Sunteți pe pagina 1din 11

1.

Piramida lui Keops


Piramidele din Egipt au fost intodeauna, inca de la inceput, trecute printre Cele Sapte Minuni ale
Lumii Antice, insa de fapt Marea Piramida de la Giseh a fost in centrul atentiei si in fruntea listei.
Este singura din Cele Sapte Minuni care mai exista inca intr-o forma aproape completa si usor de
recunoscut, ea fiind si cea mai veche. Construita pentru faraonul Keops, din dinastia a-IV-a, in jurul
anului 2560 i.e.n. piramida reprezinta cea mai inalta realizare a constuctorilor de piramide din
Regatul Vechi al Egiptului.
In mod curios in ciuda dimensiunilor si a importantei Marii Piramide, a ajuns la noi o singura
reprezentare completa a creatorului ei, Keops. Este vorba despre o minuscula statueta din fildes a
faraonului, gasita in 1993, de catre Petrie, in fundatiile templului inchinat zeului Osiris de la
Abydos. Faraonul este asezat tinand in mana dreapta un imblaciu si purtand Coroana Rosie a
Egiptului de Jos. In fata tronului pe care sta este scris numele sau, asezat intr-un chenar regal. In
ciuda dimensiunii mici si a materialului, este un portret cu trasaturi puternice. Exista cateva
portrete superbe ale altor constructori de la Giseh, remarcandu-se in mod deosebit statuia din
diorit a lui Kefren, in pozitia asezat, si in seria de placi triptice din ardezie, precum si statuile lui
Mykerinos.
Inainte de inceperea activitatii propiu-zise de constructie, era necesar sa fie pregatit terenul,
trebuia nivelat si laturile sa fie orientate cu multa grija fata de punctele cardinale. Nivelarea
probabil era efectuata prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri joase de argila.
Spatiul era apoi umplut cu apa. In mod firesc suprafata era perfect plana. Se sapau in continuare o
serie de santuri in roca de pe fundul apei, astfel incat baza acestora sa pastreze o distanta egala
fata de nivelul apei. Atunci cand se sapa suficient pentru marcarea zonei, apa era evacuata, iar
stanca dintre santuri era sapata in continuare, pastrandu-se acelasi nivel. In cazul Marii Piramide sa facut insa o exceptie. In cadrul zonei propuse pentru constructie a fost lasata o portiune de roca
nedislocata.
Orientarea exacta a laturilior piramidei se obtinea prin observarea stelelor, deoarece in acea vreme
nu era cunoscut nici un tip de busola. Putem judeca precizia cu care masurau vechii egipteni prin
aceea ca eroarea de asezare a celor patru laturi este de doar cateva fractiuni de grad. Diferenta de
lungime dintre cea mai lunga si cea mai scurta dintre cele patru laturi este mai mica de 20 cm.
Acest din urma fapt este incredibil daca tinem seama de doua lucruri: in primul rand toate
masuratorile se efectuau de-a lungul laturilor, nefiind posibil sa se traseze diagonale, datorita
portiunii de stanca ramase in mijloc, si, in al doilea rand, toate masuratorile se efectuau cu ajutorul
franghiilor sau a sforilor facute din fibre de palmier sau de in, care se intindeau si isi puteau
modifica dimensiunile in functie de temperatura. Dupa ce se incheiau aceste pregatiri initiale,
putea incepe intr-adevar munca de constructie, care pune inca in fata egiptologilor o serie de
probleme, greu de rezolvat.

In ciuda faptului ca putem studia piramida insasi, care se inalta mai jos de Cairo, pe platoul de la
Giseh, si cu toate teoriile formulate pana acum, nu se stie exact cum a fost construita piramida.
Trebuie sa amintim ca egiptenii nu cunosteau nici macar scripetele sau sistemul de scripeti pana in
vremea ocupatiei romane, la peste 2500 de ani de la construirea Marii Piramide. Singurele
instrumente disponibile erau tavalugele sau rolele si parghile. Cu ajutorul acestor elemente
primitive au fost inaltate statuetele si obeliscurile din Egiptul Antic.
Exista doua teorii importante privind modul cum au fost construite piramidele: una , folosind
rampe care inconjurau constructia pe masura ce aceasta se inalta, cealalta impiedicand edificarea
unei rampe ce s-ar fi intins in desert, inaltandu-se si lungindu-se atat cat era nevoie, o data cu
inaltarea piramidei. Dar, nici una dintre aceste doua explicatii nu este pe deplin satisfacatoare. O a
treia alternativa ar fi utilizarea unor schele care sa poata ridica blocurile de piatra cu ajutorul
roabelor, asa cum au fost inaltate lespezile orizontale care formeaza trilitonii de la Stonehenge.
Acest lucru nu ar fi fost posibil din doua motive: lemnul era un material rar si scump in Egiptul
Antic, neexistand copaci cu diametrul necesar, nici cantitatea enorma de care ar fi fost nevoie. De
asemenea, dimensiunile foarte mari si mai ales greutatea blocurilor ar fi impiedicat acest
procedeu.
Ideea rampei care ar fi inconjurat piramida are insa mai multe elemente laudabile. Rampe de
caramizi de lut s-ar fi inaltat in jurul celor patru laturi ale piramidei, pe masura ce aceasta se inalta,
blocurile uriase din piatra fiind urcate pe tavalugi sau role. Imediat ce blocul trecea de ultimele
role, acestea eliberandu-se de greutate, puteau fi mutate in fata, iar blocul era tras inainte si mai
sus de grupuri de oameni, cu ajutorul franghiilor. Daca din punct de vedere teoretic lucrurile par
realizabile, (exista un model reusit al acestei metode la muzeul Stiintei din Boston), din punct de
vedere practic el lasa mult de dorit. O panta cu inclinatie mica ceruta de greutatea blocurilor de
piatra, care sa inalte din toate partile ar fi creat doua probleme majore: prima, cea a grupului de
oameni care trebuiau sa aiba grija de colturi si care sa pastreze blocurile in echilibru pe role; a
doua, este problema ridicari din ce in ce mai sus a blocurilor in jurul structurii, pentru a ajunge in
cele din urma la nivelele superioare. Acest procedeu ar fi insemnat o forta de munca
impresionanta si personal pentru conducerea si controlul numeroaselor grupuri de oameni, care ar
fi ridicat blocurile de la diferite nivele, cu ajutorul planurilor inclinate. Este greu de imaginat
multimea celor care ar fi trebuit sa urce.
Exista si a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea a fost formulata de Peter Hodges, un
maistru constructor britanic, care era interasat in mod practic de problemele transportului pe
orizontala si a ridicarii unor greutati enorme doar cu ajutorul parghiei si rolelor. El a reusit sa
demonstreze ca doi oameni puteau ridica o greutate de doua tone cu parghii lungi care aveau la
capete un piciorius cu un anumit unghi si protejat de o bucata de metal. Prin introducerea acestui
cap sub blocul de piatra si folosirea a doua astfel de parghii, sau mai multe, in functie de greutate si
marime, un capat al blocului putea fi ridicat, asezandu-se sub el proptele. Procesul se repeta si la
celalalt capat si deplasarea continua mai sus folosindu-se proptele sau alte forme de sustinere. In

acest fel un bloc de piatra putea fi ridicat relativ usor la o inaltime rezonabila. Constructia piramidei
s-a realizat pe nivele, fiecare treapta fiind destul de lata si in medie mai inalta de un metru.
Principiul lui Hodges ar fi permis catorva grupuri de oameni sa ridice blocuri de piatra, pe toate cele
patru laturi in acelasi timp, numarul lor micsorandu-se, o data cu scurtarea laturilor si cu inaltarea
intregii piramide. In momentul in care fiecare bloc de piatra ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost
deplasat orizontal pe role, pana la locul unde trebuia sa fie deplasat definitiv.
Odata consructia de baza terminata, piramida trebuia acoperita sau imbracata cu blocuri de calcar
alb, stralucitor de Tura, aduse din carierele aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de orasul modern,
Cairo. Imbracamintea exterioara se realiza de la varf in jos, blocurile de calcar, fiind asezate pe
trepte, si umplandu-le apoi erau taiate si slefuite in jos, pentru a se realiza unghiul potrivit si
aspectul stralucitor. Toate piramidele, cu exceptia Piramidei in Trepte, au fost acoperite sau
slefuite cu placi de calcar.
Inainte de a merge mai departe si de a descrie structura interna a Marii Piramide, ar fi potrivit sa
prezint dimensiunile sale esentiale. Unghiul de inclinatie a laturilor este de 54 de grade si 54 de
minute. Inaltimea sa era de 145,75 de metri, dar si-a pierdut varful cu inaltimea de 10 metri, fiind
trunchiata, insa acest amanunt nu este observat de la distanta. Laturile au fiecare 229 metri, cu o
difernta mai mica de 20 de centmetri, intre cea mai lunga si cea mai scurta latura. Piramida
acopera o suprafata de 5,37 hectare. Estimand se poate spune ca sunt aproximativ 2.300.000 de
blocuri de piatra cu o greutate cuprinsa intre 2-15 tone.
Facea parte din cerintele religioase ca intrarea in piramida sa fie localizata in partea nordica,
indreptata spre steaua polara. Toate piramidele s-au conformat acestei cerinte, singura variatie
fiind la Piramida lui Kefren care are doua intrari pe latura nordica.
Piramida lui Keops nu face exceptie si are o intrare joasa de circa 17 metri inaltime pe latura
nordica si 7,5 metri spre est de punctul central. Aceasta are 4 blocuri mari de piatra dispuse
piramidal doua cate doua, asezate deasupra intrarii, pentru a prelua din greutatea blocurilor de
deasupra.
Marea Piramida este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii, cea mai veche si singura care a
supravietuit aproape in intregime si care a avut intodeuna un efect izbitor asupra mintii omenesti.
2. Gradinile suspendate ale Semiramidei
"Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie continand doua inadvertente: gradinile
palatului din Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a
existat... Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor,
scriitori ca Voltaire si Cribillon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea
orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi
(Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat
Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar admitand

identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind
construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562
i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele
sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.

Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i alunge frumoasei regine
plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita,
a poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau "suspendate", ci dispuse in terase
care se inaltau in trepte, formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit.
Daca luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15.000 m.p. dupa cele mai plauzibile
evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici
arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie fiind piatra,
este limpede ca gradinile "suspendate" se odihneau pe o adevarata padure de coloane.
Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din textul lui
Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma
un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau acoperite cu foi de
porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o
masa de pamant vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. Acest sol
artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si
frumusetea lor".
In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: "Coloanele se ridicau treptat lasand sa
patrunda lumina printre spatiile dintre ele [...]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la
varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apa,
fara ca nimeni sa vada ceva din exterior". Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins
sapaturi la Babilon in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi situate
alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta
dispozitie nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand
pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua mentiuni (intre care s-au scurs
peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cat de cat cuprinzatoare a sistemului de
irigare a gradinilor babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.
Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un Tamaris orientalis (soi inrudit
cu catina de prin partile noastre) - ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul
necrutator a distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si
coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine
sa-i judecam pe oameni cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand
stavilirea apelor ii ocroteste si-i hraneste pe cei multi...

3. Statuia lui Zeus


In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu departe de tarmul Marii Ionice,
se afla Olimpia - asezare vestita in toata lumea elenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar,
ci pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si locul desfasurarii jocurilor
olimpice. Sapte drumuri duceau spre Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri,
legand tarmul marii de sanctuar - drum strajuit de o parte si de alta de temple, altare, statui.
Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de
jocurile olimpice, greci din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si suspendau
conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus, incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la
ceremonii intr-un spirit de solidaritate panhelenica.

Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate
probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime. Constructia a fost incredintata
lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui
Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.
Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a
reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor
numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii - mai
celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu
treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul
statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de
asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale Atenei, una
criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim
ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie
anul inaugurarii statuii din Olimpia.
Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a celorlalte "minuni"
(bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile
autorilor vremii si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de
15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu
capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea sa, ar
ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos si bronz, cu bratele sustinute de sfincsi, era bogat
impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes,
pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana
din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik zeita Victoriei, iar in cea
stanga un sceptru pe care se afla un vultur.

Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in fildes si aur - ridica
unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca
bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti
dominata de simplitate si sinceritate. Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata)
numai atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei
sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a
nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna.
Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc
ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imperial din 393, care interzicea
ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori
de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra
exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea dimensiuni
mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din 426 e.n. al imparatului
Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se
adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a mistuit
templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi
fost transportata din ordinul imparatului.

Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale.
Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy,
germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte
- intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a
statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in
legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-a platit greu tribut si
care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de
neintrecutul Fidias...
4. Templul lui Artemis
In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit, se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita
naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare.
Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de
cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui teren mlastinos peste care s-au
asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace:
nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful,
intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate.
Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii
constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot

Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura
alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul
grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si
Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani;
a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si
cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare constructiei, si nu numai Cresus:
sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia
zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica
templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un
incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune o
explicatie verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn.
Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii
degajate de incendiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat,
pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie".
Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21
iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume
Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tarziu,
Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate
cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au
incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit
ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului
Scopas, fondurile fiind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea
coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de
femeile din Efes.
Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor,
Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al
artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si
opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l
pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur!).
Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala
(Macedonia), au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la
impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul,
despuind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul
este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea
tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste
un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian,
reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii

Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme
au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa
1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si
iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa
coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte
fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului, al
fragmentelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din
apropierea fostului sanctuar.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a
incendiat Artemisionul ca sa devina celebru - senatul efesian emisese un decret prin care
interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in
numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fata, dupa cum vedem, nu face excceptie),
bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate...
5. Colosul din Rodos
Insula Rodos, asezata la numai 25 km de coasta Asiei Mici, era una dintre verigile lantului care,
trecand prin Creta, lega Asia de Europa.
In antichitate, locuitorii insulei Rodos au dorit sa devina comercianti independenti. S-au straduit sa
ramana neutri, sa nu se razboiasca cu alte popoare, cu toate ca au fost de multe ori atacati si
cuceriti.
Se zice ca expeditia lui Demetrios contra Rodosului era alcatuita din 370 corabii, ce transportau
numeroase masini de asediu si peste 40.000 de ostasi, mai mult decat toata populatia Rodosului. In
fata acestei teribile amenintari locuitorii din Rodos s-au pregatit de asediu si au infruntat eroic pe
Demetrios, reusind sa reziste aproape 12 luni. Locuitorii Insulei Rodos au reusit sa respinga ostirea
lui Demetrios, ajutati fiind, in final, de catre Ptolemeu.
Amintirea acestui eveniment trebuia imortalizata intr-o forma grandioasa, care sa arate si sa
povesteasca intregii lumi si posteritatii rezistenta eroica a poporului. A fost construita o statuie
uriasa, in cinstea protectorului cetatii - zeul Soarelui, Helios - simbol maret al eliberarii lor.
Aceasta gigantica lucrare i-a fost incredintata sculptorului Chares, care utilizand metalul rezultat
din topirea masinilor de razboi parasite de Demetrios, a ridicat, in decurs de 12 ani (292-280) i.Hr.
celebra statuie numita Colosul din Rodos.
Statuia a fost amplasata la intrarea intr-unul din porturi, dar nu se stie exact care dintre ele.
Stratul exterior din bronz a fost fixat pe un suport din metal. Montarea statuii, goale pe dinauntru,
a fost inceputa de pe sol, iar pe masura ce lucrarile inaintau, interiorul era umplut cu pietre, pentru
a asigura o mai mare stabilitate.

Din nefericire, dupa numai 56 de ani de triumfala dominatie asupra orasului si marii, Colosul s-a
prabusit in urma unui mare cutremur, in anul 224 i.e.n.
Cu toate eforturile depuse, statuia n-a mai putut fi refacuta. Locuitorii Rodosului au fost sfatuiti de
un oracol sa nu refaca statuia deoarece ar fi de rau augur pentru oras, asa ca aceasta a ramas in
pozitia in care cazuse.
In anul 656 e.n., un calif a vandut unui negustor din Emesa cantitatea de bronz provenind din
imensul Colos, astfel ca orice urma a vechiului Colos a fost stearsa. Impresionant este faptul ca
imensa cantitate de broz a fost transportata cu ajutorul a 900 de camile, ajungandu-se la concluzia
ca statuia continea in jur de 300 de tone de bronz.
In ceea ce priveste inaltimea statuii, majoritatea autorilor care au descris-o au aratat ca aceasta
avea intre 30-34 m. In afara de scopul sau memorabil, s-a presupus ca statuia servea si pentru a
calauzi corabiile, presupunandu-se ca intr-o mana colosul tinea o torta in care focul ardea
continuu.
6. Farul din Alexandria
A fost considerat ultima dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Constructia Farului, care a folosit
drept ghid marinarilor timp de aproape 17 secole (sec. al III-lea i.Ch. - secolul al XIV-lea d.Ch.), ar fi
inceput prin anul 297 i.Ch. si a durat 15 ani. Lucrarile au fost initiate de Ptolemeu I care se stinge
inainte de terminarea lor. Stafeta e preluata de fiul sau, Ptolemeu II. Locul ales pentru ridicarea
farului e insula Pharos, in locul actualului Fort Quatbay, care dateaza de la sfarsitul secolului al XVlea si care a fost construit, partial, cu blocuri de piatra provenind din far.
Numeroasele cutremure de pamant care au avut loc in regiune intre secolele al IV-lea si al XIV-lea
au subrezit Farul, distrus aproape in intregime in 1303. In 1349, Ibn Battta, relata si el despre
starea subreda a Farului.
In secolul al XV-lea e construita in insula o citadela pentru a proteja orasul de amenintarea
Imperiului otoman. Farul nu a fost construit doar pentru a-i proteja pe marinarii aflati in largul
coastelor Alexandriei, ci si ca mijloc de propaganda, monumentul fiind un simbol al orasului.
Existau aici o serie de constructii la fel de celebre precum Farul dar acesta le-a surclasat prin forta
simbolica pe care si-a pastrat-o si azi.
Geograful grec Strabon mentiona faptul ca Farul a fost construit din piatra alba (un calcar local)
care are particularitatea de a deveni dura in contact cu apa. O parte din constructie a fost insa
realizata cu granit din Assuan. Studiul documentelor, al mozaicurilor, al monezilor batute in
Alexandria intre secolul I i.Ch. si sec. al II-lea d.Ch. si al unui mormant antic (sec. al II-lea d.Ch.) din
Taposiris Magna, aflat la 40 km de Alexandria, mai exact a unei copii reduse a Farului aflat pe acest
mormant, au dus la o serie de concluzii.

Farul a fost o constructie cu 3 etaje, cu o inaltime de 135 de metri, avand o baza patrata, o coloana
octogonala si un mic turn rotund montat pe o statuie. Se presupune ca raza sa de vizibilitate era de
aproximativ 50 de km. 50 de incaperi erau destinate pentru personalul de intretinere si pentru
depozitarea combustibilului.
Camerele pentru depozitarea combustibilului erau amenajate in jurul unei rampe interioare
suficient de larga pentru a permite trecerea animalelor de povara incarcate cu combustibilul
aferent si care avea acces la o terasa inconjurata de patru tritoni sufland in cornuri. Etajul al II-lea
era de forma octogonala si masura 34 metri inaltime si 18,30 metri largime, fiind prevazut cu o
scara interioara care urca la cel de-al III-lea etaj. Acesta era de forma rotunda si avea 9 metri
inaltime, fiind prevazut cu o scara cu 180 trepte.
In varful Farului se afla o statuie, probabil a lui Zeus, Poseidon sau Helios. E posibil sa fi existat
toate aceste trei reprezentari care au fost inlocuite pe rand. In apa marii din fata fortului Quatbai
au fost descoperite doua statui colosale. Cea a lui Ptolemeu II in ipostaza de faraon, iar cea de-a
doua, o statuie a zeitei Isis, care au fost instalate in fata Farului, fiind vizibile de navigatorii care
intrau in port.
Sapaturile arheologice in situl Quatbai au devenit sistematice in a doua jumatate a secolului al XXlea. Blocurile de piatra aflate pe fundul apelor au fost studiate incepand cu anul 1960. Imaginile
mai mult sau mai putin realiste ale Farului inainte de 1960 au fost realizate in special pe baza
textelor antice si a legendelor. Coroborarea tuturor surselor de informatie existente a fost facuta
prima oara dupa 1960, iar in 1975 a fost publicat primul articol stiintific asupra acestui sit antic. In
1994 au fost recenzate peste 3000 de blocuri de piatra si numeroase fragmente de coloane.
7. Mausoleul din Halicarnas
"Am descoperit in Halicarnassus un monument gigant, cum nu a avut nici un om mort, impodobit
extrem de fin cu statui reprezentand cai si oameni, sculpturi realistice din cea mai buna marmura."
[Regele Maussollos in "Dialogurile celor morti" ale lui Lucian]
Asemanator marii piramide, vizitam, acum, locul de inmormantare al unui rege antic. Totusi,
mausoleul este diferit - atat de diferit de piramida incat si-a castigat o reputatie - si un loc in lista
minunilor lumii - dar pentru alte motive. Din punct de vedere geografic este aproape de Templul lui
Artemis... Iar ce-i fascina pe vizitatori era frumusetea sa, nu dimensiunile.
Locatie - in orasul Bodrum (in antichitate - Halicarnassus) langa Marea Egee, in sud-vestul Turciei.
Istorie
Cand persii si-au extins regatul ajungand in Mesopotamia, nordul Indiei, Siria, Egipt, si Asia Mica,
regele nu putea sa controleze vastul sau imperiu fara ajutorul guvernatorilor locali. La fel ca alte
provincii, regatul Caria din vestul Asiei Mici era atat de departe de capitala Persiei incat era, practic,
autonom. Din 377 pana in 353 i.Hr. a domnit regele Mausollos, care a mutat capitala la

Halicarnassus. Nimic nu este mai interesant despre viata Mausoleului decat constructia sa.
Proiectul a fost conceput de sotia si de sora sa, Artemisia, iar constructia cladirii este posibil sa fi
inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a fost terminat in jurul anului 350 i.Hr., la 3 ani dupa
moartea lui Maussollos, si la un an dupa cea a surorii sale Artemisia. Timp de 16 secole, mausoleul
a ramas in conditii bune, pana cand un cutremur a cauzat niste stricaciuni la acoperis si la coloane.
La inceputul secolului XV, Cavalerii Sf. Ion din Malta au invadat regiunea si au construit un mare
castel pentru cruciati. Cand au decis sa-l fortifice in 1494, ei au folosit pietrele mausoleului. Pana in
1522, aproape fiecare piatra din mausoleu a fost folosita pentru constructii. /Astazi, marele castel
exista inca in Bodrum, iar piatra fina si blocurile de marmura se pot vedea in zidurile sale. Unele
dintre sculpturi au supravietuit, iar astazi sunt expuse la British Museum, in Londra. Sculpturile
reprezinta bataliile dintre greci si amazoane. La locul mausoleului nu a ramas decat temelia a ceea
ce a fost una din Marile Minuni ale Lumii Antice.
Descriere
Cladirea avea forma dreptunghiulara, cu dimensiunea de aproximativ 40 m pe 30 m. Deasupra
temeliei era un podium cu trepte pe ale carui fete erau diferite sculpturi. Camera mortuara si
sarcofagul din alabastru alb, decorate cu aur, erau pe podium, inconjurate de coloane in stil ionic.
Inca din secolul XIX au avut loc excavatii arheologice la locul Mausoleului. Aceste excavatii,
impreuna cu descrierile detaliate ale istoricilor greci din antichitate, ne dau o idee destul de buna
despre forma si aspectul sau. O reconstituire a partii mai scurte a mausoleului ilustreaza natura
lacoma a artei si arhitecturii sale... o cladire pentru un rege al carui nume este sarbatorit in toate
marile morminte din ziua de azi -- mausoleurile