ești cu mine? Cum crezi că mă simt știind că alegi să fii loială
fratelui tău mort și nu soțului tău?
- Se pare că între noi s-a deschis o prăpastie, lordul meu.
Augusta se întoarse cu totul spre el, apoi continuă:
- Indiferent ce se întâmplă de-acum înainte, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel între noi.
- Există un pod peste acea prăpastie, madam. Poți rămâne de partea ta pentru totdeauna, de partea
familiei Ballinger din Northumberland, sau poți trece de partea cealaltă, de partea mea, acolo unde
îți e viitorul. Decizia îți aparține în întregime. Să nu-ți fie teamă, nu am de gând să-ți iau poemul cu
forța.
Harry se întoarse și ieși fără să mai aștepte un răspuns.
În următoarele două zile, peste conac se așternu un calm politicos, înghețat. Atmosfera posomorâtă
era cu atât mai evidentă pentru Harry cu cât venea după câteva săptămâni de căldură și veselie.
Harry înțelese în sfârșit, văzând cât de posomorâtă devenise toată lumea, cât de mult sosirea
Augustei începuse să schimbe lucrurile la Graystone.
Servitorii, care fuseseră dintotdeauna scrupuloși și bine-pregătiți, începuseră să-și facă treburile cu
mai multă veselie de când venise Augusta, lucru pe care Harry nu-l mai văzuse niciodată la ei. Asta
îi amintise de Sheldrake, care îi spusese odată că Augusta era întotdeauna binevoitoare cu servitorii.
Meredith, școlărița silitoare care nu ieșea niciodată din cuvântul guvernantei, începuse să picteze
tablouri și să iasă la picnicuri. Pe rochiile ei simple de muselină începuseră să răsară danteluțe și
panglici. Și începuse să povestească entuziasmată despre personajele din romanele pe care Augusta
i le citea.
Chiar și Clarissa, care era de obicei acră și sobră și nu-și pierdea timpul cu frivolități, nu se mai
ocupa doar de îndatoririle ei de guvernantă. Harry nu era sigur ce se întâmplase în cele câteva
săptămâni de când Augusta era prezentă, dar fără îndoială Clarissei începuse să-i placă noua
contesă. Și nu doar atât, ci Clarissa se comporta de parcă avea o nouă pasiune. Pentru orice altă
femeie, acestea ar fi fost semnele unei noi iubiri.
În ultima vreme, Clarissa se eschiva tot mai des de la ieșirile în familie sau de la discuțiile de după
cină ca să fugă înapoi în camerele ei. Harry credea că lucrează la un proiect de-al ei, dar ezita să o
întrebe. Clarissa fusese dintotdeauna o persoană privată, greu de abordat, iar el îi respectase
dintotdeauna intimitatea. Era una din trăsăturile familiei Fleming.
Harry era aproape sigur că în lumea plină de tomuri prăfuite ale Clarissei nu exista loc de relații
romantice, dar scânteia neobișnuită din privirea ei îl făcuse foarte curios. La fel ca toate celelalte
schimbări de la Graystone, și asta era, probabil, datorită Augustei.
Dar în cele două zile care trecuseră de când se certase cu Augusta, conacul se schimbase din nou.
Atmosfera era una corectă, înghețată. Toată lumea era cât se poate de politicoasă și de formală, dar
era limpede pentru Harry că rezidenții de la Graystone îl învinuiau pe el pentru ce se întâmplase.
Iar asta era foarte enervant, se gândea Harry urcând spre camera de studii în ziua a treia. Dacă
servitorii de la Graystone vroiau neapărat să se dea de partea cuiva, atunci era evident că ar fi
trebuit să fie de partea lui.
El era șeful gospodăriei și toate salariile lor depindeau doar de el. Ar fi trebuit ca servitorii și
Clarissa să-și dea seama de asta.
Ar fi trebuit ca și Augusta să-și dea seama de asta.
Dar devenea din ce în ce mai limpede că Augusta le era loială acelora pe care îi iubea, iar iubirea ei
o dăruise amintirilor din trecut.
Harry își petrecuse ultimele două nopți singur, în pat, privind ușa închisă care ducea la dormitorul
Augustei. Își spusese iar și iar că soția lui era cea care trebuia să deschidă acea ușă. Era convins că
Augusta avea să o facă până la urmă. Acum însă, gândindu-se că avea să-și petreacă o a treia noapte
singur, Harry începea să se îndoiască de presupunerile lui.
Ajuns în capul scărilor, Harry se întoarse și merse spre ușa camerei de studii. O deschise încet.
Clarissa își ridică privirea și se încruntă.
- Bună ziua, lordul meu. Nu știam că ne veți vizita astăzi.
Harry îi auzi tonul prea puțin prietenos, dar se hotărî să îl ignore. Știa că nu era bine-venit nicăieri
în conac în ultima vreme.
- Aveam câteva minute libere și m-am gândit să văd ce mai pictează Meredith.
Meredith își ridică privirea. Ochii ei sclipiră o clipă, apoi se uită în altă parte.
- Bună, papa, spuse ea.
- Pictează în continuare, Meredith. Vreau doar să te urmăresc puțin.
- Da, papa.
Harry o privi cum alege o altă culoare, umezește pensula cu grijă și desenează o pată uriașă de
negru pe coala albă.
Harry își dădu seama că era prima oară când își vedea fiica folosind un fundal atât de întunecat.
Picturile care își făceau apariția în galeria cu tablouri erau strălucitoare de obicei, pline de energie și
strălucind în culori calde.
- Vrei să desenezi conacul nostru noaptea, Meredith? spuse Harry, înaintând ca să examineze
pictura mai atent.
- Da, papa.
- Înțeleg. Va fi un tablou destul de întunecat, nu-i așa?
- Da, papa. Augusta îmi spune să desenez ce vreau să desenez.
- Și astăzi vrei să desenezi un tablou întunecat deși e soare afară?
- Da, papa.
Harry strânse din dinți. Până și pe Meredith o afecta războiul tacit din casă. Și totul era doar din
vina Augustei.
- Poate ar trebui să profităm de vremea frumoasă de afară. O să trimit vorbă la grajduri să-ți
pregătească poneiul și o să călărim până la pârâu azi după-amiază. Ți-ar plăcea?
Meredith își ridică nesigură privirea.
- Poate veni și Augusta cu noi?
- Putem să o întrebăm, spuse Harry, crispându-se puțin.
Nu se îndoia care ar fi fost răspunsul Augustei. Avea să-l refuze politicos, desigur. În ultimele zile
reușise cumva să se asigure că nu-și petrecea deloc timpul în compania lui Harry în afară de cină.
Așa că adăugă:
- S-ar putea ca Augusta să aibă alte planuri pentru azi-după-amiază, Meredith.
- Din întâmplare, spuse calmă Augusta din ușă, azi nu am alte planuri și mi-ar plăcea foarte mult să
călăresc până la pârâu.
Meredith se însenină imediat:
- O să fie foarte distractiv. Mă duc să mă schimb în noile mele haine de călărie.
Apoi, fetița îi aruncă o privire Clarissei:
- Îmi dai voie, mătușă Clarissa?
- Da, desigur, Meredith, încuviință solemn Clarissa.
Harry se întoarse încet spre Augusta și o privi în ochi. Augusta își înclină politicoasă capul.
- Scuză-mă, lordul meu, trebuie să mă schimb și eu. Ne întâlnim jos în câteva minute.
Asta ce naiba mai vrea să fie? se întrebă Harry privind-o cum dispare pe urmele lui Meredith. Pe de
altă parte, poate ar fi fost o idee bună să nu fie prea iscoditor dintr-o dată.
- Sper să vă simțiți bine cu domnia-sa și cu domnișoara Meredith, domnule, spuse foarte politicos
Clarissa.
- Mulțumesc, Clarissa. Sunt sigur că-mi va face plăcere.
Imediat ce aflu ce planuri și-a mai făcut Augusta de data asta, adăugă Harry în sinea sa în drum
spre ușă.
O jumătate de oră mai târziu, Harry încă mai aștepta un răspuns la întrebările sale. Cel puțin
Meredith se înveselise și era plină de entuziasm. Arăta adorabil în noile ei haine de călărie verde-
închis, atât de asemănătoare cu cele ale Augustei că până și pălărioara cu pene era croită după
același model.
Harry își privi fiica îmboldindu-și poneiul gri ca să le-o ia înainte, apoi îi aruncă o privire
gânditoare Augustei.
- Mă bucur că ai putut veni cu noi azi după-amiază, madam, spuse el, hotărât să spargă tăcerea.
Augusta stătea așezată grațios în șa, cu mâinile înmănușate strângând elegant frâiele.
- M-am gândit că i-ar prinde bine fiicei tale să ia niște aer curat. Aerul de acasă a devenit destul de
sufocant în ultima vreme, nu crezi?
Harry încruntă o sprânceană.
- Da, chiar așa.
Augusta își mușcă buza de jos și îi aruncă o privire rapidă, întrebătoare.
- Oh, la naiba, lordul meu, știi și tu de ce am venit cu voi astăzi.
- Nu, madam, nu știu. Nu mă înțelege greșit, mă bucur că ai venit și tu, dar nu am pretenția că
înțeleg de ce.
- M-am hotărât să-ți dau poemul lui Richard, oftă Augusta.
Harry se simți dintr-o dată ușurat peste măsură și fu la un pas să o tragă pe Augusta din șa și să o ia
în brațe. Reuși să reziste însă tentației. Chiar că devenise mult prea impulsiv în ultima vreme.
Trebuia să aibă grijă pe mai departe.
- Mulțumesc, Augusta. Pot să întreb ce te-a făcut să te răgândești?
Harry așteptă încordat răspunsul.
- M-am gândit foarte mult la asta, spuse Augusta, și mi-am dat seama că nu am de ales. După cum
mi-am spus cu fiecare ocazie, e de datoria mea ca soție să-ți fac pe plac.
- Înțeleg.
Harry rămase tăcut o clipă, simțind cum ușurarea i se transformă în dezamăgire.
- Îmi pare rău că faci asta doar din datorie, madam.
- Dar de ce ai vrea să țin cont, dacă nu de datorie? se încruntă Augusta.
- De încredere, poate?
Augusta își înclină politicoasă capul:
- Am încredere în tine. Am ajuns la concluzia că te vei ține de cuvânt. Mi-ai spus că nu vei divulga
secretele fratelui meu nimănui și te cred.
Harry, care nu era obișnuit să i se pună cuvântul la îndoială nici măcar o clipă, nu reuși să-și
controleze iritarea cu totul.
- Ai avut nevoie de aproape trei zile ca să ajungi la concluzia că poți să ai încredere în cuvântul
meu, madam?
- Nu, Harry, oftă Augusta. Am avut încredere în cuvântul tău încă de la început. Dacă vrei să știi,
asta nu a fost nici o clipă problema. Ești un om de onoare. Toată lumea știe asta.
- Atunci care era problema? se răsti Harry.
Augusta își coborî privirea.
- Mi-era teamă, lordul meu.
- Pentru Dumnezeu, teamă de ce? De ce-ai putea afla despre fratele tău?
Harry avu nevoie de toată voința ca să nu țipe. Altfel l-ar fi auzit Meredith.
- Nu chiar. Nu mă îndoiesc absolut deloc că fratele meu e nevinovat. Dar eram îngrijorată la gândul
că, dacă ai fi aflat cumva că Richard a fost un trădător, ai fi ajuns să crezi lucruri rele și despre
mine.
Harry rămase cu gura căscată.
- La naiba, Augusta. Credeai că aș fi ajuns să te ponegresc pe tine din cauza a ceea ce a făcut fratele
tău?
- Și eu sunt o Ballinger din Northumberland, lordul meu, spuse Augusta cu vocea gâtuită. Dacă ne
crezi pe unul din noi capabili de așa ceva, atunci poți foarte bine să pui la îndoială onoarea tuturor.
- Credeai că o să pun la îndoială onoarea ta? întrebă Harry, uluit că Augusta ajunsese la o asemenea
concluzie.
Augusta își îndreptă umerii.
- Ști că mă crezi deja mult prea frivolă și aventuroasă pentru gusturile tale. Nu am vrut să-mi pui la
îndoială și onoarea. Suntem uniți în căsnicie pentru tot restul vieții, lordul meu. Ne va fi foarte greu
dacă ajungi să crezi că toți Ballingerii din Northumberland nu sunt oameni de onoare.
- Fir-ar a naibii de treabă, madam, nu onoarea îți lipsește, ci mintea.
Harry își opri calul și se întinse să o ia în brațe pe Augusta.
- Harry.
- Toți Ballingerii din Northumberland erau la fel de obtuzi ca tine? Sper că nu e o trăsătură care se
transmite mai departe.
Harry o așeză pe Augusta în poala lui și o sărută pasional. Fustele încărcate ale costumului ei de
călărie începură să-i gâdile calul, care făcu un salt înainte. Harry strânse mai tare frâiele fără să
întrerupă sărutul.
- Harry, calul meu, spuse sufocată Augusta în cele din urmă, ținându-și cu o mână pălărioara. O să
se rătăcească.
- Papa? Papa, ce-i faci Augustei?
Meredith veni alergând spre ei. Vocea fetiței era plină de îngrijorare.
- O sărut pe mama ta, Meredith. Ai grijă de iapa ei, bine? Nu vrem să se rătăcească.
- O săruți? întrebă Meredith cu ochi mari. Ah, înțeleg. Nu-ți fă probleme, papa. O să prind eu iapa
Augustei.
Harry nu-și făcea nici o problemă de iapă, care se aventurase doar până la cel mai apropiat smoc de
iarbă. În momentul de față nu vroia decât să o bage pe Augusta în pat. Bătălia durase doar două
nopți și trei zile, dar fusese totuși mult, mult prea lungă.
- Harry, serios. Trebuie să mă pui jos chiar acum. Ce-o să creadă Meredith? întrebă Augusta,
uitându-se urât din brațele lui.
- De când te preocupă așa de mult decența, madam?
- De când am devenit mama unei fetițe, mormăi Augusta.
Harry izbucni în râs.
Mai târziu, în aceeași seară, Harry deschise ușa dormitorului Augustei și o găsi așezată la măsuța de
toaletă. Camerista ei tocmai terminase pregătirile de culcare.
- Asta e tot, Betsy, spuse Augusta, fixându-l cu privirea pe Harry în oglindă.
- Da, doamnă. Noapte bună, domnule.
Betsy le aruncă o privire mulțumită, cunoscătoare, apoi făcu o reverență și ieși.
Augusta se ridică în picioare cu un zâmbet timid. Halatul ei se deschise și Harry văzu că purta o
cămașă de noapte croită dintr-o muselină aproape transparentă, prin care se întrezăreau sânii ei moi.
Coborându-și privirea, Harry văzu umbra triunghiulară dintre șoldurile ei. Dintr-o dată se simți
extrem de excitat.
- Presupun că ai venit pentru poem? întrebă Augusta.
Harry clătină din cap și începu să zâmbească.
- Poemul poate să aștepte, madam. Am venit pentru tine.

13
Mult mai târziu, Augusta se ridică din pat simțindu-și încă trupul cald după ce făcuse dragoste cu
Harry. Aprinse o lumânare și merse la măsuța de toaletă. În pat, Harry se răsuci pe cealaltă parte.
- Augusta? Ce faci?
- Caut poemul lui Richard.
Augusta deschise cufărul în care păstra colierul mamei ei și scoase hârtia împăturită pe care o păstra
de doi ani încoace.
- Poate aștepta până dimineață, spuse Harry, rezemându-se într-un cot și privind-o cu ochii
îngustați.
- Nu. Vreau să terminăm cu asta acum.
Augusta îi duse hârtia.
- Poftim. Citește-l.
Harry luă poemul și se încruntă privindu-l.
- Mă îndoiesc că pot afla ceva de la prima vedere. Va trebui să-l studiez mai bine.
- Dar nu e nimic, Harry. Nu are nici o legătură cu treburile coroanei. Nu e absolut nimic. Richard
era pe moarte când mi-a spus să-l iau și să-l păstrez. Poate că agonia îl făcea să aibă vedenii.
Harry își ridică privirea și Augusta se opri imediat. Oftă, se așeză pe marginea patului și privi petele
maronii de pe hârtie. Memorase cuvintele pe de rost.

Pânza de păianjen

Privește curajoșii care pe pânză-aleargă


Privește-le și spadele de-argint.
Servesc un ceai cu toții la mărul al treilea
Și-apoi se-ntorc la cina stăpânului lor sfânt.
Iar el cinează printre firele de pânză
Se-nfruptă chiar din sângele lor de nu-s atenți
Așteaptă cu răbdare la trei și nouă până
Afară se-nnoptează și mulți sunt cei puțini,
Iar cei puțini sunt nimeni. Păianjenul se joacă
Un joc de cărți și știe că el e-nvingător.
Până la douăzeci numără ca trei și trei ca unul,
Apoi vei desluși o pânză undeva.

Harry reciti poemul în tăcere. Augusta așteptă încordată. Când Harry termină o privi din nou, însă
de data asta expresia lui era cercetătoare, intensă.
- Ai mai arătat asta cuiva după moartea fratelui tău, Augusta?
Augusta dădu din cap că da:
- La câteva zile după ce Richard a fost ucis au trimis pe cineva să stea de vorbă cu unchiul Thomas.
A vrut să vadă toate lucrurile fratelui meu și unchiul Thomas mi-a spus să-i arăt totul. A citit și
poemul.
- Și ce a spus?
- Că nu era nimic. Nu-l interesa. Nu vroia decât documentele pe care Richard le avea la el. Apoi a
început să insinueze că Richard vindea informații francezilor și el și unchiul Thomas au căzut de
acord că nimeni nu trebuia să afle de asta.
- Mai ții minte cum îl chema?
- Crawley, cred.
Harry se strâmbă dezgustat.
- Crawley. Da, desigur. Idiotul ăla. Nici nu-i de mirare că nu s-au mai făcut cercetări.
- De ce spui asta?
- Crawley era un dobitoc.
Augusta se încruntă:
- Era?
- A murit acum un an și ceva. Nu era doar idiot, ci avea și niște idei prăfuite despre ce însemna să
strângi informații militare. I se părea o îndeletnicire mult prea nepotrivită pentru un gentleman,
înjositoare chiar. Așa că știa mult prea puțin despre asta și n-ar fi recunoscut un mesaj cifrat nici
dacă ar fi călcat în el. Să-l ia naiba.
Augusta puse jos lumânarea, își strânse genunchii la piept și își așeză bărbia peste ei.
- Crezi că poemul e un mesaj cifrat?
- Cred că e foarte posibil. Va trebui să-l studiez mai atent mâine dimineață, spuse Harry, împăturind
cu grijă hârtia la loc.
- Chiar dacă ar fi un mesaj cifrat, se poate ca Richard să-l fi dus unui agent britanic și nu unui
francez.
Harry așeză hârtia pe noptieră.
- Nu contează, Augusta. Nu contează absolut deloc pentru noi. Nu-mi pasă ce făcea fratele tău acum
doi ani și nu te-aș judeca niciodată pe tine din cauza acțiunilor lui. Mă crezi?
Augusta încuviință încet, privindu-l în ochi.
- Te cred, spuse ea, dându-și seama cu o ușurare nesperată că Harry avea să fie cât se poate de
corect și să nu-și judece soția prin prisma a ceea ce făcuse o rudă de-a ei.
- Ți-e frig, Augusta. Vino și învelește-te.
Apoi, Harry stinse lumânarea și o trase pe Augusta în brațele lui.
Augusta îl simți treaz multă vreme după, ținând-o în brațe. Știa asta fiindcă nici ea nu putea să
doarmă. Se întreba iar și iar dacă făcuse ce trebuia dându-oi poemul lui Richard soțului ei.
Cu puțin înainte de zorii zilei, Augusta se trezi dintr-o stare stranie, fiind pe jumătate trează, pe
jumătate adormită. Nu întoarse capul și nici nu deschise ochii simțindu-l pe Harry cum se ridică cu
grijă din pat.
Auzi foșnetul hârtiei, ceea ce însemna că Harry luase poemul pătat de sânge de pe noptieră. Apoi
auzi sunetul ușii care se închidea încet.
Augusta se forță să rămână în pat până când cerul începu să se lumineze, apoi se trezi și ea cu totul
și începu să se pregătească pentru ziua lungă care o aștepta.
O singură privire pe fereastră fu suficientă ca să vadă perdeaua de nori amenințători care acoperea
cerul de obicei atât de albastru. Avea să plouă în curând.
Harry își făcu apariția la micul-dejun, rămase doar atât cât să se servească din porțiile cu ou și carne
de pe tavă, apoi dispăru în bibliotecă fără să le spună mare lucru nici Augustei, nici lui Meredith.
Era intens preocupat de ceva, iar servitorii păreau obișnuiți cu asemenea toane. Era limpede că nu
era prima oară când se întâmpla asta.
- Papa face așa când lucrează la unul din manuscrisele lui, îi explică Meredith Augustei, privind-o
cu ochii ei cenușii și curioși. Să nu crezi că încă mai e supărat pe tine.
- Înțeleg, spuse Augusta, zâmbind fără să vrea. O să țin cont de asta.
- Oaspeții noștri vor sosi peste trei zile, nu-i așa? întrebă Meredith, iar privirea ei de obicei atât de
solemnă trăda o urmă de entuziasm.
- Da, în trei zile. Domnișoara Appley va veni azi după-amiază ca să-ți probezi cea mai nouă rochie.
Amintește-i mătușii tale că trebuie să terminați mai repede lecțiile astăzi. Toate trei vom fi ocupate
cu croitoreasa.
- Așa o să fac, Augusta.
Meredith se ridică de la masă și porni în fugă spre camera de studii.
Rămasă singură, Augusta își bău cafeaua în liniște. Studie corespondența care venise mai devreme,
apoi citi unul din ziarele londoneze care fuseseră aduse odată cu scrisorile.
După ce termină, Augusta chemă valetul și menajera și le spuse să mai angajeze câțiva servitori
pentru petrecere.
Ușa bibliotecii rămase închisă toată dimineața. Augusta o privirea fără să vrea de fiecare dată când
trecea prin holul de la parter. Tăcerea lui Harry devenea, încetul cu încetul, de nesuportat. Augusta
nu putea să nu se întrebe ce avea să afle soțul ei din acel poem îngrozitor pe care i-l lăsase Richard.
În cele din urmă, Augusta nu mai putu suporta așteptarea. Trimise vorbă la grajduri să i se
pregătească iapa, apoi urcă la etaj și se schimbă în hainele de călărie. Când se întoarse înapoi în hol,
valetul o privi îngrijorat.
- Se pare că va ploua azi după-amiază, madam.
- Poate, zâmbi sec Augusta. Nu-ți fă probleme, Steeples. N-or să-mi facă nimic câțiva stropi de
ploaie.
Pe chipul lunguieț și de obicei atât de sever al lui Steeples se citea îngrijorarea.
- Sunteți sigură că nu doriți un însoțitor, madam? Știu că domnia-sa ar prefera să aveți pe cineva cu
dumneavoastră.
- Nu, nu vreau un însoțitor. Suntem la țară, Steeples. Nu e nevoie să-mi bat capul cu genul de
probleme pe care le-ar putea avea o femeie singură în oraș. Dacă întreabă cineva, poți să le spui că
mă voi întoarce mai târziu.
Steeples își înclină capul într-un gest rigid, plin de reproș.
- Cum vreți, madam.
Augusta oftă, coborî scările și se urcă pe cal. Chiar și valetul era pretențios aici, la Graystone.
Călări aproape o oră sub cerul înnorat și începu să se simtă ceva mai bine. Era imposibil să nu te
întristeze furtuna care stătea să vină, se gândi Augusta. Își îndreptă fața spre vântul rece, puternic, și
simți primele picături de ploaie. Asta o învioră mai mult decât orice altceva până atunci.
Deși era evident că avea să vină o furtună, Augusta fu surprinsă să audă primele tunete. Știa că era
prea târziu să se întoarcă la Graystone, așa că atunci când văzu o colibă dărăpănată în depărtare își
îndreptă imediat calul într-acolo. Coliba era părăsită.
Augusta își adăposti iapa în șopronul scund din spatele colibei, apoi intră în camera îngustă și
rămase în prag, cu privirea pierdută în cortina de ploaie care acoperea întreg peisajul.
Încă mai stătea așa douăzeci de minute mai târziu, când un cal și un călăreț ieșiră din mijlocul
furtunii. Zgomotul copitelor se auzea în tandem cu tunetele, iar două fulgere brăzdară cerul chiar
când armăsarul se opri smucit în fața ușii.
Harry se încruntă la ea de pe cal, iar haina lui căptușită flutură în jurul lui ca o pelerină neagră. De
pe borul pălăriei lui se scurgeau șuvoaie de ploaie.
- Ce naiba crezi că faci aici pe o așa vreme, Augusta?
Armăsarul bătu nervos pasul pe loc, speriat de tunete și de fulgere. Harry îl liniști cu o mână
înmănușată, apoi continuă:
- Dumnezeule, femeie, până și o școlăriță ar fi mai înțeleaptă ca tine. Unde ți-e calul?
- În șopronul din spate.
- Mă duc să-mi las și eu calul și vin imediat. Închide ușa, madam. O să te uzi până la piele.
- Da, Harry.
Răspunsul șoptit al Augustei fu acoperit de ploaie.
Câteva minute mai târziu, ușa se deschise cu zgomot și Harry intră înăuntru, cu hainele șiroind pe
podeaua de pământ. Adusese niște vreascuri pe care le găsise, probabil, în șopron. Închise ușa cu
piciorul, aruncă vreascurile la pământ și începu să-și scoată haina și pălăria.
- Sper că ai o explicație pentru prostia pe care ai făcut-o?
Augusta ridică din umeri și își încrucișă brațele. Coliba părea mult mai mică acum că era și Harry
cu ea.
- Aveam chef să călăresc puțin.
Harry își scoase mănușile și bătu din picior ca să-și usuce cizmele frumos lustruite.
- Prin ploaie? Și de ce n-ai luat pe nimeni cu tine?
- N-am simțit nevoia. Cum m-ai găsit, lordul meu?
- Steeples a fost suficient de inteligent să țină minte încotro ai plecat cu calul. N-am avut nici o
problemă să-ți prind urma. Câțiva grădinari te-au văzut trecând pe lângă colibele lor și unul dintre ei
și-a adus aminte de locul ăsta și mi-a spus că s-ar putea să te fi adăpostit aici. E singura colibă goală
din jur.
- Cât de logic din partea ta, lordul meu. După cum vezi, am fost în siguranță de la început până la
sfârșit.
- Nu asta e problema, madam. Problema e că nu ai nici cea mai mică urmă de bun-simț. Ce te-a
făcut să ieși cu calul într-o zi ca asta? întrebă Harry, lăsându-se într-un genunchi și începând să
întețească un foc cu mișcări rapide, bine exersate. Dacă nu te gândești la tine, ce-ar fi să te gândești
măcar la fiica mea?
Augusta îl privi surprinsă, simțind cum îi crește sufletul.
- Meredith e îngrijorată?
- Meredith nu știe că ai plecat. Încă mai învață.
- Ah.
Fericirea pe care Augusta o simțise până atunci se evaporă într-o clipă.
- Ceea ce vroiam să spun e că un asemenea comportament îi dă un exemplu prost de urmat fiicei
mele.
- Dar Harry, dacă Meredith nici nu știe că am plecat, nu văd care ar fi problema.
- Faptul că nu a aflat că ai plecat singură de acasă e doar o întâmplare.
Augusta simți cum o părăsește cheful de ceartă.
- Da, desigur. Înțeleg ce vrei să spui. Ai dreptate, desigur. I-am dat un exemplu foarte prost. Și e
foarte probabil că o să mai fac asta. Sunt o Ballinger din Northumberland, nu din Hampshire.
Harry se ridică în picioare cu o mișcare rapidă, agresivă, care o făcu pe Augusta să se tragă repede
înapoi.
- La naiba, Augusta, nu îți vei mai folosi reputația familiei ca să-ți justifici comportamentul tău
necuviincios, ai înțeles?
Augusta se înfioră. Harry era foarte supărat, iar ea știa că nu era doar fiindcă ieșise să călărească
singură prin furtună.
- Da, lordul meu. Te-am înțeles foarte bine.
Harry își înfipse degetele în părul umed într-un gest de furie neputincioasă.
- Nu te mai uita la mine de parcă ești ultima Ballinger din Northumberland care stă pe crenelurile
castelului gata să se lupte cu dușmanul. Nu sunt dușmanul tău, Augusta.
- Dar în clipa asta așa vorbești. Crezi că o să-mi ții predici pe tot timpul căsniciei noastre,
Graystone? Ar fi așa de trist, nu crezi?
Harry se întoarse și cântări din priviri focul pe care îl aprinsese.
- Sper pe undeva că vei învăța să-ți controlezi impulsivitatea în cele din urmă, madam.
- Asta mă face să mă simt mai bine, desigur. Îmi pare rău că a trebuit să vii după mine, lordul meu.
- Și mie.
Augusta îi privi umerii lați.
- Spune-mi veștile proaste mai întâi, Harry. Știu că nu te-ai supărat așa de rău doar fiindcă am ieșit
să mă plimb singură. Ce ai descoperit în poemul lui Richard?
Harry se întoarse încet și îi aruncă o privire precaută, gânditoare.
- Am căzut de acord că nu ești răspunzătoare în nici un fel pentru acțiunile fratelui tău, da?
Augusta simți cum îngheață pe dinăuntru. Nu, Richard. Nu ți-ai trădat țara. Nu-mi pasă ce spun
alții. Se forță să ridice dintr-un umăr într-un gest nonșalant:
- Cum vrei. Ce ai aflat din poemul lui, lordul meu?
- Se pare că e un mesaj care vrea să spună că bărbatul căruia noi îi spunem Păianjenul era un
membru al unui club numit Spada.
- Nu cred că am auzit vreodată de el, se încruntă Augusta.
- Nu mă mir. Era un club micuț pentru gentlemeni, îndeosebi pentru ofițeri. Nu avea sediul pe strada
St. James. Nu a rezistat prea mult.
Harry făcu o pauză.
- A fost un incendiu, cred. Acum doi ani, dacă țin bine minte. Clădirea a fost distrusă și membrii
clubului nu l-au mai reînființat, din câte știu.
- Nu țin minte să-l fi auzit pe Richard spunând că face parte din clubul Spada.
- Se poate să nu fi fost un membru, dar să fi aflat cumva că Păianjenul era acolo. Din păcate,
mesajul ascuns în poemul lui nu-mi spune și cine e nemernicul. Doar că era un membru al acelui
club.
Augusta se gândi puțin.
- Dar dacă ai obține o listă cu membrii ai putea să afli care era Păianjenul? La asta te gândești?
- Exact la asta mă gândeam, spuse Harry, ridicând din sprâncene. Ai o minte foarte ageră, draga
mea.
- Poate că mi-am ratat cariera. Poate că aș fi fost un spion excelent în timpul războiului, lordul meu.
- Nu-mi spune asta, Augusta. Ar fi suficient să te știu lucrând ca un agent de-al meu ca să nu mai
dorm deloc nopțile.
- Ce ai de gând să faci acum?
- O să întreb niște cunoștințe și o să încerc să aflu dacă proprietarul clubului poate fi găsit. E posibil
ca el să aibă încă o listă cu membrii sau măcar să-și amintească numele lor. Aș putea apoi să-i
găsesc pe câțiva.
- Ești foarte hotărât să-l găsești pe acest Păianjen, nu-i așa?
- Da.
Augusta îi auzi vocea înfricoșătoare, lipsită de orice emoție, și simți că i se face frig din nou. Privi
focul din spatele lui Harry.
- Acum că ai citit poemul lui Richard ești și mai convins că era un trădător, nu-i așa?
- Nu am reușit să-mi răspund la acea întrebare și probabil că nu voi reuși niciodată, Augusta. După
cum ai spus, e posibil ca fratele tău să fi intenționat să predea informațiile autorităților.
- Dar puțin probabil.
- Da.
- Ești deprimant de sincer, lordul meu. Ca de obicei, zâmbi obosită Augusta. Bineînțeles, eu voi
rămâne la părerea mea.
Harry își înclină grav capul.
- Desigur. Trebuie să continui să crezi ce vrei. Nu mai contează dacă Richard era un trădător sau nu.
- Pentru mine contează, spuse Augusta, îndreptându-și umerii. Eu voi continua să cred că era
nevinovat, lordul meu. Așa cum și el ar fi continuat să creadă că eu sunt nevinovată, dacă situația ar
fi fost invers. Am fi avut încredere unul în celălalt orice ar fi fost. N-am să-i întorc spatele familiei
mele, deși nu mi-au mai rămas decât amintirile.
- Dar ai o familie nouă acum, Augusta, spuse aspru Harry.
- Așa să fie oare? Nu cred, lordul meu. Am o fiică, dar nu e în stare să-mi spună „mama” fiindcă nu
sunt la fel de frumoasă ca mama ei naturală. Și am un soț, dar nu poate risca să mă iubească fiindcă
s-ar putea să fiu prea asemănătoare cu celelalte contese de Graystone dinaintea mea.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Augusta. Meredith e doar un copil și te cunoaște abia de câteva
săptămâni. Are nevoie de mai mult timp.
- Dar tu, Harry? De cât timp vei avea tu nevoie până să-ți dai seama că nu sunt ca celelalte? Cât
timp va mai trebui să trăiesc cu sentimentul că mă judeci și mă pui mereu la încercare și poate nici
nu mă crezi demnă de tine?
Dintr-o dată Harry era în spatele ei, cu o mână pe umărul ei. O întoarse spre el și Augusta îl privi în
ochi.
- La naiba, Augusta, ce vrei de la mine?
- Vreau ce am avut și în copilărie: să fac parte din nou dintr-o familie adevărată. Vreau iubire, vreau
râsete, vreau încredere.
De nicăieri îi răsăriră lacrimi în ochi, curgându-i pe obraji în șiroaie.
Harry mormăi și o trase în brațe.
- Te rog, Augusta. Nu plânge. Totul va fi bine. O să vezi. Astăzi te simți copleșită din cauza
poemului. Dar nimic nu s-a schimbat între noi din cauza lui.
- Da, lordul meu, suspină Augusta în lâna caldă a jachetei lui.
- Dar ar fi bine să nu-ți mai compari strămoșii din Northumberland cu membrii noii tăi familii,
draga mea. Trebuie să te obișnuiești cu gândul că toți conții de Graystone au fost plictisitori și lipsiți
de sentimente. Asta nu înseamnă că nu țin la tine sau că Meredith nu învață să te accepte ca noua ei
mamă.
Augusta suspină o ultimă oară și își ridică privirea. Reuși să zâmbească.
- Da, desigur. Iartă-mă pentru că am plâns atât de prostește. Nu știu ce-am pățit. M-am simțit foarte
deprimată astăzi. Din cauza vremii, fără îndoială.
Harry zâmbi cu subînțeles și îi întinse o batistă albă ca zăpada.
- Fără îndoială, spuse el. Haide lângă foc, încălzește-te. Furtuna asta nu o să treacă prea curând. Poți
să-mi povestești ce planuri ai pentru petrecere între timp.
- Ai ales exact subiectul potrivit ca să-i distragi atenția unei femei frivole ca mine, lordul meu. În
regulă, hai să povestim despre petrecere.
- Augusta...
Harry se întrerupse cu o strâmbătură amenințătoare.
- Iartă-mă, lordul meu. Glumeam doar. Nu e corect din partea mea să fac asta știind că nu încercai
decât să mă faci să mă simt mai bine.
Augusta se ridică pe vârfuri și îl sărută pe marginea obrazului.
- Atunci haide să-ți spun întâi la ce meniu m-am gândit pentru cină în seara balului.
Harry zâmbi încet, privind-o atent.
- A trecut mult timp de la ultimul bal care s-a ținut la Graystone. Nu reușesc să-mi închipui conacul
decorat de bal.
Oaspeții începură să sosească după-amiaza târziu, în ziua hotărâtă. Augusta își preluă imediat rolul
de gazdă, îndrumându-și oaspeții pe scări, vorbind cu bucătarii și aranjând ca cei care își
confirmaseră sosirea în ultima clipă să aibă unde dormi.
Meredith o însoțea în permanență, observând totul – de la felul în care se cuvenea să fie pregătite
dormitoarele la aranjamentele de masă pentru o mulțime de oaspeți care nu aveau să servească cu
toții prânzul și cina la aceeași oră.
- E foarte complicat, nu-i așa? întrebă la un moment dat Meredith. Să găzduiești un bal, adică.
- A, da, o asigură Augusta. E o sarcină foarte dificilă să faci totul să pară astfel încât nu ți-a fost
greu deloc să-l organizezi. Mama mea se pricepea de minune la asta. Ballingerilor din
Northumberland le place să fie gazde.
- Lui papa nu-i place, observă Meredith.
- Presupun că se va obișnui până la urmă.
Târziu după-amiază, Augusta stătea în capul scărilor, cu Meredith și menajera, doamna Gibbons,
când o șaretă trasă de doi cai bălțați opri la intrare.
- Doamnă Gibbons, spuse Augusta, urmărindu-l pe Peter Sheldrake coborând din șaretă și
aruncându-i frâiele unui servitor, cred că o să-l culcăm pe domnul Sheldrake în dormitorul galben.
- Lângă camera domnișoarei Claudia Ballinger, da, doamnă?
Doamna Gibbons își notă ceva pe o bucată de hârtie.
- Da, exact.
Augusta zâmbi și coborî scările ca să-l salute pe Peter.
- Cât de frumos din partea ta să vii și tu, domnule Sheldrake. Sper să nu te plictisești prea tare la
noi, la țară. Graystone îmi tot spune că nu obișnuiești să vii la petrecerile care au loc afară din
Londra.
Ochii albaștri ai lui Peter sclipiră amuzați. Se aplecă să-i sărute mâna și spuse:
- Madam, te asigur că n-am venit aici ca să mă plictisesc. Din câte înțeleg, a venit și verișoara ta?
- Da, a ajuns acum nici jumătate de oră cu unchiul Thomas și se odihnește acum.
Augusta zâmbi spre Meredith:
- Ai făcut cunoștință cu fiica lui Graystone, da?
- Ne-am văzut o dată sau de două ori, dar am uitat cât de drăguță e. Ce rochie încântătoare, Lady
Meredith.
Peter se întoarse să-i zâmbească fetiței.
- Mulțumesc.
Meredith nu părea să ia în seamă farmecul lui Peter. Privirea ei era atrasă iar și iar spre șareta verde-
aprins, cu arcurile ei înalte și conturul elegant. Ochii ei sclipeau de parcă ar fi vrut să se plimbe și ea
în așa ceva.
- Sunt mândru de ea, recunoscu Peter. Am câștigat o cursă cu ea chiar weekend-ul trecut. Vrei să ne
plimbăm puțin mai târziu?
- O da, răsuflă Meredith. Mi-ar plăcea foarte mult.
- Atunci o să mai discutăm despre asta, spuse Peter.
Augusta zâmbi.
- De fapt mi-ar plăcea și mie să mă plimb cu șareta dumitale, domnule. Lui Graystone nu-i plac
vehicule așa de îndrăznețe, după cum bine știi. Crede că sunt prea periculoase.
- Amândouă veți fi în siguranță cu mine, te asigur, Lady Graystone. Voi conduce încet și nu veți
risca nimic.
- Nu o face să pară prea sigură, domnule, râse Augusta, sau n-o să ne mai distrăm deloc. Ce rost are
să ne plimbăm cu șareta dacă nu mergem repede?
- Să nu te audă cumva soțul tău zicând asta, o avertiză Peter, sau s-ar putea să vă interzică ție și lui
Lady Meredith să vă plimbați cu mine. Pentru Graystone, distracția înseamnă să descopere un text
vechi în latină despre Cicero sau Tacitus.
Meredith începea să arate tot mai îngrijorată.
- Șareta e periculoasă, domnule Sheldrake?
- Poate fi, dacă cel care o conduce riscă prea mult, spuse Peter, făcându-i cu ochiul. Ți-e frică să vii
cu mine?
- Ah, nu, îl asigură grav Meredith. Dar lui papa nu-i place să fac lucruri periculoase.
Augusta o privi pe Meredith.
- Am o idee, Meredith. Ce-ar fi să nu-i spunem tatălui tău cât de repede conduce Peter șareta? Ce
părere ai?
Meredith clipi. Pentru ea era ceva cu totul nou să nu-i spună totul tatălui ei. Apoi spuse pe un ton
serios:
- În regulă. Dar dacă mă întreabă direct despre asta, va trebui să-i spun totul. Nici prin gând nu-mi
trece să-l mint pe papa.
Augusta strâmbă din nas:
- Da, desigur. Înțeleg. Dacă ne răsturnăm cu șareta trebuie să dai vina pe mine întru totul.
- Ce facem aici?
- Ce se întâmplă aici? O conspirație? întrebă amuzat Harry, care cobora scările. Dacă Sheldrake se
răstoarnă cu șareta și nu e singur va trebui să-mi dea mie socoteală. Imediat.
- Cât de oribil, spuse încet Peter. Niciodată nu ai fost prea înțelegător cu cei care făceau greșeli,
intenționat sau nu, Graystone.
- Să nu uiți asta.
Harry privi o altă trăsură care se apropia.
- Sunt sigur că doamna Gibbons abia așteaptă să te conducă la dormitorul tău, Sheldrake. După ce te
odihnești puțin, vreau să stăm de vorbă în bibliotecă. Trebuie să discutăm ceva.
- Desigur.
Peter îi zâmbi încă o dată Augustei, apoi urcă scările cu menajera.
Meredith își ridică nerăbdătoare privirea spre tatăl ei.
- Chiar am voie să merg cu șareta domnului Sheldrake? întrebă ea.
Harry îi zâmbi Augustei pe deasupra capului fetiței.
- Cred că vei fi în siguranță. Sheldrake nu e atât de prostuț încât să riște ceva în compania celor
două ființe la care țin cel mai mult pe lumea asta.
Văzându-i expresia lui Harry, Augusta se simți cuprinsă de un val de căldură. Amețită, îi zâmbi lui
Meredith.
- Vezi? S-a rezolvat. Până la urmă nu va trebui să ne furișăm până la șareta domnului Sheldrake.
Meredith zâmbi încet, la fel ca tatăl ei.
- Poate că papa ne va cumpăra și nouă o șaretă.
- Nu fii ridicolă, murmură Harry. N-am de gând să dau atâția bani pe ceva atât de frivol. Și oricum,
deja sunt în faliment fiindcă Augusta a cheltuit o avere întreagă pe hainele voastre.
Meredith păli imediat. Își privi rochia cu panglici roz, drăguțe, și spuse:
- O, papa, îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că am cheltuit atât de mult cu rochiile mele.
Augusta se încruntă la Harry.
- Meredith, tatăl tău a făcut o glumă josnică și atât. Nu am cheltuit nici a mia parte din banii lui și,
în orice caz, cred că îi plac noile noastre haine. Nu-i așa, Graystone?
- Merită toți banii, deși o să ajung pe drumuri din cauza lor, spuse galant Harry.
Meredith zâmbi ușurată și își strecură mânuța în mâna Augustei, privind din nou șareta verde.
- Chiar că e o șaretă frumoasă, spuse ea.
- Într-adevăr, spuse Augusta, strângându-i ușor degetele.
Harry își privi fiica.
- Simt că începi să ai simțul aventurii. Se pare că fetița mea începe să semene cu noua ei mamă.
Fără să știe prea bine de ce, Augusta se simți foarte mulțumită.

14
- Trebuie s-o spun, Graystone, se pare că supraviețuiești foarte bine ca soț, spuse Peter, turnându-și
vin dintr-o carafă care fusese pregătită în bibliotecă.
- Mulțumesc, Sheldrake. Mă flatez gândindu-mă că nu oricine ar putea supraviețui fiind însurat cu
Augusta.
- Presupun că ai nevoie de ceva rezistență. Dar se pare că tu o duci foarte bine. De fapt, aș spune
chiar că temperamentul tău s-a schimbat vizibil. Cine te-ar fi crezut în stare să te obosești cu o
petrecere la tine acasă?
Harry făcu o grimasă și sorbi niște vin din paharul lui.
- Într-adevăr, cine? Dar Augustei pare să-i placă așa ceva.
- Deci îți place să-i faci pe plac? Uimitor. Niciodată n-ai fost genul care să facă asta, spuse Peter,
zâmbind batjocoritor. Ți-am spus că o să fie bună pentru tine, Graystone.
- Mi-ai spus. Tu cum te descurci cu cealaltă domnișoară Ballinger?
- Am reușit să-i atrag atenția, măcar asta pot să spun. Îngerașul pare să fie o drăcoaică și jumătate,
așa de greu se lasă cucerită. Scruggs m-a ajutat să obțin câteva informații folositoare despre
gusturile și părerile ei. Nici nu-ți vine să crezi ce cărți citesc în ultima vreme ca să stau de vorbă cu
ea la baluri. A trebuit chiar să mă obosesc cu una din cărțile tale.
- Sunt onorat. Dacă tot vorbim de Scruggs și de astfel de lucruri, ce mai face Sally?
Chipul lui Peter deveni serios.
- Fizic vorbind, e din ce în ce mai slabă. Nu mai are mult de trăit. Dar se distrează de minune
căutând detalii despre trecutul lui Lovejoy pentru tine.
- Săptămâna trecută mi-ai scris să-mi spui că nu sunt prea multe informații de găsit, spuse Harry.
- Categoric, trecutul lui nu e cu nimic remarcabil. Pare să fie ultimul din familia lui, sau cel puțin nu
are nici o rudă apropiată pe care să o fi găsit eu și Sally. Are o proprietate în Norfolk care pare
profitabilă, deși Lovejoy nu pare să se obosească prea mult cu ea. Are și niște investiții în mine. Nu
are nici o corecție disciplinară în armată, știe să joace cărți, e popular în rândul doamnelor, nu are
prieteni apropiați și asta e tot.
Harry își învârti vinul în pahar, gândindu-se la ceea ce tocmai aflase.
- Deci încă un fost soldat plictisit și căutând să se amuze cu o domnișoară inocentă din înalta
societate. Asta-i tot?
- Mă tem că da. Crezi că vroia să te facă să-l provoci? Unora le place să se dueleze ca distracție,
spuse dezgustat Peter.
Harry clătină din cap:
- Nu știu. E posibil. Dar am avut impresia că vroia mai degrabă să mă facă să nu mă mai căsătoresc
cu Augusta, nu doar să-l provoc la duel. De parcă vroia neapărat să o discrediteze în ochii mei.
Peter ridică din umeri:
- Poate că o vroia pentru el.
- Sally mi-a spus că Lovejoy nu a fost interesat deloc de Augusta până nu am anunțat logodna
noastră.
- Ți-am spus odată că unora le place să seducă femeia altora, îi reaminti Peter.
Harry se gândi la asta. Nu vroia să renunțe încă la enigmă. Dar pe moment avea alte preocupări mai
importante.
- În regulă. Mulțumesc, Sheldrake. Acum am o sarcină mult mai interesantă pentru tine. Cred că am
găsit un indiciu care ar putea să ne îndrume către Păianjen.
- Pe naiba.
Peter își trânti paharul cu zgomot pe birou, pironindu-l pe Harry cu ochii lui albaștri.
- Ce-ai aflat de nemernicul ăla?
- Se poate să fi fost un membru al clubului Spada. Îl mai ții minte?
- S-a dus. A ars acum doi ani, nu-i așa? Nici n-a rezistat prea mult.
- Corect. Iar acum, spuse Harry, deschizând un sertar și scoțând poemul dinăuntru, ne trebuie o listă
cu membrii lui.
- Ah, Graystone, murmură Peter, luând bucata de hârtie din mâinile lui Harry. Nu încetezi să mă
uimești niciodată. Pot să te întreb unde ai găsit asta?
- Nu, spuse Harry, nu poți. Suficient de spus că l-am fi avut acum doi ani dacă Crawley n-ar fi fost
trimis să cerceteze un anumit incident suspect.
Peter înjură.
- Crawley. Idiotul ăla?
- Din păcate, da.
- În fine, ce-a fost a fost. Spune-mi ce înseamnă asta.
Harry se aplecă spre el și începu să povestească.
Betsy tocmai îi aranja Augustei colierul cu rubine când cineva bătu agitat la ușa dormitorului.
Camerista se grăbi să deschidă și se încruntă văzând o altă servitoare așteptând neliniștită.
- Ce-i, Melly? întrebă grăbită Betsy. Domnia-sa se pregătește să-și salute oaspeții. E ocupată.
- Îmi pare rău de deranj. Am o problemă cu domnișoara Fleming. Domnia-sa mi-a spus că trebuie să
o ajut să se pregătească, dar domnișoara Fleming nu vrea ajutor. E foarte supărată, chiar așa.
Augusta se ridică de la măsuța de toaletă, iar poalele rochiei aurii pe care o purta se înfoiară în jurul
ei, dând la iveală pantofii aurii de satin.
- Ce Dumnezeu s-a întâmplat, Melly?
Tânăra servitoare se întoarse spre ea.
- Domnișoara Fleming nu vrea să poarte rochia pe care ați comandat-o, doamnă. Spune că nu e
culoarea care trebuie.
- Vorbesc eu cu ea. Betsy, vino cu mine. Melly, fugi și vezi dacă mai are cineva nevoie de ajutor.
- Da, doamnă, spuse Melly, plecând în grabă.
- Haide, Betsy.
Cu camerista urmând-o, Augusta traversă coridorul și urcă scările până la următorul etaj, unde era
dormitorul Clarissei.
În capul scărilor fu la un pas să se ciocnească de un tânăr pe care nu îl cunoștea, dar care purta
uniforma servitorilor de la Graystone, în negru și argintiu.
- Cine ești? Nu te-am mai văzut pe-aici.
Tânărul părea stânjenit și speriat la gândul că fusese cât pe ce să-și trântească stăpâna la pământ.
Era foarte bine-făcut, iar uniforma lui părea mult prea mică.
- Mă iertați, domnia-voastră. Mă cheamă Robbie. M-au angajat acum două zile ca să ajut cu
petrecerea.
- Ah, înțeleg. Bine, vezi-ți de treabă. Au nevoie de ajutor la bucătărie, spuse Augusta.
- Da, domnia-voastră.
Cu asta, Robbie dispăru.
Augusta mai merse puțin și se opri în fața ușii Clarissei. Bătu cu putere.
- Clarissa? Ce faci acolo? Deschide-mi imediat. Nu mai avem timp.
Ușa se deschise încet, dând-o la iveală pe Clarissa. Părea extrem de agitată. Era îmbrăcată încă în
furou, iar părul ei cenușiu era strâns într-o șapcă veche de muselină. Avea o expresie hotărâtă.
- Nu vin jos, madam. Nu-ți face probleme.
- Nici vorbă, Clarissa. Trebuie să vii jos. Vreau să te prezint unchiului meu în seara asta, ții minte?
- Nu pot să vin jos.
- E din cauza rochiilor, nu-i așa? Când le-am văzut azi după-amiaza mi-era teamă că n-or să-ți placă
culorile.
Auzind asta, ochii Clarissei se umplură de lacrimi.
- Nu sunt culorile care trebuie, suspină ea.
- Lasă-mă să văd.
Augusta merse la dulap cu pași mari și deschise ușa. Era plin de rochii în culori vii, închise. Nici
una nu era gri sau maro. Augusta încuviință satisfăcută:
- Exact asta am comandat.
- Asta ai comandat? întrebă uimită Augusta. Madam, te-am lăsat să mă convingi că am nevoie de
haine noi pentru petrecere deși, după cum știi, sunt cu totul împotriva ideii ca o guvernantă să ia
parte la așa ceva. Dar i-am spus clar croitoresei că vroiam totul în culori închise și decente.
Augusta atinse zâmbind o rochie de culoarea ametistului.
- Dar sunt culori închise, Clarissa. Și o să arăți minunat îmbrăcată așa. Trebuie să ai încredere în
mine. Acum îmbracă-te, repede. Betsy o să te ajute.
- Dar nu pot purta rochii așa de colorate, spuse disperată Clarissa.
Augusta o pironi cu o privire severă.
- Domnișoară Fleming, ține minte două lucruri. Întâi, ești rudă cu domnia-sa, iar el vrea să te
îmbraci cum se cuvine pentru seara asta. Nu vrei să-l faci de râs, nu-i așa?
- Dumnezeule, nu...
Clarissa se întrerupse cu o expresie hăituită.
- Apoi, deși unchiul meu e un erudit, stă în Londra de ceva vreme și s-a obișnuit ca femeile pe care
le cunoaște să se îmbrace într-un anumit fel, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Augusta își încrucișă degetele într-un gest sugestiv.
Avea o bănuială că unchiul Thomas n-ar fi observat dacă o femeie poartă o rochie de mătase sau un
sac, dar nu strica să o ajute pe Clarissa să facă impresie bună. Iar Augusta știa cât de tare dorea
Clarissa să-l impresioneze pe Sir Thomas. Desigur, Clarissa nu se gândea decât la o relație pe plan
intelectual deocamdată, dar Augusta spera ca asta să evolueze și pe alte planuri. Așa că era normal
să o îmbrace pe Clarissa într-o rochie care să-i vină bine.
Clarissa își îndreptă umerii, studiind noile rochii din dulap.
- Înțeleg. Nu știam că unchiul tău are anumite opinii în ceea ce privește garderoba unei femei.
- Ei bine, spuse Augusta pe un ton confidențial, adevărul e că unchiul Thomas și-a petrecut întreaga
viață studiind istoria antică. Și mă tem că majoritatea femeilor din antichitate erau cunoscute pentru
stilul lor. Gândește-te doar la Cleopatra sau la rochiile purtate de femeile din statuile grecești.
- Vai, Doamne. Înțeleg ce vrei să spui. Fără îndoială că Sir Thomas are anumite idei despre felul în
care ar trebui să arate o femeie, nu-i așa?
- Exact, zâmbi Augusta. Din întâmplare, rochiile pe care le-am comandat pentru tine îți vor da o
siluetă clasică și Betsy îți va aranja părul în stil grecesc. Vei arăta exact ca o zeiță greacă din
antichitate când cobori scările mai târziu.
- Chiar așa? spuse Clarissa, uimită doar la gândul că ar putea arăta atât de bine.
- Betsy se va ocupa de tine. Nu-i așa, Betsy?
Betsy făcu o reverență și spuse:
- O să fac tot posibilul, doamnă.
Augusta ridică din sprâncene.
- Contez pe tine, Betsy. Îmbrac-o pe domnișoara Fleming cu rochia violetă în seara asta, bine? În
regulă, eu trebuie să plec. Domnia-sa abia așteaptă să-i țin companie, fără îndoială.
Augusta alergă înapoi în dormitorul ei de jos și deschise ușa. Harry o aștepta înăuntru, plimbându-
se înainte și înapoi. Se opri în mijlocul unui pas și se încruntă la ea, apoi privi ostentativ la ceas.
- Unde naiba ai fost?
Augusta îl privi încântată. Harry era îmbrăcată în haine de seară, negru cu alb, și arăta puternic și
elegant.
- Îmi pare foarte rău, Harry. Clarissa nu vroia să poarte ceva care nu era gri sau maro. A trebuit să o
conving că te-ar face de râs dacă n-ar purta una din rochiile ei noi.
- Nu-mi pasă absolut deloc ce poartă Clarissa.
- Da, dar asta nu are nici o legătură, lordul meu. Unde e Meredith? I-am spus să vină aici la și
jumătate ca să putem coborî jos cu toții, împreună.
- Încă mai cred că Meredith e prea tânără ca să fie expusă la așa ceva, spuse Harry.
- Prostii. M-a ajutat foarte mult cu pregătirile și merită să i se permită să participe și ea, măcar puțin.
Părinți mei mă lăsau întotdeauna să vin jos suficient cât să mă prezinte prietenilor lor. Nu-ți fă
probleme, Harry. O voi trimite pe Meredith la culcare înainte să-ți dai seama că e acolo.
Harry îi aruncă o privire plină de îndoială, dar apoi se hotărî că n-avea rost să se certe. În schimb îi
studie rochia Augustei, apoi spuse:
- Credeam că ți-am spus să comanzi rochii cu decolteul ceva mai mic.
- Croitoreasa a făcut o greșeală, lordul meu, spuse vag Augusta. Nu mai avem timp să o reparăm
acum.
- O greșeală?
Harry făcu doi pași înainte și își strecură un deget sub corsetul ei, lăsându-l să alunece încet și tentat
peste unul din sfârcuri.
Augusta respiră adânc, pe de o parte din cauza șocului și pe de altă parte fiindcă atingerea lui îi
întotdeauna pasiunea.
- Dumnezeule, Harry. Oprește-te imediat.
Harry își scoase încet degetul. Ochii lui cenușii străluceau.
- Știi ce cred, Augusta? Cred că greșeala a fost a ta. Și o să-ți demonstrez asta mai târziu, când o să
vin la tine cu un metru.
Augusta clipi, gata-gata să râdă.
- O să mă măsori, domnule?
- Cu mare atenție.
Cineva bătu la ușă, așa că Augusta nu mai fu nevoită să-i răspundă. Afară aștepta Meredith, care
arăta foarte serioasă. Augusta îi cercetă rochia drăguță de muselină albă, cu tivul decorat cu panglici
și dantele.
- Dumnezeule, Meredith, arăți fantastic, spuse Augusta.
Apoi se întoarse spre Harry:
- Nu-i așa că arată minunat, lordul meu?
- Un diamant de primă clasă, zâmbi Harry. De fapt, cred că amândouă doamnele mele le vor face de
râs pe toate celelalte în seara asta.
Expresia neliniștită a lui Meredith se preschimbă într-un zâmbet. Fetița se bucura nespus de
aprecierea tatălui ei.
- Și tu arăți foarte frumos în seara asta, Papa, spuse ea. Și Augusta la fel.
- Atunci haide să-i salutăm pe oaspeții noștri, spuse Harry.
În capul scărilor, Harry își luă soția de braț și o luă de mână pe fiica sa. În timp ce coborau scările,
Augusta simți un val de mulțumire.
- Arătăm ca o familie adevărată în seara asta, zău dacă nu, Harry, șopti Augusta în timp ce toți trei
intrau în salonul unde se adunaseră toți oaspeții.
Harry îi aruncă o privire ciudată, dar Augusta o ignoră și începu să se ocupe cu toată dăruirea de
oaspeții ei.
Având-o alături pe Meredith, care nu mai contenea să se minuneze de tot ce vedea, Augusta plutea
printre oaspeți. Își prezenta mândră fata vitregă celor care nu o cunoștea deja, se asigura că toată
lumea e inclusă în câte o conversație și urmărea în același timp ce fel de băuturi erau aduse.
Mulțumită că totul părea să meargă bine la primul bal pe care îl găzduia în casa ei, Augusta se opri
lângă un grup micuț din care făceau parte Harry, Sir Thomas, Claudia și Peter Sheldrake.
Peter zâmbi ușurat văzând-o.
- Mulțumesc lui Dumnezeu că ai venit și tu, madam. Sunt copleșit cu detaliile unei bătălii din
antichitate. Îți jur că nici nu mai țin minte care erou grec a făcut ce și când.
Claudia, angelică și în seara asta într-o rochie elegantă de un albastru-pal tivită cu argintiu, zâmbi
răutăcios.
- Mă tem că Graystone și unchiul Thomas au început să discute pe una din temele lor preferate.
Domnul Sheldrake pare să se fi plictisit.
- Nu m-am plictisit, domnișoară Ballinger, spuse jignit Peter. Nu pot să mă plictisesc cu tine prin
preajmă. Dar nu mă pasionează neapărat istoria și trebuie să recunoști și tu că devine un pic
redundant să vorbești despre cine știe ce bătălie ore în șir.
Augusta zâmbi în timp ce verișoara ei se înroșea.
- De fapt, spuse ea, eu și Meredith aveam o discuție foarte interesantă despre istorie chiar ieri. Nu-i
așa, Meredith?
Meredith zâmbi larg, iar în privirea ei de obicei atât de serioasă se aprinse o scânteie care semăna
mult cu cea care apărea în ochii tatălui ei când începea o asemenea discuție.
- Ah, da, spuse repede Meredith. Augusta mi-a spus ceva fascinant, ceva ce nu-mi dădusem seama
până atunci. M-a făcut să mă gândesc mult la eroii din Roma și Grecia antică.
Sir Thomas îi aruncă o privire puțin uimită Augustei, tuși cu subînțeles și o privi pe fetiță.
- Ce ți-a spus, draga mea?
- Cât de des li se întâmpla eroilor din legende să se dovedească mai isteți decât o femeie. Augusta
spune că asta demonstrează că cei din antichitate știau că femeile pot fi foarte puternice și foarte
șirete. La fle de puternice și de șirete ca bărbații. Spune că nu știm destule despre femeile din
vechime. Și mătușa Clarissa e de acord.
Remarca fu întâmpinată de o tăcere uimită.
- Dumnezeule, murmură Sir Thomas, nu m-am gândit niciodată la asta. Ce idee interesantă.
Harry ridică din sprâncene și o privi pe Augusta.
- Trebuie să recunosc, murmură el, nici mie nu mi-a trecut prin minte.
- Gândește-te, papa, la monștrii-femeie cu care se luptau eroii din legende, încuviință serioasă
Meredith. Medusa, Circe, Sirenele și câte altele.
- Amazoanele, spuse gânditoare Claudia. Grecii și romanii se temeau să se lupte cu ele, nu-i așa?
Chiar te face să te gândești. Ni se spune mereu că femeile sunt sexul slab.
Peter chicoti cu o expresie amărâtă:
- Eu n-am subestimat niciodată vreo femeie. Știu ce adversare formidabile pot să fie.
- Nici eu, spuse încet Harry, dar le prefer pe doamne și domnișoare într-o dispoziție mai
prietenoasă.
- Da, bineînțeles, doar ești bărbat, nu-i așa? spuse veselă Augusta. Îți e mult mai ușor așa.
Sir Thomas se încruntă gânditor.
- Serios, Graystone, e o idee interesantă. Neobișnuită, dar interesantă. Te face să-ți dai seama cât de
puțin știm despre femeile din culturile greacă și romană. Am auzit de o regină sau alta și au mai
rămas și niște poezii.
- Cum ar fi poemele de dragoste ale lui Sappho, spuse vioaie Augusta.
Harry îi aruncă o privire severă.
- Nu știam că citești așa ceva, draga mea.
- Da, domnule, dar știi doar cât sunt de frivolă.
- Da, dar Sappho?
- Scria foarte frumos despre sentimentul de iubire.
- La naiba, din câte știm e foarte posibil să fi scris acele poeme pentru alte femei...
Harry se întrerupse văzând-o pe Meredith cum îl privește fascinată.
- Presupun că sentimentele iubirii adevărate sunt universale, spuse gânditoare Augusta. Și bărbații,
și femeile pot să le cadă pradă. Nu ești de acord, lordul meu?
Harry se încruntă.
- Cred, spuse el posomorât, că am discutat destul despre asta pentru o singură seară.
- Bineînțeles, lordul meu.
Dintr-o dată, atenția Augustei fu distrasă de o persoană care apăruse la intrare.
- Uite, spuse ea, a venit domnișoara Fleming. Nu-i așa că arată superb?
Toată lumea privi automat spre Clarissa, care privea neliniștită în jur. Purta rochia violet-închis pe
care Augusta o alesese pentru ea și părul ei era prins într-o coafură clasică, grecească. Stătea cu
spatele drept, umerii trași înapoi și bărbia împinsă înainte, de parcă se pregătea să se lupte cu
situația stânjenitoare în care se afla.
- Dumnezeule, murmură Harry, iar apoi sorbi o înghițitură de vin. N-am mai văzut-o niciodată pe
mătușa Clarissa să arate așa.
Sir Thomas nu-și mai putea lua ochii de la silueta de la intrare.
- Ia zi-mi, Augusta, cine spuneai că e domnișoara?
- E una din rudele lui Graystone. O doamnă foarte inteligentă. Cred că ți-ar părea foarte interesantă.
Și ea a început să studieze femeile din antichitate.
- Chiar așa? Cred că mi-ar plăcea să discut cu ea despre asta.
Augusta zâmbi mulțumită:
- Desigur. Atunci te rog să mă scuzi, mă duc să o aduc aici.
- Desigur, spuse repede Sir Thomas.
Augusta se desprinse de grup și se îndreptă spre intrare, apoi o prinse pe Augusta de braț înainte să-
și piardă curajul și să fugă înapoi pe scări.
- Trebuie să spun, Augusta, petrecerea ta merge ca pe roate, spuse Claudia în seara următoare,
ieșind din sala de bal împreună cu Augusta ca să ia puți aer. Călătoria până la Weymouth de astăzi a
fost foarte distractivă.
- Mulțumesc.
Muzicanții din sala de bal începură să cânte o melodie rustică, iar oaspeții se grăbiră imediat să-și ia
locurile în ringul de dans. Pe lângă vizitatorii eleganți din Londra, nobilii de la țară își făcuseră și ei
apariția. Toți vecinii lui Graystone fuseseră invitați la bal. Augusta pregătise un bufet bogat și multă
șampanie.
Știind că era pentru prima oară în ani de zile când se ținea un bal la vechiul conac, Augusta vrusese
ca totul să fie perfect. Deși n-o spunea nimănui, era foarte mulțumită de ce ieșise. Era evident că
talentul de a fi gazda perfectă era în sângele familiei Ballinger.
- Mă bucur că tu și unchiul Thomas ați reușit să veniți în Dorset.
Augusta se opri lângă o fântână rotundă de piatră și inspiră adânc aerul răcoros al nopții.
- De multă vreme vreau să vă mulțumesc așa cum se cuvine pentru tot ce ați făcut pentru mine de
când a fost ucis Richard, continuă ea.
- Serios, Augusta, nu e nevoie să ne mulțumești.
- Tu și tatăl tău ați fost foarte buni cu mine în Londra, Claudia. Mă tem că uneori nu mi-am
exprimat cum trebuie recunoștința și nici n-am fost în stare să vă răsplătesc cum ar fi trebuit.
Claudia privi apa întunecată din fântână.
- Ne-ai răsplătit cum nici nu-ți dai seama, Augusta, spuse ea. Acum știu și eu asta.
- Ești foarte drăguță că spui asta, spuse Augusta, ridicându-și privirea, dar știm amândouă că am
fost un fel de pacoste mai mică la casa voastră.
- Niciodată, zâmbi blând Claudia. Erai nonconformistă și imprevizibilă, asta e adevărat, iar uneori
eram foarte neliniștiți din cauza asta, dar o pacoste n-ai fost niciodată. Dimpotrivă, să știi că ne-ai
înveselit mereu. N-aș fi debutat în înalta societate dacă n-ai fi fost tu. N-aș fi mers niciodată la
Pompeia, și nici n-aș fi făcut cunoștință cu Lady Arbuthnott.
Claudia ezită.
- Și... nici nu l-aș fi cunoscut pe Peter Sheldrake.
- Ah, da. Domnul Sheldrake. Pare să te placă foarte mult, Claudia. Ce părere ai despre el?
Claudia își privi vârfurile pantofiorilor de satin, apoi o privi în ochi pe Augusta.
- Mă tem că mi se pare extrem de fermecător, Augusta, deși nu înțeleg de ce. De multe ori îmi face
niște complimente mult prea pasionale sau mă înfurie cu glumele lui. Dar sunt convinsă că, sub
chipul îndrăzneț pe care îl prezintă tuturor, este foarte inteligent. Cred că are și o parte serioasă pe
care caută cu tot dinadinsul să o ascundă.
- Nu mă îndoiesc. E totuși prieten bun cu Graystone. Mie îmi place domnul Sheldrake, Claudia. Mi-
a plăcut dintotdeauna. Cred că ar fi bun pentru tine, și tu ai fii potrivită pentru el. Are nevoie de o
cineva care să-l liniștească uneori.
Claudia zâmbi slab.
- Vrei să spui că teoria cu contrariile care se atrag e adevărată?
- Cu siguranță. Gândește-te la propria mea situație, spuse Augusta, strâmbând din nas. Nu cred că ai
găsi nicăieri două persoane mai puțin asemănătoare ca mine și ca Graystone.
- La prima vedere așa este, spuse Claudia, aruncându-i o privire întrebătoare. Ești fericită cu el,
draga mea?
Augusta ezită. Nu vroia să se lanseze într-o discuție complicată despre adevăratele ei sentimente
pentru Harry și pentru căsnicia lor. Era totul prea complex, prea nou, și tânjea încă pentru atât de
multe lucruri în orele întunecate dinaintea zorilor. Nu știa dacă Harry avea să-i dea vreodată toate
lucrurile de care avea nevoie, sau dacă avea să învețe vreodată să o iubească așa cum îl iubea și ea.
Și nici cât timp avea de gând să o mai studieze în tăcere ca să se convingă dacă era sau nu la fel de
puțin virtuoasă ca fostele contese de Graystone.
- Augusta?
- Am tot ce și-ar putea dori vreodată o femeie de la căsnicia ei, Claudia, zâmbi larg Augusta. Ce
altceva mi-ar mai trebui?
- E adevărat, desigur, spuse Claudia, încruntându-se gânditoare. Contele are tot ce i-ar trebui unui
soț.
Claudia făcu o pauză, apoi tuși delicat și adăugă timid:
- Mă întreb însă dacă ai avut ocazia să tragi anumite concluzii despre soți în general.
- Concluzii despre soți? Dumnezeule, Claudia. Vrei să spui că te interesează serios Sheldrake? Vă
gândiți la nuntă?
Era imposibil să o vadă pe Claudia roșind în semiîntuneric, dar fără îndoială că obrajii ei erau de
culoarea petalelor de trandafir acum.
- Nu am discutat de căsnicie și aș vrea ca domnul Sheldrake să vorbească întâi cu papa dacă
intenționează să-mi ceară mâna.
- Așa cum a făcut Graystone când m-a cerut pe mine? N-aș conta pe asta, râse încet Augusta.
Domnul Sheldrake nu ține cont așa de mult de vechile cutume. Cred că te-ar întreba pe tine mai
întâi. Apoi ar sta de vorbă cu tatăl tău.
- Chiar așa?
- Cu siguranță. În regulă atunci, vrei să-ți spun ce am observat la soțul meu ca femeie căsătorită,
asta mă întrebai?
- Da, presupun că asta vroiam să știu, recunoscu Claudia.
- Primul lucru pe care trebuie să-l știi când vine vorba de soți, spuse Augusta pe un ton academic,
este că ei preferă să creadă că sunt capii gospodăriei. Le place să trăiască cu iluzia că ei sunt
generalii și soțiile lui sunt căpitanii care le duc ordinele la îndeplinire, dacă înțelegi ce vreau să
spun.
- Înțeleg. Nu e enervant?
- Uneori, da. Fără îndoială. Și totuși, bărbații sunt uneori grei de cap și asta compensează puțin din
problemele pe care le cauzează impresia că ei conduc totul.
- Grei de cap, repetă șocată Augusta. Doar nu vorbești de Graystone? Este foarte inteligent și a citit
foarte multe cărți. Toată lumea știe asta.
Augusta dădu absentă dintr-o mână.
- Nu mă îndoiesc că este inteligent când vine vorba de anumite informații care țin de istorie, cum ar
fi data la care a avut loc Bătălia de la Actium. Dar trebuie să-ți spun că nu e mare lucru să-i lași
impresia soțului tău că el e capul gospodăriei și să organizezi în același timp totul exact așa cum
vrei. Nu e limpede atunci că bărbații sunt grei de cap?
- Cred că ai dreptate. Acum că mă gândesc mai bine, trebuie să recunosc că și eu am observat cât de
ușor e să mă descurc cu tatăl meu. E așa de preocupat de studiile lui că nici nu se obosește cu
treburile casei. Dar are impresia că el conduce totul.
- Cred că putem spune că e o tendință a bărbaților în general. Și am ajuns la concluzia că femeile nu
fac nimic ca să le schimbe impresia fiindcă bărbații sunt mult mai binevoitori dacă se cred șefi peste
toate lucrurile din casă.
- E o observație fascinantă, Augusta.
- Într-adevăr, nu-i așa? spuse entuziasmată Augusta. O altă trăsătură de caracter a unui bărbat
căsătorit este că nu prea știe ce se cuvine să facă o femeie și ce nu. Au tendința să-și facă prea multe
griji din cauza unui decolteu prea generos sau fiindcă soția a ieșit la plimbare fără nici un însoțitor
sau a cheltuit prea mult pe bonete.
- Augusta...
- De asemenea, aș sfătui orice femeie care vrea să se căsătorească să se gândească bine la o altă
caracteristică masculină pe care am descoperit-o. Odată ce un bărbat ajunge la o părere, va ține de
ea cu toată convingerea. Și asta îmi amintește de altceva: bărbaților le place să tragă imediat
concluzii. Atunci trebuie să...
- Ăă, Augusta...
Augusta își ignoră verișoara și continuă:
- Atunci trebuie să te străduiești să le demonstrezi că n-au dreptate. Știi, Claudia, dacă aș sfătui o
femeie ce să caute la un soț, i-aș spune să se intereseze de calitățile pe care le-ar căuta atunci când
cumpără un cal.
- Augusta.
Augusta ridică o mână înmănușată și începu să enumere cu glas limpede:
- Un arbore genealogic ireproșabil, dinți buni și brațe puternice. De evitat creaturile care au tendința
să muște sau să dea cu piciorul. De ignorat pe cele care au tendința să fie leneșă. De evitat pe cele
care sunt prea încăpățânate. Caii sunt oricum grei de cap și asta e de așteptat, dar dacă exagerează
înseamnă că sunt proști de-a binelea. Pe scurt, trebuie găsit un specimen care să fie disponibil și
care să se lase antrenat.
Claudia își acoperi gura cu mâinile. Avea privirea șocată, sau poate dorea foarte mult să râdă.
- Augusta, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te în spate.
Augusta avu dintr-o dată impresia că o paște un mare dezastru. Se întoarse încet și îi văzu pe Harry
și pe Peter Sheldrake la câțiva pași. Peter părea să se abțină din greu să nu râdă și el.
Harry, cu o mână rezemată neglijent de o creangă, avea o expresie de curiozitate politicoasă. Totuși,
în privirea lui se vedea o scânteie de bănuială.
- Bună seara, draga mea, spuse încet Harry. Te rog, continuă. Nu vrem să vă întrerupem discuția.
- Chiar deloc, spuse Augusta cu un aplomb comparabil cu cel al Cleopatrei când îl saluta pe Cezar.
Tocmai discutam despre calitățile pe care le-ar căuta cineva care vrea să cumpere un cal, nu-i așa,
Claudia?
- Da, spuse repede Claudia. Cai. Vorbeam despre cai. Augusta știe foarte multe despre asta. Îmi
spunea niște lucruri fascinante despre cum să ai grijă de ei.
- Augusta mă uimește mereu cu cât de multe lucruri știe despre subiectele cele mai neobișnuite,
încuviință Harry.
Apoi îi întinse brațul Augustei:
- Mi s-a spus că se va cânta un vals, madam. Îmi acorzi un dans?
Era un ordin, nu o rugăminte, iar Augusta îl recunoscu imediat. Fără să spună nimic, își așeză mâna
pe brațul lui Harry și îl lăsă să o conducă înapoi în casă.

15
- Iartă-mă, draga mea, dar chiar nu știam că te pricepi la cai atât de bine.
Spunând asta, Harry o luă de după talie pe Augusta și o atrase într-un vals.
În clipa următoare, Harry își dădu seama că soția lui îl însoțea în ringul de dans cu aceeași
senzualitate dulce, obedientă, pe care o avea și când erau în pat amândoi. Era ușoară, grațioasă și
atât de feminină aici, la fel ca și în dormitor. Brusc se simți cuprins de un val de dorință care
semăna atât de mult cu ceea ce simțea atunci când o vedea întinsă în pat, cu părul despletit și ochii
care îl chemau cu atâta pasiune.
În ultima vreme, lui Harry îi plăcea să danseze. Niciodată nu se obosise cu asta, ci o făcuse doar
fiindcă era un lucru pe care un bărbat din înalta societate trebuia să-l știe. Dar cu Augusta, lucrurile
stăteau cu totul altfel.
Atâtea lucruri erau diferite când venea vorba de Augusta.
- Harry, ești un ticălos că îți râzi de mine. Cât din ce am vorbit ai auzit?
Augusta îl privi printre gene, cu obrajii aprinși. Luminile candelabrului se reflectau în pietrele false
din colierul ei.
- Foarte mult, și ai spus niște lucruri foarte interesante. Intenționezi poate să scrii o carte despre cum
să te descurci cu soțul tău? întrebă Harry.
- Aș vrea eu să am talent la scris, se plânse Augusta. Toată lumea pe care o cunosc lucrează la un
manuscris sau altul. Gândește-te cât de practică ar fi o carte așa cum ai spus tu, Harry.
- Nu mă îndoiesc că ar fi un subiect practic, madam, dar mă îndoiesc sincer că ești destul de
calificată să scrii pentru asta.
Într-o clipă, Augusta îi aruncă o privire sfidătoare.
- Dacă vrei să știi, domnule, în cele câteva săptămâni cât am fost căsătoriți am învățat foarte multe
lucruri.
- Dar nu destule cât să scrii o carte, îi spuse Harry pe un ton pedantic. Nu, în nici un caz nu ai
învățat destul. Din câte am auzit, teoriile tale au câteva erori evidente și logica ta este mult prea
încurcată. Nu-ți fie teamă însă, o să te instruiesc cu mare plăcere până când vei știi tot ce trebuie să
știi, chiar dacă va fi nevoie de ani și ani de efort din partea mea.
Augusta îl privi nesigură, neștiind cum să răspundă unei remarci atât de scandaloase.
- Cât de frumos din partea ta, lordul meu. Îți jur că prea puțini profesori ar avea atâta răbdare cu
elevele lor.
- Ah, draga mea, sunt un om foarte răbdător. De obicei.
Harry se simți cuprins de un val de plăcere și o strânse și mai aproape. Își dorea să o ducă în
dormitorul de la etaj chiar acum, în clipa asta. Tânjea să-i transforme râsul în pasiune, apoi pasiunea
în râs.
- Vorbind de profesori, spuse Augusta, respirând greu după o piruetă îndrăzneață, ai observat cât de
bine se împacă mătușa ta și unchiul meu? De când s-au cunoscut nu-i mai poți despărți.
Harry privi spre celălalt capăt al sălii unde Clarissa, purtând o rochie superbă roșu-aprins și o
pălărie asortată, vorbea din nou despre felul în care tinerele domnișoare învățau istoria. Sir Thomas
asculta atent și încuviința interesat. Harry desluși o scânteie cu totul neacademică în privirea lui.
- Cred că ai reușit să reunești două spirite înrudite, draga mea, îi zâmbi Harry Augustei.
- Da, mă gândeam eu că sunt potriviți unul pentru celălalt. Acum, dacă și celălalt proiect al meu ar
fi încununat de succes, aș fi foarte mulțumită de petrecerea mea.
- Celălalt proiect? Despre ce proiect e vorba, madam?
Augusta îi aruncă un zâmbet clar superior.
- Am sentimentul că vei afla despre el în curând, lordul meu.
- Augusta, dacă plănuiești ceva, vreau să-mi spui imediat despre ce e vorba. Mă neliniștește gândul
că te-ai apucat de cine știe ce nebunie iarăși.
- De data asta e ceva destul de inofensiv, domnule.
- Nimic din ceea ce faci tu nu e inofensiv.
- Cât de drăguț din partea ta să spui asta, lordul meu.
Harry scoase un geamăt și o împinse pe Augusta pe balcon prin ușile franțuzești deschise.
- Harry? Unde mergem?
- Trebuie să vorbesc ceva cu tine, draga mea, și presupun că acum e un moment la fel de bun ca
oricând.
Harry se opri din dans, deși ultimele acorduri ale valsului se mai auzeau încă dinăuntru.
- Ce e, Graystone? S-a întâmplat ceva?
- Nu, nu s-a întâmplat nimic, o asigură Harry cu blândețe.
Apoi o luă de mână și o conduse în grădina umbrită, deloc încântat de ce trebuia să spună în
continuare.
- M-am hotărât să plec la Londra cu Sheldrake mâine dimineață și am vrut să-ți spun din seara asta.
- Te întorci în Londra? Fără mine? strigă scandalizată Augusta. Ce vrea să însemne asta, Graystone?
Nu poți să mă abandonezi aici, la țară. Nu suntem căsătoriți decât de o lună.
Harry știa că discuția avea să fie una dificilă.
- Vorbeam cu Sheldrake de poemul scris de fratele tău. Am făcut împreună un plan ca să dăm de
câțiva foști membri de la clubul Spada.
Augusta îl privi cu ochi mari în care se citea supărare, dar și teamă.
- Știam eu că e vorba de poemul ăla nenorocit. Știam eu. I-ai spus că Richard l-a scris? Harry, mi-ai
jurat că n-o să faci asta. Mi-ai dat cuvântul tău de onoare.
- La naiba, Augusta, te asigur că m-am ținut de cuvânt. Sheldrake nu știe cine a scris poemul și nici
cum l-am găsit. E obișnuit să lucreze pentru mine și e suficient de inteligent încât să nu mă
iscodească dacă îi spun că nu discut despre ceva.
- E obișnuit să lucreze pentru tine? răsuflă Augusta. Vrei să spui că Peter Sheldrake era unul din
agenții tăi?
Harry făcu o grimasă, dorindu-și să nu fi vorbit despre asta chiar acum. Problema era că, dacă
Augusta ar fi început să țipe la el în dormitorul conjugal, toți oaspeții din camerele alăturate ar fi
auzit-o. Cel puțin grădina era locul cel mai potrivit pentru o discuție care se putea transforma
oricând în ceartă.
- Da, și aș aprecia foarte mult dacă nu ai țipa chiar așa, madam. S-ar putea să mai fie și alții în
grădină. În plus, e o problemă privată. Nu vreau să se afle că Sheldrake a lucrat pentru mine. E clar?
- Da, desigur, spuse Augusta, încruntându-se la el. Îmi juri că nu i-ai spus de unde ai făcut rost de
poem?
- Ți-am dat deja cuvântul meu de onoare, madam, și nu vreau să te aud cum îmi pui onoarea la
îndoială, spuse rece Harry.
- Nu vrei? Cu atât mai rău pentru tine, lordul meu, dar cred că suntem chit când vine vorba de asta.
Și tu ai obiceiul să-mi pui onoarea la îndoială. Tot timpul mă privești din umbră, ca Nemesis.
- Ca ce?
Harry era uimit înainte să-și dea bine seama. Uneori, soția lui era mult mai isteață decât își dădea
seama.
- M-am auzit doar. Ca Nemesis. De parcă abia aștepți să-mi arăt lipsa de virtute. Mă simt de parcă
trebuie mereu să mă aștept la ziua în care va trebuit să-mi dovedesc virtutea.
- Augusta, nu e adevărat.
- Nu e? Atunci de ce trăiesc mereu cu gândul că sunt urmărită și judecată în fiecare zi? De ce, de
fiecare dată când merg în galeria cu portrete și le văd pe contesele care au fost înaintea mea, mi se
face frică la gândul că o să mă vezi și pe mine la fel? De ce mă simt ca Pompeia așteptându-l pe
Cezar să o renege din cauza unor zvonuri nici măcar dovedite?
Harry își privi șocat soția auzindu-i furia și tristețea din glas. O apucă de umerii dezgoliți.
- Augusta. N-am știut că gândești așa.
- Cum aș putea gândi altfel? Mă bați la cap că rochiile mele sunt prea decoltate. Îmi reproșezi că ies
să călăresc neînsoțită. Mă faci să-mi fie teamă că îi dau un exemplu prost fiicei tale...
- Ajunge, Augusta. Îți închipui prea multe. Asta ți se întâmplă când citești prea multe romane, draga
mea. Te-am avertizat că sunt o influență proastă. Liniștește-te imediat. Mai ai puțin și o să faci o
criză de isterie.
- Nu.
Augusta își strânse pumnii și respiră adânc, tremurat.
- Nu, n-o să fac o criză de isterie. Nu sunt așa de fragilă încât să leșin sau să-mi pierd capul în așa
hal din cauza unei probleme atât de neînsemnate. Sunt bine, Harry. Dar sunt foarte, foarte supărată.
- Asta e limpede. Și n-aș spune că problema e neînsemnată. Dar sunt sigur că exagerezi. De cât timp
te gândești la asta? De cât timp mă vezi pe mine ca pe un Cezar gata să o denunțe pe Pompeia?
- M-am simțit așa încă din prima zi, lordul meu, șopti Augusta. Știam că risc foarte mult
căsătorindu-mă cu tine. Eram conștientă de faptul că s-ar putea să nu mă iubești niciodată.
Harry o strânse de mână.
- Augusta, vorbim de încredere, nu de iubire.
- Dar felul de încredere pe care îl aștept de la tine trebuie să vină din iubire, Harry.
Harry o îndepărtă puțin pe Augusta și îi ridică bărbia cu degetul. O privi în ochii și îi văzu lacrimile
care stăteau să curgă, vrând să o liniștească, dar în același timp iritat că trebuia să facă asta. Deja îi
dăduse tot ce-i putea da unei femei. Dacă îi mai rămăsese ceva ce Augusta ar fi putut numi iubire,
atunci era închis undeva adânc, în mintea lui, iar acea ușă nu avea să fie niciodată deschisă.
- Augusta, țin la tine, te doresc și am mai multă încredere în tine decât am avut vreodată într-o
femeie. Ai tot ce ți-aș putea da ca soț. Nu îți e destul?
- Nu.
Augusta își trase mâna dintr-a lui, făcu un pas în spate și scoase o batistă micuță, dantelată, din
poșeta cu perle pe care o ținea. Își suflă nasul, apoi puse batista la loc.
- Dar e limpede că asta e tot ce îmi vei da. Până la urmă nici n-am de ce să mă plâng, nu-i așa?
Știam că e periculos să rămânem logodiți. Știam că risc foarte mult.
- Augusta, ești foarte sentimentală în seara asta. Nu-ți face bine.
- Doar fiindcă ție nu-ți plac sentimentele pasionale, lordul meu, nu înseamnă că nu-mi fac bine.
Ballingerii din Northumberland și-au trăit dintotdeauna emoțiile din plin.
Auzind-o vorbind din nou de strămoșii ei dispăruți cu care nici nu spera să se măsoare, Harry simți
dintr-o dată o furie oarbă. O luă din nou de umeri și o răsuci spre el.
- Augusta, dacă mai îndrăznești să-mi vorbești o singură dată de Ballingerii tăi, cred că o să fac ceva
foarte drastic și extrem de neplăcut. M-ai înțeles?
Augusta îl privi uimită, cu gura căscată. După o clipă își recăpătă controlul de sine și îi aruncă o
privire rebelă:
- Da, lordul meu.
Harry făcu un efort să se liniștească, mai dezamăgit de el însuși că se lăsase provocat decât pe
Augusta că îl provocase.
- Trebuie să mă înțelegi și tu, draga mea, spuse el sec. Uneori mă înfurii groaznic gândindu-mă că
nu voi reuși niciodată să mă ridic la standardele ilustrelor tale rude.
- Harry, nici nu știam că gândești așa.
- În marea parte a timpului nu gândesc așa, o asigură sincer Harry. Doar atunci când îmi spui ce te
nemulțumește la mine. Dar asta nu contează chiar deloc în clipa asta. Haide să ne întoarcem la ce
discutam înainte. Mă crezi când îți spun că Sheldrake nu știe de unde am poemul?
Augusta îl mai privi o clipă, apoi închise ochii cu o expresie înfrântă.
- Bineînțeles că te cred, lordul meu. Nu-ți pun cuvântul la îndoială. Chiar deloc. Dar de fiecare dată
când vorbesc despre Richard mă tulbură foarte mult. Uneori nu mai gândesc limpede.
Harry o îmbrățișă strâns și îi lipi fața de umărul lui.
- Știu asta prea bine, draga mea. Iartă-mă, Augusta, dar trebuie să fiu sincer cu tine. Cred că ar fi cel
mai bine pentru noi toți dacă l-ai lăsa pe fratele tău în trecut, acolo unde îi e locul, și nu ți-ai mai
face griji de ce a făcut sau nu acum doi ani.
- Cred că mi-ai ținut deja o predică despre asta o dată sau de două ori, murmură Augusta, cu nasul
în jacheta lui. Devine din ce în ce mai plictisitor.
- Foarte bine, spuse blând Harry. Și totuși, încă vreau să aflu răspunsul la întrebările pe care mi le-a
ridicat acel poem. Eu și Sheldrake putem rezolva mult mai multe lucruri împreună decât fiecare
separat. Trebuie să facem cercetări prin tot orașul. E vorba de eficiență, Augusta. De-asta mă întorc
în Londra mâine dimineață.
Augusta își ridică privirea.
- În regulă. Înțeleg cât de importantă e eficiența. Întoarce-te în Londra, dacă vrei neapărat.
Harry se simți cuprins de un val de ușurare. Augusta avea să accepte totuși inevitabilul. Zâmbi
încet, foarte mulțumit.
- Așa trebuie să-i răspundă soțului o soție ascultătoare. Felicitări, iubita mea.
- Ah, pe naiba. Nu m-ai lăsat să termin, Harry. Poți să te întorci în Londra mâine-dimineață, dar eu
și Meredith te vom însoți.
- În nici un caz.
Harry se gândi frenetic, apoi spuse:
- Sezonul s-a încheiat. Te-ai plictisi.
- Nici vorbă. Ar fi o excursie din care fiica ta ar avea multe de învățat, spuse neimpresionată
Augusta. O să o scot la plimbare prin oraș și o să-i arăt tot ce e de văzut. O să vizităm librăriile și
grădinile Vauxhall și muzeul. O să ne distrăm.
- Augusta, eu merg cu treburi în Londra.
- Nu există nici un motiv logic să nu-ți combini treburile cu educația fiicei tale, Graystone. Totul de
dragul eficienței, desigur.
- La naiba, Augusta, nu o să am timp să am grijă de tine și de Meredith în oraș.
Augusta zâmbi foarte hotărâtă:
- Nici nu vrem să ne ții de urât. Eu și Meredith putem foarte bine să ne descurcăm și singure.
- Mi-e teamă să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă te-aș lăsa singură prin Londra cu o fetiță de nouă
ani care a crescut la țară. Nu admit așa ceva și cu asta basta. Acum haide să ne întoarcem la oaspeții
tăi.
Fără să aștepte vreun răspuns și simțindu-se destul de îngrijorat la gândul a ceea ce i-ar fi putut
spune Augusta, Harry o luă de braț și se îndreptară din nou spre casă.
Augusta nu spuse nimic, lăsându-se pur și simplu condusă spre lumini și muzică și râsete. De fapt
era neobișnuit de tăcută. Harry se așteptase la mai multe proteste, lacrimi și o serie de argumente
sentimentale în stilul unui Ballinger din Northumberland. În schimb însă, Augusta îl trata cu un soi
de tăcere misterioasă.
Harry își spuse că Augusta își dăduse în sfârșit seama că vorbea serios. Se liniști la gândul că soția
lui începuse să se obișnuiască cu ideea că, atunci când Harry Graystone dădea un ordin în propria
lui casă, avea pretenția să fie ascultat. Fără îndoială că era șocată din cauza asta fiindcă fusese atât
de indulgent cu ea până acum.
Era păcat că Augustei nu-i plăcea situația, dar așa era cel mai bine. Harry știa cât de ocupat urma să
fie în Londra. N-ar fi avut timp să le însoțească pe Augusta și Meredith prin oraș și nu-i plăcea
câtuși de puțin gândul că Augusta ar fi putut mers singură la cine știe ce atracții. Mai ales atracții de
seară.
Comportamentul Augustei era cel mai periculos noaptea, din câte observase Harry. În mintea lui
începură să se înfiripe scenarii mult prea vii: Augusta făcând vizite de noapte la bibliotecile pentru
gentlemani; Augusta purtând pantaloni și încercând să spargă încuietoarea unui birou care nu era al
ei; Augusta dansând cu ticăloși ca Lovejoy; Augusta pierzând prea mulți bani la cărți; Augusta într-
o trăsură întunecată, tremurând de pasiune.
Era destul cât să-l facă pe un soț inteligent și precaut cât se poate de îngrijorat.
Harry tocmai încerca să se îmbărbăteze cu gândul că nu avea de ce să-și facă probleme când vârful
cizmei lui întâlni ceva moale în iarbă. Își coborî privirea și descoperi o mânușă bărbătească.
- Ce naiba? Cred că unul din oaspeții noștri o să caute asta, Augusta, spuse Harry, ridicând mânușa.
Apoi însă Harry descoperi o cizmă în tufișuri, iar lângă era era un pantof de satin de un albastru pal.
- Ah, și totuși poate știe exact unde a pierdut-o.
- Ce e, Harry?
Augusta se întoarse să vadă ce se întâmplase, apoi își stăpâni un chicotit văzând cizma și pantoful.
Începu să zâmbească.
Peter Sheldrake înjură calm și ieși din tufișuri, ținând-o încă strâns pe Claudia, a cărei față se
înroșise cu totul. Claudia se străduia din răsputeri să-și tragă mâneca rochiei înapoi pe umăr.
- Cred că aia e mănușa mea, Graystone.
Spunând asta, Sheldrake întinse mâna cu un zâmbet jalnic.
- Mă gândeam eu, spuse Harry, dându-i înapoi mănușa.
- Dacă tot ai găsit-o, poți fi primul care află că domnișoara Ballinger tocmai a acceptat să-mi fie
logodnică, spuse Sheldrake cu o privire spre Claudia, care încă era stânjenită.
Apoi își puse mănușa și adăugă:
- O să stau de vorbă cu tatăl ei înainte să plecăm spre Londra mâine-dimineață.
Augusta țipă încântată și își îmbrățișă verișoara.
- Ah, Claudia, e minunat!
- Mulțumesc, reuși să spună Claudia, care încă se mai străduia să-și aranjeze rochia. Sper că tata va
fi de acord.
Augusta se trase un pas înapoi, zâmbind satisfăcută.
- Bineînțeles că va fi de acord. Știu că domnul Sheldrake va fi potrivit pentru tine. Am știut-o de la
început.
Harry o privi fix, amintindu-și ceva ce-i spusese înainte de vals.
- Ăsta era planul de care îmi spuneai, draga mea?
- Bineînțeles că da. Știam că domnul Sheldrake și Claudia ar fi un cuplu perfect. Și gândește-te cât
de practică e căsnicia lor din punctul de vedere al verișoarei mele, domnule.
- Practică? întrebă Harry, ridicând din sprâncene.
Augusta zâmbi puțin prea larg.
- Desigur. Claudia se alege cu un soț chipeș și galant și, în același timp, și cu un valet priceput.
O clipă se lăsă o tăcere înghețată, apoi Harry îl auzi pe Sheldrake mormăind ceva când își dădu
seama ce vroia să spună de fapt Augusta. Harry clătină din cap, uimit fără să vrea de istețimea soției
sale.
- Te felicit, draga mea, spuse el sec. Sheldrake a reușit să prostească o grămadă de lume cu rolul lui
de valet.
Claudia făcu ochi mari.
- Scruggs.
Apoi se întoarse spre viitorul ei soț:
- Tu ești valetul de la Pompeia. Știam eu că te cunosc de undeva. Cum îndrăznești să mă păcălești în
asemenea hal, Peter Sheldrake! Ce șmecherie murdară! Ar trebui să-ți fie rușine, domnule.
Peter făcu o grimasă și îi aruncă Augustei o privire mohorâtă.
- Claudia, draga mea, făceam pe valetul doar ca să-mi ajut o veche prietenă.
- Ai fi putut să-mi spui cine erai. Când mă gândesc de câte ori te-ai purtat ca un nesimțit cu mine
când erai deghizat în Scruggs îmi vine să te strâng de gât!
Claudia își îndreptă umerii.
- Dă-mi voie să-ți spun, domnule, continuă ea, nu sunt sigură că vreau să fiu logodită cu un
gentleman atât de necioplit.
- Claudia, fii rezonabilă. Nu era decât un joc nevinovat.
- Îmi datorezi o scuză din inimă, domnule Sheldrake, se răsti Claudia. Vreau să te pui în genunchi și
să-ți ceri scuze. În genunchi, ai înțeles?
Claudia își strânse poalele și fugi înapoi spre casă.
Peter se întoarse spre Augusta, care își stăpânea cu greu râsul.
- Ei bine, madam, sper că ești mulțumită de ce-ai făcut. Se pare că ai reușit să-mi rupi logodna
înainte să înceapă.
- Chiar deloc, domnule Sheldrake. Va trebui doar să te străduiești un pic mai mult. Verișoara mea
chiar merită scuze, apropo. Nici eu nu sunt încântată de ce-ai făcut. Când mă gândesc câte griji îmi
făceam când mi te plângeai de reumatism chiar mă enervez.
Peter își stăpâni încă o înjurătură.
- Deci asta a fost răzbunarea ta.
Harry își încrucișă brațele, amuzat de discuție.
- Poți să-mi spui când ți-ai dat prima oară seama că eu eram Scruggs? mârâi Peter.
Augusta zâmbi răutăcioasă.
- În noaptea în care am mers cu trăsura prin Londra o oră înainte să ne întoarcem la Lady
Arbuthnott, desigur. Ți-am recunoscut vocea când ai încercat să-i spui lui Harry că nu e o idee prea
bună.
- Din moment ce sunteți fericiți împreună, madam, cred că tu ar trebui să-mi mulțumești că am făcut
pe vizitiul atunci, răspunse Sheldrake. Ar trebui să-mi fii recunoscătoare, nu să vrei să te răzbuni pe
mine.
- Depinde, spuse Augusta.
- Chiar așa? Atunci lasă-mă să-ți spun...
- Destul, îi întrerupse grăbit Harry, dându-și seama că nu-i plăcea încotro se îndrepta discuția.
Ultimul lucru de care avea nevoie acum era ca Augusta să-și aducă aminte cum fusese obligată să se
căsătorească atât de repede fiindcă ea și Harry făcuseră dragoste în trăsura lui Sally în acea seară.
Avea destule probleme fără să-și mai bată capul și cu asta, fiindcă Augusta ar fi folosit-o împotriva
lui cu siguranță.
- Parcă sunteți copii mici, amândoi, spuse el. Avem oaspeți de care trebuie să ne ocupăm.
Peter murmură ceva întunecat în barbă.
- Presupun că trebuie să mă gândesc la scuzele de rigoare. Chiar crezi că Claudia vrea să mă pun în
genunchi în fața ei?
- Categoric, îl asigură Augusta.
Brusc, Peter zâmbi.
- Dintotdeauna am știut că se ascunde ceva în spatele chipului ei angelic.
- Dar bineînțeles, spuse Augusta. Claudia nu e din Northumberland, dar e tot o Ballinger.
Peste câteva ore, când conacul fu cuprins în sfârșit de liniște și întuneric, Harry se așeză într-un
fotoliu în dormitor și se gândi la motivul adevărat pentru care nu vroia să o ia pe Augusta la Londra.
Îi era teamă.
Îi era teamă că Augusta ar putea să-și găsească iarăși în Londra prieteni la fel de zăpăciți, care să o
încurajeze în cine știe ce aventură nebunească.
Îi era teamă că, deși Sezonul se încheiase, Augusta ar putea să înceapă să facă din nou lucrurile care
îi plăcuseră atât de mult înainte să se căsătorească.
Îi era teamă că Augusta ar putea găsi în Londra un bărbat care să fie mult mai potrivit pentru o
descendentă a mult prea aventurosului clan Ballinger din Northumberland decât bărbatul cu care se
căsătorise.
Și îi era teamă că, în Londra, Augusta ar putea întâlni un bărbat căruia să-i dăruiască inima ei cu
adevărat.
Și totuși, Harry știa că indiferent dacă s-ar fi întâmplat așa ceva sau nu, Augusta avea să-și respecte
jurămintele de nuntă indiferent ce se întâmpla. Și asta pentru că era o femeie de onoare.
Harry își dădu seama că acum avea tot ce credea că își dorește de la început. Avea o femeie care
avea să-i fie loială din onoare, chiar dacă ar putea să-și dăruiască inima altcuiva.
Da, avea parte de loialitatea ei absolută și de trupul ei minunat. Dar asta nu mai era destul.
Nu mai era destul.
Harry privi afară, în noapte, și deschise cu grijă ușa dinăuntrul său pe care o ținuse închisă atâta
vreme. Preț de o clipă, înfruntă întunericul înfometat, arzând și plin de disperare. Trânti imediat ușa,
simțind că înțelege ceva ce nu mai vrusese să recunoască până acum. Pentru prima oară, Harry își
dădu seama că vrea să aibă și inima Augustei cea sălbatică și plină de pasiune, nu doar loialitatea ei.
- Harry?
Harry întoarse capul. Ușa dintre dormitorul lui și cel al Augustei era deschisă. Augusta stătea în
prag, dulce și atrăgătoare în cămașa ei de noapte din muselină albă.
- Ce e, Augusta?
Augusta păși în cameră, cu poalele cămășii de noapte fluturând în urma ei.
- Îmi pare rău că am făcut atâta scandal mai devreme, când mi-ai spus că trebuie să pleci la Londra.
Înțeleg că te temi că eu și Meredith ți-am îngrădi libertatea în oraș. Poate că ai dreptate. Dacă ți-ai
face mereu griji pentru noi, n-ai mai putea lucra la fel de eficient. Nu vreau asta. Știu cât de mult
contează pentru tine să-l găsești pe Păianjen.
Harry zâmbi ușor și întinse o mână:
- Nu e la fel de important ca anumite alte lucruri din viața mea. Vino aici, Augusta.
Augusta își lăsă mâna într-a lui, iar Harry o trase în poală, ținând-o la piept. Parfumul ei era cald,
feminin și foarte, foarte tentant. Harry își simți erecția trezindu-se la viață.
Augusta se zbătu puțin simțindu-l.
- Las-o baltă dacă vrei să pleci dimineața devreme, Harry, râse ea.
- M-am răzgândit.
- Nu mai pleci mâine la Londra?
Harry îi îmboldi umărul cu bărbia, încântat de cât de moale și vulnerabil era acel loc.
- Nu. O să-i spun lui Sheldrake să înceapă el investigația. Eu, tu și Meredith vom pleca poimâine.
Cred că veți avea nevoie de cel puțin o zi ca să vă faceți bagajele.
Augusta se lăsă pe spate ca să-i cerceteze chipul.
- Harry, ne iei și pe noi cu tine?
- Aveai dreptate, draga mea. Poemul lui Richard îți aparține și meriți să fii aproape cât timp eu și
Sheldrake ne ocupăm cu investigația. Și, ca să fiu sincer, nu vreau să-mi petrec atâtea nopți de unul
singur. M-am obișnuit să te am lângă mine în pat.
- Deci mă iei pe post de pătură? întrebă Augusta, cu ochii scânteind.
- Asta și alte lucruri.
Augusta îl îmbrățișă fericită.
- Ah, Harry, n-o să-ți pară rău, îți jur. O să fiu model de perfecțiune, un monument de soție
virtuoasă. Mă voi comporta cu toată decența de care sunt în stare. O să am mare grijă de Meredith și
o să mă asigur că nu pățește nimic. Nu vom lua parte decât la evenimente educaționale. O să...
- Liniște, draga mea. Nu-mi fă atâtea promisiuni.
Harry îi înconjură gâtul cu brațele și îi trase buzele peste ale lui, iar cuvintele ei încetară.
Augusta oftă încet și se cuibări la pieptul lui, iar mâna ei se strecură prin deschizătura halatului pe
care îl purta el.
Harry își plimbă palma în sus pe piciorul ei, pe sub tivul cămășii de noapte, iar când o simți
tremurând drept răspuns atingerea lui deveni mai ușoară, mai seducătoare, pe măsură ce îi explora
trupul. Nu trecu mult și Harry începu să-i simtă umezeala.
- Ești atât de dulce, spuse el, cu buzele aproape lipite de sânul ei.
O simți pe Augusta tremurând din nou și îi încercă acel loc cu degetele, iar ea se strânse
nerăbdătoare în jurul lui. Încet, cu grijă, Harry își trase degetele afară și îi ridică poalele cămășii de
noapte până în talie.
Apoi își deschise cordonul halatului, iar erecția lui ieși la vedere. Îi despărți șoldurile Augustei și o
ridică astfel încât să stea deasupra lui.
- Harry? Ce faci?
Augusta suspină ușor.
- Vai de mine. Harry. Aici?
- Da, draga mea. Primește-mă. O Doamne, da.
Căldura ei moale, umedă, îl cuprinse cu totul când o pătrunse. Harry îi luă fesele în mâini, strângând
încet.
Simțea degetele Augustei strângându-i umerii și, nu după mult timp, amândoi își găsiră ritmul.
Augusta își lăsă capul pe spate, cu părul atârnându-i.
Apoi, Harry simți primii ei fiori din adâncuri și se lăsă cuprins și el de focul pasiunii. Se abandonă
cu totul și, pentru o clipă, se simți peste măsură de mulțumit că – cel puțin când venea vorba de asta
– era la fel de sălbatic și de aventuros ca orice Ballinger din Northumberland.

16
Patru zile mai târziu, când Augusta, Meredith și un însoțitor ajunseră la casa lui Lady Arbuthnott
din Londra, descoperiră că menajerul ei era cel care făcea primirile acum. Scruggs nu se vedea pe
nicăieri.
- Domnul Scruggs nu se simte bine, doamnă, îi explică menajerul când Augusta întrebă ce se
întâmplase. Sau cel puțin așa mi s-a spus. N-o să mai vină o vreme, probabil.
Augusta își stăpâni un zâmbet, știind prea bine că Harry îl ținea ocupat pe Peter majoritatea
timpului, iar Claudiei nu-i plăcea jocul de-a valetul al noului ei logodnic. Așa că bietul Peter nu mai
avea când să-și pună costumul și mustățile false.
Menajerul închise ușa după Augusta și Meredith și continuă:
- Dar oricum nu ne puteam baza pe el, așa că nu cred că o să conteze prea mult.
Îi aruncă o privire curioasă lui Meredith:
- Amândouă vreți să o vizitați pe Lady Arbuthnott? Sau vreți să o duc pe domnișoara la bucătărie ca
să servească o gustare?
Meredith îi aruncă o privire neliniștită Augustei, întrebând-o din priviri dacă avea să i se refuze
vizita la club pe care o aștepta de atâta vreme.
- Meredith rămâne cu mine, spuse Augusta, iar menajerul deschise ușa salonului.
- Cum vreți, madam.
Augusta intră prima.
- Am ajuns, Meredith, spuse ea. Bine ai venit la clubul meu.
Pompeia era destul de aglomerat în acea după-amiază, deși Sezonul se încheiase. Augusta își salută
prietenele și se opri să stea de vorbă cu câteva dintre ele, îndreptându-se încet spre locul unde stătea
Lady Arbuthnott.
Rosalind Morrissey se opri în mijlocul unei conversații și îi zâmbi lui Meredith.
- Văd că membrele de la Pompeia devin tot mai tinere pe zi ce trece, spuse ea.
Meredith se înroși și o privi întrebătoare pe Augusta.
- Nu vreau să trec cu vederea nici o ocazie de a-i arăta lucruri noi și educative unei domnișoare,
spuse Augusta. Dă-mi voie să ți-o prezint pe noua mea fiică. Ea este oaspetele meu astăzi.
După o conversație scurtă, Augusta și Meredith merseră mai departe.
Meredith privea în jur cu ochi mari, observând fiecare detaliu, de la tablourile de pe pereți la ziarele
împrăștiate pe mese.
- Așa sunt și cluburile lui papa?
- Sunt foarte asemănătoare, din câte am reușit să ne dăm seama, șopti Augusta. Doar că sunt pentru
gentlemeni și nu pentru doamne. Mizele de la mesele noastre de joc nu sunt atât de ridicate ca cele
din cluburile de pe St. James, desigur, dar în afară de asta și de câteva alte detalii, cred că am reușit
să creăm o atmosferă asemănătoare.
- Îmi plac foarte mult tablourile, spuse Meredith. Mai ales cel de-acolo.
Augusta îi urmări privirea.
- Ea e Hypatia, o cărturăreasă renumită din Alexandria. A scris cărți despre matematică și
astronomie.
Meredith reținu informația, apoi spuse:
- Poate și eu o să scriu o carte cândva.
- Poate că da.
În acea clipă, Augusta privi spre celălalt capăt al salonului și o văzu pe Sally întorcându-se spre ea.
Un val de tristețe îi strivi entuziasmul pe care îl simțise până acum la gândul că avea să-și vadă din
nou vechea prietenă.
Era limpede că starea lui Sally se înrăutățise și mai mult în ultima lună. Se îmbrăcase cu mare grijă,
ca de obicei. Dar rochia elegantă nu putea să-i ascundă pielea palidă, transparentă, trupul fragil sau
expresia stoică cu care Sally înfrunta în fiecare zi durerea. Era aproape prea mult pentru Augusta.
Vroia să plângă, dar știa că asta n-ar fi făcut decât să o supere pe Sally.
Așa că Augusta alergă și își îmbrățișă blând prietena.
- Ah, Sally, cât mă bucur să te văd din nou. Eram atât de îngrijorată pentru tine.
- După cum vezi, tot aici sunt, spuse Sally cu o voce surprinzător de fermă. Și sunt mai ocupată ca
niciodată să-l ajut pe soțul tău cel tiran. Graystone a fost așa dintotdeauna.
- Îl ajuți pe Graystone? Și tu? mormăi Augusta, dându-și seama ce însemna asta. Ar fi trebuit să-mi
dau seama că și tu făceai parte din...
Augusta se întrerupse, amintindu-și de Meredith.
Sally chicoti slab, dar era limpede că se distra de minune.
- Desigur, draga mea. Știai doar de trecutul meu sordid, nu-i așa? Acum prezintă-mi-o pe această
domnișoară încântătoare care e cu tine. Fiica lui Graystone, da?
- Într-adevăr.
Augusta făcu prezentările și Meredith făcu o reverență.
- Seamănă leit cu tatăl ei, spuse afectuoasă Sally. Are aceeași privire inteligentă și chiar zâmbește la
fel ca el. Cât de drăguț. Meredith, fugi și servește-te cu niște prăjituri de la bufet.
- Mulțumesc, Lady Arbuthnott.
Sally o urmări pe Meredith îndepărtându-se spre bufetul de la celălalt capăt al salonului, apoi se
întoarse încet înapoi spre Augusta și spuse:
- E o fetiță fermecătoare.
Augusta se așeză și ea.
- Și e la fel de deșteaptă ca și tatăl ei. Mi-a spus că s-ar putea să scrie o carte.
- Probabil că o să scrie. Știindu-l pe Graystone, îmi închipui că Meredith învață foarte multe lucruri.
Îmi e groază să mă gândesc.
- Nu-ți fie teamă, Sally, râse Augusta. Am avut grijă ca Meredith să învețe și lucruri mai puțin
serioase. Am început să îi arăt cum să picteze cu acuarele și ce romane să citească, iar guvernanta ei
mă ajută învățând-o un fel de istorie pe care n-o să-l găsească niciodată în volumele tatălui ei.
Sally râse și ea.
- Ah, draga mea Augusta, știam eu că ești persoana potrivită pentru Graystone. Cred că și el știa
asta pe undeva, altfel nu ți-ar fi pus niciodată numele în capul listei lui.
- În capul listei, spui? Dintotdeauna am crezut că sunt la coadă. Ca un fel de notă a autorului.
Augusta își turnă puțin ceai și îi umplu și ceașca lui Sally. Punând ceainicul la loc, observă
borcănașul de medicamente așezat pe masă, lângă fotoliul lui Sally.
Când Augusta plecase din oraș, Sally își cerea încă medicamentele doar atunci când avea nevoie de
ele. Acum părea să le țină mereu aproape.
- N-ai fost niciodată doar asta, ba dimpotrivă. După ce te-a cunoscut, Graystone se gândea la tine zi
și noapte.
- Ca o erupție de rubeolă sau o cicatrice pe care trebuie s-o scarpini mereu?
Sally râse din nou.
- Te subapreciezi, draga mea. Apropo, trebuie să mă plâng de un lucru: din cauza ta am pierdut un
valet excelent.
- Nu da vina pe mine. Verișoara mea l-a forțat pe bietul Scruggs să-și dea demisia.
- Așa mi s-a spus și mie, zâmbi Sally. Am văzut anunțul logodnei lor în ziarele de ieri dimineață.
Cred că vor face casă bună.
- Și unchiul Thomas era mulțumit.
- Da. Sheldrake e puțin cam necioplit, dar dintotdeauna am bănuit că abia așteaptă să fie îndrumat
pe calea cea bună. De când s-a întors de pe continent bântuie Londra în căutarea a ceva de făcut.
Cred că după ce se căsătorește și începe să se ocupe de afacerile tatălui său o să fie mult mai bine.
- Și eu sunt de aceeași părere, fu de acord Augusta.
- Ești foarte isteață, draga mea Augusta.
Sally se întinse spre medicament. Deschise borcănașul și puse două picături în ceai, apoi o văzu pe
Augusta privind-o trist și zâmbi:
- Iartă-mă, Augusta. După cum știi, mă simt ceva mai rău în ultima vreme.
Augusta îi atinse mâna.
- Sally, pot să fac ceva pentru tine? Orice?
- Nu, draga mea, din păcate voi fi obligată să mă descurc singură cu asta și pe mai departe.
Cu asta, Sally privi gânditoare spre borcănaș.
- Sally?
- Liniștește-te, draga mea, deocamdată n-o să fac nimic drastic. Sunt mult prea ocupată căutând
informațiile despre clubul Spada pe care le vrea Graystone. Dumnezeu știe cât de mult îmi plăcea să
fac asta. Am luat legătura cu prieteni cu care nu mai vorbisem de doi ani de zile. E uimitor câți
dintre ei își caută încă de lucru.
Augusta se lăsă încet pe spate în scaunul ei. Privi spre Meredith, care se oprise la o masă de scris și
se uita la ceva ce îi arăta Cassandra Padbury. Probabil că era vorba de ultimul ei poem epic, se
gândi Augusta.
- Soțul meu e foarte hotărât să afle ce vrea să știe, murmură Augusta spre Sally.
- Da. Graystone a fost dintotdeauna un om foarte hotărât. Și vrea cu tot dinadinsul să-l prindă pe
Păianjen. E interesantă legătura cu vechiul club Spada. Dacă mă gândesc mai bine, e destul de logic.
- Ce știi despre club?
Sally ridică elegant din umeri:
- Nu prea multe. Știu că n-a rezistat prea mult. Era un loc potrivit pentru ofițerii tineri, care se
credeau îndrăzneți și chipeși și căutau un loc care să se potrivească cu imaginea pe care și-o
făcuseră despre ei. La nici un an după ce a fost deschis clubul, clădirea a ars și așa s-a terminat
totul. Încă n-am reușit să aflu numele vreunui membru, dar cred că am reușit să dau de un fost
angajat. Poate el îmi va spune niște nume.
Deși era îngrijorată de ce ar fi putut afla Harry la capătul cercetărilor, Augusta era fascinată acum.
- Cât de interesant. Ai vorbit cu el?
- Nu încă, dar sper să ne vedem în curând. Se fac niște aranjamente.
Sally îi aruncă Augustei o privire prelungă, pătrunzătoare.
- Ai și tu un interes în cercetările lui Graystone, nu-i așa?
- Mă interesează, da. Știu cât de important e pentru el, spuse evaziv Augusta.
- Înțeleg.
Sally rămase tăcută o clipă, apoi păru să ajungă la o decizie.
- Augusta, draga mea, știi că avem o carte de pariuri aici, la Pompeia, care rămâne deschisă
întotdeauna la ultima pagină?
- Da. Ce-i cu ea?
- Dacă o vezi vreodată închisă, vreau să o duci la Graystone. Și să te asiguri că o deschide.
Augusta o privi uimită.
- Sally, ce vrei să spui cu asta?
- Știu că ți se pare ceva foarte misterios și melodramatic, draga mea, dar nici vorbă de așa ceva. E
doar o măsură de precauție. Promite-mi doar că ai grijă să ajungă cartea la Graystone în cazul în
care se întâmplă ceva neașteptat.
- Îți promit. Dar, Sally, îmi spui și despre ce e vorba?
- Nu încă, draga mea. Nu încă. Graystone știe că prefer să-mi verific întotdeauna informațiile
înainte să i le comunic și lui. Harry se supără foarte mult când primește informații neconfirmate.
Soțului tău nu-i plac deloc greșelile, spuse Sally, zâmbind la ceva ce își amintise. Întreabă-l doar pe
bunul tău prieten Scruggs. N-o să uit niciodată seara în care s-a încurcat cu soția unui ofițer francez
și... ah, dar e o poveste veche.
- Înțeleg.
Augusta sorbi din ceai în tăcere, simțindu-se din nou de parcă privea o cameră caldă și îmbietoare
de partea cealaltă a ferestrei. Știa că nu avea să-și găsească niciodată locul în prietenia intimă dintre
Sally, Harry și Peter.
Era un sentiment pe care îl știa prea bine. Tânjise de multe ori după asta de când murise fratele ei.
Se gândi că ar fi trebuit să se obișnuiască până acum.
De câteva ori, în scurtul timp care trecuse de când se căsătorise cu Harry, Augusta crezuse că
sentimentul de a nu aparține unei familii adevărate începuse în fârșit să dispară odată pentru
totdeauna. Meredith părea să fi început să o accepte în sfârșit, iar Harry o făcea să se simtă dorită cu
pasiune, cel puțin pentru trupul ei.
Dar Augusta știa că vroia mult mai mult decât ce i se oferea. Vroia să fie și ea o parte importantă
din viața lui Harry, așa cum erau Sally și Peter. Vroia să-i fie prietenă și confidentă soțului ei, nu
doar soție.
- Sunteți ca niște rude într-un fel, nu-i așa? întrebă încet Augusta după o clipă.
Sally deschise ochii mirată.
- Nu m-am gândit la asta, dar poate că ai dreptate. Graystone, Peter și cu mine am fost dintotdeauna
foarte diferiți, dar am fost obligați să luăm parte la câteva aventuri periculoase împreună. Și de
multe ori viețile noastre au depins unul de altul. Astfel de aventuri te apropie de cei cu care le
împărtășești, nu-i așa?
- Da, cred că da.
Harry era așezat la biroul lui, în bibliotecă, atunci când zgomotele din hol îi dădură de veste în
sfârșit că soția și fiica lui se întorseseră. Era și timpul, se gândi el mohorât.
Augusta nu se întorsese în oraș decât de două zile, dar deja se plimba peste tot împreună cu
Meredith. Acum o oră, când ajunsese acasă, nimeni nu-i putuse spune sigur lui Harry unde
plecaseră amândouă. Craddock, valetul, bănuia că Augusta o dusese pe Meredith la Muzeul
Britanic.
Dar Harry știa că nu e așa. Nimeni nu putea ști ce fel de distracții i se păreau potrivite Augustei
pentru o fetiță de nouă ani, dar Harry nu credea nici o clipă că soția și fiica lui își petrecuseră ziua la
muzeu.
Se ridică în picioare și merse la ușă. Meredith, care mai purta încă boneta ei nouă, roz, îl văzu
imediat. Alergă spre el, cu șnururile de la bonetă fluturând. Ochii ei străluceau de încântare, lucru
care nu se întâmpla decât arareori.
- Papa, papa, n-o să ghicești niciodată unde am fost.
Harry aruncă o privire severă spre Augusta, care tocmai își scotea o pălărie cu un bor mare,
seducător și înconjurat de flori uriașe roșii și aurii. Augusta zâmbi nevinovată. Harry se aplecă din
nou spre Meredith:
- Dacă nu reușesc să ghicesc trebuie să-mi spui.
- La un club pentru gentlemeni, Papa.
- La ce?
- Augusta mi-a spus că e exact ca al vostru, papa, doar că e pentru doamne. A fost atât de interesant.
Toate doamnele au fost foarte drăguțe cu mine și mi-au vorbit despre tot felul de lucruri. Erau și
scriitoare acolo. Una dintre ele scria despre amazoane. Nu-i așa că e fascinant?
- Categoric.
Harry îi aruncă o privire furioasă soției lui, dar Augusta îl ignoră.
Meredith nu observă asta și vorbi în continuare despre ce se întâmplase în acea după-amiază:
- Și am văzut tablouri cu doamne renumite din istorie pe pereți. Și am făcut cunoștință cu Lady
Arbuthnott, care a spus că pot să mănânc câte prăjituri vreau.
- Se pare că ai avut parte de o adevărată aventură, Meredith. Cred că ești foarte obosită.
- O, nu, papa, nu sunt obosită chiar deloc.
- Și totuși, doamna Biggsley te va duce sus în dormitor acum. Vreau să stau de vorbă cu mama ta.
- Da, papa.
Ascultătoare ca întotdeauna, dar încă entuziasmată, Meredith se lăsă condusă în dormitor de
menajeră.
Harry se încruntă la Augusta.
- Te rog să vii în bibliotecă, madam. Trebuie să stăm de vorbă.
- Da, lordul meu. S-a întâmplat ceva?
- Vreau să vorbim între patru ochi, madam.
- Vai de mine, iarăși te-am supărat cu ceva?
Augusta o luă înainte și se așeză de partea cealaltă a biroului, iar Harry își luă locul. Apoi rămase
tăcut, cu coatele așezate pe suprafața de lemn lustruit, lăsând-o intenționat pe Augusta să simtă
liniștea grea.
- Serios, lordul meu, nu-mi place când te încrunți la mine așa. Mă face să mă simt foarte neplăcut.
De ce nu-mi spui pur și simplu la ce te gândești?
Vorbind, Augusta începu să-și scoată mânușile.
- Mă gândesc, madam, că n-aveai de ce să-mi duci copilul la Pompeia.
Augusta se pregăti imediat de luptă.
- Sper că nu te deranjează că am fost să o vizitez pe Lady Arbuthnott.
- Știi și tu, bănuiesc, că nu asta e problema. Nu mă deranjează că Meredith a cunoscut-o pe Sally. În
schimb, mă deranjează foarte mult că fiica mea a fost expusă la atmosfera din acel club. Amândoi
știm că femei de o anumită teapă se strâng acolo.
- O anumită teapă?
Ochii Augustei scânteiară de furie.
- Ce vrei să spui cu asta, lordul meu? Vorbești de parcă suntem curtezane de profesie cu toatele.
Crezi că o să-ți tolerez o asemenea insultă?
Harry simți cum începe să se înfurie.
- Nu am insinuat că membrele clubului sunt curtezane. Prin o anumită teapă vreau să spun că genul
de femei care se strâng acolo au tendința se comporte cu mai puțină decență decât altele. Se
mândresc cu faptul că sunt Originale. Din propria mea experiență îți spun că toate doamnele de
acolo au tendința să fie scandaloase și să riște anumite lucruri. Așa că nu sunt genul de femei care i-
ar putea da un exemplu potrivit fiicei mele.
- Domnule, trebuie să-ți amintesc că și tu te-ai căsătorit cu o membră de la Pompeia.
- Exact. Iar asta îmi dă dreptul să judec caracterul femeilor care frecventează acel loc, nu-i așa?
Vreau să fim bine înțeleși, Augusta. Când ți permis să vii cu mine în Londra, ți-am spus că n-o să
am timp să vin cu tine peste tot. Iar tu mi-ai dat cuvântul că nu o vei duce pe Meredith decât în
locuri potrivite.
- Exact asta am făcut. Meredith nu a fost în pericol nici o clipă.
- Nu mă gândeam la vreun pericol fizic.
Augusta se încruntă la el.
- Vorbim de un pericol moral atunci, lordul meu? Ți se pare că doamnele de la club ar fi o influență
proastă pentru moralitatea fiicei tale? În cazul ăsta n-ar fi trebuit să te obosești s-o iei de soție pe
una din fondatoarele clubului Pompeia. „Clubul ăla nenorocit”, cum îi spui tu, a fost de la început
ideea mea.
- La naiba, Augusta, îmi răstălmăcești intenționat cuvintele.
Harry era furios că se lăsase atras într-o ceartă, când nu intenționase decât să-i vorbească Augustei
despre ce se cuvenea să facă și ce nu ca soție. Făcu un efort suprem să se controleze.
- Nu mă deranjează moralitatea sau lipsa de moralitate a doamnelor de la club.
- Mă bucur mult să aud asta.
- E vorba mai degrabă de caracterul lor aventuros.
- Pe câte dintre ele le-ai cunoscut personal, lordul meu? Sau generalizezi oare pe baza a ceea ce ai
aflat despre mine?
Ochii lui Harry se îngustară.
- Să nu mă crezi un idiot, madam. Cunosc foarte bine lista de membre de la Pompeia.
Asta o surprinse pe Augusta.
- Chiar așa?
- Desigur. Am examinat-o cu cea mai mare grijă odată ce mi-am dat seama că era foarte probabil să
mă căsătoresc cu tine, recunoscu Harry.
Augusta sări în picioare și începu să se plimbe în sus și în jos prin cameră.
- E scandalos! Ai făcut cercetări la Pompeia? Abia aștept să-i spun lui Sally. O să fie foarte supărată
pe tine.
- Cine crezi că mi-a dat lista cu mâna ei? întrebă sec Harry. Am ajuns la concluzia că nu erai în nici
un pericol moral, în parte fiindcă le știam și eu pe doamne și în parte fiindcă Peter și Sally mi-au
spus și ei anumite lucruri. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu un asemenea loc, și cu atât mai
puțin că mi-ai dus fiica acolo.
- Înțeleg.
- Dacă Sally n-ar fi atât de bolnavă și n-ar avea atât de puțin de trăit ți-aș ordona să te retragi
imediat de la Pompeia. Știu cât de mult îi plac și clubul, și vizitele tale. Așa că n-o să-ți interzic să
mai mergi la Pompeia.
- Cât de amabil din partea ta, lordul meu.
- Dar de-acum înainte nu o vei mai lua pe Meredith cu tine. E clar?
- Foarte clar, spuse Augusta printre dinți.
- De asemenea, în viitor îmi vei da un program detaliat al activităților tale pe fiecare zi. Nu-mi place
să vin acasă și să mi se spună că ai ieșit în oraș, fără să știe nimeni unde te-ai dus de fapt.
Augusta se plimba încă în sus și în jos, furioasă peste măsură.
- Un program. Desigur, lordul meu. Vei primi cu siguranță un program. Mai vrei ceva, Graystone?
Harry oftă și se lăsă pe spate în scaun, bătând cu degetele în birou și privindu-și încruntat soția.
Acum își dorea să nu fi pornit deloc cearta. Pe de altă parte, un bărbat care avea de-a face cu o
asemenea femeie trebuia să fie ferm de la început.
- Nu, cred că asta e tot, madam.
Augusta se opri brusc și se întoarse spre el.
- Dacă ai terminat, lordul meu, vreau să-ți cer o favoare.
Harry se pregătise pentru o altă izbucnire nervoasă în apărarea clubului Pompeia, așa că rămase mut
câteva secunde. Când reuși în sfârșit să spună ceva, reacționă rapid, nerăbdător să găsească o cale
de a fi generos acum că jucase deja rolul soțului-tiran.
- Da, draga mea?
Își modelă vocea astfel încât să pară cât mai încurajatoare. La naiba, își spuse, simțindu-se brusc
plin de generozitate, nu mai contează o rochie sau o bonetă nouă dacă asta o să o liniștească.
Augusta își rezemă amândouă mâinile pe marginea biroului, se aplecă înainte și îl fixă cu privirea.
- Harry, îmi permiți să te ajut cu cercetările tale?
Harry rămase uimit.
- Dumnezeule, nu.
- Te rog, Harry. Știu că nu știu mare lucru despre asta, dar cred că aș putea învăța rapid tot ce
trebuie. Îmi dau seama că nu ți-aș fi de prea mare ajutor nici ție, nici lui Peter, dar aș putea lucra ca
asistenta lui Sally, nu-i așa?
- Ai dreptate, Augusta, spuse rece Harry, nu știi absolut nimic despre asta.
Și Dumnezeu îmi e martor că n-o să afli nimic, niciodată, își spuse el. O să te apăr de asta până la
ultima suflare.
- Dar Harry...
- Îți apreciez propunerea, draga mea, dar te asigur că mai mult m-ai încurca decât să mă ajuți.
- Dar, lordul meu, anumite aspecte ale cercetărilor tale au legătură și cu mine, nu doar cu tine și
prietenii tăi. Vreau să iau parte la ce se întâmplă. Am dreptul să iau parte la cercetări. Vreau să te
ajut.
- Nu, Augusta, și nu mai insista.
Harry își luă pana de scris și luă un jurnal de pe marginea biroului.
- Acum trebuie să ne luăm la revedere, fiindcă am foarte multă treabă azi după-amiază și voi fi
ocupat în seara asta. O să iau cina la club, cu Sheldrake.
Augusta se îndreptă încet, cu ochii plini de lacrimi.
- Da, lordul meu.
Apoi se întoarse și porni spre ușă.
Harry se stăpâni din greu să nu alerge după ea, să o ia în brațe și să facă așa cum îl rugase. Se forță
să rămână locului. Trebuia să fie ferm.
- Apropo, Augusta.
- Da, lordul meu?
- Să nu uiți să-mi dai programul activităților tale pentru mâine.
- Dacă reușesc să găsesc o activitate suficient de plictisitoare și deci la care domnia-ta să nu-mi
poată imputa nimic, atunci să fii sigur că o să o trec în program.
Augusta trânti ușa cu putere, făcându-l pe Harry să tresară.
Harry rămase tăcut multă vreme, privindu-și grădinile pe fereastră. Nu-i putea spune adevăratul
motiv pentru care nu-i permitea să ia parte la cercetările lui.
Augusta era deja supărată că fusese exclusă din investigație. Dar furia ei era mai ușor de îndurat
decât durerea pe care ar fi simțit-o dacă s-ar fi implicat și ea și ar fi aflat adevărul.
După ce Harry descifrase poemul lui Richard Ballinger, își dăduse imediat seama că zvonurile care
circulaseră după moartea lui fuseseră de fapt adevărate. Ultimul bărbat din familia Ballinger din
Northumberland fusese aproape sigur un trădător de țară.
Mai târziu, în aceeași seară, Harry și Peter coborâră dintr-o trăsură închiriată și intrară în căldura
unuia din cele mai rău-famate cartiere din Londra. Începuse să plouă cu o oră înainte, iar străzile
pavate deveniseră alunecoase. Lumina lunii licărea stins pe pietrele unsuroase.
- Știi, Sheldrake, mă îngrijorează pe undeva faptul că te descurci așa bine prin cartierul ăsta.
Harry văzu o pereche de ochi roșii și rotunzi privindu-i din umbră și își folosi degajat bastonul ca să
alunge șobolanul, care era la fel de mare ca o pisică. Șobolanul dispăru într-o grămadă de compost
care marca intrarea într-o alee întunecată.
- Pe vremuri nu păreai prea îngrijorat de locurile din care îmi obțin informațiile, chicoti Peter.
- Trebuie să înveți să nu te mai distrezi prin asemenea zone acum că ești pe cale să te căsătorești.
Nu cred că logodnica ta ar fi de acord cu așa ceva.
- Așa e. Dar după ce mă căsătoresc cu domnișoara Ballinger sper să am lucruri mai interesante de
făcut în fiecare seară, nu să mă plimb printr-un asemenea loc.
Peter se opri puțin ca să se orienteze.
- Aia e strada. Bărbatul cu care trebuie să ne întâlnim a spus că o să ne vedem în taverna de la
capătul străzii de-acolo.
- Ai încredere în sursele tale?
Peter ridică din umeri:
- Nu, dar e un început. Mi s-a spus că un tip pe nume Bleeker a fost acolo când a ars clădirea în care
se întâlneau membrii de la Spada. Fără îndoială că vom afla dacă minte sau nu cât de curând.
Luminile jerpelite ale tavernei dădeau ferestrelor o aură gălbuie, bolnăvicioasă. Harry și Peter
intrară înăuntru și fură învăluiți imediat de o perdea de fum înecăcios și un aer mult prea cald de la
focul din cămin. Locul era peste măsură de posomorât. Câțiva clienți erau așezați la mesele lungi de
lemn. Mai mulți bărbați își ridicară privirea când auziră ușa deschizându-se.
Fiecare privire luă în seamă hainele ponosite și cizmele uzate pe care Harry și Peter le purtau drept
deghizare. Harry aproape că auzi oftatul colectiv plin de regret la gândul că noua pradă a celor de-
aici nu merita efortul.
- Omul nostru e acolo, spuse Peter, conducându-l pe Harry spre fundul tavernei. Lângă ușa din
spate. Mi s-a spus că o să poarte un fular roșu în jurul gâtului.
Bleeker arăta ca un om care băuse mult prea multe sticle de gin la viața lui. Ochii lui mici,
neliniștiți, nu priveau niciodată într-un singur loc mai mult de câteva secunde.
Pe lângă fularul roșu, Bleeker purta o pălărie murdară, trasă peste fruntea transpirată. Nasul lui
brăzdat de vinișoare era de departe lucrul cel mai evident la el. Când își deschise gura să mormăie
un salut scurt, Harry văzu că îi lipseau mai mulți dinți, iar cei care îi rămăseseră erau galbeni și
putreziți.
- Voi sunteți ăia care vrea să știe de focul de la clubul Spada?
- Într-adevăr, spuse Harry, așezându-se pe banca de lemn din partea cealaltă a mesei.
Peter rămase în picioare, privind aparent nepăsător în jur.
- Ce ne poți spune despre noaptea aceea?
- O să te coste, îl avertiză Becker cu un zâmbet puturos.
- Sunt gata să te plătesc. Asta dacă informațiile tale îmi sunt bune la ceva.
- Bun.
Becker se aplecă în față cu un aer conspirativ:
- L-am văzut pe ăla care a dat foc. Eram pe partea ailaltă a străzii, pe alee, așteptând să-mi pice
careva în plasă. Îmi vedeam de treabă, dacă vrei să știi. Și dintr-o dată am auzit un zgomot. M-am
uitat și clubul ardea cu totul.
- Continuă, spuse calm Harry.
- Și eu de unde să știu că-mi dai banii? se plânse Bleeker.
Harry puse câteva monede pe masă.
- O să primești restul dacă informațiile tale mă interesează destul de mult.
- Frate, da' rău mai ești.
Bleeker se aplecă și mai mult, așa de mult că Harry îi simți respirația urât-mirositoare.
- Bun, ascultă aici. Am văzut doi tipi ieșind pe ușa din față în noaptea aia. Primul se ținea de stomac
și sângera ca un porc înjunghiat. A ajuns de partea ailaltă și a căzut chiar în aleea unde stăteam eu.
- Cât de convenabil, murmură Harry.
Bleeker îl ignoră. Începea să se entuziasmeze povestind.
- Fii atent: deci stau cuminte la locul meu, da, și dintr-o dată vine și ălălalt tip. Se uită în jur până îl
vede pe ăsta. Merge și se uită la el. Și văd că are un cuțit în mână.
- Fascinant. Te rog, continuă.
- Apoi ăla care era pe moarte îi spune ăluilalt: M-ai omorât, Ballinger. M-ai omorât. De ce? N-aș fi
spus nimănui cine ești. N-aș fi spus niciodată că tu ești Păianjenul.
Bleeker se lăsă pe spate mulțumit.
- Apoi moare, bietul de el, și ălălalt o ia la fugă. Și am fugit și eu.
Harry rămase tăcut o clipă. Bleeker își terminase povestea, iar acum stătea așteptând. Harry se
ridică încet.
- Hai să mergem, prietene, murmură către Peter. Ne-am pierdut timpul în noaptea asta.
Bleeker se încruntă nemulțumit:
- Și cu banii mei cum rămâne? Mi-ai zis că-mi dai bani dacă-ți spun ce s-a întâmplat în noaptea aia!
Harry ridică din umeri și mai aruncă niște monede pe masă.
- Asta va trebui să-ți ajungă. Minciunile tale nu merită mai mult. Ia-ți restul de la cel care te-a pus
să-mi spui povestea asta.
- Minciuni? Ce minciuni? scuipă furios Bleeker. Ți-am spus adevărul, la naiba.
Harry îl ignoră, conștient că ceilalți bărbați din bar începeau să se uite spre ei, alarmați de zgomot.
- Cred că ar fi mai bine să ieșim prin spate, îi spuse Harry lui Peter. Se pare că am avea prea mult de
mers până în față.
- O observație excelentă. Dintotdeauna am crezut că o retragere strategică poate fi o manevră
excelentă.
Peter zâmbi puțin și deschise repede ușa din spate.
- După dumneavoastră, domnule, spuse el, făcându-i un semn politicos lui Harry să o ia înainte.
Harry ieși în aleea din spate, iar Peter veni imediat după el, trântind ușa peste țipetele furioase ale
lui Bleeker și ale celorlalți clienți din tavernă.
- La naiba, spuse Harry, văzând bărbatul cu un cuțit în mână care îi pândea în umbră.
Lumina străluci o clipă pe lama scoasă din teacă, apoi bărbatul sări spre gâtul lui Harry.

17
Harry își roti bastonul de abanos, lovindu-l pe celălalt în brațul care ținea cuțitul. Arma căzu și
dispăru în întuneric.
Harry roti mânerul bastonului un sfert de cerc cu degetele de la o mână, într-o mișcare pe care o
exersase de multe ori. Sabia ascunsă înăuntrul bastonului sări la vedere și se lipi de gâtul
atacatorului.
- La naiba.
Bărbatul sări în spate și se împiedică de un morman de gunoi. Își pierdu echilibrul și căzu pe
pietrele slinoase, unde începu să se zbată și să țipe obscenități.
- Ar fi bine să ne vedem de drum, spuse vesel Peter, aruncând o privire în treacăt victimei lui Harry.
Cred că prietenii noștri vor ieși dintr-o clipă în alta.
- Nu am nici cea mai mică intenție să ne întârzii plecarea.
Harry roti mânerul bastonului în sens invers și sabia dispăru fără nici un zgomot, așa cum și
apăruse.
Peter o luă înainte, cu Harry pe urmele lui. Ieșiră în fugă în stradă, iar Peter se întoarse spre dreapta
fără să ezite.
- Mi se pare, mârâi Peter, alergând de-a lungul străzii, că m-ai băgat în astfel de situații de multe ori,
Graystone. Încep să cred că avem probleme fiindcă nu lași niciodată destul bacșiș.
- Foarte posibil.
- Ești un zgârcit, asta ești, Graystone.
- Iar eu, pe de altă parte, spuse Harry, alergând în spatele prietenului său, am observat că ajungem în
astfel de situații doar atunci când te am pe tine drept ghid. Încep să mă întreb dacă nu cumva există
vreo legătură logică.
- Prostii. Ți se pare doar.
Peter cunoștea bine împrejurimile, iar oamenii care mișunau în jur nu păreau prea interesați să se
amestece în ceva ce părea destul de periculos, așa că amândoi ajunseră în curând pe o stradă ceva
mai circulată, în siguranță.
Harry își flutură bastonul ca să oprească o trăsură ponosită din care tocmai coborâseră câțiva tinerii
beți criță. După toate aparențele, tinerii erau nerăbdători să experimenteze latura cu adevărat
întunecată a vieții de noapte din Londra.
Harry văzuse destule pentru o singură seară. Urcă în trăsură, apoi se trânti pe banchetă, față în față
cu Peter.
Se lăsă o tăcere îngândurată. Harry privea nemișcat pe fereastră, studiind străzile întunecate, în timp
ce trăsura se îndrepta spre părțile mai distinse ale orașului. Peter îl urmărea din umbră fără să spună
nimic. Peste câteva minute însă, tot el sparse tăcerea.
- O poveste interesantă, nu-i așa? întrebă el.
- Da.
- Ce părere ai?
Harry își derulă încă o dată în minte povestea lui Bleeker, gândindu-se la variante.
- Încă nu sunt sigur.
- E cam aceeași perioadă, spuse încet Peter. Ballinger a fost ucis la o noapte după incendiul de la
Spada. Se poate să fi pornit el incendiul ca să ascundă indiciile și să-l fi omorât și pe martor. Iar
apoi să-l fi împușcat un hoț la drumul mare cu totul din întâmplare în noaptea următoare.
- Da.
- Din câte știm, Păianjenul și-a încetat activitatea cu puțin timp înainte ca Napoleon să abdice în
aprilie 1814. Și asta coincide cu perioada în care a murit Ballinger. El a fost împușcat la sfârșitul
lunii martie, în același an. Nu avem nici un indiciu că Păianjenul ar mai fi făcut vreo mișcare în
perioada dintre evadarea lui Napoleon de pe Elba și ultima lui înfrângere la Waterloo.
- Păianjenul era prea inteligent ca să se dea de partea lui Napoleon a doua oară. Toată lumea știa că
încercarea lui Napoleon de a-și recăpăta tronul era sortită eșecului, mai puțin Napoleon însuși.
Înfrângerea era inevitabilă și Păianjenul și-ar fi dat seama de asta și nu s-ar fi amestecat.
Peter făcu o grimasă.
- S-ar putea să ai dreptate. Dintotdeauna te-ai priceput să-i citești mișcările ticălosului. Dar în final
rezultatul e același: Păianjenul a dispărut în primăvara lui 1814. Poate că motivul pentru care n-am
mai auzit nimic de el a fost pur și simplu că a avut ghinionul să-i cadă victimă unui hoț. Richard
Ballinger ar fi putut fi Păianjenul.
- Hmmm.
- Chiar și un maestru spion poate să nimerească în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Nici el n-
ar fi invulnerabil în fața unui hoț de rând, cred, spuse Peter.
- Hmmmm.
Peter scoase un geamăt.
- Detest când faci asta, Graystone. Nu ești deloc un partener interesant de conversație.
Harry își întoarse în sfârșit privirea spre prietenul său.
- Sunt sigur că nu e nevoie să-ți spun că nu vreau ca nici una din speculațiile mele să ajungă la
urechile Augustei, Sheldrake.
Peter zâmbi o clipă.
- Ai puțină încredere în mine, Graystone. Intenționez să trăiesc cel puțin până în noaptea nunții. N-
am de gând să o supăr pe Augusta și să risc mânia ta.
Apoi însă, expresia îi deveni serioasă și continuă:
- În orice caz, o consider pe Augusta o prietenă bună și o rudă a viitoarei mele soții. Nu vreau să o
văd suferind din cauza a ceea ce a făcut fratele ei, la fel ca tine.
- Într-adevăr.
O jumătate de oră mai târziu, după ce trăsura străbătuse străzile aglomerate din cartierele mai
bogate ale orașului, Harry ajunse la ușa casei lui. Îi ură noapte bună lui Peter și urcă scările.
Craddock, stăpânindu-și un căscat, deschise ușa și îi spuse stăpânului că toată lumea, inclusiv Lady
Graystone, urcase la culcare.
Harry încuviință și merse în bibliotecă, unde își turnă un păhărel de brandy și merse la fereastră.
Rămase cu privirea pierdută multă vreme, trecând încă o dată prin toate lucrurile pe care le aflase în
acea seară.
Când își termină paharul merse la birou și descoperi o coală de hârtie așezată chiar în mijloc, pusă
cu ostentație într-un loc unde nu avea cum să n-o găsească. Scrisul cu litere mari, ornate, era al
Augustei.
PROGRAM PENTRU JOI
1. Dimineață: Vizită la Hatchards și la alte librării, cumpărat cărți.
2. După-amiază: Mers în parc, văzut zborul cu balonul al domnului Mitford.
Sub lista de activități era un mesaj scurt. Sper că programul de mai sus îți este pe plac.
Harry se întrebă posomorât dacă hârtia i-ar fi ars degetele dacă ar fi atins-o. Augusta lui cea focoasă
avea grijă ca lumea să știe exact în ce toane se afla, chiar și atunci când comunica în scris.
O mulțime de oameni se adunaseră în parc ca să-l vadă pe domnul Mitford urcându-se cu balonul cu
aer cald în sus spre cerul albastru, fără nici un nor. Meredith era vrăjită din clipa în care ea și
Augusta ajunseseră acolo. Începuse imediat să pună întrebări și nu se oprise nici până acum, deși
Augusta nu știa cum să-i răspundă la majoritatea. Însă asta n-o deranja deloc pe Meredith.
- Cum se ridică balonul în cer?
- Ei bine, uneori se folosește hidrogen, dar din câte înțeleg asta e foarte periculos. Astăzi se pare că
domnul Mitford folosește aer cald. Aerul din balon o să fie încălzit de focul pe care îl vezi acolo.
Când e destul de cald o să facă balonul să se ridice. Vezi sacii de nisip pe care îi încarcă în nacelă?
Domnul Mitford îi va arunca peste bord ca să facă balonul mai ușor pe măsură ce aerul se răcește.
Așa poate călători distanțe enorme.
- Oamenilor care urcă în balon li se va face cald pe măsură ce se apropie de soare?
- De fapt, spuse Augusta, încruntându-se puțin, din câte am auzit li se face frig.
- Cât de ciudat. De ce?
- Nu știu, Meredith. Trebuie să-l întrebi pe tatăl tău.
- Pot să urc și eu cu balonul împreună cu domnul Mitford și echipajul?
Augusta zâmbi visătoare.
- Nu, draga mea, mă tem că Graystone s-ar opune categoric unui astfel de plan. Deși ar fi o aventură
foarte interesantă, nu-i așa?
Meredith aruncă o privire arzătoare spre balonul multicolor.
- O, da. Ar fi minunat.
Mulțimea începu să freamăte pe măsură ce balonul uriaș se umplea cu aer tot mai mult. La tot pasul
erau frânghii care ancorau balonul până venea timpul să se ridice. Domnul Mitford, un bărbat slab,
plin de energie, nu mai avea astâmpăr; striga ordine și dădea instrucțiuni câtorva băieți vânjoși care
îl asistau.
- Dați-vă înapoi, strică în sfârșit domnul Mitford pe un ton care nu lăsa loc de împotrivire.
Apoi se urcă în nacelă cu încă doi oameni și le făcu semn celor din jur să nu stea lângă frânghii.
- Înapoi, am zis. Hai, flăcăi, dați-i drumul.
Balonul colorat începu să se ridice, iar mulțimea să strige.
Meredith era încântată.
- Uite, Augusta. Uite-l cum se ridică. O, cât de mult mi-ar fi plăcut să merg și eu.
- Și mie.
Augusta își lăsă capul pe spate și își ținu boneta galbenă cu o mână, privind balonul cum se înălța.
Când simți prima oară cum cineva o trage de fustă se gândi că unul din cei din jur o înghiontise din
greșeală în aglomerație. Când o simți a doua oară însă, își coborî privirea și văzu un băiat care o
privea. Copilul întinse o mână murdară spre ea și îi oferi un bilețel împăturit.
- Mata ești Lady Graystone?
- Eu? Da.
- Pentru mata.
Băiatul îi strecură bilețelul în mână, apoi dispăru în mulțime.
- Ce Dumnezeu...
Augusta studie bucata de hârtie. Meredith nu observase nimic. Era prea ocupată să ție și ea în
tandem cu mulțumea.
Augusta deschise bilețelul, simțindu-se din ce în ce mai speriată. Mesajul era scurt și nu era semnat.
Dacă vrei să știi adevărul despre fratele tău vino în aleea din spatele casei tale la miezul nopții în
seara asta. Nu vorbi cu nimeni sau nu vei primi niciodată dovezile pe care le cauți.
- Augusta, e cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată, spuse Meredith, privind încă
balonul care tot se mai ridica. Unde mergem mâine?
- La Amfiteatrul lui Astley, murmură absentă Augusta, lăsând bilețelul să cadă în poșetă. Reclama
din Times spune că o să asistăm la tot felul de scamatorii cu cai și vor fi și niște artificii.
- Sună distractiv, dar nu cred că va fi la fel de interesant ca balonul.
Meredith se întoarse spre ea în timp ce balonul domnului Mitford începu să plutească pe deasupra
orașului.
- Va veni și papa cu noi la Astley?
- Mă îndoiesc, Meredith. Știi că are foarte multe treburi de rezolvat cât timp suntem în oraș.
Amintește-ți, trebuie să ne distrăm doar noi două.
Meredith zâmbi încet, gânditoare.
- Ne descurcăm foarte bine, nu-i așa?
- Foarte bine.
Harry deschise ușa bibliotecii chiar când Augusta și Meredith intrară în holul casei. Ochii lui îi
întâlniră pe ai Augustei și zâmbi puțin.
- V-a plăcut balonul?
- A fost foarte interesant și educativ, spuse rece Augusta.
Nu se putea gândi decât la biletul din poșetă. Abia aștepta să fugă sus și să-l mai citească o dată în
intimitatea dormitorului ei.
- O, papa, a fost uimitor, spuse Meredith. Augusta mi-a cumpărat o batistă foarte frumoasă de la
vânzătorul de suveniruri. Are o poză cu balonul domnului Mitford. Și mi-a spus că o să-mi explici
de ce oamenilor li se face frig când urcă cu balonul deși sunt de fapt mai aproape de soare.
Harry ridică o sprânceană și o privi amuzat pe Augusta, vorbindu-i în același timp lui Meredith:
- A spus că o să-ți explic eu, da? De ce ar crede că eu știu răspunsul?
- Haide, Graystone, îl dojeni Augusta. Tu ai toate răspunsurile de obicei, nu-i așa?
- Augusta...
- Mai ieși în oraș în seara asta, lordul meu?
- Din păcate, da. O să mă întorc destul de târziu.
- Atunci nu te vom aștepta, desigur.
Fără să mai aștepte vreun răspuns, Augusta începu să urce încet scările spre dormitor. Privind în
urmă peste umăr, o văzu pe Meredith trăgându-l pe Graystone de mânecă.
- Papa?
- Vino puțin în bibliotecă, Meredith. O să încerc să-ți răspund la întrebare.
Augusta auzi ușa de la bibliotecă închizându-se, își ridică poalele și alergă până în dormitor.
Imediat ce ajunse în siguranță, se lăsă să cadă pe scaunul de lângă măsuța de scris și își deschise
poșeta. Dacă vrei să știi adevărul despre fratele tău...
Poate, doar de data asta, Graystone nu avea toate răspunsurile. O să-l învețe ea minte, își jură
Augusta. O să-i arate dovada că fratele ei era nevinovat și o să-l vrăjească cu deșteptăciunea ei.
După ce se gândi mai bine, Augusta se hotărî că drumul cel mai sigur din casă până în grădina
întunecată era prin fereastra bibliotecii soțului ei.
Cealaltă variantă era ușa din spate, dar asta însemna să treacă prin bucătăriile de lângă camerele
servitorilor. Risca prea mult să trezească pe cineva.
Era ușor să deschidă fereastra bibliotecii pe întuneric și să se strecoare în grădină. Până la urmă,
făcuse întreg traseul în sens invers în noaptea în care îl vizitase pe Harry la miezul nopții.
Augusta era încă uimită că Graystone o luase de soție după ce ea făcuse ceva atât de băiețesc.
Probabil că simțul onoarei îl făcuse să-și respecte decizia luată.
Augusta se lăsă să cadă la pământ și lăsă fereastra deschisă ca să se poată întoarce repede. Își
strânse pelerina în jurul ei, își puse gluga și rămase nemișcată o clipă, ascultând.
În jur nu se auzea nici un sunet, așa că se îndreptă cu grijă spre poarta grădinii. Trebuia să fie atentă,
își spuse în sine. Trebuia să nu se piardă cu firea. Avea de gând să afle totul de la cel care o aștepta
în alee. Și să se asigure că nu se apropia prea mult. Dacă era nevoie, putea să țipe după ajutor.
Servitorii sau vecinii ar fi auzit-o.
Se opri puțin înainte să deschidă poarta, încercând să prindă orice sunet venit dinspre alee. Nu se
auzea nici o șoaptă, nici un pas.
Augusta ridică încuietoarea și deschise poarta cu grijă. Balamalele scârțâiră.
- E cineva acolo?
Nu se auzi nici un răspuns. La capătul străzii, toate ferestrele casei lui Lady Arbuthnott erau
luminate. Celelalte case erau însă cufundate în întuneric. O trăsură trecu cu zgomot prin fața casei,
apoi dispăru în noapte.
- E cineva?
Augusta studie neliniștită umbrele întunecate o clipă.
- Te rog, ești aici? Ți-am primit mesajul, oricine ai fi. Vreau să vorbesc cu tine.
Augusta făcu un pas afară din grădină și lovi cu vârful degetului un obiect tare de pe pământ.
- Ce Dumnezeu?
Automat, Augusta își coborî privirea și văzu o formă pătrățoasă pe aleea pavată. Vru să pășească
peste ea, apoi își dădu seama că era un fel de carte. Se aplecă și o ridică.
În aceeași clipă în care degetele ei atinseră volumul legat în piele, din partea cealaltă a aleei izbucni
un zgomot de potcoave lovind pavajul. Augusta se întoarse la timp ca să vadă un cal și un călăreț
care dispăreau după colț.
Cineva o urmărise din umbră, realiză Augusta, simțind un fior. Cineva așteptase acolo până luase
cartea, apoi dispăruse.
Dintr-o dată, Augusta simți că i se face teamă, o teamă mult mai puternică decât atunci când pornise
în aventura ei. Fugi înapoi în grădină și încuie poarta cât putut de repede, apoi, ținând volumul
subțire într-o mână, alergă spre casă cu pelerina fluturându-i în urmă și agrafele alunecându-i din
păr.
Când ajunse la fereastra bibliotecii gâfâia deja. Aruncă volumul peste pervaz, pe covor, se prinse cu
amândouă mâinile și se trase până sus. Își trecu un picior peste pervaz și începu să se lase în jos.
Îngheță însă când o lampă se aprinse pe birou.
- O, nu.
Harry se lăsă pe spate în scaun și îi aruncă o privire impasibilă.
- Bună seara, Augusta. Văd că iarăși ai ieșit să faci vizite noaptea.
- Harry. Dumnezeule, nu mi-am dat seama că ești acasă. Credeam că vii acasă mai târziu și în seara
asta.
- Bineînțeles că asta credeai. Intră în casă, madam. Cred că stai destul de incomod.
- Știu la ce te gândești, lordul meu, dar pot să-ți explic totul.
- Și exact asta vei face. Înăuntru.
Augusta își trecu încet și celălalt picior peste pervaz, cu privirea ațintită la Harry, apoi își aranjă
poalele și sări pe covor. Își scoase pelerina, fixând cu privirea cartea de pe jos.
- Mă tem că e o poveste neobișnuită, lordul meu.
- Toate poveștile tale sunt neobișnuite.
- O, Harry, ești foarte supărat?
- Foarte.
Augusta se posomorî.
- Mă temeam de asta, spuse ea, aplecându-se și luând cartea.
- Stai jos, Augusta.
- Da, lordul meu.
Târând pelerina într-o mână, Augusta traversă camera și se așeză de partea cealaltă a biroului. Își
ridică bărbia, pregătindu-se să se apere.
- Știu că pare că am făcut ceva foarte rău, Graystone.
- Într-adevăr. Ar fi foarte ușor pentru mine, de exemplu, să trag concluzia că tocmai te-ai întors de
la o întâlnire de noapte cu un alt bărbat.
Augusta făcu ochi mari, îngrozită.
- Dumnezeule, Harry, nu-i vorba de asta nici pe departe.
- Bineînțeles, sunt foarte ușurat să te aud spunând asta.
- Sincer, Harry, ar fi o presupunere cât se poate de ridicolă.
- Chiar așa?
Augusta își îndreptă umerii.
- Adevărul e, lordul meu, că făceam și eu cercetări.
- Legate de ce?
Augusta se încruntă văzându-l atât de obtuz.
- Legate de moartea fratelui meu, desigur.
- Pe naiba, madam.
Harry se aplecă în față, arătând mult mai periculos decât acum o clipă.
Augusta se lăsă pe spate în scaun, speriată de furia lui venită din senin.
- Da, chiar asta făceam, spuse ea.
- La naiba. Ar fi trebuit să-mi dau seama. O să mă bagi în mormânt, madam. Eram atât de naiv că
îmi imaginam că ai luat-o pe scurtătură, prin grădină, după o vizită de noapte la Pompeia.
- O, n-a avut nimic de-a face cu Pompeia. Am mers să mă întâlnesc cu cineva. Doar că nu l—am
găsit acolo. Adică era acolo, dar nu a ieșit la iveală până când...
- Parcă spuneai că nu te-ai întâlnit cu un bărbat, îi reaminti posomorât Harry.
- Nu în felul la care am presupus că te refereai, explică Augusta, încercând să fie răbdătoare. N-a
fost o întâlnire romantică. Lasă-mă să-ți povestesc și apoi vei înțelege.
- Mă îndoiesc sincer că o să te înțeleg vreodată, Augusta, dar te rog, spune-mi povestea asta. Și te
rog spune-mi repede și succint, fiindcă am ajuns la capătul răbdării. Iar asta te pune într-o situație
foarte precară, draga mea.
- Înțeleg.
Augusta își mușcă buza de jos, adunându-și grăbită gândurile.
- Ei bine, astăzi, când am fost să vedem balonul, un băiat mi-a dat un bilețel care spunea să ies în
aleea din spatele casei la miezul nopții ca să aflu adevărul despre fratele meu. Asta-i tot.
- „Asta-i tot”. Dumnezeule mare.
Harry închise ochii și își cufundă fața în mâini o clipă.
- O să ajung la Bedlam, murmură. Știu că o să ajung la Bedlam.
- Harry? Ești bine?
- Nu, nu sunt bine. Tocmai ți-am spus că sunt în pericol să înnebunesc.
Harry sări în picioare și înconjură biroul. Rămase așa, deasupra Augustei, cu brațele încrucișate și
fixând-o cu o privire rece.
- Să luăm problema pas cu pas, spuse el. Cine ți-a trimis biletul?
- Nu știu. Ți-am spus, nu și-a arătat chipul. Dar mă urmărea și a așteptat până am luat cartea. În
secunda în care am observat-o, a plecat. N-am apucat să-l văd bine.
- Arată-mi cartea.
Harry o luă din poala ei și începu să o răsfoiască.
Augusta sări și se întinse să vadă și ea ce scria înăuntru. Cartea era scrisă de mână.
- E un fel de jurnal intim, spuse ea.
- Da, asta este.
- Mai încet, dai paginile prea repede. Nu văd să citesc.
- Mă îndoiesc că ai înțelege, chiar dacă ai citi. E scris cifrat. Un cifru vechi pe care l-am decodat
acum multă vreme.
- Serios? Tu poți să-l citești? Ce legătură are cu fratele meu? Ce crezi că înseamnă, Harry?
- Taci, te rog, Augusta. Stai jos și lasă-mă să mă uit la el câteva minute. N-am mai văzut cifrul ăsta
de ani de zile.
Augusta se supuse și rămase nemișcată cu mâinile prinse în poală, așteptând nerăbdătoare
rezultatele cercetărilor pe care le făcuse.
Harry se întoarse la locul lui și se așeză și el. Deschise volumul la prima pagină și o studie cu o
expresie concentrată. Dădu pagina o dată, apoi încă o dată. Apoi sări la ultimele pagini.
După un timp foarte, foarte lung, Harry închise jurnalul și își studie soția cu o privire înghețată.
Ochii lui erau mai duri decât îi văzuse vreodată Augusta.
- Ei bine, lordul meu? șopti Augusta.
- Pare să fie o evidență cu corespondențe cifrate trimise prin mai mulți curieri în timpul războiului.
Recunosc câteva din scrisorile menționate fiindcă agenții mei le-au interceptat și eu le-am decodat.
Augusta se încruntă:
- Dar ce legătură are asta cu fratele meu?
- E un jurnal foarte intim, Augusta, spuse Harry, mângâind coperțile. O evidență privată, menită
doar celui care a scris-o.
- Dar cine să fi fost? Poți să-ți dai seama?
- Există doar un singur bărbat care să fi știut despre toate scrisorile astea și despre toți curierii și
spionii francezi pe care i-a înșirat în primele pagini. Sunt sigur că jurnalul i-a aparținut chiar
Păianjenului.
Augusta începu să se panicheze?
- Dar Harry, ce legătură are asta cu fratele meu?
- Augusta, am mai multe dovezi, inclusiv jurnalul, din care reiese că cineva încearcă să ne spună că
fratele tău a fost Păianjenul.
Augusta sări în picioare:
- Nu, așa ceva e imposibil. E o minciună.
- Stai jos, te rog, Augusta, spuse încet Harry.
- Nu vreau.
Augusta făcu un pas înainte, își înfipse mâinile în tăblia biroului și se aplecă spre e, încercând cu tot
dinadinsul să-l convingă.
- Nu-mi pasă câte dovezi găsești. Mă auzi? Fratele meu nu a fost un trădător. Lordul meu, trebuie să
mă crezi. Nici un Ballinger din Northumberland nu și-ar trăda vreodată țara. Richard nu a fost
Păianjenul.
- Din întâmplare, tind să fiu de acord cu tine.
Uimită de cât de repede acceptase Harry că Richard e nevinovat, chiar și cu atâtea dovezi împotriva
lui, Augusta se trânti înapoi pe scaun.
- Ești de acord cu mine? Nu crezi că jurnalul era al lui Richard? Fiindcă nu era, lordul meu, cu
siguranță. Nu e scrisul lui. Îți jur că nu.
- Scrisul nu dovedește nimic. Un om inteligent își poate schimba scrisul ca să poată ține un jurnal
atât de periculos fără să-și facă griji.
- Dar Harry...
- Din întâmplare, o întrerupse blând Harry, există și alte motive datorită cărora nu e doar puțin
probabil, ci imposibil ca fratele tău să fi fost Păianjenul.
Augusta zâmbi puțin, simțindu-se cuprinsă de un val de ușurare.
- Mă bucur, lordul meu, spuse ea. Îți mulțumesc că ai crezut și tu în onoarea lui. Nici nu știi cât de
mult înseamnă asta pentru mine. Nu-ți voi uita niciodată amabilitatea. Fii sigur că vei avea parte de
recunoștința mea pentru totdeauna.
Harry o privi tăcut o clipă, bătând cu degetele în coperta învelită în piele.
- Desigur că mă bucur să aud asta, madam.
Vorbind, Harry închise jurnalul într-un sertar și îl închise cu cheia.
- E adevărat, Harry, zâmbi larg Augusta.
Apoi tuși delicat:
- Și totuși, având în vedere acel poem oribil și jurnalul și știindu-te înclinat spre o gândire logică
mai degrabă decât să crezi, am o întrebare.
- Da?
- Poți să-mi spui exact de ce ești atât de convins că Richard nu era Păianjenul?
Augusta așteptă să vadă dacă Harry avea să recunoască în sfârșit că afecțiunea lui pentru ea fusese
factorul decisiv. Suspansul era aproape imposibil de suportat.
- Răspunsul e evident, Augusta.
- Da, lordul meu? zâmbi ea larg.
- Trăiesc cu o Ballinger din Northumberland de săptămâni întregi și am ajuns să vă cunosc
trăsăturile și caracteristicile destul de bine. Sunt convins că toți Ballingerii din Northumberland
împărtășesc anumite aspecte...
Harry se întrerupse ridicând din umeri.
Augusta îl privi confuză.
- Da, Harry? Te rog, continuă.
- Dă-mi voie să fiu foarte sincer, madam. Nici un Ballinger din Northumberland nu ar avea
temperamentul necesar pentru a fi un maestru spion care să fie în stare să nu se lase prins ani întregi
și să-și păstreze secretă identitatea până acum.
- Temperament, Harry? Ce înseamnă asta?
- Înseamnă, spuse Harry, că un Ballinger din Northumberland, cum era și fratele tău din câte mi s-
au spus, e mult prea sentimental, prea impulsiv, prea indiscret, prea nerăbdător și mult prea stupid
ca să fie un spion cât de cât bun la ceva, cu atât mai mult un maestru.
- Ah, spuse clipind Augusta, fiindcă nu se așteptase la un asemenea răspuns. Cum îndrăznești să
spui așa ceva? Cum îndrăznești? Cere-ți scuze imediat, domnule.
- Nu fi ridicolă. N-am de ce să-mi cer scuze că am spus un adevăr.
Augusta îl privi înfuriată.
- Atunci nu-mi dai de ales, lordul meu. Mi-ai insultat familia de mult prea multe ori. Fiind singura
Ballinger din Northumberland rămasă în viață, îți cer satisfacție pentru remarcile tale calomnioase.
Harry o privi uimit, apoi se ridică încet în picioare și spuse, pe un ton sedat:
- Poftim?
- M-ai auzit, domnule.
Augusta tremura de mânie, dar își ținea bărbia ridicată.
- Te provoc la duel. Tu alegi armele, desigur.
Harry o privea în continuare uluit. Augusta se încruntă:
- Tu ești cel care alege, nu-i așa? Din câte știu, așa se face. Eu te provoc, tu alegi armele. Așa e?
Harry înconjură biroul.
- Așa e, madam. Da, într-adevăr, așa se procedează într-un duel. De fapt, fiind cel provocat, îmi voi
rezerva dreptul de a alege și armele, și locul unde ne vom duela.
- Harry?
Speriată de expresia lui intensă, Augusta începu să se tragă înapoi.
- Lordul meu, ce vrei să faci?
Harry o ajunse chiar când Augusta se gândi că ar fi fost o idee foarte bună să se întoarcă și să fugă
spre ușă. Se mai trase un pas înapoi, dar era deja prea târziu.
Harry o luă pe sus și o aruncă pe umăr de parcă ar fi fost un sac de cartofi. Se îndreptă spre ușă cu
pași mari, o deschise și o scoase pe Augusta în hol.
- Dumnezeule, Harry, oprește-te imediat, spuse Augusta, lovindu-i spatele cu pumnii și dând din
picioare.
Harry își strânse brațul în jurul ei, ancorând-o.
- Ai vrut un duel, madam; așa că ne vom duela. Vom folosi armele cu care ne-a înzestrat deja
natura, iar câmpul de luptă va fi patul din dormitorul meu. Te asigur că nu-ți voi arăta nici o milă
până nu mă implori.
- La naiba, Harry. Nu asta vroiam.
- Păcat de tine.
Harry ajunsese la jumătatea scărilor, ducând-o încă pe Augusta, când Craddock ieși dinspre
camerele servitorilor, îmbrăcându-și jacheta în grabă. Tricoul lui era încă descheiat și își ducea
pantofii în mână. Când își văzu stăpânul și stăpâna, se opri uimit.
- Am auzit gălăgie, domnia-ta, se bâlbâi Craddock, arătând deodată stânjenit. S-a întâmplat ceva?
- Absolut nimic, Craddock, îl asigură Harry, continuând să urce cu Augusta aruncată peste umăr.
Lady Graystone și cu mine mergem la culcare. Stinge lămpile.
- Desigur, domnia-ta.
Augusta zări o clipă fața lui Craddock când Harry trecu colțul din capătul scărilor. Valetul se
străduia din răsputeri să nu izbucnească în râz. Augusta scoase un geamăt dezgustat.
Harry își expedie valetul cu un singur cuvânt când intră în dormitor:
- Afară.
Valetul dispăru și închise ușa după el, dar nu înainte ca Augusta să-i vadă zâmbetul de pe față. Îi
aruncă o privire ucigătoare lui Harry când soțul ei o lăsă în sfârșit din brațe în pat.
Când Harry se așeză lângă ea și începu să-și scoată cizmele, Augusta se ridică grăbită. Furia ei
începuse deja să dispară și cântărea situația altfel. Știa că ce spusese jos, în bibliotecă, fusese deja
mult prea mult.
- Harry, îmi pare rău că te-am provocat așa. Îmi dau seama că am încălcat cu totul limitele a ceea ce
se cuvine să fac ca soție, dar și tu mă înfurii mereu așa.
- Asta nu-i nimic în comparație cu felul în care mă înfurii tu pe mine, madam.
A doua cizmă căzu pe podea. Harry se ridică și începu să-și dea jos hainele.
Augusta văzu că Harry era deja erect și începu să simtă căldura deja binecunoscută radiindu-i din
acel loc dintre coapse. Îl iubesc atât de mult, se gândi ea ursuză. Nu era corect chiar deloc că Harry
avea atâta putere asupra ei.
- Acum, madam, vom începe duelul.
Harry se așeză pe pat și îi ridică poalele până în talie dintr-o singură mișcare. Mâna lui îi prinse o
coapsă și se aplecă deasupra ei, cu ochii strălucind.
- Și îți vei cere scuze dacă înving eu? șopti Augusta, simțind cum pielea i se încălzește sub atingerea
lui.
- Eu nu-mi voi cere scuze, madam. Dar mi-ai cerut satisfacție și îți jur că de asta vei avea parte.
Desigur, și eu vreau să fiu satisfăcut.
Spunând asta, Harry se aplecă să o sărute și îi strivi trupul sub greutatea lui.

18
Augusta se întoarse în patul uriaș, simțind trupul dur, solid și atât de masculin lângă ea. Mirosul
greu al celor două trupuri atârna încă în aer, iar pielea ei era umedă, transpirată.
Deschise ochii și văzu o lună palidă la fereastră. Își întinse încet picioarele, strâmbându-se puțin la
amorțeala din mușchii coapselor. Mereu se simțea așa după ce Harry făcea dragoste cu ea. Se simțea
de parcă mersese pe un cal sălbatic o după-amiază întreagă. Deși ea fusese cea călărită. Augusta
zâmbi gândindu-se la asta.
- Augusta?
Augusta se întoarse pe o parte și se rezemă cu cotul de pieptul lui dezgolit.
- Da, Harry?
- Vreau să știu ceva legat de seara asta.
- Ce vrei să știi, lordul meu?
Augusta își strecură degetele în părul lui des de pe piept. Era uimitor cum actul de a face dragoste le
schimba dispoziția atât de mult, se gândi ea. De exemplu, nu se mai simțea deloc nervoasă și
defensivă.
- De ce nu ai venit imediat la mine cu biletul pe care l-ai primit ieri după-amiază? De ce te-ai dus
singură la o întâlnire așa de periculoasă?
- Mă îndoiesc că ai înțelege, oftă Augusta.
- Încearcă-mă.
- Chiar dacă o să înțelegi, cu siguranță nu vei fi de acord.
- Ai dreptate. Dar spune-mi de ce n-ai venit direct la mine cu biletul, Augusta, îi ordonă blând
Harry. Fiindcă ți-era teamă că vei primi informații care să fie folosite împotriva fratelui tău?
- Ah, nu, spuse repede Augusta. Din contră, am presupus că bilețelul urma să-mi aducă dovezile de
care aveam nevoie ca să elimin odată pentru totdeauna bănuielile legate de Richard.
- Atunci de ce nu ai avut încredere în mine? Știai că mă interesează asta.
Augusta își trase degetele din părul lui de pe piept.
- Am vrut să-ți arăt că pot fi și eu la fel de utilă și să te ajut la fel de mult în cercetările tale ca și
prietenii tăi.
- Sally și Sheldrake? se încruntă Harry. Ai făcut un lucru prostesc, Augusta. Ei au mult mai multă
experiență cu asta. Știu să-și poarte de grijă. Tu habar n-ai cum se face o cercetare.
Augusta se ridică în capul oaselor:
- Dar exact asta e problema. Vreau să învăț. Vreau să fac parte din cercul tău intim de prieten, cei cu
care îți împărtășești gândurile tale secrete. Vreau să am o legătură la fel de puternică cu tine ca cea
dintre tine și Sally sau Peter.
- La naiba, Augusta, ești soția mea, murmură exasperat Harry. Legătura noastră e mult mai
puternică și mai intimă decât cea dintre mine și Sally sau Peter Sheldrake, îți dau cuvântul meu.
- Singurele dăți când te simt cu adevărat aproape sunt atunci când suntem în pat, împreună. Ca
acum. Și asta nu-mi este destul, fiindcă și aici există o distanță dintre noi.
Harry zâmbi, mângâindu-i șoldul cu o mână.
- Nu există nici un pic de distanță între noi în momentele astea, madam. Vrei să-ți demonstrez din
nou?
Augusta se trase mai încolo.
- Dar există o distanță totuși, fiindcă tu nu mă iubești. Nu mă dorești decât fizic. Nu e deloc același
lucru.
Harry ridică din sprâncene.
- Iar tu ești expertă în diferențele dintre dorința fizică și iubire?
- Orice femeie știe că nu sunt unul și același lucru, răspunse Augusta. E instinctul nostru.
- Iarăși vrei să ne certăm din cauza lipsei tale de logică tipic femeiască?
- Nu, spuse Augusta, aplecându-se în față. Dar m-am hotărât că, dacă nu pot avea parte de iubirea
ta, îți vreau măcar prietenia. Prietenia ta intimă. Vreau să fac parte din cercul tău de prieteni. Cei
cărora le împărtășești totul. Înțelegi, lordul meu?
- Nu, nu înțeleg. N-are nici un sens ce spui.
- Vreau să simt că sunt una din prietenii tăi intimi. Nu înțelegi, lordul meu? Ar fi ca și când aș face
parte din familia ta adevărată.
- La naiba, Augusta, spui doar prostii sentimentale. Ascultă-mă bine, soția mea: faci parte fără urmă
de îndoială din familia asta.
Harry o prinse de bărbie, privind-o fix:
- Și să nu uiți niciodată asta, madam. Pe de altă parte însă, nu ai nici un fel de pregătire ca spion și
nu vreau să te mai prind jucându-te cu lucruri atât de periculoase, așa cum ai făcut în seara asta. Ai
înțeles?
- Dar m-am descurcat bine, Harry. Recunoaște. Ți-am adus o dovadă foarte interesantă. Gândește-
te, lordul meu: cineva s-a obosit să încerce să ne facă să credem că fratele meu era Păianjenul și
deci Păianjenul e mort de doi ani încoace. Asta dă curs unor variante foarte interesante, nu-i așa?
Harry făcu o grimasă:
- Într-adevăr. Cea mai interesantă variantă e de departe că Păianjenul e încă în viață și vrea ca toată
lumea să-l creadă mort. Ceea ce mă face să cred că în prezent e un membru al înaltei societăți care
vrea să-și trăiască în continuare noua viață. E limpede că ar avea foarte mult de pierdut acum dacă
ar ieși la iveală adevărul despre trecutul lui. Iar asta îl face mai periculos ca niciodată.
Augusta se gândi la asta:
- Da, înțeleg ce vrei să spui.
- Cu cât mă gândesc mai mult la ce s-a întâmplat în seara asta, draga mea, cu cât mai mult cred că ai
fost la un pas de dezastru. Și e doar vina mea.
Augusta începu să se neliniștească. Știa deja că, ori de câte ori Harry îi vorbea așa, urmau de regulă
ordine pe care ea să le respecte.
- Oh, te rog, nu te învinovăți singur, lordul meu. A fost un accident și n-o să se repete. Data viitoare
când primesc un mesaj misterios o să vin direct la tine, îți jur.
Harry o privi posac.
- O să luăm măsuri să nu se mai întâmple asta, Augusta. Tu și Meredith nu veți mai ieși din casă
fără mine sau fără o escortă de cel puțin doi însoțitori. Eu voi alege servitorii care să vă însoțească și
îl voi informa pe Craddock că nu ai voie să mergi nicăieri fără ei.
- Am înțeles, lordul meu.
Augusta oftă ușurată. Putea fi mai rău, își spuse ea. Harry ar fi putut să-i interzică să plece de acasă
fără el. Iar el era mai mereu plecat în ultima vreme, ceea ce ar fi însemnat că ea și Meredith ar fi
fost închise în casă aproape tot timpul. Se felicită că reușise să scape cu bine.
- M-ai înțeles, madam?
Augusta înclină din cap în semn că înțelesese, ca o soție ascultătoare.
- Te-am înțeles foarte limpede, lordul meu.
- Și, în plus, adăugă Harry, nu ai voie să ieși noaptea, cu sau fără însoțitori, dacă nu sunt cu tine.
Asta era deja prea mult. Augusta se împotrivi imediat:
- Harry, exagerezi. Te asigur că eu și Meredith vom lua o brigadă întreagă de servitori de fiecare
dată dacă asta vrei, dar nu ne poți închide în casă în fiecare seară.
- Îmi pare rău, Augusta, spuse aproape răstit Harry, dar nu pot să mă concentrez asupra cercetărilor
mele dacă nu sunt absolut sigur că ești în siguranță acasă.
- Atunci spune-i tu fiicei tale că nu poate merge la Amfiteatrul lui Astley mâine seară, declamă
Augusta.
- Vroiați să mergeți la Astley? se încruntă Harry. Nu sunt sigur că ar fi fost o alegere inspirată.
Astley e renumit pentru spectacolele frivole și melodramatice. Femei care fac tumbe pe cai și alte
asemenea prostii. Nu mi se pare prea educațional sau înălțător pentru un copil, nu crezi?
- Cred, spuse sincer Augusta, că lui Meredith i-ar plăcea foarte mult. Și la fel și mie.
- În cazul ăsta, cred că pot să-mi schimb programul astfel încât să vă însoțesc la Astley mâine seară,
spuse imediat Harry.
Augusta fu luată complet prin surprindere de predarea lui neașteptată.
- Chiar așa?
- Te rog, nu fii așa uimită, draga mea. Fiind învingătorul duelului din seara asta, pot fi generos cu
pierzătoarea.
- Învingător? Cine a stabilit învingătorul?
Augusta luă perina și începu să-l lovească pe Harry fără nici o milă.
Râsul lui era răgușit și plin de pasiune masculină.
Spectacolul dela Astley nu era nici pe departe așa de plictisitor cum se așteptase Harry. Nu era însă
din cauza femeilor care făceau tumbe pe cai, nici a muzicii și nici a melodramei, cu toate artificiile
și eroii care cântau. Atenția lui era îndreptată altundeva: spre soția și fiica lui care se aplecau
periculos peste marginea boxei ca să vadă ce se întâmplă în ring.
Augusta avusese dreptate în legătură cu ceva: Augusta se distra copios. Din nou, Harry rămase
surprins să vadă cât de mult se schimbase și înflorise fiica lui cea serioasă și ascultătoare. Era ca și
când Meredith descoperea plăcerile copilăriei pentru prima oară.
Asta îl făcu să se gândească la ceva ce se întâmpla foarte rar: începu să se îndoiască de una din
deciziile pe care le luase după ce cântărise atent situația. Harry își dădu seama că materiile atent
alese pe care Clarissa i le predase lui Meredith în ultimii câțiva ani fuseseră poate un pic prea
severe. Poate că nu-i permisese să se joace sau să se distreze destul.
Harry o văzu pe Meredith oftând uimită când una din călărețele din ring sări peste o barieră făcută
din câteva eșarfe și ateriză grațios pe spatele unui ponei în galop. Era limpede că fiica lui se simțea
foarte bine cu noile schimbări ale Augustei, se gândi el plin de regret. Meredith urma să ajungă
probabil să vrea să se plimbe cu balonul sau să facă parte din trupa de călărețe de la Astley, dacă
avea ghinion.
Harry se uită apoi la soția lui, care îi arăta personajul negativ din piesă lui Meredith. Candelabrul
uriaș suspendat deasupra ringului răspândea o lumină orbitoare, care se reflecta în buclele atent
aranjate ale Augustei. Auzi din nou cuvintele pe care i le spusese cu atâta patos noaptea trecută:
Vreau să simt că fac parte...
Știa că Augusta încă se mai simțea o străină uneori, nu o membră adevărată a familiei, așa cum
fusese în copilărie. Era ultima Ballinger din Northumberland și se simțise foarte singură de când
murise fratele ei. Harry înțelegea acum.
Dar cum de Augusta nu-și dădea seama cât de mult se legase de mica lui familie? se întrebă Harry.
Nu putea să nu vadă cum Meredith începea să depindă de el tot mai mult. Într-adevăr, fetița nu o
numea pe Augusta „mama”, dar asta nu-i mai părea la fel de important lui Harry acum.
Era ridicol cum Augusta se agita fiindcă soțul ei nu cădea în genunchi să-și proclame dragostea lui
nemuritoare pentru ea. Un exemplu tipic al caracterului ei mult prea sentimental. Din punctul de
vedere al lui Harry, el unul își demonstrase afecțiunea din plin. Și încrederea. Harry se încruntă
gândindu-se cât de indulgent fusese cu noua lui contesă.
Orice alt bărbat care și-ar fi văzut soția intrând în casă pe fereastră la miezul nopții ar fi fost sigur că
i s-au pus coarne.
În noaptea trecută, Augusta ar fi trebuit să-l implore să o ierte și să-i jure că n-o să se mai
aventureze așa niciodată. Dar ea se înfuriase și-și provocase soțul la duel.
Augusta citise prea multe romane, asta era problema.
Vreau să îți fiu la fel de apropiată ca Sally și Peter.
Desigur că nu o lăsase să ia parte la cercetări, se gândi Harry. Nu fiindcă era neexperimentată, deși
asta era destul, ci pentru că nu vroia ca Augusta să fie și mai tulburată de detaliile legate de fratele
ei care ar fi putut ieși la iveală.
Acum însă, Harry se întrebă dacă avea vreun drept să o excludă. Fie că-i plăcea, fie că nu, Augusta
era implicată fiindcă și fratele ei părea să fi fost implicat. Poate că ultima Ballinger din
Northumberland avea totuși dreptul să afle adevărul.
Harry auzi cum muzica de jos ajunge la apogeu. Spectacolul se încheiase. Caii și actorii își făcură
reverențele de rigoare, iar publicul îi aplaudă entuziast.
Meredith vorbi fără încetare în trăsură în drum spre casă.
- Papa, crezi că pot și eu să învăț să călăresc la fel ca doamna în roz?
- Nu cred că ți-ar folosi la ceva un asemenea talent, spuse Harry, observând expresia amuzată a
Augustei. Nimeni n-are nevoie să călărească în picioare.
Meredith se încruntă auzindu-i logica.
- Presupun că nu, spuse ea.
Apoi, ceva mai veselă:
- Nu-i așa că a fost palpitant când poneiul a salvat-o pe doamnă?
- Foarte.
- Care parte ți-a plăcut cel mai mult, papa?
Harry zâmbi, privind-o pe Augusta:
- Peisajul.
Când trăsura se opri în fața casei, Harry o atinse pe Augusta pe braț.
- Rămâi înăuntru puțin, te rog.
Apoi, către Meredith:
- Du-te în casă, Meredith. Vine și Augusta imediat.
- Da, papa.
Meredith sări din trăsură și începu să-l delecteze pe însoțitor cu detaliile spectacolului palpitant pe
care tocmai îl văzuse.
Augusta îi aruncă lui Harry o privire întrebătoare:
- Da, lordul meu?
Harry ezită puțin, apoi se aventură:
- Mă duc să mă întâlnesc cu Sheldrake la club.
- Iarăși cercetări, presupun.
- Da. Eu, Sheldrake și Sally ne vom întâlni în seara asta, mai târziu, și vom discuta tot ce am aflat
până acum. Vom vedea dacă putem să găsim niște răspunsuri. Poți veni și tu, dacă vrei.
Augusta făcu ochi mari.
- O, Harry, vorbești serios?
- Ai anumite drepturi în toată povestea, draga mea. Poate că n-a fost corect să te exclud.
- Lordul meu, cum aș putea să-ți mulțumesc?
- Ei bine, eu... uf.
Harry fu surprins când Augusta îl îmbrățișă cu putere.
Augusta îl strânse în brațe, copleșită de bucurie, deși ușa trăsurii era deschisă și cel puțin unul dintre
însoțitori putea vedea ce se petrece înăuntru.
- La ce oră te întorci, Harry?
- Ăă, undeva pe la ora trei dimineață.
Harry îi desfăcu blând brațele din jurul gâtului, simțindu-și trupul reacționând deja la formele ei
moi, rotunde.
- Așteaptă-mă în bibliotecă. Vom ieși pe scurtătură, prin grădină.
- Voi fi acolo.
Zâmbetul Augustei era mai strălucitor decât candelabrul de la Astley.
Harry așteptă până când Augusta ajunse acasă, în siguranță, apoi îi făcu semn vizitiului să plece
spre clubul unde trebuia să se întâlnească cu Peter. Trăsura se puse în mișcare, iar Harry încercă să
se convingă pe sine că făcea ce trebuie permițându-i Augustei să ia parte la cercetări.
Făcea ce trebuie, dar cu siguranță că nu i se părea un lucru de bun-simț. Harry privi pe fereastră,
simțindu-se dintr-o dată neliniștit.
Peter Sheldrake, la fel de stilat ca întotdeauna, purtând o pereche de pantaloni și un tricou șifonat cu
grijă, tocmai ieșea din sala de jocuri când Harry intră în club. Peter ținea o sticlă de vin, pe care o
flutură vesel spre Harry.
- Oh-ho, văd că ai supraviețuit frivolităților din seara asta. Hai să bem un pahar sau două și să-mi
povestești minunile pe care le-ai văzut la Astley. Mi-am dus și eu doi nepoți acolo acum vreu doi
ani și abia i-am potolit să nu cânte și ei cu călărețele.
Harry zâmbi de complezență, îl urmă pe Peter până într-un colț mai retras și se așeză.
- Îmi era teamă că o să am și eu aceeași problemă, spuse el. Și nu doar fiindcă mă temeam ca
Meredith să nu-și facă idei, ci și ca Augusta să nu viseze cumva să urce pe scenă într-o zi.
- Ei bine, gândește-te la asta din punctul ei de vedere, spuse Peter cu un zâmbet batjocoritor.
Probabil că i se pare mult mai plictisitor să fie contesa de Graystone decât să facă tot felul de
acrobații pe cai în fața unui public. Gândește-te câte aplauze, câte urale, câți gentlemani privind-o
din boxe.
Harry făcu o grimasă:
- Nici nu-mi spune. Dar dacă vrei să știi, viața Augustei e pe cale să devină mult mai interesantă.
- Oh? întrebă Peter, luând o înghițitură de vin. Cum așa? Ai de gând să-i permiți să se plimbe prin
oraș fără o eșarfă peste decolteul rochiei? Sunt sigur că o să se distreze foarte mult cu asta.
Harry îi aruncă lui Peter o privire iritată și se întrebă posomorât dacă nu cumva fusese puțin prea
tiranic cu Augusta legat de decolteurile ei.
- O să vedem ce părere ai de decolteurile soției tale după ce vă căsătoriți, spuse el.
- O să vedem, chicoti Peter.
- Cea ce vroiam să-ți spun e că Augusta va veni și ea în noaptea asta la Sally, unde ne vom întâlni
cu toții.
Sheldrake se înecă puțin și dădu peste cap mai mult vin, holbându-se la Harry.
- La naiba, îi dai voie să se implice și ea în chestia asta? Crezi că e o idee bună, Graystone?
- Probabil că nu.
- Trebuie să fie foarte dureros pentru ea. Toate dovezile îl acuză pe fratele ei.
- E limpede că Ballinger a fost implicat cumva în toată povestea. Dar crede-mă, Sheldrake, sunt
absolut sigur că nu el a fost Păianjenul.
- Dacă spui tu, răspunse sceptic Peter.
- Spun eu. Avem în schimb niște indicii care dovedesc fără tăgadă că cineva vrea neapărat să
credem că Păianjenul a murit acum doi ani.
Apoi, Harry îi descrise pe scurt jurnalul pe care Augusta îl găsise pe aleea din spatele casei.
- Dumnezeule, răsuflă Sheldrake. Jurnalul e real? Nu e un fals făcut de cineva ca să ne păcălească?
- Sunt sigur că e real. Îți spun sincer, Sheldrake, mă înfior gândindu-mă cine ar fi putut să o
urmărească pe Augusta ieri noapte.
- Înțeleg ce vrei să spui.
Harry era pe cale să discute detaliile jurnalului când își dădu seama că Lovejoy se îndreaptă spre ei
din cealaltă parte a camerei. Ochii lui vezi străluceau amenințător, dar apatic.
Londra e plină de bărbați periculoși și plictisiți, ca rămășițele unui naufragiu după ce furtuna
războiului s-a încheiat, se gândi Harry.
- Bună seara, Graystone. Sheldrake. Mă mir să vă văd pe amândoi aici. Credeam că vă ocupați de
doamnele voastre. Apropo, felicitări pentru logodnă, Sheldrake. Deși trebuie să spun că nu-i frumos
din partea ta să o acaparezi pe una din puținele moștenitoare care au mai rămas. Noi, ceilalți, nu
prea mai avem de unde alege, hmm?
- Sunt sigur că o să găsești pe cineva pe gustul tău, murmură Peter.
Harry își răsuci paharul pe jumătate gol în mână, studiind luminile care se reflectau în vinul roșu.
- Vroiai ceva, Lovejoy?
- Da, de fapt. Mă gândeam să vă avertizez că e un hoț în oraș. Mi-a spart biblioteca acum câteva
săptămâni.
Harry îi aruncă o privire imposibil de deslușit.
- Chiar așa? Ai vorbit cu poliția?
- Mi s-a furat ceva ușor de înlocuit.
Lovejoy zâmbi rece, se întoarse și plecă.
Harry și Peter rămaseră tăcuți o vreme.
- S-ar putea să fie nevoie să faci ceva cu Lovejoy, observă în cele din urmă Peter.
- Da, se pare că da, clătină din cap Harry. Singurul lucru pe care nu-l înțeleg e de ce m-a ales pe
mine, dintre toți.
- Probabil că la început nu intenționa decât să o seducă Augusta ca să se distreze. Dar acum a ajuns
fără îndoială la concluzia că tu i-ai stricat distracția furând chitanța Augustei din biblioteca lui. Fără
îndoială că vrea să se răzbune. N-a avut ocazia fiindcă ai fost plecat din oraș în ultimele câteva
săptămâni.
- O să fiu atent la el.
- Ai grijă. Aș deduce din amenințările lui că vrea să se folosească de Augusta ca să se răzbune.
Harry se gândi la asta în timp ce își termina vinul.
- Tot mai cred că Lovejoy e mai complex decât pare. Poate că e timpul să mai trec o dată prin
biblioteca lui la miezul nopții.
- Vin și eu cu tune. Ar putea fi interesant, zâmbi Peter. Dar sper că nu intenționezi așa ceva în seara
asta. Ai deja o altă întâlnire de onorat.
- Ai mare dreptate. În altă seară atunci, când sunt liber. Avem alte probleme de rezolvat acum.
Când Harry și Peter își făcură apariția în sfârșit, Augusta se plimba în sus și în jos prin bibliotecă.
Se îmbrăcase potrivit pentru aventură: o pelerină neagră de catifea pe deasupra rochiei negre, o
pereche de mănuși negre, asortate, și cizme scurte de catifea. Alesese cizmele fiindcă se gândea că
aveau să reziste mai bine unei călătorii prin grădină și pe stradă decât o pereche de pantofi sau
papuci.
Servitorii fuseseră trimiși la culcare acum câteva ore și Augusta nu mai putea de nerăbdare. Era
copleșită la gândul că Harry o invitase să li se alăture prietenilor lui. Fusese primită în sfârșit în
cercul lui cel mai intim.
Augusta era convinsă că de-acum înainte avea să împărtășească cu Harry aceeași prietenie minunată
pe care el o avea cu Sally și cu Peter. Aveau să rezolve misterul împreună, iar Harry avea să se
convingă că Augusta era și ea în stare de ceva și să învețe să-i respecte istețimea, își promise
Augusta. Era sigură că Harry avea să o vadă de-acum înainte ca pe o prietenă adevărată, în care
putea avea încredere și cu care putea împărtăși toate secretele lui.
Ușa de la intrare se deschise și se închise, iar sunetul o făcu pe Augusta să se oprească. Se auzi o
conversație murmurată afară, două voci de bărbați, iar apoi sunetul cizmelor pe podea. Augusta se
întoarse grăbită și fugi la ușa bibliotecii. Când o deschise îi văzu pe Harry, care arăta foarte
nefericit, și pe Peter Sheldrake, care zâmbea.
Peter făcu o plecăciune galantă:
- Bună seara, madam. Îmi permiți să observ cât de perfect te-ai îmbrăcat pentru ce urmează să
facem în această seară? Pelerina neagră de catifea și cizmele sunt foarte frumoase. Nu-i așa că arată
splendid pentru ocazie, Graystone?
Harry se încruntă:
- Arată ca o hoață la drumul mare, la naiba. Hai să mergem. Vreau să terminăm cu asta cât mai
repede.
Spunând asta, le făcu semna amândurora să iasă cu bastonul.
- Nu ieșim pe fereastra bibliotecii? întrebă Augusta.
- Nu, nu ieșim pe-acolo. Ieșim prin bucătărie ca niște oameni cât de cât civilizați, așa cum e normal.
Augusta strâmbă din nas către Peter în timp ce amândoi porniră pe urmele lui Harry.
- Tot timpul e așa când face cercetări? întrebă ea.
- De fiecare dată, o asigură Peter. Îmi strică mereu cheful, Graystone ăsta. N-are absolut deloc
simțul aventurii.
Harry le aruncă o privire usturătoare peste umăr.
- Faceți liniște amândoi. O să treziți servitorii.
- Da, domnule, murmură Peter.
- Da, domnule, murmură Augusta.
Cei trei ajunseră cu bine în grădină și descoperiră că nu aveau nevoie de o lampă care să lumineze
strada. Luna strălucea așa de tare că lumina drumul pavat, iar lumina caldă de la ferestrele de la etaj
ale lui Lady Arbuthnott le servea drept punct de reper.
Când se apropiară mai mult, Augusta observă că ferestrele de la parter erau întunecate.
- Sally ne așteaptă la ușa de la bucătărie?
- Da, spuse încet Peter. O să ne conducă în bibliotecă și vorbim acolo.
Când ajunseră la ușa grădinii lui Lady Arbuthnott, Harry se opri.
- E deschis, spuse el.
- Fără îndoială că a trimis un servitor să o deschidă pentru noi, spuse Peter, împingând poarta grea.
Nu cred că are destulă putere să vină până aici fără nici un ajutor, săraca de ea.
- Mă uimește că mai e în stare să se ocupe de Pompeia, șopti Augusta.
- Asta e tot ce o mai ține în viață. Asta și plăcerea de a-l ajuta pe Graystone o ultimă oară, mărturisi
Peter.
- Liniște, comandă Harry.
Augusta își strânse pelerina în jurul ei și îl urmă pe Harry, tăcând supusă. Peter venea după ei.
Pentru că era chiar în spatele lui, Augusta fu la un pas să se ciocnească de Harry când se opri brusc.
- Uuuf. Harry? întrebă ea, recăpătându-și echilibrul. Ce e?
- E ceva ciudat.
Harry vorbise pe un ton plat, impersonal, care o neliniștea pe Augusta mai mult decât orice. Îl văzu
cum își ridică bastonul de abanos într-un fel în care nu-l mai văzuse niciodată.
- Probleme? întrebă încet Peter din întuneric, cu o voce devenită deja serioasă.
- Ușa din spate e deschisă. Nu se vede lumină și n-o văd nici pe Sally. Du-o pe Augusta înapoi
acasă. Vino înapoi după ce te asiguri că e în siguranță.
Augusta îl ocoli grăbită:
- Harry, nu, te rog lasă-mă să vin cu voi. Se poate ca lui Sally să i se fi făcut rău. Poate că de-asta...
Augusta țipă când vârful cizmei i se încurcă în poalele unei rochii care se vedeau de sub un tufiș.
- O, Dumnezeule, nu. Sally.
- Augusta? Ce naiba...
Harry se întoarse și porni spre ea.
Augusta era deja în genunchi, târându-se pe sub frunzișul des.
- E Sally. O, Harry, știu că e ea. Probabil că i s-a făcut rău aici. Sally.
Augusta atinse trupul prietenei ei, luptându-se cu rochia ei scumpă de mătase. Imediat, mânușile ei
negre se îmbibară de sânge cald. O rază de lumină strălucea pe mânerul pumnalului care era înfipt
adânc în pieptul ei.
- Să-l găsească toate focurile iadului.
Harry înjură cu sălbăticie, croindu-și drum printre tufișuri și lăsându-se în genunchi lângă vechea
lui prietenă. Se întinse după încheietura lui Sally și îi căută pulsul.
- Trăiește.
- Iisuse, spuse Peter, strecurându-se lângă el.
Apoi înjură din nou văzând pumnalul.
- Nemernicul. Criminalul.
- Sally? chemă Augusta, strângându-i mâna inertă și îngrozindu-se de cât de rece era.
Sally era pe moarte. Asta era sigur.
- Augusta? întrebă ea, iar vocea ei era abia o șoaptă. Tu ești, draga mea? Mă bucur. Mă bucur că ai
venit. Nu e plăcut să mor singură, să știi. De-asta mi-era cel mai frică.
- Suntem toți aici, Sally, spuse încet Harry. Eu, Peter și Augusta. Nu ești singură.
Sally închise ochii.
- Prietenii mei... E mai bine așa. Durerea era atât de puternică. Mi-era atât de rău. Nu credeam că
mai rezist prea mult, să știi. Totuși, aș fi preferat să o fac cu mâna mea.
Augusta începu să lăcrimeze. Îi strânse mâna lui Sally cu putere, de parcă ar fi putut să o oprească
doar prin forța ei.
- Sally, cine ți-a făcut asta? întrebă Harry. Păianjenul?
- Ah, da. Trebuie să fi fost el. Nu i-am văzut fața. Dar știa de listă. Știa că e la mine. Am primit-o de
la bucătar.
- Care bucătar? întrebă Peter cu blândețe.
- Bucătarul de la clubul Spada. Am primit-o de la el azi-dimineață.
- Să-l ia naiba pe Păianjen acum și în vecii vecilor, șopti Harry. O să mă asigur că plătește pentru
ce-a făcut, Sally.
- Da, știu, Graystone. De data asta o să-l prinzi. Am știut mereu că într-o zi o să te răfuiești cu
Păianjenul.
Sally începu să tușească oribil. Augusta îi strânse mâna și mai puternic, cu obrajii pătați de lacrimi
care se amestecau apoi cu sângele prietenei sale. Doar o singură dată mai ținuse pe cineva așa,
privindu-l neajutorată cum se stinge sub ochii ei. Nu era nimic mai groaznic pe lume decât să ia
parte la așa ceva.
- Augusta?
- Sally, îmi va fi atât de dor de tine, spuse printre suspine Augusta. Mi-ai fost o prietenă adevărată.
- Și tu la fel, draga mea Augusta. Mi-ai oferit mai mult decât vei ști vreodată. Acum trebuie să-mi
dai drumul. Timpul meu a trecut deja.
- Sally?
- Nu uita să deschizi cartea, Augusta.
- Nu. Nu voi uita.
Sally se stinse.

19
Harry o ținu pe Augusta în brațe și o privi plângând amarnic. Nu știa cum să o liniștească și faptul
că nu-i putea alina durerea îl durea mai mult decât orice. Plânsul Augustei era fără îndoială tipic
pentru un Ballinger din Northumberland, iar Harry o admira pe Augusta fiindcă putea să plângă în
timp ce el nu era în stare să se gândească decât la răzbunare.
Incapabil de altceva, Harry o îmbrățișă strâns pe Augusta în holul tăcut și uriaș al conacului
Arbuthnott și se rugă ca furtuna să treacă în curând.
În același timp, se forță să nu se gândească decât la răzbunare.
Augusta începuse să se liniștească când Harry își ridică priirea și îl văzu peste creștetul ei pe Peter,
care intra prin ușa din spate.
- Se pare că Păianjenul a avut timp să-i caute prin dormitor și prin bibliotecă, spuse Peter.
Amândouă camerele sunt devastate. Dar celelalte camere sunt neatinse. Poate a auzit ceva sau pe
cineva și s-a grăbit să plece înainte să-și termine treaba. O fi crezut că, dacă Sally e moartă, lista va
rămâne ascunsă.
- E o casă mare. E greu să cauți în toate ascunzișurile. Te-ai ocupat de celelalte lucruri? întrebă încet
Harry.
Peter încuviință cu o privire înghețată:
- Da. Am trimis un servitor să cheme polițistul și am dus trupul lui Sally într-unul din dormitoare.
Dumnezeule, cât de ușoară era, Graystone. Nu mai rămăsese nimic. Cred că în ultimele câteva
săptămâni a trăit doar din voință.
Augusta se răsuci în brațele lui Harry și își ridică privirea.
- O să-mi fie așa de dor de ea, șopti ea.
- Tuturor ne va fi dor de ea, spuse Harry, mângâind-o pe spate. Dar îi voi fi mereu recunoscător.
- Fiindcă a fost așa de curajoasă în timpul războiului? întrebă Augusta, clipind și tamponându-și
ochii cu batista lui Harry.
- Nu, deși i-am admirat dintotdeauna curajul. Motivul pentru care îi voi fi mereu recunoscător e că
ea mi-a sugerat să te cunosc devenind un apropiat al lui Sir Thomas. Sally mi-a spus că ar trebui să
te adaug pe lista mea de soții posibile, spuse candid Harry.
Augusta își ridică privirea uimită.
- Chiar așa? Cât de straniu. De ce Dumnezeu s-o fi gândit că eu aș fi o soție bună pentru tine?
Harry zâmbi slab.
- Și eu am întrebat-o la fel, dacă țin bine minte. Iar ea mi-a spus că o să-mi prindă bine o soție ceva
mai neobișnuită.
Peter închise ușa și spuse:
- Sally te cunoștea foarte bine, Graystone.
Harry o îndepărtă blând pe Augusta.
- Da, cred că da. Prieteni, va fi timp să o plângem pe Sally mai târziu. Poliția va crede că e vorba de
un jaf și o crimă. N-avem de ce să-i facem să creadă altceva.
- De acord, spuse Peter. Oricum n-ar avea ce să facă.
- Trebuie să găsim lista de care vorbea Sally.
Harry privi în jur, gândindu-se la cât de mare era conacul și cât timp avea să le ea să caute peste tot.
- Știu ce metode folosea Sally ca să ascundă lucruri pe care nu le vroia găsite. Avea tendința să
aleagă locuri evidente, gândindu-se că nimănui nu i-ar trece prin minte să se uite acolo.
Augusta suspină în batistă:
- Cartea?
- Care carte? întrebă Harry.
Augusta își ascunse batista într-unul din buzunarele adânci de la pelerină și porni spre salon.
- Cartea de pariuri de la Pompeia. Sally mi-a spus că dacă o găsesc vreodată închisă trebuie să mă
asigur că o deschizi tu. Și ai auzit și tu ce-a spus acum câteva minute, chiar înainte să... să moară.
Mi-a spus să nu uit de carte.
Harry și Peter schimbară o privire. Peter ridică din umeri și se pregăti să o urmeze pe Augusta.
Ușa de la Pompeia era închisă. Harry o auzi pe Augusta începând din nou să plângă când o
deschise, dar nu ezită. Intră în camera tăcută și întunecată și aprinse o lampă.
Harry privi în jur, curios fără să vrea. O vizitase destul de des pe Sally, dar niciodată aici, în salon,
după ce locul fusese transformat în Pompeia. Clubul era doar pentru femei, așa spusese ea. Nu putea
încălca regulile, nici chiar seara târziu.
- Te face să te simți așa de straniu, bărbat fiind. Nu-i așa? întrebă Peter în șoaptă, oprindu-se lângă
Harry. Nu mi s-a dat niciodată voie să trec pragul. Dar mereu m-am simțit puțin stânjenit când am
reușit să arunc o privire înăuntru.
- Înțeleg ce vrei să spui.
Harry studie tablourile umbrite de pe perete. Recunoscu multe dintre ele imediat: femei ale căror
nume rămăseseră în mituri și legende în ciuda faptului că Augusta susținea sus și tare că istoria era
scrisă de și pentru bărbați. Harry începea să se întrebe câtă istorie se pierduse fiindcă fusese vorba
de femei și deci fusese considerată irelevantă.
- Te face curios să afli despre ce vorbesc femeile când sunt singure, fără nici un bărbat prin preajmă,
observă încet Peter. Sally spunea mereu că aș fi surprins dacă aș ști.
- Mie îmi spunea că aș rămâne surprins, recunoscu ursuz Harry.
Pelerina neagră de catifea flutura încă în urma Augustei când se opri în fața unui piedestal în stil
grecesc. Pe el era o carte mare, cu copertele învelite în piele.
Harry merse lângă Augusta.
- Asta e faimoasa carte de pariuri?
- Da. Și este închisă. Așa cum spunea Sally că o să o găsesc într-o zi.
Augusta deschise cartea încet și începu să dea paginile.
- Nu știu ce caut, spuse ea.
Harry privi câteva din rândurile scrise. Literele erau buclate, feminine.
Domnișoara L.B. pune pariu cu domnișoara R.M. pe zece lire că nu-și va recupera jurnalul la timp
ca să evite un dezastru.
Domnișoara B.R. Pune pariu cu domnișoara D.N. pe cinci lire că Lordul G îi va cere mâna
Îngerașului până la sfârșitul lunii.
Domnișoara P.O. Pune pariu cu domnișoara C.P. pe zece lire că domnișoara A.B. va rupe logodna
cu Lordul G în două luni.
- Dumnezeule, murmură Harry. Și când te gândești că eram sigur că am parte de ceva intimitate.
- Domnișoarelor de la Pompeia le place foarte mult să pună pariuri, lordul meu, suspină Augusta.
Clubul se va închide acum, presupun. Îmi va fi dor de el. Îmi era ca o casă. Nimic nu va mai fi la fel
aici.
Harry era pe cale să-i reamintească Augustei că nu mai avea nevoie de Pompeia fiindcă avea o casă
a ei acum, când o bucată de hârtie flutură între două pagini.
- Arată-mi lista.
Harry luă hârtia și examină lista de nume.
Peter se apropie și se uită peste umărul lui, iar Augusta se întinse să vadă.
- Ei bine? întrebă Peter.
- Într-adevăr, e o listă de nume. Fără îndoială că e vorba de câțiva membri de la clubul Spada. E
scrisă de Sally.
Peter se încruntă la foaia de hârtie.
- Nu recunosc nici unul din nume, spuse el.
Harry trase lampa mai aproape și cercetă atent lista.
- Nici nu mă mir. E scrisă în vechiul cifru în care Sally îmi trimitea mesaje pe vremuri.
- De cât timp ai nevoie să decodezi toate numele? întrebă Peter. Sunt cel puțin zece nume acolo.
- N-am nevoie de prea mult timp. Dar după ce știm despre cine e vorba, va trebui să mai fac niște
cercetări până să-mi dau seama care dintre ei ar putea fi Păianjenul, spuse Harry, împăturind hârtia
și strecurând-o în buzunar. Hai să mergem. Avem multe de făcut până dimineață.
- Ce vrei să fac eu? întrebă repede Augusta.
Harry zâmbi posomorât și se pregăti de luptă.
- Tu trebuie să mergi acasă și să trezești servitorii. Apoi vei face bagajele pentru tine și Meredith și
vă veți pregăti să plecați înapoi spre Dorset până în ora șapte .
Augusta îl privi uimită.
- Șapte dimineața? Dar Harry, nu vreau să plecăm din oraș acum că suntem așa de aproape să aflăm
cine e Păianjenul și cine a ucis-o pe Sally. Trebuie să-mi permiți să rămâi.
- Absolut nici o șansă. Păianjenul știe de listă și nu se va da în lături de la nimic ca să pună mâna pe
ea.
Harry o luă de braț și începu să o tragă spre ușă.
- Peter, crezi că logodnica ta ar vrea să vină și ea în Dorset?
- Cred că ar fi o idee excelentă, răspunse Peter. Dumnezeu mi-e martor că o vreau plecată din oraș
până îl prindem pe Păianjen și sunt sigur că Augustei i-ar face plăcere compania ei.
- Aș vrea să nu mai faceți planuri pentru mine ca și când eu n-aș fi în stare să gândesc pe cont
propriu, spuse răspicat Augusta. Nu vreau să merg în Dorset.
- Dar o să mergi, spuse calm Harry.
- Harry, te rog...
Harry se gândi repede, căutând cel mai eficient argument pe care să-l folosească de data asta. Îl găsi
și îl folosi fără nici o milă:
- Nu-mi fac griji doar pentru tine, Augusta. Mă gândesc și la Meredith. Trebuie să fiu sigur că fiica
mea e în siguranță. Avem de-a face cu un monstru și nu știm cât de josnic poate să fie.
Augusta rămase cu gura căscată:
- Crezi că ar amenința-o pe Meredith? Dar de ce ar face așa ceva, lordul meu?
- Nu e limpede? Dacă Păianjenul crede că eu sunt cel care încearcă să-i afle identitatea, s-ar putea
folosi de Meredith ca să mă lovească pe mine.
- Ah, da, înțeleg ce vrei să spui. Fiica ta e marea ta slăbiciune și Păianjenul ar putea ști asta.
Te înșeli, Augusta. Am două mari slăbiciuni. Tu ești cealaltă, se gândi Harry.
Nu spuse însă nimic cu voce tare. Era mai bine să o lase pe Augusta să creadă că Meredith era
preocuparea lui principală și că avea nevoie de ea ca să aibă grijă de fiica lui. Augustei îi stătea în
fire să-i apere și să-i salveze pe cei nevinovați.
- Te rog, Augusta. Trebuie să mă ajuți. Trebuie să știu că Meredith e afară din oraș și e în siguranță
înainte să încep să-l caut pe Păianjen.
Augusta îi aruncă o privire gravă, conștientă de responsabilitatea care i se punea în seamă.
- Da, desigur. O să am grijă de ea până la ultima suflare, Harry.
Harry îi mângâie blând obrazul și spuse:
- Să ai mare grijă și de tine, hmmm?
- Cu siguranță.
- Tu și Meredith veți avea o mână de ajutor, spuse Harry. Vă trimit spre Dorset cu o escortă
înarmată. Ei vor sta cu tine la Graystone până ajung și eu.
- O escortă înarmată. Ce înseamnă asta, Harry? întrebă mirată Augusta.
- E mult mai plictisitor decât pare. E vorba de doi însoțitori lucrează pentru mine de ani de zile.
Amândoi vor fi înarmați și vor ști ce să facă dacă apar probleme.
- Va fi în siguranță la Graystone, spuse Peter. Toată lumea știe pe toată lumea la țară și un străin ar
fi observat imediat. Și nu uita de câini. Nici un străin nu va putea să intre în casă fără să-l latre
câinii.
- Exact.
Harry o privi pe Augusta:
- Și o vei avea și pe Claudia să-ți țină de urât.
- N-aș conta pe asta, zâmbi slab Augusta. Mă îndoiesc sincer că verișoara mea se poate pregăti de
călătorie până mâine dimineață la ora șapte.
- Va fi gata, promise încet Peter. O vreau plecată din oraș la fel de mult cât Harry te vrea plecată pe
tine.
Augusta îl privi gânditoare.
- Înțeleg, spuse ea. Sunt sigur că Claudiei i se va părea foarte interesant să fie trimisă într-o călătorie
din senin.
Peter ridică din umeri, fără să-și facă prea mari probleme că logodnica lui s-ar putea supăra.
În dimineața următoare, la ora șapte, toate pregătirile erau terminate, iar Harry era pe treptele casei
și își lua rămas-bun de la fiica lui. Meredith era dezamăgită că trebuie să părăsească orașul cu toate
distracțiile lui, dar tatăl ei îi explicase că Augusta trebuia să se ocupe de niște lucruri înapoi la
proprietatea lor de la țară. Meredith acceptă explicația, dar îi aminti totuși că nu apucase să vadă
grădinile Vauxhall.
- O să vă întoarceți repede și o să te duc chiar eu, îi promise Harry.
Meredith încuviință satisfăcută și îl îmbrățișă strâns:
- Ar fi frumos, papa. La revedere.
- La revedere, Meredith.
Harry își așeză fiica în trăsura mare, neagră, apoi se întoarse să o întâmpine pe Augusta, care tocmai
cobora scările. Zâmbi văzându-i rochia elegantă, de un verde închis, și boneta frivolă, înaltă.
Augusta era la fel de elegantă și când era zorită să împacheteze și să plece la țară la ora șapte
dimineața .
- Deci totul e în regulă? întrebă ea, oprindu-se în fața lu și fixându-l cu o privire serioasă, umbrită
de bonetă.
- Da. Verișoara ta te așteaptă la ea acasă și imediat ce o întâlnești veți pleca la drum. Veți dormi la
hotel în noaptea următoare și veți ajunge la Graystone mâine după-amiază.
Harry se opri o clipă.
- O să-mi fie dor de tine, Augusta.
Augusta zâmbi tremurat.
- Și mie o să-mi fie dor de tine, lordul meu. Te vom aștepta înapoi în Dorset. Te rog să ai mare,
mare grijă, Harry.
- Așa o să fac.
Augusta încuviință, apoi, fără nici un avertisment, se ridică pe vârfuri și îl sărută pe buze chiar
acolo, în fața lui Meredith și a servitorilor care roiau în jurul trăsurii. Harry începu să o îmbrățișeze,
dar era prea târziu. Augusta se trăgea deja înapoi.
- Te iubesc, Harry, spuse ea.
- Augusta.
Harry se întinse instinctiv spre ea, dar Augusta se întorsese deja și se urcase în trăsura care aștepta.
Harry privi trăsura vopsită în negru și argintiu îndepărtându-se cu zgomot. Rămase acolo multă
vreme, repetând cuvintele ei în minte iar și iar. Te iubesc, Harry.
Își dădu seama că fusese prima oară când Augusta spusese asta cu glas tare. Acum știa că o parte
din el tânjise să le audă de multă, multă vreme.
Te iubesc, Harry. Ușa închisă dinlăuntru lui se deschise larg și ce era ascuns înăuntru nu mai părea
la fel de amenințător.
Dumnezeule, dar și eu te iubesc, Augusta. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult ai ajuns să
însemni pentru mine.
Harry așteptă până când trăsura neagră dispăru din vedere, apoi urcă scările și merse în bibliotecă.
Se așeză la birou și despături lista cu nume. Nu avu nevoie de prea mult timp să le descifreze.
Când termină, studie îndeaproape cele unsprezece nume. Câțiva dintre bărbații de pe listă muriseră
în război, iar pe alți câțiva Harry îi cunoștea suficient de bine încât să știe că nu aveau
temperamentul sau inteligența de a fi fost Păianjenul. Câteva nume îi erau necunoscute, dar Peter
avea să le recunoască cu siguranță.
Ultimul nume de pe listă îi reținu însă atenția.
Încă se mai uita la ultimul nume când Peter fu invitat înăuntru.
- Au plecat și sunt în siguranță, anunță Peter, trântindu-se într-un scaun. Tocmai am urcat-o pe
Claudia în trăsura ta. Meredith îți transmite iarăși rămas-bun și vrea să-ți spună că, pe lângă
Vauxhall, vrea să mai meargă o dată și la Astley.
Harry încercă să-și păstreze vocea calmă și relaxată.
- Și Augusta? Mai are ceva să-mi transmită?
- Mi-a spus să-ți spun din nou că va avea grijă de fiica ta până te întorci.
- Îmi e foarte loială,spuse încet Harry. E o femeie căreia un bărbat îi poate încredința onoarea lui,
fiica lui, chiar viața lui.
- Da, cu siguranță, spuse Peter cu o privire cunoscătoare.
Apoi se aplecă înainte:
- Ce-ai găsit? E cineva interesant pe listă?
Fără nici un cuvânt, Harry întoarse lista cu nume descifrate ca Peter să o vadă și el. Când Peter
ajunse la ultimul nume, buzele i se strânseră.
- Lovejoy.
Peter își ridică privirea.
- Dumnezeule. Are sens, nu-i așa? N-are familie, n-are trecut, n-are prieteni apropiați. Și-a dat
seama că facem cercetări. A încercat să ne ducă de nas făcând să pară că Richard Ballinger a fost
Păianjenul.
- Da. A descoperit, probabil, că lista membrilor de la Spada a ajuns la Sally.
Peter își strânse pumnul.
- Și a venit să o caute. Sally era trează, ne aștepta și l-a prins fără îndoială în timp ce scotocea. Așa c
el a ucis-o. Nemernicul.
Apoi se lăsă pe spate:
- Ei bine, domnule? Care este primul pas?
- A venit vremea să-i mai fac o vizită bibliotecii lui Lovejoy.
Peter ridică o sprânceană.
- Vin și eu cu tine. În seara asta?
- Dacă se poate.
Dar nu se putea. Lovejoy avea niște prieteni în vizită. Harry și Peter îl urmăriră dintr-o trăsură cu
obloanele trase, dar luminile din bibliotecă rămaseră aprinse până aproape de zori.
În următoarea seară însă, Lovejoy merse la club. Harry și Peter intrară în bibliotecă pe fereastră cu
puțin timp înainte de miezul nopții.
- Ah, uite seiful de care ziceai, murmură Peter, îndreptându-se spre el.
- Cred că n-are rost să ne obosim cu el, spuse Harry, dând la o parte un colț de covor. Lovejoy n-a
încercat să-l ascundă când am venit să stau de vorbă cu el după ce eu și Augusta am recuperat
chitanța dinăuntru. Probabil că îl folosește ca un loc unde își păstrează fleacurile, sau poate ca o
momeală. Fără îndoială că Păianjenul are un al doilea seif, mai bine ascuns.
- Înțeleg ce vrei să spui. Nu-i mare lucru aici.
Peter reușise să deschidă globul și privea înăuntru. Îl închise din nou și începu să cerceteze
sistematic plăcile de pe peretele din celălalt capăt al încăperii.
Douăzeci de minute mai târziu, Harry găsi ce căuta: o încuietoare ascunsă sub o bucată de parchet.
- Cred că asta e ce căutăm, Sheldrake.
Harry ridică o cutie de metal dintr-o gaură de sub podea. Rămase nemișcat auzind pași pe hol. Era
un servitor care fără îndoială că se furișa afară să bea.
- Ar fi mai bine să examinăm asta altundeva, spuse el.
Peter era deja pe jumătate ieșit pe fereastră și răspunse:
- De acord.
O oră mai târziu, așezat comod în propria lui bibliotecă, Harry deschise cutia de metal. Primul lucru
pe care îl văzu înăuntru fu un mănunchi de pietre prețioase.
- Se pare că Păianjenul și-a primit plata de trădător în bijuterii, spuse gânditor Peter.
- Mda.
Harry scormoni nerăbdător printre pietrele prețioase de pe fundul cutiei. Găsi un teanc de hârtii și le
scoase afară.
Le răsfoi repede, oprindu-se când un carnețel mic alunecă dintre pagini. Îl deschise și văzu că în
mare parte avea câteva însemnări scurte, criptice, ore și zile care ar fi putut însemna ceva sau nu ar
fi putut însemna nimic. Ultima însemnare însă era mult mai interesantă decât restul. Și mult mai
îngrijorătoare.
Peter se aplecă să se uite mai bine:
- Ce-ai găsit?
Harry citi însemnarea cu voce tare:
- „Lucy Ann. Weymouth. Cinci sute de lire pentru luna iulie.”
Peter își ridică privirea.
- Ce naiba vrea să însemne asta? Ticălosul are o concubină în Weymouth?
- Mă îndoiesc. Sau oricum, nu una care să coste cinci sute de lire pe lună.
Harry rămase tăcut o clipă, urmărind logica problemei.
- Weymouth e cam la opt mile de Graystone și are un port activ.
- Da, desigur. Toată lumea știe asta. Și?
Harry își ridică încet privirea.
- Lucy Ann e fără îndoială o corabie, nu o târfă. Iar Păianjenul pare să fi plătit pe cineva, poate chiar
pe căpitan, suma enormă de cinci sute de lire pentru luna iulie.
- Adică luna asta. De ce naiba ar fi plătit atâta bănet pe o corabie?
- Ca să se asigure că e gata să ridice ancora într-o clipă, oare? Păianjenului i-a plăcut dintotdeauna
să evadeze pe apă, dacă ții minte.
- Da. Chiar așa.
Harry închise carnețelul, simțind un nod în stomac.
- Trebuie să-l găsim. Acum. În seara asta.
- Perfect de acord, Graystone.
Dar Lovejoy își acoperise bine urmele. Harry și Peter avură nevoie de aproape o zi întreagă ca să
afle că Păianjenul părăsise deja Londra.
În prima noapte înapoi la Graystone, Augusta rămase trează ore întregi, fixând tavanul cu privirea.
Auzea fiecare scârțâit sau zgomot din conac.
Înainte să se culce, Augusta mersese din cameră în cameră cu un servitor și îl urmărise îndeaproape
cum închide și încuie fiecare ușă și fiecare fereastră. Verificase că toți câinii fuseseră aduși în
bucătărie. Valetul o asigurase că înăuntru era în siguranță.
- Domnia-sa a comandat încuietori speciale cu ani în urmă, madam, îi spusese Steeples. Sunt niște
încuietori foarte puternice.
Și totuși, Augusta nu putea să doarmă.
În cele din urmă dădu la o parte așternuturile și se întinse după halatul de casă. Luă o lumânare, o
aprinse, se încălță cu o pereche de papuci de casă și ieși în hol. Vroia doar să se asigure încă o dată
că Meredith e bine, se hotărî ea.
La jumătatea holului însă văzu că ușa camerei lui Meredith era deschisă. Augusta o luă la fugă,
acoperind flacăra slabă cu o mână.
- Meredith?
Patul lui Meredith era gol. Augusta se forță să rămână calmă. Nu trebuia să intre în panică.
Fereastra lui Meredith era încă baricadată. Existau mai multe explicații logice pentru absența ei.
Poate că se ridicase să bea niște apă. Sau poate că mersese jos ca să caute ceva de mâncare la
bucătărie.
Augusta alergă spre scări. Ajunsese la jumătatea drumului când privi peste balustradă și văzu o
geană de lumină ieșind de sub ușa bibliotecii. Închise ochii și respiră adânc, apoi coborî în grabă
până jos.
Când deschise ușa bibliotecii, Augusta o văzu imediat pe Meredith. Fetița era ghemuită în scaunul
uriaș al tatălui ei. Arăta foarte micuță și fragilă acolo. Aprinsese o lampă și ținea o carte în poală. Își
ridică privirea când o auzi pe Augusta intrând.
- Bună, Augusta. Nici tu nu poți să dormi?
Augusta zâmbi ca să-și ascundă enorma ușurare că Meredith era în regulă.
- Da. Chiar așa. Ce citești?
- Încerc să citesc Anticariatul. E destul de dificilă. Sunt așa de multe cuvinte.
- Într-adevăr, spuse Augusta, lăsând lumânarea pe birou. Vrei să-ți citesc eu?
- Da, te rog. Mi-ar plăcea foarte mult.
- Hai să mergem pe bancă. Acolo putem să stăm împreună și poți să te uiți și tu la ce citesc.
- În regulă.
Meredith alunecă de pe scaunul masiv, îmbrăcat în piele al lui Harry și o urmă pe Augusta.
- Întâi de toate, spuse Augusta, îngenunchiind o clipă în fața șemineului, voi aprinde focul. E destul
de răcoare aici.
Câteva minute mai târziu, amândouă erau așezate comod în fața unui foc viu. Augusta luă ultimul
roman despre care se spunea că e al lui Walter Scott și începu să citească cu glas domol despre
moștenitoare dispărute, căutători de comori și aventuri palpitante.
După o vreme, Meredith începu să caște și își lăsă capul pe umărul Augustei. Trecură câteva clipe.
În cele din urmă, Augusta își coborî privirea și văzu că fiica ei vitregă adormise.
Augusta rămase privind flăcările multă vreme, gândindu-se că se simte aproape ca și când ar fi fost
mama adevărată a lui Meredith în seara asta. Se simțea cu siguranță la fel de protectoare și de
grijulie ca o mamă adevărată.
Și se simțea și ca o soție adevărată, reflectă Augusta. Cu siguranță că doar o soție ar fi putut să fie
atât de neliniștită așteptându-și soțul să se întoarcă.
Ușa bibliotecii se deschise și Claudia intră, îmbrăcată într-un halat înflorat. Zâmbi văzând-o pe
Meredith dormind pe umărul Augustei.
- Se pare că nimeni nu poate dormi în seara asta, șopti Claudia, așezându-se lângă bancă.
- Se pare că da. Te îngrijorează Peter?
- Da. Mă tem că are tendința să se arunce cu capul înainte. Mă rog să nu riște nimic. Era foarte
furios din cauza morții lui Sally.
- Și Harry era foarte supărat, să știi. Încerca să-mi ascundă asta, dar i-am văzut ochii. E foarte
sentimental, deși pare așa de calm în fața altora.
- Te voi crede pe cuvânt, zâmbi Claudia. Peter își ascunde sentimentele sub o mască veselă. Dar și
el e foarte emoțional, să știi. Uneori mă întreb de ce mi-a luat atâta vreme până să-i ghicesc
adevăratul caracter.
- Probabil fiindcă se pricepe prea bine să-și ascundă adevăratele sentimente. La fel ca Harry.
Amândoi au învățat să fie precauți și să nu-și arate emoțiile cu una, cu două. Presupun că amândoi
au exersat asta în război.
Și Harry a învățat să se controleze atât de bine cu mult înainte să înceapă să lucreze ca spion, se
gândi Augusta, amintindu-și de femeile necredincioase din galeria cu portrete.
- Trebuie să fi fost groaznic pentru ei.
- Războiul?
Augusta încuviință, simțind că i se rupe sufletul și pentru Peter, și pentru Harry.
- Sunt oameni buni amândoi. Iar oamenii buni suferă întotdeauna când e un război.
Claudia își rezemă bărbia în palmă și privi flăcările.
- Ah, Augusta, cât de mult îl iubesc pe Peter. Sunt atât de îngrijorată pentru el. E groaznic.
- Știu, Claudia, răspunse Augusta, dându-și seama că se simțea mai apropiată de verișoara ei acum
decât fusese vreodată. Te gândești vreodată că, deși ne tragem din ramuri diferite ale familiei
Ballinger, avem aceiași strămoși, Claudia?
- M-am gândit la asta de multe ori în ultimele zile, recunoscu posomorâtă Claudia.
Augusta râse încet.
Cele două femei rămaseră în fața șemineului fără să-și spună nimic multă vreme, cu Meredith
dormind liniștită între ele.
În noaptea următoare, Augusta deveni din ce în ce mai neliniștită. Chiar când simțea că nu mai
poate îndura reuși să adoarmă, dar căzu într-un coșmar straniu și după o vreme tresări din somn.
Palmele ei erau umede și inima îi bătea cu putere. Se simțea de parcă cineva o îngropase de vie sub
așternuturi.
Luptându-se cu panica, Augusta dădu învelitorile la o parte și sări din pat. Rămase așa, respirând
tare, încercând să se liniștească deși teama stranie nu o părăsea. Când nu mai putu suporta, se lăsă în
voia ei.
Își luă halatul și ieși în grabă, apoi fugi pe hol până în camera lui Meredith. Augusta își spuse că
avea să se liniștească după ce vede că Meredith e în regulă.
Dar Meredith nu dormea în patul ei. Iarăși lipsea, dar de data asta fereastra era larg deschisă, cu
perdelele fluturând în briza răcoroasă.
Luna lumina suficient cât să scoată la iveală frânghia solidă care atârna de pervaz. Era lăsată până
jos, la pământ.
Cineva o răpise pe Meredith.

20
În zece minute, Augusta strânsese toți servitorii în fața ei în holul de la intrare. Se plimbă în sus și în
jos prin fața lor până când ultima cameristă se împletici în șir cu ceilalți. Chiar și câinii erau de față.
Treziți de gălăgie, ieșiseră din bucătărie să vadă ce se întâmplă. Nimănui nu-i trecea prin minte să-i
scoată afară sau să-i închidă undeva.
Claudia stătea încordată prin preajmă, privind-o fix pe Augusta. Steeples, valetul, și doamna
Gibbons, menajera, își așteptau nerăbdători instrucțiunile. Servitorii erau încă în stare de șoc, la fel
și Clarissa Fleming. Cu toții se întorseseră instinctiv spre Augusta, așteptându-i ordinele.
Augusta nu se putea gândi decât că dăduse greș, că nu fusese în stare să o apere pe Meredith, așa
cum îi promisese lui Harry.
O să am grijă de ea până la ultima suflare, Harry.
Nu-și putuse ține promisiunea, dar trebuia să o recupereze pe Meredith. Odată în viață, trebuia să
gândească logic și la rece și să acționeze imediat. Își spuse ferm că trebuie să lase sentimentele la o
parte și să se gândească așa cum ar fi făcut-o Harry dacă ar fi fost de față.
- Ascultați-mă, vă rog, le spuse Augusta servitorilor.
Imediat se făcu liniște.
- Știți cu toții ce s-a întâmplat. Lady Meredith a fost răpită din pat.
Câteva cameriste începură să plângă.
- Liniște, vă rog, se răsti Augusta. N-avem timp de sentimentalisme. M-am gândit la ce s-a
întâmplat. Fereastra nu a fost forțată, ci e limpede că a fost deschisă dinăuntru. Câinii nu au făcut
gălăgie. Eu, Steeples și doamna Gibson am verificat toată casa și nu se vede nici un semn că cineva
ar fi intrat cu forța pe undeva. Cred că nu pot trage decât o singură concluzie de aici.
Cu toții își ținură respirația, holbându-se la Augusta.
Augusta îi privi pe fiecare pe rând, apoi spuse ferm:
- Fiica mea a fost răpită de cineva dinăuntrul conacului. Sunteți un grup mare. Cine lipsește?
Observația fu întâmpinată cu un suspin colectiv. Toată lumea se uita la toată lumea. Apoi cineva din
spate scoase un țipăt.
- Robbie a dispărut, țipă bucătarul. Robbie, băiatul cel nou.
Auzind asta, cea mai tânără cameristă, cea care venise ultima, începu să plângă din nou.
Augusta o privi pe fată și îi spuse încet lui Steeples:
- Când a fost angajat Robbie?
- Cred că la vreo două săptămâni după căsătoria domniei-sale, madam. Când am angajat câțiva
servitori care să ajute cu petrecerea. M-am hotărât să-l păstrez pe Robbie după petrecere. Spunea că
are rude în sat și că lucrase până nu de mult într-o casă importantă din Londra și vroia să-și
găsească ceva de lucru permanent la țară, spuse Steeples cu o expresie neajutorată. Avea o referință
excelentă, Madam.
Augusta o privi pe Claudia:
- Fără îndoială, scrisă de Păianjen.
- Crezi că e posibil? întrebă Clarissa, strângând din buze.
- Momentul e potrivit...
Augusta se întrerupse văzând-o pe tânăra cameristă cum se prăbușește în genunchi.
- Ce e, Lily?
Lily o privi cu ochii în lacrimi.
- Mi-era frică mie că vrea să facă ceva necurat, doamnă. Dar credeam că nu vrea decât să fure niște
argintărie. N-am crezut că ar face așa ceva. Jur că nu.
- Vino în bibliotecă, o chemă Augusta. Vreau să vorbim între patru ochi.
Apoi, către valet:
- Porniți căutările imediat. Din câte știm, Robbie nu avea cal. Așa e?
- Nu lipsește nici un cal din grajduri, spuse un servitor. Dar se poa' să-l fi așteptat cineva pe cal.
- Așa e, încuviință Augusta. În regulă, uite cum vom face, Steeples. Spune-le să pregătească imediat
toți caii, inclusiv iapa mea. Cei care știu să călărească să primească fiecare câte un cal. Ceilalți să
iasă și să caute cu torțe și câini. Trimite pe cineva în sat să trezească oamenii și un mesager în
Londra să-i spună domniei-sale ce s-a întâmplat. Trebuie să ne mișcăm repede.
- Da, madam.
- Domnișoara Fleming te va ajuta să organizezi căutările, nu-i așa, domnișoară Fleming?
- Așa voi face, madam, spuse Clarissa cu o expresie hotărâtă.
- În regulă. Începem.
Spunând asta, Steeples se întoarse și începu să dea ordine.
Claudia o urmă pe Augusta în bibliotecă și amândouă o ascultară pe Lily depănându-și povestea.
- Credeam că-i place de mine, madam. Tot timpul venea cu câte o floare sau un cadou. Credeam că-
mi face curte, chiar așa. Dar făcea unele chestii care mă îngrijorau.
- Ce te face să crezi că avea intenții necurate? insistă Augusta.
- Robbie spunea că o să primească o groază de bani în câteva zile, suspină Lily. Spunea că o să fie
destul cât să-l aranjeze pe viață și că o să-și cumpere o casă și o să trăiască la fel de bine ca un lord.
Am râs de el, dar părea așa serios că uneori mai că-mi venea să-l cred.
- A mai spus ceva care te-a îngrijorat? întrebă repede Augusta. Gândește-te, dragă. Viața fiicei mele
depinde de asta.
Lily se uită la ea, apoi își coborî privirea.
- Nu-i ceva ce-a zis, madam, dar făcea niște chestii ciudate când credea că nu-l vede nimeni. L-am
prins căutând prin casă cu mare grijă. Atunci m-am întrebat dacă nu cumva vrea să fure niște
argintărie. Vroiam să-i spun doamnei Gibbons, serios, dar nu eram sigură că, știi ce vreau să spun.
Și nu vroiam să-l concedieze pe Robbie dacă era nevinovat.
Augusta merse la fereastră și rămase cu privirea pierdută în întuneric. În curând avea să se
lumineze. Steeples se mișcase repede să-i îndeplinească ordinele. Caii erau aduși deja în fața casei,
iar câini lătrau veseli. Câțiva oameni ducând torțe se pierdură în pădure. O, Meredith, draga mea
Meredith. Nu te teme, o să te găsesc.
Augusta dădu la o parte disperarea frenetică pe care o simțea că se apropie amenințătoare și se forță
să gândească logic încă o dată.
- Nu poate să ajungă prea departe până dimineața, nici măcar pe cal. O are pe Meredith cu el și asta
înseamnă că nu se poate grăbi prea tare. Greutatea ei o să-l încetinească. Va fi observat mai ușor în
lumina zilei și oamenii îl vor lua la întrebări ca să afle ce se petrece. Așa că vom presupune că
intenționează să o ascundă pe Meredith ziua și să călătorească noaptea.
- Nu poate să tragă la un hotel împreună cu fiica lui Graystone, spuse Claudia. L-ar întreba și acolo
ce caută cu ea. Iar Meredith ar cere ajutor.
- Într-adevăr. În regulă atunci, vom presupune că Robbie a plecat spre un loc în care o poate ține
ascunsă pe Meredith până ia legătura cu Păianjenul. Există doar câteva locuri unde s-ar putea
ascunde, și nu pentru mult timp.
Lily își ridică brusc privirea, iar ochii i se limpeziră.
- Căsuța lui Dodwell, doamnă. Nu mai stă nimeni în ea fiindcă trebuie reparată. Robbie m-a dus
acolo zilele trecute.
Lily începu să plângă din nou și continuă:
- Credeam că vrea să-mi ceară mâna de proastă ce sunt. Dar a spus că vroia doar să ieșim la
plimbare.
- O plimbare lungă, spuse Augusta, amintindu-și de căsuța în care se adăpostise în timpul furtunii.
Graystone fusese supărat că trebuie să vină după ea atunci. Augusta își amintea limpede asta. Își
amintea de asemenea că soțul ei îi spusese că era singura căsuță nelocuită de pe toată proprietatea.
- Prea lungă, asta i-am și zis. Am mers vreo două ore să ajungem acolo. Apoi n-a făcut decât să se
uite în jur. A zis că a văzut destul și că ar trebui să ne întoarcem Mă dureau picioarele de numa'
când am ajuns acasă.
- E o căsuță izolată? întrebă Claudia. Ar fi o ascunzătoare bună?
- Da, pentru puțin timp. Merită să verificăm.
Spunând asta, Augusta luă o hotărâre îndrăzneață.
- Toți ceilalți au plecat deja să o caute pe Meredith, inclusiv cei doi servitori înarmați pe care
Graystone i-a trimis cu noi la Dorset. O să mă schimb și o să verific eu căsuța. Nu-mi ia prea mult.
Claudia se îndreptă spre ușă și spuse:
- Vin și eu cu tine. Mă îmbrac imediat.
- Mă duc să văd dacă Steeples ne poate face rost de un pistol, spuse Augusta.
- Știi să-l folosești dacă e nevoie? întrebă surprinsă Claudia.
- Desigur. M-a învățat Richard.
O jumătate de oră mai târziu, când începea să se lumineze, Augusta și Claudia își opriră caii în
pădurea din spatele căsuței lui Dodwell. Un cal era legat de vechiul șopron.
- Dumnezeule, spuse încet Claudia, cred că e chiar el acolo, cu Meredith. Trebuie să ne întoarcem și
să cerem ajutor.
Augusta descălecă și îi întinse frâiele verișoarei ei.
- S-ar putea să nu ne întoarcem la timp, și nici nu știm dacă Robbie a adus-o aici pe Meredith. Ar
putea fi un vagabond înăuntru, sau un călător pe care l-a prins noaptea și care n-a avut unde să
doarmă. Mă duc să văd dacă pot arunca o privire înăuntru.
- Augusta, nu cred că ar trebui să facem asta doar noi două.
- Nu te teme. Am un pistol. Așteaptă aici. Dacă se întâmplă ceva, fugi și caută o casă prin preajmă.
Toată lumea de aici e loială familiei Graystone.
Augusta scoase pistolul din buzunarul costumului de călărie și începu să înainteze printre copaci,
ținându-l strâns.
Ajunse fără nici o problemă în spatele căsuței, fără să atragă atenția. Peretele din spate nu avea
ferestre, iar șopronul era un ascunziș bun.
Calul legat acolo o privi fără prea mult interes cum trece pe lângă el. Augusta îl privi gânditoare,
apoi intră în șopron și îl dezlegă.
Bătrânul animal o urmă fără să protesteze, lăsându-se condus împrejurul căsuței. Lângă intrare,
Augusta se opri și plesni calul pe coapsă fără nici o milă.
Surprins, calul porni la galop și năvăli pe lângă intrare, pornind în jos pe drum.
Dinăuntrul căsuței se auzi un strigăt alarmat. Augusta auzi ușa trântindu-se și un bărbat tânăr,
purtând încă uniforma servitorilor de la Graystone, ieși în grabă.
- Ce dumnezeu? Vino înapoi, animal prost.
Robbie fluieră frenetic, dar calul dispăruse.
Augusta ridică pistolul și se lipi de un perete.
- La naiba, fir-ar să fie. Animal nenorocit. Fir-ar mama ei de treabă.
Robbie părea indecis. În cele din urmă se hotărî că nu-și putea permite să-și piardă calul.
Augusta auzi ușa de la intrare închizându-se, apoi pașii lui Robbie care alerga după calul bătrân,
înjurând în gura mare.
Augusta așteptă până când Robbie nu se mai văzu, apoi fugi la intrare și deschise ușa. Ținând strâns
pistolul, intră în încăperea îngustă.
Meredith era legată și avea un căluș. Stătea întinsă pe podea, privind speriată spre ușă. Când o
recunoscu pe Augusta scoase o exclamație înăbușită.
- E în regulă, Meredith. Sunt aici, draga mea. Ești în siguranță.
Augusta îi scoase călușul, apoi începu să- dezlege încheieturile.
Imediat ce fu liberă, Meredith o îmbrățișă strâns.
- Mama. Știam că o să vii, mama. Știam eu. Mi-a fost așa de frică.
- Știu, draga mea. Dar trebuie să ne grăbim acum.
Augusta o luă de mână pe fetiță și o conduse afară, apoi în jurul casei.
Claudia văzu ce se întâmplă și porni înainte, trăgând calul Augustei după ea.
- Repede, spuse ea. Trebuie să plecăm imediat. Aud un cal care vine spre noi. Cred că Robbie și-a
găsit animalul.
Augusta ascultă bătăile din copite puternice, hotărâte, și știu imediat că nu era bătrânul cal pe care
tocmai îl eliberase. Calul care se apropia era un animal de rasă, potrivit doar pentru un gentleman.
N-avea de unde să știe dacă cel care venea spre ele le era prieten sau dușman.
Augusta simți dintr-o dată că trebuia să o scoată pe Meredith de acolo.
- Hai, draga mea. Urcă-te pe cal cu domnișoara Ballinger. Repede.
Augusta o ridică pe Meredith în șa și Claudia o prinse strâns. Augusta se trase repede înapoi.
- Fugi, Claudia. Repede.
- Augusta, ce faci?
- Trebuie să ai grijă de Meredith. Iar eu trebuie să pot folosi pistolul dacă e nevoie. Nu avem de
unde să știm cine vine spre noi. Fugi, Claudia. Vin și eu imediat.
Claudia își întoarse calul cu o privire îngrijorată.
- În regulă, dar să nu întârzii.
Apoi porni la galop printre copaci.
- Ai grijă, mama, strică încet Meredith.
Augusta se urcă și ea pe cal și se pregăti să le urmeze. Încă nu putea să vadă cine se apropia pe
drum. Era ascuns după căsuță.
Augusta se lăsă în față, strângând încă pistolul, și își îndemnă calul la galop.
În aceeași clipă, o împușcătură bubui prin pădure, ridicând un nor de frunze și praf sub copitele
calului.
Animalul se ridică în două picioare, panicat, zbătându-se. Augusta scăpă pistolul și încercă să-l
liniștească. Dar o copită din spate alunecă pe un morman de frunze moarte și animalul începu să se
prăbușească într-o parte.
Augusta sări din șa chiar la timp, iar calul se împiedică și căzu. Augusta căzu la pământ, speriată,
fără pistol și încurcându-se în poalele costumului de călărie. Calul se împletici în picioare și fugi
printre copaci, îndreptându-se spre casă.
Până să se liniștească Augusta, un bărbat cu mustăți groase și păr pudrat de culoarea oțelului călit
era aplecat deasupra ei, țintindu-i inima cu un pistol.
Augusta știu imediat că mustățile și părul grizonat erau o mască. Ar fi recunoscut ochii verzi, ca de
vulpe, oriunde. Era Lovejoy.
- Ai ajuns aici cam repede, draga mea, mormăi Lovejoy, făcându-i semn să se ridice în picioare. Nu
credeam că o să ți se facă dor de fata lui Graystone așa de repede și nici că o să-ți trezești servitorii
și o să începeți imediat căutările. Dar văd că proasta aia de cameristă a spus exact ce trebuia. Idiotul
ăla de Robbie era sigur că așa o să fie. Iar eu eram sigur că vei trage concluziile evidente.
- Pe mine mă vroiai, Lovejoy? Nu pe Meredith?
- Vă vroiam pe amândouă, se răsti Lovejoy. Dar tu mi-ai furat-o pe Meredith, așa că va trebui să mă
mulțumesc cu tine. Să sperăm că Graystone ține suficient de mult la noua lui soție; altfel nu-mi ești
de nici un folos. Și n-am timp să mă încurc cu lucruri inutile, după cum a aflat și fratele tău.
- Richard. Tu l-ai omorât. Tu ai omorât-o și pe Sally.
Augusta sări la el, cu pumnii strânși.
Lovejoy o plesni cu dosul palmei și o trânti iarăși la pământ.
- Ridică-te, târfă ce ești. Trebuie să ne grăbim. Nu știu cât timp o să mai piardă Graystone în Londra
înainte să-și dea seama cine sunt și că am plecat din oraș.
- O să te omoare, Lovejoy. Știi asta, nu-i așa? O să te omoare pentru ce ai făcut.
- Graystone vrea să mă omoare de multă vreme și, după cum vezi, a dat greș de fiecare dată până
acum. Dintotdeauna a fost isteț, recunosc și eu, dar eu am avut mereu norocul de partea mea.
- Până nu de mult, poate. Ți s-a terminat norocul, Lovejoy.
- Chiar deloc. Tu îmi porți noroc, madam. Și cred că mă voi distra foarte mult cu tine. Va fi o
plăcere să mă bucur de ceva ce-i aparține nenorocitului de Graystone. Am încercat să-l avertizez că
nu ai fi o soție potrivită pentru el.
Lovejoy se aplecă și o apucă pe Augusta de braț, apoi o trase în picioare.
Fără să ia în seamă pistolul, Augusta se răsuci, își ridică poalele și încercă să fugă. Lovejoy o prinse
din doi pași și o plesni din nou. O luă de după gât și își lipi pistolul de tâmpla ei.
- Dacă mai faci așa ceva o singură dată o să te împușc pe loc. Ai înțeles?
Augusta nu se obosi să răspundă. Încă era amețită de la ultima lovitură. Acum trebuia să aibă
răbdare.
Ținând-o precaut, Lovejoy porni spre armăsarul pe care îl lăsase în fața căsuței.
- Cum adică, ai încercat să-l avertizez pe Graystone că nu aș fi o soție potrivită pentru el? întrebă ea
în timp ce Lovejoy o urca pe calul care nu avea astâmpăr.
- Chiar nu vroiam să fiți împreună, Augusta. Îmi era teamă că, trăind cu tine, Graystone ar fi putut
descoperi vreun indiciu din trecutul fratelui tău care l-ar fi putut conduce la mine. Nu era foarte
probabil, dar m-a îngrijorat dintotdeauna. Am încercat să evit o astfel de problemă prevenind
căsătoria voastră.
- De-asta m-ai ademenit să joc cărți cu tine.
- Într-adevăr.
Lovejoy se urcă pe cal în spatele ei, apăsându-i pistolul în coaste.
- Ideea era să te compromit când ai fi venit să-ți iei chitanța, dar n-a mers. Și până să-mi dau seama
ticălosul se căsătorise deja cu tine.
- Unde mergem?
Lovejoy luă frâiele și își îmboldi armăsarul înainte.
- Nu prea departe. Vom pleca într-o croazieră amândoi. Apoi ne vom ascunde în Franța și
Graystone se va consuma de unul singur aici ca un prost.
- Nu înțeleg. De ce ai nevoie de mine?
- Tu ești asigurarea mea, iubito. Ținându-te ostatică voi putea traversa fără nici o problemă Canalul
și voi ajunge în Franța. Graystone îmi va plăti o sumă frumușică pentru tine, din simțul onoarei,
dacă nu din dragoste. Iar când îi voi permite să-ți răscumpere libertatea îl voi atrage într-o capcană
și îl voi ucide chiar eu.
- Și apoi ce-o să mai faci? îl provocă Augusta. Toată lumea va ști cine ești. Graystone are prieteni.
- Știu că da. Dar din punctul lor de vedere, și eu voi fi mort. Ucis de Graystone cel viteaz, care a
murit încercând să-și elibereze biata soție. Car a fost și ea ucisă în incident. Foarte tragic. Va fi
destul de enervant să-mi găsesc o nouă identitate, dar n-ar fi prima oară.
Augusta închise ochii. Calul începu să galopeze pe drum.
- De ce l-ai ucis pe Richard? întrebă ea.
- Prostul de frate-tău a încercat să se joace cu noi, Augusta, deși habar n-avea regulile jocului. A
intrat în clubul Spada fiindcă era genul de club care le era pe plac bărbaților ca el. Apoi a reușit
cumva să afle că un spion numit Păianjenul făcea și el parte din club. A ajuns la concluzia că mă
foloseam de club ca să strâng informații. Tinerii ofițeri vorbeau despre orice la beție. O fată
frumoasă, câteva sticle de vin, și aflam imediat tot ce știau.
- Vorbeau așa fiindcă te credeau unul de-al lor.
- Într-adevăr, și asta a mers foarte bine până când fratele tău a început să pună întrebări. Deși nu
cred că știa care din membrii clubului era de fapt Păianjenul, m-am hotărât să nu risc. Știam că
vroia să vorbească cu autoritățile și să le spună tot ce știa. Așa că într-o seară l-am urmărit până
acasă.
- Și l-ai împușcat în spate, apoi i-ai pus câteva documente compromițătoare în buzunar.
- Așa a fost cel mai ușor. Am dat foc clubului Spada și m-am asigurat că toate documentele și listele
cu membri au ars atunci. N-a trecut mult și lumea a început să uite. Dar gata cu amintirile. Avem
mult de mers.
Lovejoy opri armăsarul lângă un pod îngust, coborî și o smuci și pe Augusta jos. Augusta se
împiedică, apoi își dădu la o parte părul de pe frunte. Imediat văzu trăsura închisă ascunsă printre
copaci. Era trasă de doi cai puternici care erau legați de un copac.
Lovejoy îi legă repede încheieturile Augustei, apoi îi puse un căluș improvizat dintr-o cravată
răsucită.
- Trebuie să mă ierți, madam, pentru ce va fi fără îndoială o călătorie extrem de neplăcută. Dar să
știi că vei îndura lucruri și mai rele. Apele Canalului pot fi foarte tulburate.
Lovejoy o aruncă pe Augusta în trăsură, trase perdelele de la fereastră, și trânti ușa. O clipă mai
târziu, Augusta îl auzi cățărându-se pe capră și apucând frâiele.
Caii porniră cu viteză. Pierdută în întunericul dinăuntru, Augusta nu avea de unde să știe încotro
plecaseră. Lovejoy spusese ceva de o călătorie pe mare.
Portul cel mai apropiat era Weymouth, dar Lovejoy nu era așa de inconștient încât să încerce să o
urce pe un vapor ziua-n amiaza mare, nu-i așa? se întrebă Augusta.
Apoi își reaminti că, orice s-ar fi spus despre el, Păianjenul era la fel de curajos pe cât era de crud.
Așa că n-avea decât să aștepte o ocazie și fie să evadeze, fie să atragă atenția. Între timp, Augusta se
luptă cu disperarea care amenința să o copleșească. Cel puțin Meredith era în siguranță, dar gândul
că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată pe Harry era imposibil de suportat.
Multă vreme mai târziu, Augusta fu trezită de un miros de apă sărată, de zgomot de trăsuri și de
lemne trosnind. Ascultă cu grijă, încercând să-și dea seama unde se află. Era un port, fără îndoială,
ceea ce însemna că Lovejoy o adusese într-adevăr la Weymouth.
Augusta se așeză în capul oaselor, strâmbându-se de durere când frânghia cu care era legată îi intră
în carne. Reușise să-și slăbească călușul fără ca Lovejoy să observe folosindu-se de un ornament de
tablă de lângă ușă.
Trăsura se opri. Augusta auzi voci, apoi ușa se deschise. Lovejoy, încă deghizat, se aplecă înăuntru.
Ținea o pelerină uriașă și o bonetă neagră, cu multe văluri.
- O clipă, om bun, îi spuse cuiva peste umăr. Trebuie să văd ce face biata mea soție. Nu se simte
bine deloc.
Augusta încercă să se ferească de bonetă, dar Lovejoy îi arătă cuțitul pe care îl ținea în mână și
Augusta rămase nemișcată, dându-și seama că Lovejoy nu s-ar fi tras în lături să o înjunghie.
Într-un timp remarcabil de scurt, învăluită în pelerina cu glugă și purtând și boneta, Augusta fu
ridicată din trăsură. Lovejoy părea un soț iubitor, probabil, ducându-și soția în brațe pe digul de
piatră spre o corabie micuță care aștepta la ancoră. Nimeni nu-i vedea cuțitul din mână fiindcă
pelerina îl acoperea.
Augusta privi prin voalurile negre, groase, așteptând o ocazie.
- Îți duc eu bagajele, domnule, auzi ea o voce binecunoscută, răgușită, de undeva din apropiere.
- Bagajele mele sunt deja pe corabie, se răsti Lovejoy, pășind pe punte. Spune-i căpitanului tău că
vreau să pornim imediat. Vine fluxul.
- Da, dom'le, spuse vocea răgușită. Te-așteaptă deja. Îi spun că ai ajuns.
- Rapid. L-am plătit o grămadă de bani și vreau servicii de calitate.
- Da, dom'le. Dar hai să te duc la cabina dumitale întâi. Cred că soția vrea să se culce imediat, eh?
- Da, da, du-mă la cabină. Apoi spune-i căpitanului să ridice ancora. Și ai grijă cu frânghia aia,
omule.
- E-n drum, nu-i așa? Căpitanului nu-i place. E foarte strict. O să-mi ia gâtul pentru asta. Stai s-o
dau la o parte.
- Ce naiba?
Frânghia se înfășură în jurul cizmei lui Lovejoy ca un șarpe. Lordul se împiedică încercând să-și
găsească echilibrul.
Augusta simți imediat oportunitatea. Țipă și se aruncă în față, scăpându-i din brațe lui Lovejoy, care
încă se mai zbătea.
Augusta auzi un țipăt furios în clipa în care reuși să scape și, printre voaluri, îl văzu pe marinarul cu
voce răgușită cum se întinde să o prindă. Marinarul căzu însă pe spate, prins sub pelerina ei.
- La naiba, murmură Peter Sheldrake.
Apoi, el și Augusta se rostogoliră de pe punte și căzură în apele reci de dedesubt.
Harry își văzu prietenul căzând în apă cu Augusta și își dădu seama că soția lui era în siguranță.
Peter avea să aibă grijă de ea.
Iar Harry trebuia să se ocupe de Lovejoy, care sărise înfuriat în picioare cu un cuțit în mână.
- Să te ia naiba, șuieră Lovejoy. Ți se spunea Nemesis pe drept, dar Păianjenul va fi mereu cel care
râde la urmă.
- N-o să mai ai când să râzi, Păianjenule.
Lovejoy se aruncă în față cu mâna întinsă, țintind spre stomacul lui Harry. Harry se eschivă și reuși
să-l prindă de braț pe Lovejoy, care încercase să schimbe direcția atacului în ultima clipă.
Amândoi își pierdură echilibrul. Lovejoy căzu, iar Harry căzu și el, ținându-l încă de brațul în care
ținea cuțitul. Aterizară cu o bufnitură și se rostogoliră spre marginea punții.
Ținându-l încă de braț, Harry încercă să-i dea mâna la o parte. Vârful cuțitului era chiar deasupra
feței lui.
- Ai mers prea departe de data asta, Păianjenule, spuse el. Dar asta a fost mereu o problemă la tine,
nu-i așa? Mereu ai exagerat. Prea mulți morți, prea mult sânge, prea isteț ca să-ți fie bine. De-asta ai
pierdut până la urmă.
- Ticălosule! N-o să pierd de data asta.
Provocarea lui Harry îl înfuriase pe Lovejoy. Ochii îi ardeau sălbatic, iar buzele îi erau răsfrânte,
dându-i la iveală dinții într-o expresie de furie supremă. Împinse și mai tare cuțitul.
Harry simți cum brațul lui Lovejoy se încordează și mai mult și se trase frenetic într-o parte ca să-i
evite cuțitul. În același timp, degetele lui alunecară până la încheietura lui Lovejoy.
Harry răsuci cu toată puterea de care era în stare și simți ceva trosnind. Cuțitul își schimbă direcția.
Vârful lui era acum în sus.
Lovejoy țipă și se prăbuși peste propriul lui cuțit. Se zbătu puțin, rostogolindu-se într-o parte, apoi
apucă mânerul cuțitului și și-l scoase din piept. Un șuvoi de sânge țâșni din rană: sângele roșu al
morții.
- Păianjenul nu pierde niciodată, murmură Lovejoy răgușit, holbându-se la Harry și nevenindu-i să
creadă. Nu poate să piardă.
Harry respiră adânc, încercând să-și revină.
- Te înșeli. Tu și eu am fost sortiți să ne întâlnim, Lovejoy. Asta a fost ultima întâlnire.
Lovejoy nu răspunse. Ochii i se împăienjeniră și muri la fel cum îi omorâse pe atâția alții. Se
rostogoli peste marginea punții și căzu în apă.
Harry o auzi pe Augusta strigându-l, dar nu reușea să-și adune puterile și să se ridice în picioare.
Rămase întins pe punte, epuizat, auzindu-i pașii grăbindu-se spre el.
- Harry.
Când simți apa picurându-i pe față, Harry deschise ochii și îi zâmbi. Augusta era udă până la piele.
Poalele rochiei erau îmbibate de apă, iar părul îi era lipit de cap. Ochii ei erau plini de dragoste și de
îngrijorare. Nu mai fusese niciodată atât de frumoasă.
- Harry. Harry, ești bine? Spune-mi că ești bine.
Augusta se lăsă în genunchi lângă el și îi luă capul în poală.
- Sunt bine, dragostea mea, spuse Harry, îmbrățișând-o deși era udă. Sunt bine acum că știu că ești
în siguranță
Augusta îl strânse și ea în brațe.
- Dumnezeule, mi-a fost atât de teamă. Cum ai știut ce se întâmpla? Cum ți-ai dat seama că mă duce
la Weymouth? De unde știai cu ce corabie vrea să plece?
Peter fu cel care îi răspunse, venind înspre ei:
- Păianjenul a avut mereu un noroc drăcesc. Dar Graystone, pe de altă parte, ar fi în stare să-l
ghicească până și pe Lucifer.
Augusta tremură și privi peste marginea punții. Lovejoy plutea în apă, cu fața în jos.
- Ți-e frig, draga mea, spuse încet Harry. Trebuie să-ți găsim niște haine calde.
Apoi se ridică în picioare, își întoarse privirea de la trupul lui Lovejoy și o conduse pe Augusta până
la o tavernă din preajmă.
Augusta, Harry și Peter sosiră înapoi la Graystone spre sfârșitul după-amiezei. Toți servitorii se
grăbiră să îi salute, zâmbind larg și spunându-și unul altuia că știuseră dintotdeauna că stăpânul lor
avea să le salveze stăpâna.
Clarissa Fleming zâmbi ușurată din capul scărilor, iar Meredith fugi spre părinții ei.
- Mama, ești bine. Știam că papa o să te salveze. Așa mi-a spus.
Meredith o îmbrățișă pe Augusta și o strânse cu putere.
- Ah, mama, ești atât de curajoasă.
- Și tu, Meredith, spuse Augusta, zâmbindu-i. N-o să uit niciodată cât de curajoasă ai fost când te-
am găsit acolo, în căsuță. Nici măcar n-ai plâns, nu-i așa?
Meredith clătină din cap cu putere, cu fața ascunsă încă în poalele rochiei Augustei.
- Atunci nu, dar am plâns mai târziu, când domnișoara Ballinger m-a luat de-acolo și mi-am dat
seama că tu nu veneai după noi.
- N-am știut ce să fac, spuse Claudia, ținându-l pe Peter de mână. Am auzit împușcătura și m-am
speriat foarte mult. Mi-am dat seama că nu pot risca să mă întorc și să-i pun în pericol viața lui
Meredith, așa că am mers înainte. Graystone și Peter tocmai soseau la conac când am ajuns acolo.
Au intuit imediat că Lovejoy se îndrepta spre Weymouth.
- Iar după ce ne-am dat seama că erai deja în ghearele lui, era logic să vă căutăm în Weymouth,
explică Harry. Păianjenului i-a plăcut dintotdeauna să fugă pe apă. Eu și Sheldrake am călărit până
la Weymouth și am ajuns înaintea trăsurii lui Lovejoy. Apoi am plecat să căutăm o corabie numită
Lucy Ann.
- O corabie de contrabandă, spuse Peter. Căpitanul lucrase pentru Păianjen din când în când în
timpul războiului. L-am convins să ne lase nouă corabia o vreme azi-dimineață.
- L-ai convins? zâmbi sceptică Claudia.
- Să zicem că și-a dat seama foarte repede că era alternativa cea mai bună după ce Graystone și-a
folosit logica, spuse Peter pe un ton neutru. Graystone e foarte bun la așa ceva, să știi. Era limpede
că vărul tău Richard ascunsese informații despre Păianjen în poemul lui. Încerca să ia legătura cu
autoritățile britanice în noaptea în care a fost ucis.
- Peter avea dreptate, spuse Harry, mult mai târziu. Am o logică foarte bună.
Augusta zâmbi. Era întinsă în brațele lui, învăluiți în umbrele adânci din dormitorul lui. Se simțea
caldă, în siguranță, prețuită, de parcă se întorsese în sfârșit acasă.
- Da, Harry. Toată lumea știe asta.
- Dar nu mă pricep la alte lucruri, spuse Harry, strângând-o mai aproape. De exemplu, nu mi-am dat
seama că m-am îndrăgostit.
Augusta se ridică într-un cot ca să-l privească în ochi.
- Harry. Vrei să spui că te-ai îndrăgostit de mine chiar de la început?
Buzele lui Harry se curbară într-un zâmbet ușor, ștrengar, care o făcu să se înfioare.
- Desigur că asta trebuie să se fi întâmplat, madam. Altfel n-am cum să-mi explic comportamentul
meu complet irațional din timpul logodnei noastre și de mai târziu.
Augusta strânse din buze.
- Presupun că putem să privim situația și așa. Ah, Harry, sunt atât de fericită.
- Asta mă bucură enorm, iubirea mea. Am descoperit că fericirea mea este legată inexorabil de
fericirea ta.
Harry o sărută ușor, apoi o privi cu o expresie serioasă și ochii îngustați.
- Astăzi ți-ai riscat viața ca să o salvezi pe Meredith.
- E fiica mea.
- Și ești mereu loială membrilor familiei tale, nu-i așa? O mică tigroaică, zâmbi Harry, mângâind-o
prin păr.
- Mă bucur mult că am din nou o familie, Harry.
- Înainte să te trimit din Londra mi-ai spus că Meredith e cea mai mare slăbiciune a mea. Dat te
înșelai. Tu ești cea mai mare slăbiciune a mea. Te iubesc, Augusta.
- Și eu te iubesc, Harry. Din toată inima.
Harry o îmbrățișă strâns, iar părul ei i se revărsă peste braț când buzele lui le găsiră din nou pe ale
ei.
Harry avu parte de o trezire bruscă în dimineața următoare când Augusta sări din pat și alergă la
oala de noapte.
- Scuză-mă, suspină Augusta, aplecându-se peste oală. Cred că o să-mi fie foarte rău.
Harry se ridică și merse să-i țină capul.
- De emoții, fără îndoială, anunță el după ce Augusta termină de vomitat. Ziua de ieri a fost mult
prea palpitantă. Trebuie să stai în pat astăzi, draga mea.
- N-are de-a face cu emoțiile, se încruntă Augusta la el, ștergându-și fața cu o cârpă umedă. Nici un
Ballinger din Northumberland nu s-a îmbolnăvit vreodată de nervi.
- Atunci, spuse calm Harry, trebuie că ești însărcinată.
- Dumnezeule.
Augusta îl privi uimită, apoi se lăsă să cadă pe marginea patului. Era șocată.
- Chiar crezi că e posibil?
- Aș spune că e foarte posibil, o asigură satisfăcut Harry.
Augusta se gândi la asta o clipă, apoi zâmbi veselă:
- Cred că va fi foarte interesant de văzut ce iese dintr-un Graystone și o Ballinger din
Northumberland. Ce crezi, lordul meu?
- Foarte interesant, într-adevăr, dragostea mea, râse Harry.

21
Trei luni mai târziu, Augusta tocmai primea o vizită de la Claudia, care tocmai se întorsese din luna
de miere, când Harry intră în salon. Augusta îl văzu imediat încruntat. În mână ținea o hârtie.
- Ce s-a mai întâmplat, lordul meu? întrebă Augusta, ridicând o sprânceană. Editorul tău ți-a respins
manuscrisul despre campaniile militare ale lui Cezar?
- E mult mai rău, spuse Harry, întinzându-i documentul. Tocmai au terminat de catalogat
proprietățile lui Sally din oraș.
- E vreo greșeală? întrebă Augusta, studiind hârtia.
- După cum vezi, spuse Harry pe un ton neutru, ai fost numită în testamentul ei.
Augusta era încântată.
- Ce frumos din partea lui Sally! Mi-ar plăcea foarte mult să am ceva de-al ei ca amintire. Mă întreb
ce mi-a lăsat. Unul din tablourile de la Pompeia, poate? Am putea să-l atârnăm în salon. Cred că le-
ar plăcea lui Meredith și Clarissei.
Harry se încruntă și mai mult.
- Sally nu ți-a lăsat nici un tablou, Augusta.
- Nu? Atunci ce e? Un bol de argint? Una din statuete?
- Nu chiar, spuse Harry, prinzându-și mâinile la spate. Ți-a lăsat tot nenorocitul ăla de club.
Augusta îl privi uimită.
- Ce? Mi-a lăsat mie Pompeia?
- Ți-a lăsat toată casa ei. Vroia să o transformi într-un club privat pentru doamnele ca tine, care au
anumite vederi și particularități de temperament. Cred că așa scrie în testamentul ei. Speră ca
verișoara ta să devină și ea membră.
- Eu?
Claudia păru șocată, dar apoi începu să zâmbească.
- Ce idee minunată. Am putea să-l transformăm iarăși în cel mai modern salon din oraș. Mi-ar
plăcea atât de mult. Și domnișoarei Fleming o să-i placă la Pompeia.
- Sir Thomas va avea și el un cuvânt de spus, din moment ce se căsătoresc luna viitoare, observă
Harry.
- O, sunt sigură că papa n-o să se supere, zâmbi Claudia. Abia aștept să-i spun lui Peter.
- Da, va fi foarte interesant să vedem cum reacționează Sheldrake, nu-i așa? spuse posomorât Harry.
Acum e căsătorit și cred că și-a regăsit în sfârșit simțul decenței.
- Da, e foarte scorțos în ultima vreme, nu-i așa? ridică din umeri Claudia. Dar sunt sigură că îl voi
putea convine să mă lase să redeschid Pompeia. Ar fi minunat.
Disperat, Harry se întoarse înapoi spre Augusta.
- Nu-mi pasă cum zâmbești, draga mea. E limpede pentru mine că deja te gândești cum să
redeschizi Pompeia.
- Graystone, gândește-te doar, spuse încurajatoare Augusta. Nu ne-ar lua mult să facem toate
pregătirile. Va trebui să angajăm niște oameni, desigur, dar se poate ca vechii servitori să vrea să se
întoarcă și ei. Clarissa poate să ne ajute să ne ocupăm de club. Putem să le anunțăm pe toate
doamnele care au făcut parte din club și ele își pot anunța și prietenele. Cât de palpitant! Abia aștept
să începem. Pompeia va fi mai mare și mai frumos ca niciodată.
Harry își ridică o mână și vorbi cu o autoritate masculină, severă:
- Dacă vreți să deschideți clubul, atunci Pompeia va avea câteva reguli noi.
- Haide, Harry, spuse Augusta, nu trebuie să-ți faci probleme cu asta, dragul meu.
Harry nu o luă în seamă.
- Primul lucru: nu voi mai permite pariuri și jocuri de cărți.
- Graystone, serios, ești mult prea scorțos.
- Al doilea lucru: Pompeia va fi un salon drăguț pentru doamne, nu o parodie a unui club pentru
gentlemeni.
- Serios, Harry, ești așa de prăfuit, murmură Augusta.
- Trei: Pompeia nu va fi redeschis până nu mi se naște fiul și moștenitorul meu. E limpede?
Augusta își coborî privirea, făcând pe soția virtuoasă și supusă.
- Da, lordul meu.
- Sunt pierdut, gemu Harry.
Fiul lui Harry, un bebeluș sănătos, cu un glas așa de puternic că era limpede că se trage dintr-un
Ballinger din Northumberland, veni pe lume cinci luni mai târziu.
Harry îi aruncă o privire, apoi se întoarse către soția lui. Augusta era obosită, dar fericită. Și Harry
era aproape la fel de epuizat ca și ea în acea dimineață. Ultima noapte fusese tulburătoare, deși
moașa îl asigurase că totul era așa cum ar fi trebuit să fie.
Harry fusese alături de soția lui în tot timpul travaliului. De fiecare dată când îi pusese o compresă
umedă pe frunte sau îi simțise unghiile înfigându-i-se în palmă jurase că n-avea să o mai atingă
niciodată. Acum că Augusta era în siguranță, Harry își dădu seama că nu se simțise niciodată atât de
recunoscător.
- Cred că o să-l numim Richard dacă ești de acord, Augusta.
Augusta îi zâmbi larg. Harry își spuse că nu mai fusese niciodată atât de frumoasă.
- Mi-ar plăcea foarte mult. Îți mulțumesc, Harry.
Harry se așeză pe marginea patului și deschise punguța de catifea pe care o adusese cu el.
- Am o mică surprinză pentru tine. Colierul mamei tale s-a întors azi-dimineață de la bijutier. După
cum vezi, arată mult mai bine acum că e curat și lustruit. Mă gândeam că, ăă, ți-ar plăcea să-l vezi și
tu.
- Ah, da. Mă bucur să-l am înapoi.
Colierul se rostogoli pe plapumă. Pietrele roșii străluceau aprins în lumina soarelui de dimineață.
Augusta zâmbi mulțumită.
- Au făcut o treabă excelentă, într-adevăr.
Apoi însă se încruntă.
- S-a întâmplat ceva, draga mea?
Augusta luă colierul strălucitor.
- Arată diferit, Harry.
Dintr-o dată respiră adânc:
- Dumnezeule, lordul meu, cred că ne-au înșelat.
- Ne-au înșelat? întrebă Harry, privind-o pieziș.
Augusta își legănă fiul cu un braț și studie colierul îndeaproape.
- Da. Astea nu sunt rubinele mamei mele. Sunt mai închise la culoare, mai strălucitoare.
Augusta își privi soțul cu o expresie posomorâtă.
- Harry, bijutierul a schimbat pietrele.
- Liniștește-te, Augusta.
- Nu, sunt sigură, spuse ea. Am auzit că se mai întâmplă așa ceva.
- Augusta...
- Trimiți o bijuterie ca să fie curățată sau reparată și bijutierul înlocuiește pietrele prețioase cu sticlă
colorată. Harry, trebuie să te întorci acolo imediat. Trebuie să-i ceri înapoi rubinele noastre.
Harry izbucni în râz. Nu se mai putea abține. Toată povestea era mult prea ridicolă.
Augusta se încruntă.
- Spune-mi te rog, ce ți se pare atât de amuzant, lordul meu?
- Augusta, te asigur că rubinele sunt autentice.
- Imposibil. O să mă duc chiar eu la el și o să-i cer rubinele mamei mele înapoi.
Harry râse și mai tare.
- Mi-ar plăcea să-i văd expresia când o să te plângi că ți-a schimbat rubinele. Cred că o să creadă că
ai înnebunit, iubirea mea.
Augusta îl privi nesigură.
- Harry, încerci să-mi spui ceva?
- Nu vroiam să-ți spun nimic, dar din moment ce vrei cu tot dinadinsul să faci din asta o problemă,
vreau să știi adevărul. Unul din iluștrii tăi strămoși a vândut rubinele Ballingerilor din
Northumberland cu ani și ani în urmă, dragostea mea. Sally a fost cea care și-a dat seama că
rubinele tale erau de fapt sticlă lustruită.
Augusta făcu ochi mari.
- Ești sigur?
- Absolut. În orice caz, am cerut ca pietrele să fie evaluate înainte să fac ceva nechibzuit. Îmi pare
rău, draga mea. Credeam că pot să le schimb fără să observi, dar e limpede că ți-ai dat seama.
Augusta îl privi uimită.
- Harry, trebuie să fi cheltuit o avere ca să înlocuiești toate rubinele.
- Mmmm, da, aș putea spune asta, zâmbi Harry. Dar a meritat, draga mea. Am o soție cât se poate
de virtuoasă, iar valoarea ei e cu siguranță mai mare decât a câtorva rubine. De fapt, nu cred că i-aș
putea pune un preț vreodată. Cel puțin pot să mă asigur că, dacă tot poartă rubine, măcar sunt
autentice.
Augusta începu să zâmbească.
- O, Harry, cât de mult te iubesc.
- Știu, draga mea, spuse Harry, sărutând-o blând. Iar tu ești sufletul și inima mea.
Augusta îl strânse de mână.
- Harry, vreau să știi că mi-am găsit locul alături de tine, iar inima mea îți aparține.
- Sunt cel mai norocos dintre bărbați, îi spuse Harry, aproape în șoaptă. Am fost binecuvântat cu o
comoară mult mai de preț decât speram.
- O femeie virtuoasă?
- Nu, draga mea. Se pare că nu asta căutam, deși ești cu siguranță o soție plină de virtute.
Augusta îl privi curioasă.
- Atunci ce căutai, lordul meu?
- Nu mi-am dat seama de la început, dar de fapt vroiam o soție care să mă iubească.
Augusta îi zâmbi, iar ochii ei promiteau o viață de iubire.
- Ah, da, Harry. Soția ta te iubește cu siguranță foarte, foarte mult.

DESPRE AUTOARE
AMANDA QUICK, care scrie și sub numele de Jayne Ann Krentz, este o autoare consacrată de
bestseller-uri care a primit mai multe premii de-a lungul carierei. Cărțile ei s-au tipărit în mai mult
de cincisprezece milioane de exemplare. După părerea ei, romanele de dragoste sunt un element
esențial în peisajul literaturii feminine. De asemenea, crede că poveștile istorice de dragoste au o
alură clar „romantică”.
Amanda Quick locuiește în nord-estul Statelor Unite cu soțul ei, Frank, și o pasăre pe nume Ferd.