DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI

Literatura religioasa are, in spatiul romanesc, un inceput in limba

slavona, cu autori insa romani, care au dat expresie, prin creatiile lor, unor
trebuinte de cult in cadrul bisericii, precum si preocuparilor spirituale ale
omului. Primele imnuri de slava scrise in slavona sunt Priapele (cantari
inchinate Maicii Domnului), scrise de calugarul Filotei, fost logofat al lui
Mircea cel Batran, si Lauda lui Mihail Marturisitorul (episcop al Sinadelor,
cale carui moaste se aflau la Targoviste), alcatuita din secolul al XVI-lea de
vistiernicul Simon Dedulovici. Cea mai impotranta scriere religioasa a
vremii este Viata Sfantului Ioan cel Nou, intocmita de Grigore Tamblac,
in anul 1402, la porunca lui Alexandru cel Bun. Din literatura hagiografica
a vremii au mai ramas, in prelucraru tarzii, Viata Sfantului Nicodin,
fondatorul manastirilor Vodita si Tismana, si Viata Sfintei Filofteia, ale
carei moaste au fost aduse la Curtea de Arges. Aceste scrieri apar in
constextul unei intense circulatii a manuscriselor slave la romani si al unor
legaturi directe cu Patriarhia din Constantinopol, la care s-a raportat multa
vreme organizarea vietii religioase din Tarile Romane. Tipariturile,
indeosebi de carti bisericesti in limba slavona si in limba romana, iau o tot
mai intensa extindere in secolul al XVI-lea, primele fiind un Liturghier
(1508), un Octoih (1510) si un Evangheliar(1512), urmate de un
Molitvenic(1540) si un Apostol (1547) si de peste douazeci de carti ale
diaconului Coresi, intre care Catehismul romanesc, Intrebare
crestineasca (1560), Apostolul (1563), Psaltirea romaneasca (1570),
Liturghierul romanesc(1570), Evanghelie cu invatatura (1581).
In secolul al XVII-lea, se inregistreaza dezvoltarea unei insemnate
literaturi religioase in limba romana, in conditiile unor sustinute masuri de
culturalizare a maselor, in primul rand prin introducerea limbii romane ca
limba de cult bisericeasca. Un rol important in aceasta complexa actiune lau avut mitropolitul Varlaam in Moldova, Udriste Nasturel in Tara
Romaneasca si mitropolitul Simion Stefan in Transilvania. Literatura
religioasa dobandeste valori literare si expresive prin Psaltirea in versuri
tocmita(1673) a lui Dosoftei (lirica psalmica) si Didahiile lui Antim
Ivireanul (oratoria religioasa).

MITROPOLITUL VARLAMM
CAZANIA. CARTE ROMANEASCA DE INVATATURA.
Varlaam (?1590-1657). Traducator si scriitor religios. Mitropolit al
Moldovei intre anii 1632-1653. Fiu de razesi din Balotesti-Vrancea, cu
numele Vasile Motocm invata greaca si slavona la Manastirea Secu, unde
este si staret intre anii 1608-1613. In 1628 este trimis de Miron Barnovski,
domnul Moldovei, intr-o solie la tarul Rusiei, prilej cu care trece si prin
Kiev, unde se intalneste cu Petru Movila, arhimandrit si viitor mitropolit
(hirotonisit la Lvov, in 1633), el insusi scriitor, traducator si editor de carti
bisericesti, aflat in bune relatii cu clerul din Moldova, trimitand, de altfel,
in 1640, o tipografie ce va fi instalata la Manastirea Trei Ierarhi din Iasi. In
1639, Varlaam este desemnat, datorita reputatiei sale in lumea ortodoxa,
drept unul din cei trei candidati la scaunul de patriarh al

Constantinopolului. Tipareste in 1643 Cazania sau Carte romaneasca

de invatatura, scrisa inca din 1637, cea mai importanta scriere a sa,
lucrare religioasa si moralizator-didactica, avand caracter omiletic, liturgic
si hagiografic.
Mediaza la Targoviste, in 1644 si 1645, ca sol de pace, in conflictul
dintre Vasile Lupu si Matei Basarab. Cunoaste, datorita lui Udriste
Nasturel, in timpul sederii in Tara Romaneasca, un catehism calvinesc
tiparit in 1642 in limba romana, pentru combaterea caruia scrie lucrarea
polemica Raspuns impotriva Catihismusului calvinesc, tiparita in 1645.
In acesta, se opune tendintelor de propaganda religioasa manifestate de
protestantism, infirmand, prin analize din Biblie, ideile dogmatice ale
acestuia.
Dupa indepartarea de la domnie a lui Vasile Lupu, in 1653, Varlaam
se retrage la Manastirea Secu, unde se stinge din viata in 1657.
Cazania este prima carte tiparita la Iasi in tipografia primita in
1640 de la Mitropolitul Kievului, Petru Movila. Cartea, cu titlul complet
Carte romaneasca de invatatura, dumenecele preste an si la praznice
imparatesti si svanti mari, care peste o mie de pagini si de deschide cu
doua predoslovii, una a domnitorului Vasile Lupu, cealalta a autorului.
Intaia prefata, Cuvant impreuna catra toata sementia romaneasca,
exprima dorinta autorului de a se folosi in biserica o limba unitara, pe
intelesul romanilor de pretutindeni, eliminandu-se, pe cat era posibil,
diferentele dialectale, arhaismele si elemente de limba slavona transmise
de scrierile bisericesti anterioare. In al doilea text introductiv, mitropolitul
Varlaam constata ca, in biserica, limba noastra romaneasca () n-are
carte pre limba sa, de unde si lipsa dascalilor s-a invataturei in limba
poporului, neajunsuri pe care autorul Cazaniei se straduieste sa le
inlature.
Cazania cuprinde, intr-o prima parte, 75 de predici care se rostesc
duminica si la marile sarbatori din timpul anului, insotite de pasaje din
Evanghelie pe care le comenteaza. Partea a doua contine vieti de sfinti
si legende hagiografice, despre sfintii Gheorghe, Dimitrie, Nicolae, Petru si
Pavel sau cei apropiati de biserica Moldovei,
Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava si Sfanta Parascheva, ale carei moaste
se aflau la Iasi. Varlaam traduce Cazania la sase decenii dupa Coresi si
progresele in folosirea limbii
romane sunt vizibile, putandu-se acum vorbi de primele valori artistice
autentice in scrierile religioase romanesti. El depaseste simplele traduceri
si adaptari ale unor scrieri religioase pentru uzul curent al bisericii,
folosind, in privinta continutului, atat izvoare bizantine, cat si influente
folclorice si traditii populare, iar, sub aspect stilistic, proza ritmata,
naratiunea istorica, dramatismul epic, extazul in fata frumusetii naturii,
lauda virtutii umane, tenta didactica si moralizatoare a discursului
oratoric. Prin aceste calitati literare incontestabile si prin faptul ca a avut o
larga circulatie in Tarile Romane (pana in 1884, s-au tiparit zece editii),
Cazania lui Varlaam a contribuit in mod hotarator la dezvoltarea limbii
romane literare si unificarea ei in toate provinciile romanesti.

DOSOFTEI
PSALTIREA PRE VERSURI TOCMITA
Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), pe numele adevarat Dimitrie
Barila, este originar din partile Sucevei. Istoria literara il considera drept
unul dintre carturarii cei mai importanti ai secolului al XVII-lea. Acordand
sprijin dimnitorilor moldoveni in lupta antiotomana, ia de mai multe ori
calea exilului. Incepe, inca din 1665, sa scrie Psaltirea pre versuri
tocmita, tiparita in 1673, la Uniev, in Ucraina. In viziunea inaltului prelat,
cartea trebuia sa fie accesibila celor care vorbesc intr-aceasta limba
pravoslavnica. Dintre scrierile originale ale lui Dosoftei, Psaltirea pre
versuri tocmita si Viata si petrecerea svintilor sunt cele mai cunoscute.
Psalmii intocmiti de Dosoftei in Psaltire sunt de vreme-ndelungata,
precum am putut mai frumos, iar scopul acestei scrieri este ca sa poata
trage hirea omului catre cetitul lor. O dovada a valorii superioare a
scrierii lui Dosoftei consta in intentia si finalitatea estetica a versurilor
sale. Viata si petrecerea svintilor (1682-1686), in ca Dosoftei preia
legendele despre existenta lui Dumnezeu si despre vietile sfintilor si ale
apostolilor, releva o arta a portretului demna de luat in seama: Sfantul
Vasile cel Mare este dirept la nas, uscat si lipsit de carne, smolit, plavai la
fata, mare la nari, ratund la sprancene, cu frunceaua iesita, samana a om
grijiliv. In Psaltirea pre versuri tocmita se remarca o diversitate a
ritmului si a masurii, un exotism al limbajului si descrieri surprinzatoare
ale peisajului bucolic. Unele versuri au sonoritati inedite, desprinzandu-se
din canonul religios al scrierilor din epoca:
T-ai pusu-t asupra-mi mania ta svanta,
Preste mine valuri trec de nu s-alinta.
In spiritul vremii, de pilda si din Divanul sau Galceava inteleptului cu
sufletul sau Giudetul sufletului cu trupul al lui Dimitrie Cantemir, Dosoftei
crede ca nemurirea prin cuvant este iluzorie, ca omul nu este decat o
fiinta incapabila de eternizare, fiind smerit si muritor, conditii ce
impun cumpatare, resemnare, orientare catre Dumnezeu. Meditatia
poetului se fixeaza pe cateva motive baroce, ubi sunt fiind dominant,
interogator de alte motive si teme poetice.
In scrierea operei sale principale, Dosoftei marturiseste ca a muncit
din greu, intr-atata lunga vreme scriind si talmacind cate am putut birui,
in acesti veci grei ai tarai. Psaltirea pre versuri tocmita include una
dintre caracteristicile poeziei ecleziastice bizantine, faptul ca intr-insa
cele doua elemente rugaciunea liturgica si contemplatia personala
sunt mai putin separate unul de altul decat in poezia occidentala (Endre
von Ivanka, Observatii asupra poeziei liturgice bizantine, 1971).
Psaltirea pre versuri tocmita este un adevarat monument cultural al
limbii si literaturii romane, o dovada a nivelului sintezei artistice si al
cugetarii la care se ajunsese in secolul XVII-lea in Tarile Romane.

PSALMUL 46
Psalmul 46 este un indemn de credinta, un imn de slava dedicat
Domnului, ca unic obladuitor al tuturor limbilor de pe pamant, datoare

(tot omul) sa-i ridice (sa salte), cu glas de bucurie, cantece nalte,
intr-o atmosfera de armonie imnica, universala, inaltata pana in tarie, in
inaltul cerului. Domnul este atotputernic, iaste tare,/ Iaste-mparat mare,
luandu-si in stapanire gloate/ Si limbile toate, tot ce se afla supt
soare, cuvantul sau neabatut intinzandu-se Preste tot pamantul.
Psalmistul slaveste si tara aleasa a lui Dumnezeu, tara cea dorita,
pastorita in vechime de Iacob, care tine cuvantul Domnului, si indeamna
poporul sa mearga in procesiuni pe varfuri de munte, unde S-aud
glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu nalta strigare. Psalmul evoca, prin
ritualul de o religiozitate profunda, revelatia biblica a Domnului in fata lui
Moise, de asta data savarsita in fata intregului popor, Ca s-au suit
Domnul/ Sa-l vadza tot omul. Varlaam reda reprezentarea unui tron
imparatesc invaluit in raze sfinte (Scaunul da raza/ Unde va sa saza), de
unde Domnul imparte dreptatea fara partinire, Pre boiari, pre gloate/ Pre
limbile toate, si ii cearta pe cei semeti (cu hire samata).
Poezia are o fluenta lirica si prozodica remarcabila, dobandind
tonalitatea imnica prin versul scurt, de sase silabe, rima imperecheata si
un ritm ce inca isi cauta cadenta, prin alternarea troheului cu iambul si
peonul, intr-o tendinta de neasteptata modernitate.

PSALMUL 101

Psalmul 101 reia tema litaniilor lui David diminuandu-i insa, prin
influenta liricii populare, caracterul avantat si solemn al vorbirii cu
Dumnezeu. Poezia imbraca astfel caracteristicile cantecului popular,
indeosebi ale doinei, prin adresare directa catre divinitate, ritm asimilabil
pe alocuri celui trohaic, rima imperecheata, masura de sapte-opt silabe.
Poetul pastreaza vag amintirea stilului sententios, imbinat cu litania
liturgica, adresata divinitatii, Psalmul 101 fiind mai mult o ruga patetica
a omului mahnit si smerit (miselul cand sa mahneste), care se roaga de
vreme lunga si incearca intoarcerea catre sine svanta fata a lui
Dumnezeu.
Tema baroca a vremii, fortuna labilis (soarta trecatoare), devine un
laitmotiv de lirica populara: poetul se simte un insingurat in fata divinitatii,
in tentativa nereusita de a-l gasi pe Dumnezeu, incercare absolut
necesara pentru linistea eului zbuciumat: Pleaca-ti auzul spre mine/ Si sami hii, Doamne, cu bine./ Si la ce zi ti-oi striga-te,/ Sa-mi auzi de
greutate. Constient de opozitia dintre uman si divin, dintre efemer si
etern, exprimata prin antiteza dominanta a textului, omului, impovarat de
greutate, de grele haine materiale, ii este harazita suferinta fara sfarsit,
consecinta a unui pacat originar: Ca-mi trec zalele ca fumul,/ Oasele mi-s
saci ca scrumul./ Ca neste iarba taiata/ M-este inema sacata. Timbrul
grav, de litanie cosmica, al psalmului sugereaza, ca in poezia moderna,
conditia tragica a omului parasit de o divinitate ascunsa, care a uitat
scopul primordial al creatiei. Zilele omului, comparate cu fumul,
exprimand in registru popular tema timpului, se risipesc pe masura ce
caierul lui Cronos se roteste fara oprire.
Efectele entropiei temporale se traduc intr-un proces de destramare
a fiintei ce anticipeaza poezia lui Tudor Arghezi a blestemelor: Oasele
mi-s saci ca scrumul,/ Ca neste iarba taiata/ M-este inema sacata,/() Mi-

am lipitu-mi os de piele,/ De-a tocma cu pelecanul. Omul, ratacit intr-un

hau istoric fara fund, pe o insula temporala, se insingureaza de semeni
tocmai din cauza izolarii de Dumnezeu, parand sa se intoarca la conditia
arhaica de vaiete lipsita de viata spirituala: Prin pustii petrec tot anul/ Si
ca corbul cel de noapte/ Imi petrec zalele toate,/ Ca o vrabie ramasa/ In
supt stresina de casa
Pentru om, izgonirea din Paradis intr-o vale a plangerii devine un exil
tragic, cu toate consecintele lui neinduratoare: Am mancat pane de
zgura/ Si lacrimi in bautura,/ De fata maniii tale/ Ce mi-ai dat de sus la
vale.. Iesit din ordinea divina, plina de lumina si extazul dumnezeiesc,
omul indura efectele restristii totale si ale efemeritatii terestre: Mi-s
zalele trecatoare,/De fug ca umbra de soare,/Si ca iarba cea taiata/ Mieste vartutea sacata. Sirul de comparatii in stil popular cu elementele
fragile ale naturii contine sugestii ale efemerului: iarba cea taiata
reprezinta efemeritatea vietii vegetale in fata trecerii anotimpurilor, in
timp ce umbra de soare este un semn al nestatorniciei umane in raport
u o ineluctabila rotire cosmica a astrilor.
Prin Psalmul 101, Dosoftei se indeparteaza de stilul admirativ al
psalmilor regelui David, apropiindu-se de o poezie a reprosului, specifica
mai tarziu lui Tudor Arghezi. Sentimentul zadarniciei il cuprinde pe poet si
atunci cand traduce versurile din Prologul piesei Erofili, de cretanul
Chortatzis: Unde li-i a holdeilor scriptura holdeiasca,/ Ce gandiia fara de
moarte in lume sa traiasca?/ Si pentr-aceia siliia scriind toate razboaie,/ Ce
si ei inca au pierit de vant si de puhoaie. In intreaga schema a liturghiei
cosmice, omul ramane o fiinta neinsemnata, incapabila sa se opuna
trecerii timpului. Situat la cumpana unui veac, bantuit de toate relele unei
lumi nestatornice, Dosoftei da expresie poetica sentimentului laic al
destinului schimbator, deznadejdii, unui om pierdut intr-o adevarata vale
a plangerii.
Cu toate acestea, in cei mai multi psalmi, poetul nazuieste la
imaginea unui paradis terestru indestulat, al fericirii si al linistii spirituale:
Iara spre noi, Doamne svinte,/ I-ai insamnatu de mainte/ Stralucoarea
svintei fete/ De ne intoarce la blandete./ / Vin si grau sa prisosasca/
Oloiul sa nu lipsasca./ Iara eu cu pace buna/ Voi adormi depreuna,/ Si cand
din lume m-ii duce,/ Ma vei odihni cu dulce,/ In casa ta cea senina,/ Catre
nadejde deplina. (Psalmul 4). Poetul aspira aici la sralucire divina, plina
de bucurie, eterna, opusa trecerii materiale, fara pastrarea individualitatii
umane.

PSALMUL 136
Tema esentiala este, in Psalmul 136, aceea a tarii pierdute,
cautata in desert, invoata prin litanii colective, pe maluri de ape sfintite,
intrate in mitologia sacra a crestinismului: La apa Vavilonului,/ Jalind de
tara Domnului,/ Acolo sazum si plansam/ La voroava ce ne stransam,/ Si
cu inema amara,/ Prin Sion si pentru tara,/ Aducandu-ne aminte,/
Plangeam cu lacrami herbinte. Timbrul grav, de litanie cosmica, al
psalmului sugereaza, ca in poezia moderna, conditia tragica a omului
parasit de o divinitate care nu se mai arata: Si bucine ferecate/ Lasam

prin salci aninate,/ Ca acolo ne intrebara/ Aceeia ce ne pradara/ Sa le

zacem viers de carte/ Intr-acea streinetate.

ANTIM IVIREANUL
DIDAHIILE
Antim Ivireanul (c.1650-1716). Carturar, orator, editor, tipograf.
Mitropolit al tarii romanesti, in perioada 1708-1716. Se naste in Iviria
(Georgia) cu numele de Mirean Andrei, este rapit la 16 ani de turci si
vandut ca rob la Constantinopole, unde isi dovedeste insusiri intelectuale
si artistice care ii redau libertatea. Invata limbile turca, greaca si araba si
arta imprimeriei si a broderiei, isi foloseste calitatile de sculptor,
desenator, pictor si caligraf. Vine in Tara Romaneasca in 1690, adus de
domnitorul Constantin Brancoveanu, unde tipareste mai intai carti grecesti
(Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon, 1691), dar
invata repede limba romana si in 1694 scoate de sub tipar o Psaltire
romaneasca, ale carei opt versuri la stema tarii sunt semnate de smeritul
intre ieromonahi Antim Ivireanul. In 1694 devine egumen la manastirea
Snagov, unde tipareste 14 carti religioase, intre care sapte grecesti si
patru romanesti. In 1705 este ales episcop al Ramnicului, unde isi
continua opera tipografica, punand la dispozitia preotilor carti in limba
romana si contribuind hotarator la introducerea in biserica a limbii
poporului. Intru totul, Antim Ivireanul a tiprait 38 de carti, dintre care 24 in
romaneste, de regula carti de cult, lucrari polemice, de combatere a
calvinismului si a catolicismului, dar si lucrari cu caracter moralizator,
Pilde filosoficesti (1713), sau chiar carti populare aflate de mult in
circulatie sub forma de manuscris, Alexandria si Floarea darurilor.
In 1708 devine mitropolit al Tarii Romanesti, prin dorinta
testamentara a antecesorului sau, Teodosie, care ii recunoaste
importantele merite in sprijinirea bisericii ortodoxe romanesti. S-a pastrat
cuvantarea pastrata de Antim la inscaunare, expresie desavarsita de arta
oratorica, de modestie, de elocventa, ceea ce dovedeste ca stapanea pe
deplin limba romana si o putea impodobi cu valori artistice deosebite. In
aceasta perioada, 1709-1716, scrie Didahiile, opera sa de capetenie,
care cuprinde 28 de predici rostite la Bucuresti sau la Targoviste in timpul
slujbelor duminicale si la sarbatori bisericesti mai importante si sapte
predici ocazionale. Oratoria de amvon depaseste, odata cu Antim
Ivireanul, tot ce se rostise pana atunci in biserica romaneasca,
transformand discursul religios intr-o cumunicare vie cu omul simplu, plina
de expresivitate, compasiune si iubire crestineasca.
Antim Ivireanul a avut in tot cursul vietii, o atitudin antiotomana
statornica si a militat consecvent in sprijinul popoarelor crestine supuse de
turci. In 1706 trimite la Alep, in Siria, o tipografie, iar in 1710 ajuta la
instalarea primei tipografii la Tbilisi, in Georgia natala, unde ucenicul lui,
Mihai Stefanovici, tipareste o Evanghelie si un Liturghier. Antim
priveste cu ochi buni tratativele lui Dimitrie Cantemir cu tarul Petru cel
Mare al Rusiei si chiar ar fi dorit ca si Constantin Brancoveanul sa adere la
cauza antiotomana. Situatia politica a lui Antim Ivireanul se inrautateste
brusc, dupa uciderea, in 1716, a domnului Stefan Cantacuzino si a tatalui

acestuia, stolnicul Constantin Cantacuzino si aducerea in scaunul Tarii

Romanesti a primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. La 18 august
1716, la numai cateva luni de la instalarea ca domn, Nicolae Mavrocordat
este nevoit sa fuga din Bucuresti, in urma unui zvon ca in tara au intrat
trupe nemtesti si se apropie de capitala. Antim refuza sa il insoteasca mai
departe de satul Odaia, pe drumul Giurgiului, si se intoarce in Bucuresti,
motivand ca datoria de mitropolit il obliga sa ramana in mijlocul turmei pe
care o pastoreste. Revenit in capitala tarii, dupa ce zvonul nu se confirma,
Nicolae Mavrocordat il inchide si il trimite sub escorta la Manastirea Sfanta
Ecaterina de la Muntele Sinai. Pe drum, in septembrie 1716, este ucis de
garda care il insotea si trupul ii este aruncat in raul Tundja, in apropiere de
Adrianopol.