Sunteți pe pagina 1din 11

Hotărârea Curţii din 18 decembrie 1997, in cauza Inter-Environnement Wallonie c.

Région
wallonne, C-129/96, Rec. p. I-7411[1]

Directiva 91/156/CEE – Termen de transpunere – Efecte - Noţiunea de deşeu

Cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CE, de către Conseil d'État din Belgia, ce
vizează pronunţarea, în litigiile aflate pe rolul acestei instanţe, între

Inter-Environnement Wallonie ASBL

şi

Région wallonne,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 5 şi 189 din Tratatul CEE şi art. 1 lit. (a) din
Directiva Consiliului 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 184, p. 39), modificată
de Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32),

CURTEA,

având în vedere observaţiile scrise prezentate,


având în vedere raportul cauzei,
după ascultarea concluziilor orale,
după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 24 aprilie 1997,

pronunţă prezenta

Hotărâre

1. Prin hotărârea din 29 martie 1996, primită la Curte la 23 aprilie 1996, Conseil d'État
din Belgia a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CE, două întrebări preliminare privind
interpretarea art. 5 şi 189 din Tratatul CEE şi a art. 1 lit. (a), din Directiva Consiliului 75/442/CEE
din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 194, p. 39), modificată de Directiva Consiliului
91/156/CEE din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32).

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acţiuni în anulare intentate de asociaţia
fără scop lucrativ Inter-Environnement Wallonie (denumită în continuare „Inter-Environnement
Wallonie”) împotriva hotărârii executivului regional valon din 9 aprilie 1992 privind deşeurile
toxice sau periculoase (denumită în continuare „hotărâre”).

Dispoziţiile de drept comunitar incidente

3. Directiva 75/442 are ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte


eliminarea deşeurilor. Ea a fost modificată de Directiva 91/156.

4. Directiva 75/442, modificată de Directiva 91/156, defineşte noţiunea de deşeu în art. 1


lit. (a), după cum urmează:

„În sensul prezentei directive, se înţelege prin:

a) deşeu: orice substanţă sau obiect care aparţine categoriilor prevăzute în anexa I, de care
detentorul se debarasează sau de care acesta are intenţia sau obligaţia să se debaraseze.

Acţionând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 18, Comisia va stabili, până la 1 aprilie
1993 cel târziu, o listă cu deşeurile care aparţin categoriilor enumerate în anexa I. Această listă va fi
reexaminată periodic şi, dacă este nevoie, va fi revizuită după aceeaşi procedură.”

5. Lista menţionată de această ultimă dispoziţie a fost adoptată prin Decizia Comisiei
94/3/CE din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste cu deşeuri în temeiul art. 1 lit. (a) din
Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). La pct. 1 al notei preliminare aferente acestei liste se indică,
pe de o parte, că aceasta nu este exhaustivă şi, pe de altă parte, că dacă o materie figurează în
această listă, acest fapt nu produce efecte decât dacă materia respectivă corespunde definiţiei
deşeurilor.

6. Art. 9 alin. (1) şi art. 10 din Directiva 75/442, modificată, prevăd că orice unitate sau
întreprindere care realizează operaţiunile enumerate în anexa II A sau în anexa II B trebuie să obţină
o autorizaţie de la autoritatea competentă. Anexa II A prezintă operaţiunile de eliminare, în timp ce
Anexa II B enumeră operaţiunile ce au ca scop o posibilă valorificare a deşeurilor.

7. Art. 11 din Directiva 75/442, modificată, prevede o excepţie la această obligaţie de


autorizare:

„1. Fără a aduce atingere dispoziţiilor Directivei Consiliului 78/319/CEE din 20 martie 1978
privind deşeurile toxice şi periculoase [JO L 84, p. 43], modificată ultima dată de Actul de aderare a
Spaniei şi Portugaliei, pot fi scutite de autorizaţia menţionată în art. 9 sau 10:
a) unităţile sau întreprinderile care asigură eliminarea propriilor deşeuri în spaţiile de producţie

şi

b) unităţile sau întreprinderile care valorifică deşeuri.

Această scutire se poate aplica numai dacă:

– autorităţile competente au adoptat norme generale pentru fiecare tip de activitate, stabilind
tipurile şi cantităţile de deşeuri şi condiţiile necesare pentru ca o activitate să fie scutită de
autorizaţie

şi

– tipurile sau cantităţile de deşeuri şi modalităţile de eliminare sau de valorificare respectă


condiţiile menţionate în art. 4.

2. Unităţile sau întreprinderile menţionate în alin. (1) trebuie înregistrate la o autoritate


competentă.

...”

8. Art. 4 din Directiva 75/442, modificată, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura valorificarea sau eliminarea deşeurilor fără
a pune în pericol sănătatea omului şi fără să se utilizeze procedee sau metode care ar putea dăuna
mediului înconjurător, în special:

– fără să creeze riscuri pentru apă, aer sau sol, nici pentru faună şi floră,

– fără să deranjeze prin zgomot sau miros,

– fără să dăuneze peisajelor sau siturilor care prezintă un interes deosebit.

...”

9. Conform art. 2 alin. (1) primul paragraf din Directiva 91/156, statele membre au avut
obligaţia de a adopta acte cu putere de lege şi administrative necesare conformării la prezenta
directivă până la 1 aprilie 1993 cel târziu şi de a informa imediat Comisia cu privire la aceasta. În al
doilea paragraf al alineatului menţionat anterior se precizează: «În adoptarea acestor acte statele
membre trebuie să facă trimitere la prezenta directivă sau să le însoţească de o asemenea trimitere
cu ocazia publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei
trimiteri.»”.

10. Directiva Consiliului 91/689/CEE din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase
(JO L 377, p. 20) face trimitere în art. 1 alin. (3) la definiţia deşeurilor prevăzută în Directiva
75/442 şi formulează în art. 1 alin. (4) definiţia deşeurilor periculoase.

11. Art. 3 alin. (1) şi (2) din Directiva 91/689 prevede:

„1. Derogarea de la obligativitatea autorizării pentru unităţile care asigură eliminarea propriilor
deşeuri, menţionată în art. 11 alin. (1) lit. (a) din Directiva 75/442/CEE, nu se aplică în cazul
deşeurilor periculoase care intră sub incidenţa prezentei directive.

2. Conform art. 11 alin. (1) lit. (b) din Directiva 75/442/CEE, un stat membru poate deroga de
la dispoziţiile art. 10 din directiva menţionată anterior în cazul unităţilor sau întreprinderilor care
asigură valorificarea deşeurilor cărora li se aplică prezenta directivă:

– dacă acest stat membru adoptă norme generale care enumeră tipurile şi cantităţile de deşeuri
în cauză şi care precizează condiţiile specifice (valorile limită pentru substanţele periculoase
conţinute în deşeuri, valorile limită de emisie şi tipul de activitate) şi celelalte condiţii care trebuie
respectate pentru efectuarea diferitelor tipuri de valorificare,

– dacă tipurile sau cantităţile de deşeuri şi modalităţile de valorificare respectă condiţiile


prevăzute în art. 4 din Directiva 75/442/CEE.”

12. Art. 11 din Directiva 91/689 a abrogat Directiva Consiliului 78/319/CEE din 20 martie
1978 privind deşeurile toxice şi periculoase (JO L 84, p. 43), cu efect de la 12 decembrie 1993. Art.
1 din Directiva Consiliului 94/31/CE din 27 iunie 1994 de modificare a Directivei 91/689 (JO L
168, p. 28), a amânat totuşi pentru data de 27 iunie 1995 abrogarea Directivei 78/319.

Dispoziţiile de drept naţional incidente

13. Decretul Consiliului regional valon din 5 iulie 1985 privind deşeurile, modificat de
decretul din 25 iulie 1991 (denumit în continuare „decret”), defineşte deşeurile în art. 3 pct. 1, după
cum urmează:

„1 deşeuri: orice substanţe sau obiecte care aparţin categoriilor prezentate în anexa I şi de care
detentorul se debarasează sau de care acesta are intenţia sau obligaţia să se debaraseze”.
14. Hotărârea prevede în art. 5 alin. (1):

„Sunt supuse autorizării orice implantare sau exploatare a unei instalaţii speciale de colectare,
pretratare, eliminare sau valorificare a deşeurilor toxice sau periculoase care nu este integrată într-
un proces de producţie industrială...”

15. În preambul, hotărârea face trimitere în special la decret, la Directiva 75/442,


modificată, şi la Directivele 78/319 şi 91/689. Art. 86 din hotărâre stabileşte intrarea în vigoare a
acesteia în ziua publicării în Moniteur belge. Publicarea a avut loc la 23 iunie 1992.

Situaţia de fapt din acţiunea principală

16. Prin cererea înaintată la 21 august 1992, Inter-Environnement Wallonie a solicitat


Conseil d'État din Belgia să anuleze, în principal, toate dispoziţiile hotărârii şi, în subsidiar, numai
anumite dispoziţii ale acesteia.

17. Prin hotărârea de trimitere, Conseil d'État a hotărât asupra a cinci din cele şase motive
prezentate de Inter-Environnement Wallonie şi a anulat unele dintre dispoziţiile hotărârii.

18. În motivul nesoluţionat, Inter-Environnement Wallonie susţine că art. 5 alin. (1) din
hotărâre încalcă în special art. 11 din Directiva 75/442, modificată, şi art. 3 din Directiva 91/689
prin faptul că exclude din regimul de autorizare operaţiunile de implantare şi de exploatare ale unei
instalaţii speciale de colectare, pretratare, eliminare sau valorificare a deşeurilor toxice sau
periculoase care este „integrată într-un proces de producţie industrială”.

19. În prima parte a respectivului motiv, Inter-Environnement Wallonie subliniază că art. 11


din Directiva 75/442, modificată, coroborat cu art. 3 din Directiva 91/689, permite derogarea de la
obligativitatea autorizării pentru întreprinderile care asigură valorificarea deşeurilor doar în
condiţiile stabilite de aceste dispoziţii şi doar dacă aceste întreprinderi sunt înregistrate la
autorităţile competente.

20. În acest sens, Conseil d'État consideră că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din hotărâre
sunt într-adevăr contrare dispoziţiilor art. 11 din Directiva 75/442, modificată, coroborat cu
art. 3 din Directiva 91/689.

21. Constatând că hotărârea a fost adoptată într-un moment în care termenul acordat prin
directivă pentru transpunerea sa nu expirase încă, Conseil d'État se întreabă în ce măsură un stat
membru poate, în această perioadă, să adopte acte contrare directivei. Mai precizează, de asemenea,
că răspunsul negativ dat la această întrebare de către Inter-Environnement Wallonie contrazice
regula conform căreia legalitatea unui act se apreciază la momentul adoptării sale.
22. În partea a doua a motivului, Inter-Environnement Wallonie susţine că excluderea
prevăzută în art. 5 alin. (1) din hotărâre este contrară decretului, care, în opinia sa, nu prevede nici o
derogare pentru operaţiunile integrate într-un proces industrial.

23. În acest sens, Conseil d'État constată că art. 3 pct. 1 din decret şi anexa la care acesta
face trimitere se vor a fi o transpunere fidelă a Directivei 75/442, modificată. Or, deşi rezultă din
jurisprudenţa Curţii că reprezintă deşeuri acele substanţe şi obiecte de care detentorul se
debarasează sau are obligaţia să se debaraseze fără a intenţiona să excludă astfel o eventuală
reutilizare economică a lor de către alte persoane, nu se poate stabili dacă o substanţă sau un obiect
menţionate în art. 1 din Directiva 75/442, modificată, care sunt integrate direct sau indirect într-un
proces de producţie industrială reprezintă un deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din directiva în cauză.

24. În aceste condiţii, Conseil d'État a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1) Art. 5 şi 189 din Tratatul CEE se opun adoptării, de către statele membre, a unei dispoziţii
contrare Directivei 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile, modificată de Directiva
91/156/CEE din 18 martie 1991, în termenul acordat pentru transpunerea acesteia?

Se opun aceleaşi dispoziţii din Tratat adoptării de către statele membre şi intrării în vigoare a unei
norme care se prezintă drept o transpunere a directivei în cauză, dar ale cărei dispoziţii par contrare
cerinţelor respectivei directive?

2) O substanţă menţionată în anexa I la Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991


de modificare a Directivei 75/442/CEE privind deşeurile, care este integrată, direct sau indirect,
într-un proces de producţie industrială, reprezintă un deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din directiva în
cauză?”

Cu privire la a doua întrebare

25. Instanţa de trimitere întreabă prin cea de a doua întrebare a sa, care trebuie examinată
mai întâi, dacă simplul fapt că o substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de
producţie industrială o exclude din noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442
modificată.

26. Din formularea art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442, modificată, rezultă în primul rând că
domeniul de aplicare a noţiunii de deşeu depinde de sensul termenului „a se debarasa”.

27. Rezultă apoi din dispoziţiile Directivei 75/442, modificată, în special din art. 4 şi 8-12,
precum şi din anexele II A şi II B, că acest termen include în acelaşi timp eliminarea şi valorificarea
unei substanţe sau a unui obiect.
28. Aşa cum a evidenţiat dl avocat general la pct. 58-61 din concluziile sale, lista
categoriilor de deşeuri care figurează în anexa I la Directiva 75/442, modificată, şi operaţiunile de
eliminare şi de valorificare enumerate în anexele II A şi II B la aceeaşi directivă, indică faptul că
noţiunea de deşeu nu exclude, în principiu, nici un tip de reziduuri, de subproduse industriale sau de
alte substanţe care rezultă din procesul de producţie. Această constatare este de altfel confirmată de
lista deşeurilor stabilită de Comisie prin Decizia 94/3.

29. În acest sens, ar trebui precizat în primul rând că, după cum rezultă în special din art. 9-
11 din Directiva 75/442, modificată, directiva în cauză se aplică nu numai eliminării şi valorificării
deşeurilor de către întreprinderi specializate în acest domeniu, ci şi eliminării şi valorificării
deşeurilor de către întreprinderea care le-a produs, în spaţiul în care acestea au fost produse.

30. În al doilea rând, conform art. 4 din Directiva 75/442, modificată, dacă deşeurile trebuie
valorificate sau eliminate fără a pune în pericol sănătatea omului şi fără să fie utilizate procedee sau
metode care ar putea dăuna mediului înconjurător, nici o dispoziţie din directivă nu lasă să se
înţeleagă că aceasta nu s-ar putea referi şi la operaţiunile de eliminare sau de valorificare ce fac
parte dintr-un proces de producţie industrială, dacă acestea nu reprezintă un pericol pentru sănătatea
omului sau pentru mediu.

31. În fine, trebuie reamintit că, după cum Curtea s-a pronunţat deja, noţiunea de deşeu, în
sensul art. 1 din Directiva 75/442, modificată, nu trebuie înţeleasă ca excluzând substanţele şi
obiectele susceptibile de o reutilizare economică (hotărârile din 28 martie 1990, Zanetti e.a., C-
359/88, Culeg. p. I-1509, consid. 12 şi 13; din 10 mai 1995, Comisie/Germania, C-422/92, Culeg. p.
I-1097, consid. 22 şi 23, şi din 25 iunie 1997, Tombesi e.a., C-304/94, C-330/94, C-342/94 şi C-
224/95, Culeg. p. I-3561, consid. 47 şi 48).

32. Rezultă din ansamblul acestor consideraţii că pot reprezenta deşeuri în sensul art. 1 lit.
(a) din Directiva 75/442, modificată, substanţe care intră într-un proces de producţie.

33. Această concluzie nu aduce atingere distincţiei care trebuie făcută, după cum au
subliniat pe bună dreptate guvernele belgian, german, olandez şi cel al Regatului Unit, între
valorificarea de deşeuri în sensul Directivei 75/442, modificată, şi tratarea industrială uzuală de
produse care nu reprezintă deşeuri, oricât de dificil ar fi de operat această distincţie.

34. Trebuie, în consecinţă, să se răspundă la a doua întrebare adresată că simplul fapt că o


substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de producţie industrială nu o exclude din
noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442, modificată.

Cu privire la prima întrebare

35. Prin prima sa întrebare, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă art. 5 şi 189 din
Tratatul CEE se opun adoptării, de către statele membre, a unor măsuri contrare Directivei 91/156
în termenul de transpunere.

36. Conform Inter-Environnement Wallonie, rezultă din supremaţia dreptului comunitar şi


din art. 5 din Tratat că, chiar dacă un stat membru decide să transpună o directivă comunitară
înaintea expirării termenului stabilit prin directivă, această transpunere trebuie să fie conformă cu
directiva. Alegând să transpună Directiva 91/156 la 9 aprilie 1992, Regiunea valonă ar fi trebuit, în
consecinţă, să se conformeze acestei directive.

37. Comisia se raliază acestei poziţii şi susţine că art. 5 şi 189 din Tratat se opun adoptării
de către statele membre a unei dispoziţii contrare Directivei 91/156 în termenul de transpunere.
Comisia consideră, în acest sens, ca irelevantă întrebarea dacă o anumită măsură este destinată în
mod expres transpunerii directivei în cauză.

38. Guvernele belgian, francez şi cel al Regatului Unit consideră în schimb că până la
expirarea termenului de transpunere a unei directive, statele membre au libertatea de a adopta
dispoziţii care nu sunt conforme cu directiva în cauză. Guvernul Regatului Unit adaugă totuşi că art.
5 şi 189 din Tratat se opun adoptării de către un stat membru a unor măsuri care ar face imposibilă
sau extrem de dificilă transpunerea corectă a directivei.

39. Guvernul olandez consideră că adoptarea unei directive implică ca statele membre să nu
mai poată întreprinde nimic din ceea ce ar putea să îngreuneze atingerea rezultatului prevăzut.
Totuşi, conform guvernului olandez, nu se poate considera că un stat membru a încălcat dispoziţiile
art. 5 şi 189 din Tratat dacă, aşa cum se întâmplă şi în cauza prezentă, nu este sigur că dispoziţiile
sale naţionale contravin directivei în cauză.

40. Cu titlu preliminar, trebuie amintit că obligaţia unui stat membru de a adopta toate
măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligaţie de rezultat
impusă prin art. 189 al treilea paragraf din Tratat şi prin însăşi directiva în cauză (hotărârile din 1
februarie 1977, Verbond van Nederlandse Ondernemingen, 51/76, Culeg. p. 113, consid. 22; din 26
februarie 1986, Marshall, 152/84, Culeg. p. 723, consid. 48, şi din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld
e.a., C-72/95, Culeg. p. I-5403, consid. 55). Această obligaţie de a adopta toate măsurile generale
sau speciale se impune tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale, în
cadrul competenţelor lor (hotărârile din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Culeg. p. I-
4135, consid. 8, şi Kraaijeveld e.a., citat anterior, consid. 55).

41. Ar trebui apoi subliniat faptul că în sensul art. 191 alin. (2) din Tratatul CEE, la
momentul producerii faptelor ce fac obiectul acţiunii principale, „Directivele şi deciziile se notifică
destinatarilor lor şi îşi produc efectele de la data acestei notificări”. Decurge din această dispoziţie
că o directivă produce efecte juridice în statul membru destinatar din momentul notificării sale.

42. În cauză,potrivit unei practici constante, Directiva 91/156 stabileşte ea însăşi un termen
la expirarea căruia actele cu putere de lege şi actele administrative necesare în vederea transpunerii
acesteia trebuie să fi intrat în vigoare în statele membre.
43. De vreme ce prin acest termen se urmăreşte în special să se acorde statelor membre
timpul necesar adoptării măsurilor de transpunere, nu li se poate reproşa acestora că nu au transpus
directiva în ordinea juridică naţională înainte de expirarea termenului acordat.

44. Cu toate acestea, statelor membre le revine obligaţia de a adopta tocmai în termenul de
transpunere măsurile necesare prin care să se asigure atingerea rezultatului prevăzut de directivă
până la expirarea acestui termen.

45. În acest sens, dacă statele membre nu au obligaţia de a adopta aceste măsuri înaintea
expirării termenului de transpunere, din aplicarea coroborată a art. 5 alin. (2), coroborat cu art. 189
alin. (3) din Tratat şi cu dispoziţiile directivei rezultă că, în acest termen, statele membre trebuie să
se abţină să adopte dispoziţii care ar putea compromite grav rezultatul prevăzut de directivă.

46. Este de competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă acesta este şi cazul dispoziţiilor
naţionale a căror legalitate face obiectul sesizării.

47. În acest sens, instanţa naţională trebuie să examineze în special dacă dispoziţiile în
cauză se prezintă drept o transpunere completă a directivei, precum şi să analizeze efectele concrete
ale aplicării acestor dispoziţii contrare directivei şi întinderea lor în timp.

48. Spre exemplu, dacă dispoziţiile în cauză constituie o transpunere definitivă şi completă
a directivei, neconformitatea lor cu directiva ar putea lăsa să se prezume că rezultatul prevăzut de
aceasta nu va fi atins în termenele acordate dacă nu este posibilă o modificare în timp util a acestor
dispoziţii.

49. Pe de altă parte, instanţa naţională ar putea să ţină cont de posibilitatea unui stat
membru de a adopta dispoziţii provizorii sau de a pune în aplicare directiva în mai multe etape. În
asemenea cazuri, neconformitatea unor dispoziţii tranzitorii de drept naţional cu directiva sau
netranspunerea anumitor dispoziţii din directivă nu ar compromite în mod necesar rezultatul
prevăzut de aceasta.

50. Trebuie deci să se răspundă la prima întrebare că art. 5 alin. (2) şi art. 189 alin. (3) din
Tratatul CEE, precum şi Directiva 91/156 impun ca, în termenul de transpunere stabilit prin
directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al directivei să se abţină de la
adoptarea unor dispoziţii de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

51. Cheltuielile pretinse de guvernele belgian, german, francez, olandez şi de cel al


Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii
Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în ceea ce priveşte părţile în
acţiunea principală, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instanţei
naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de către Conseil d'État din Belgia, prin
hotărârea din 29 martie 1996,

hotărăşte:

1) Simplul fapt că o substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de
producţie industrială, nu o exclude din noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva
Consiliului 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile, modificată de Directiva
Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991.

2) Art. 5 alin. (2) şi art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, precum şi Directiva 91/156 impun
ca, în termenul de transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul
membru destinatar al directivei să se abţină de la adoptarea unor dispoziţii de natură să
compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 18 decembrie 1997.


[1] Gratani, Adabella: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.746-750; Bernaerts, Inge:
Nederlandse staatscourant 1998 nº 8 p.4; Buschle, Dirk: European Law Reporter 1998 p.5-6; Rigaux, Anne: Europe
1998 Février Comm. nº 42 p.10-12; Somsen, Han: European Environmental Law Review 1998 p.85-91; Van Rossem,
A.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1998 p.20-23; Blockmans, S.F.: Nederlands tijdschrift voor Europees
recht 1998 p.84-89; Couvert-Castéra, Olivier: L'actualité juridique ; droit administratif 1998 p.452-457; Weiß,
Wolfgang: Deutsches Verwaltungsblatt 1998 p.568-575; Keppenne, Jean-Paul: Administration publique 1998 p.283-
302; Mehdi, Rostane: Journal du droit international 1998 p.475-480; Robert, Jacques-Henri: Revue de science
criminelle et de droit pénal comparé 1998 p.331-332; Van der Burg, F.H.: Administratiefrechtelijke beslissingen ;
Rechtspraak bestuursrecht 1998 nº 192; Bianchi, Roberta: Ambiente: consulenza e pratica per l'impresa 1998 p.351-
354; Van Rossem ; Jans, J.H.: Milieu en recht 1998 Jur. p.182-183; González Alonso, Luis N.: Revista de Derecho
Comunitario Europeo 1998 p.243-259; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1998 p.610-612; Van Calster,
Geert: European Law Review 1998 p.385-389; Levis, Lara: Review of European Community & International
Environmental Law 1998 p.212-213; Tomasevic, Daniel M.: Journal des tribunaux / droit européen 1998 p.184-186;
Oddenino, Alberto: Il diritto dell'economia 1998 p.444-448; Timmermans, C.W.A.: S.E.W. ; Sociaal-economische
wetgeving 1998 p.476-478; Moura e Silva, Miguel: Revista Jurídica AAFDL 1998 p.485-491; Urcelay Lecue, Maria
Cruz: Noticias de la Unión Europea 2000 nº 182 p.25-39; Van Calster, Geert: The Columbia Journal of European Law
2000 p.124-132