Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de inceput a umanitatii.

Odata cu aparitia gandirii filosofice, binele a devenit obiect de cercetare si printre primii care au
abordat acest subiect a fost Aristotel.
Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera ca natura binelui si al raului nu
trebuie cautate nici in prejudecata teologica (in biblii) si nici dincolo de lume. Problema era de a
stii daca binele si raul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca fundament al judecatilor noastre
morale sau in ce masura, identificand natura binelui si al raului, umanitatea evoluaza pe plan moral.
Binele inceteaza de a mai fi bun, din momentul in care ajunge pe buzele vecinului. Si cum ar fi cu
putinta sa existe un lucru comun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat in comun,
are intotdeauna prea putina valoare. Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine si de rau.
Insa, nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de bine
sau rau. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explicata de etimologia acestor
doua cuvinte, termeni: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul bun se traducea sau insemna
nobil, distins, iar cuvantul rau s-ar traduce vulgar, josnic, proscris.
Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica de cea morala si n-am mai
cautat originea raului dincolo de lume.
Friedrich Nietzsche, Geneologia moralei.

Binele si Raul sunt termeni uzuali. Ii folosim in diverse contexte pentru a exprima aprecieri sau
evaluari in conformitate cu un obiect, persoana sau actiune. Termenul de "bine", de pilda, pentru a
spune ca "vremea este buna" sau ca "este un tata bun", il folosim fie pentru a exprima "bunatatea"
fie pentru a preciza ca este vorba de tatal natural sau vorbim despre bunurile patrimoniale, de
consum s.a.m.d.
De obicei, in aprecierile oamenilor, ei fac distinctia intre fapte si valoarea acestora, prin consideratii
de tipul: bine/rau, moral/imoral,pios/nepios, drept/nedrept etc.
Dar de fapt, in realitate, de multe ori aceste distinctii sunt "rasturnate", in sensul ca "tratam binele ca
pe un rau si raul ca pe un bine" (Epicur).
Binele si Raul sunt categorii fundamentale ale moralei. In filozofia traditionala, "binele" este
problematizat in doua moduri.
In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie metafizica. Astfel, pentru Platon, cea mai inalta
dintre cunoasteri -sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si a armoniei, este binele. Plasat in lumea
inteligibila in varful ierarhiei formelor, binele in sine exprima ceea ce este, adevaratul bine, principiu
ultim, arhetip, sursa cunoasterii noastre adevarate. Ori de cate ori credem ca traim binele, de fapt, in
realitate confundam binele aparent cu binele autentic. Oricate bunuri am poseda oricata cunoastere
am crede ca detinem, in absenta cunoasterii binelui, nu cunoastem nimic cu adevarat, nu stim ce
este frumosul ce este adevarul.
In viziunea lui Aristotel, Binele in sine este doar o notiune vida, caci nu exista un bine absolut care sa
unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa relatia dintre actiunile noastre si scopul
propus. In intelesul sau de cauza, binele este "menirea" tuturor lucrurilor.
"Cand este vorba de fiecare caz in parte, este binele sau, iar cand este vorba de natura, in asamblul
sau, este Binele absolut" -Metafizica.

In al doilea rand, se refera la Bine in sens moral. Printre intrebarile fundamentale ale eticii, se
numara: Ce este binele? Este binele insusirea esentiala si permanenta a lucrurilor? Sau este doar
atributul prin care noi valorizam in judecatile noastre propriile comportamente, gusturi?
Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral
fundamental; in schimb, raul este o "privare de ceea ce este natural si ce trebuie sa aiba fiecare. Prin
urmare, nimic nu este rau potrivit esentei sale."
Relativismul, ca si subiectivismul, sunt deopotriva atitudini morale dar si viziuni filozofice. Sofistii au
initiat aceste abordari filosofice :
-binele este o masura deopotriva subiectiva si relativa din moment ce omul este masura tuturor
lucrurilor.
Filozofi antici spuneau ca binele nu trebuie confundat cu vointa subiectiva de a face sau nu bine, in
functie, desigur, de interesele sau scopurile individului. Dimpotriva, binele moral se manifesta in
relatiile cu semenii prin respectarea virtutiilor, prin viata rationala dusa in comunitate cu semenii.
(Aristotel).
Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca rau, se manifesta totusi ca fiinta morala daca
respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si se iubeste pe sine, iubindu-si semenii.
Binele si Raul, in functie de contextul in care acesti doi termeni sunt folositi, actioneaza sau
reactioneaza asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic. Ca sa fie mai usor de acceptat acesti
termeni, religia le-a "oferit contur si chip", le-a oferit si o "poveste" ca omul sa inteleaga semnificatia
lor. Astfel a aparut si lupta dintre Bine si Rau, balanta sau echilibrul universal care trebuie mentinut
pentru ca ciclul nastere-dezvoltare-moarte sa poata continua. Raul in religie este reprezentat de
demoni, diavoli, ingeri cazuti pe cand Binele este reprezentat de D-zeu, ingeri etc. Un asamblu de
cuvinte, definiti, entitati, care intra in categoria de bine sau rau, dar in fond, "CE ESTE BINELE? DAR
RAUL?".
"Nu exista demoni sau diavoli, ci pur si simplu, omul este rau prin firea lui. George Carlin

Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni conexe problemelor
moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea
sensului deontologic al actiunilor umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele
desemneaza si semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci, in
parte legat de deziderate si mai precis de dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte cuvinte, binele
este inteles ca ceva care creeaza valori [1] si nu ca ceva care distruge sau creeaza lipsuri. Binele
formeaza, impreuna cu opusul sau, raul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale. Notiunile de
bine si de rau au fost si sunt utilizate mai frecvent in context religios; este bine ceea ce se
conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce se opune acestora. Din punctul de vedere al ateilor,
semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul unor multiple analize divergente, incepand
cu problema continutului celor doua notiuni si utilizarea lor in sens profan si pana la proiectia
posibilitatii de utilizare in teoria moralei laice.

Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un termen care
figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera oarecum:
Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens relativ restrans, in
sens filozofic; un act enuntat drept bine, este, deci, daca este de efectuat, un lucru pe care trebuie
sa-l realizam si, daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;
In analiza efectuata de Kant, apare expresia binele suveran, care desemneaza atat ideea de
demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala, cat si ca studiu de intregire
absoluta;
In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea dintr-un
automatism moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea, adevaratul bine este cel care
deriva, cel mai adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu placere [2].

Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugatoare,
destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale sau fizice. In conceptia lui Leibniz, este
posibila distinctia dintre: a) raul fizic, ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila;
b) raul metafizic, sau imperfectiune a naturii si c) raul moral, ca greseala.

Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele care prezinta o
importanta particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista si b) de a sti daca este posibila
valorizarea raului.

Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema intr-un cadru de
puritate morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa fim de acord cu unele lucruri: toate
religiile, spre exemplu, dar si toate legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii
fundamentale: omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de suferinte,
excrocheria, violul, incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul constituie un exemplu de interdictii
fundamentale. Aceste interdictii, deseori considerate a fi religioase, se aplica atat mediului
credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.

In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea unor raspunsuri:
nu ar putea fi admis de a face un rau putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate evita un razboi
sau un genocid, ori o tortura, un atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca
suferinte umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera imorale. De aici,
dificultatea de a defini raul in sens moral [3]. Dar ce ar reprezenta binele, daca nu ar exista raul ? [4]
Ce ar fi interesul pentru viata, daca moartea nu ar exista ? [5]

Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale si
conceptuale deosebit de variabile [6]: a) raul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale
vantului, valurile uriase s.a.) sau de animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om
prin ignoranta (crimele savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei,
principiilor virtutii s.a.) [7], prin disfunctii ale vointei, adica prin faptul de a face altceva decat ceea ce

ai intentia sa faci, sau din prostie, lipsa de inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect de
gandire, deci de judecata, care leaga teoria de practica si determina persistenta vointei in acest
defect [8].

In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin incalcarea

poruncilor sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau ca faptul de a
depasi granitele naturii (ale ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci
un fapt imoral; neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei; gnosticii
faceau distinctia dintre Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta din materie si se opune spiritului, cum
binele se opune raului *9+; pentru Leibniz exista raul metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista
pentru ca este necesar pentru buna indeplinire a actiunilor superioare; pentru Kant, este rea orice
actiune si orice comportament care nu poate fi generalizat tuturor oamenilor fara a declansa haosul
[10]; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele sunt condamnabile, observand ca suferinta poate
fi o sursa de placere [11] si ca nu exista fenomene morale, ci numai o interpretare morala a
fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate fi considerata ca justa, dreapta, daca ceea ce
ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de persoana alteia si observa ca, in multe
societati, exista ideea inlocuirii unor privilegii cu indatoriri pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai
exista privilegii ci doar oportunitati suplimentare de a face bine, insotite de sanctiuni, daca aceste
indatoriri nu sunt indeplinite [12]; scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori conflictele
reprezinta o opozitie dintre bine si rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni diferite si
incompatibile ale binelui; in viziunea marxist-leninista, raul era definit ca un ansamblu de forte
reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful Michel Henry afirma ca viata
este buna prin natura si scopul ei iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si
isi gaseste originea in moarte [13].

In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema teleologica. Drept urmare,
este dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul [14] si, de asemenea, de a admite ca diavolul
este suficient de independent pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea
misterelor: numai Dumnezeu cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul,
existenta si sursa sa [15].

*1+ Spinoza: Ethique, Livre III, Paris, 1958, p.12.

*2+ Steiner R., Philosophie de la liberte.

[3] Raspunsurile divergente date de analisti acelorasi tipuri de comportamente demonstreaza faptul
ca nu este usor sa definesti binele si raul si de a le deosebi. O celebra cugetare se incheie cu sentinta:
Este uneori mai putin dificil sa-ti faci datoria decat sa o cunosti.

[4] Omul ar fi o fiinta fara constiinta, daca nu ar risca sa comita raul. El nu ar avea nevoie si nici nu ar
fi liber sa aleaga. El nu ar avea nici un merit si nici placerea de a face bine.

[5] Omul nu ar aproba nici o placere daca moartea nu ar constitui tinta ultima si inevitabilitatea
existentei sale. Tocmai moartea da sens vietii pe pamant. Tocmai pentru ca timpul vietii este limitat
si posibilitatile finite, alegerile pe care le avem la dispozitie au un sens concret. Sfarsitul confera
valoare alegerilor pe care le facem.

[6] http://www.fr.wikipedia.org/wiki/mal

[7] Desi aceste acte pot fi apreciate de altii drept monstruozitati pentru caracterul criminal si barbar
al actelor comise masacru, persecutari, genocid.

[8] In opinia unor filozofi, prostia este singurul aspect ce adevarat universal al naturii umane si ea se
manifesta indeosebi in colectivitati involuate. Altii sustin ca fiecare om, chiar si cei evoluati, tind sa
persiste in propriile greseli, chiar si atunci cand urmarile previzibile ale actelor gresite pot avea
urmari catastrofale.

[9] Afirmatie contestabila: lumea este asimilata raului si spiritul binelui: Ce este spiritul ?

[10] Spre exemplu, toata lumea se poate hrani fara ca societatea sa degenereze in haos. A te hrani nu
este, deci, rau. Invers, nimeni nu are voie sa fure bunul altuia, caci altfel lumea ar intra in anarhie. A
fura este deci rau.

[11] Spre exemplu, afirma Nietzsche, torturile si executiile publice nu are intotdeauna un efect
negativ, ci pot fi considerate ca un avertisment. De aceea, raul este justificat daca ia in considerare
dorinta de placere a individului.

[12] Articolul prim din Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1879 a fost construit in acest
spirit, din moment ce stipuleaza ca: Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi. Diferentele
sociale nu pot fi fundamentate decat pe ideea de utilitate comuna. Din pacate, nici o procedura clara
nu a fost definita, pana in acest moment, pentru a se indeplini acest obiectiv si aplicarea este lasata
la eventuala bunavointa a parlamentarilor.

[13] Aceasta moarte este o moarte interioara si spirituala care ne separa de Dumnezeu si consta, pur
si simplu, in trairea egoista ca si cand Dumnezeu nu ar exista, ca si cand oamenii nu ar fi frati unii cu
altii, nascuti de aceeasi Viata. Raul, in viziunea filozofului, culmina in violenta animalica care sta la
originea tuturor crimelor, razboaielor si genocidurilor , dupa cum el ii conduce pe barbati si femei la
mizerie si la excludere sociala.

[14] Acest rol este lasat Diavolului.

[15] Este interesanta o conceptie ateista care, bazandu-se si pe jocul binelui si raului, incearca sa
demonstreze inexistenta Lui Dumnezeu. Ei afirma, astfel, ca: daca Dumnezeu exista, El este
atotputernic, preaputernic si bun; daca Dumnezeu este atotputernic, El are puterea de a suprima
raul; daca El este bun, trebuie sa vrea sa distruga raul; ori, raul exista; deci, Dumnezeu nu exista ! De
aici, ei formuleaza doua concluzii: incompatibilitatea logica dintre existenta raului si existenta unei
divinitati bune si atotputernice, respectiv imposibilitatea de a deduce din existenta raului tocmai
existenta divinitatii atotputernice si bune. Dimpotriva, credinciosii nu stiu ca exista ratiuni suficiente
care permit existenta raului: Dumnezeu este atotputernic si bun; Dumnezeu nu permite existenta
raului; deci, Dumnezeu are un argument si un motiv moral care permite existenta raului.