FACTORII DE PRODUCTIE

CAPITALUL
Capitalul este un stoc de bunuri create prin munca servind nu consumatiei directe a oamenilor, ci
producerii de noi bunuri.
Ca factor de productie creat prin activitatea umana, capitalul are o arie de cuprindere foarte mare. Din el fac
parte constructiile industriale si agricole, drumurile, mijloacele de transport si comunicatii, masinile si
utilajele, materii prime, combustibilii. Acestor componente li se pot adauga si informatia necesara activitatii
economice.
In contrast cu aceasta diferenta de comportament fizic, toate partile capitalului isi transmit valoarea asupra
noilor bunuri. Altfel spus, valoarea capitalului folosit intra in costurile de productie si in preturile bunurilo
create cu ajutorul lor.
1. capitalul circulant : format din materii prime auxuliare, combustibil etc. din obiecte de munca deci, se
consuma integral si isi transmite valoarea bunurilor create, intr-un singur process de productie. Prin
vanzarea bunurilor, intreprinderea recupereaza valoarea muncii consummate.
2. capitalul fix : format din cladiri, masini, utilaje, mijloace de transport, din mijloace de munca; se
foloseste in numeroase procese de productie si isi transmite treptat valoarea asupra bunurilor create.
Material capitalul fix se reinnoieste la intervale mari de timp, iar capitalul circulant, dupa fiecare process de
productie.
Reinnoirea periodica a capitalului fix este necesar determinat de uzura lui fizica si morala. Uzura fizica se
reduce la pierderea treptata a caracterelor tehnice ale capitalului fix, la scaderea capacitatii lui de
productie,concretizata in diminuarea randamentelor orare si zilnice ale acestuia, in sporirea cheltuielilor de
intretinere si reparatii, in cresterea consumurilor specifice de materii prime, auxiliare etc. dupa un numar
anumit de ani, capitalul fix nu mai poate fi economic folosit si se reinnoieste fizic. Uzura morala a capitalului
fix in functiune este o alta expresie data invechirii ori depasirii lui tehnice, ca urmare a producerii si aparitiei
pe piata a unor masini avand randament superior.
Amortizarea: capitalului fix se poate face intr-o perioada mai mare sau ami mica de timp, dependenta de
ritmul procesului ethnic, dar si de optica intreprinderii si a statelor chiar, de politica economica a lor.
Amortizarea accelerate este scumpa pentru consummator, intrucat el plateste, prin pretul produsului cumparat,
o amortizare mai mare pe unitate de marfa. In realitate, lucrurile nu stau asa. Suplimentul de amortizare,
inclus in preturile marfurilor, este mai mult decat compesat de reducerile de cheltuieli la ceilalti factorii de
productie, antrenate de nivelul ethnic al productiei in continua crestere si de dinamica pozitiva a calitatii
produselor.
Indifferent de politica adoptata, amortizarea, ca operatie prin care se constituie fondul de amortizare, poate fi:
amortizare lineara ( presupune includerea in costiurile de productie a unei sume anuale, egale, de
amortizare, pe intreaga durata de functionare a capitalului fix )
amortizarea progresiva ( presupune includerea in costul de productie a unor sume anule care cresc de
la un grup de ani la altul )
amortizarea regresiva (presupune includerea in costul de productie a unor sume anuale, care scad de la
un grup de ani la altul ).

MUNCA
Factorii de productie reprezinta resursele disponibile, atrase si utilizate in activitatea economica,
respectiv in productia de bunuri materiale si servicii. Resursele productive sunt: terenurile, mineralele,
constructiile, utilajele si echipamentele de productie, obiectele supuse prelucrarii, energia, apa, cunostintele si
experienta, informatiile, etc.
La inceputurile dezvoltarii societatii au existat doi factori: munca si pamantul (natura), care pot fi
considerati ca factori originari sau primari ai productiei, din unirea carora oamenii isi asigurau existenta. Mai
tarziu a aparut capitalul, ca factor derivat al productiei, care rezulta din interactiunea primilor si a carui
afirmare este legata de perioada in care echipamentele de productie au dobandit o importanta tot mai mare
pentru activitatea economica.
Economistul francez J.B.Say, reprezentant al scolii clasice este considerat initiatorul teoriei celor trei
factori de productie: munca, pamantul si capitalul.
In epoca moderna, procesul de amplificare si diferentiere a resurselor atrase si utilizate in activitatea
economica a continuat, celor trei factori clasici, adauganduli-se altii noi. Manualele si alte lucrari de teorie
economica, pornind de la rolul intreprinzatorului in economia de piata, mentioneaza abilitatea acestuia ca
factor distinct al activitatii economice.
Abilitatea intreprinzatorului este apreciata ca un tip special de resursa umana, care se refera la
capacitatea de a combina in modul cel mai eficient natura, munca si capitalul, la creativitatea si initiativa de a
produce bunuri si de a gasi noi cai de comercializare a acestora, la asumarea riscului in a intreprinde actiuni
economice etc.
Munca factor originar, primar de productie - reprezinta o activitate constienta, specific umana,
manuala si/sau intelectuala indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia oamenii isi folosesc aptitudinile,
cunostintele si experienta.
Munca a fost dintotdeauna si a ramas factorul de productie activ si determinant, ce antreneaza si
ceilalti factori de productie in vederea obtinerii de bunuri materiale si servicii necesare satisfacerii trebuintelor
lor imediate si de perspectiva.

COSTUL DE PRODUCTIE

Costul de productie exprima totalitatea cheltuielilor efectuate de un agent

economic pentru realizarea unui bun sau serviciu. El se caracterizeaza prin faptul ca
include toate cheltuielile necesare pentru sustinerea ofertei si ca se regaseste in
pretul de vanzare al produsului. Costul de productie este cea mai importanta
componenta a pretului, deci il influenteaza in mod direct. De aceea este absolut
necesar ca intreprinderea sa urmareasca permanent evolutia costurilor si nivelul lor.
Scopul oricarui intreprinzator este de a obtine profit, iar acest profit este
exprimat in mod cert prin diferenta dintre pretul de vanzare si costurile de productie.
In vederea indeplinirii scopului propus, unitatea economica va elabora strategia
costurilor, intrucat asupra preturilor nu poate interveni, intrucat pretul este stabilit de
piata, el ramane acelasi, indiferent de costurile firmei.
Trebuie definit aici costul mediu sau unitar, care are urmatoarele componente:
Costul total mediu (CTM) rezultat prin impartirea costului mediu la cantitatea
produsa
CTM = CT / Q
Costul fix mediu (CFM) rezultat prin impartirea costului fix la cantitatea
produsa
CFM = CF / Q
Costul variabil mediu (CVM) rezultat prin impartirea costului variabil la
cantitatea produsa
CVM = CV / Q
Costul marginal (CM) care reprezinta cresterea de cost fata de costul total in
cazul producerii unei unitati aditionale de produs.
In primul rand, intreprinderea trebuie sa isi extinda activitatea pana cand va
obtine un volum de productie in care costul marginal (CM) este egal cu venitul
marginal (VM).
CM = VM
Venitul marginal reprezinta cresterea inregistrata in totalul venitului prin
vanzarea unei unitati suplimentare de produs.
Aceasta inseamna ca pentru concurenta perfecta,
VM = P,
deci firma devine maxim profitabila atunci cand:
CM = VM = P
Productia de maxima eficienta se va obtine atunci cand costul total mediu (CTM)
va avea aceeasi valoare cu costul marginal (CM), insa relatia dintre cele doua costuri
nu este directa, ci indirecta. Astfel, cand CM este in perioada de descrestere, CTM
este in crestere, si invers. Firma va trebui sa gaseasca relatia optima intre CTM si
CM, respectiv sa determine care este limita maxima a productiei la care CTM este
minim.

Costurile fixe reprezinta acele cheltuieli care sunt independente de volumul

productiei, care raman neschimbate. Din aceasta categorie fac parte: amortizarea
capitalului fix, asigurarile, cheltuielile cu chiriile, s.a..m.d.
Costurile variabile sunt acele costuri care depind de volumul productiei, deci
se modifica in acelasi sens cu aceasta. Aici putem enumera cheltuielile cu salariile, cu
consumul de energie electrica si apa, cu materiile prime, s.a.m.d. Trebuie mentionat
aici ca o parte din aceste costuri variaza strict proportional cu productia (de exemplu
costurile cu materiile prime), dar unele nu (de exemplu plata orelor suplimentare).

Cererea

Cererea este o categorie economica ce exprima, in anumite conditii social-istorice nevoia sociala. Este o forma
de concretizare a nevoii sociale fara a se identifica cu aceasta. Cererea este numai o parte a nevoii sociale, determinata
de marimea mijloacelor banesti, de puterea de cumparare de care dispun membrii societatii. Ea reprezinta partea
solvabila a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfacuta de piata.. In calitatea ei de categorie a economiei
de schimb, cererea reprezinta cantitatea totala dintr-un anumit bun, pe care agentii economici sunt dispusi sa o
cumpere de pe piata, intr-o anumita perioada de timp, pentru anumite niveluri de pret, celelalte variabile fiind
presupuse stabile.
Cererea este un act individual, ea poate fi privita ca cerere pentru un produs sau un serviciu anume, pentru o
industrie sau cererea pentru o firma, respectiv pentru productia ei, insa formarea preturilor depinde de confruntarea
cererii totale cu oferta totala a bunului sau serviciului respectiv.
In viata economica cererea apare sub diferite aspecte, cum ar fi: cererea de marfuri, de servicii, de consum,
cerere solvabila, nesolvabila, complexa, curenta, periodica, rara, efectiva, potentiala, derivata.
Uneori cererea este confundata cu cantitatea ceruta, insa cererea pentru un anumit bun nu se poate formula doar
cantitativ, ea ne apare ca o relatie intre doua variabile: pretul si cantitatea ceruta. Astfel exista intotdeauna un sir de
preturi si un sir de cantitati pe care agentii economici ar dori sa le achizitioneze la fiecare din preturile respective.
Deplasarea de la un rand al specificatiei la altul, trebuie inteleasa ca o modificare a cantitatii cerute la anumite niveluri
de pret si nu ca o modificare a cererii. Astfel reducerea pretului unitar determina procesul de extindere a cererii, in timp
ce cresterea pretului unitar genereaza o contractie a cererii.
Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum si dinamica acesteia sunt determinate de nivelul si dinamica
pretului bunului respectiv. Deci, intre schimbarea pretului unitar al unui bun si modificarea cantitatii cerute din bunul
respectiv exista o relatie de cauzalitate, care reprezinta de fapt continutul legii generale a cererii.
Conform acestei legi, daca pretul bunurilor, resurselor si serviciilor va scadea, in mod corespunzator va
creste cantitatea de marfa ceruta intr-o anumita perioada si invers, daca preturile cresc, va scadea cantitatea de
marfa ceruta in perioada de timp respectiva ( celelalte conditii ramanand neschimbate ).
Marimea cererii poate fi influentata de urmatorii factorii:
nevoile sociale
nivelul preturilor
venitul mediu pe gospodarie
pretul bunurilor inlocuitoare sau complementare
factorii demografici
factorii psihologici

Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprima sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factori de influenta. Cum
cererea este, in primul rind, dependenta de pret, elasticitatea ei se raporteaza, in principal, fata de pret.
Elasticitatea cererii este prezenta, atunci cind coeficientul de elasticitate este mai mare de cit 1.
Cererea este elastica - atunci cind la un anumit procent de modificare a pretului, procentul de modificare a
cantitatii cerute este mai mare.

Cererea este inelastica atunci cind la un anumit procent de modificare a pretului rezulta un procent mai mic
de modificare a cantitatii cerute.
La procentul de modificare a pretului corespunde acelasi procent de modificare a cantitatii cerute, se spune ca
cererea are elasticitate unitara, deoarece coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii fata de pret exprima raportul dintre miscarea cererii si modificarea preturilor,
proportia modificarii cererii in conditiile cresterii sau scaderii pretului cu un procent.
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai in functie de pret, dar si de venit. Ea reflecta proportia in care
cererea pentru diverse produse se schimba odata cu modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor, ceilalti factori
raminind constanti. Fenomenul elasticitatii fata de venit este o manifestare a legitatilor din sfera consumului, care
determina o anumita ierarhizare a nevoilor fiecarei categorii de populatie la un anumit nivel al veniturilor.