Curs 6 IDR

Sesiune: 19 ian 16 feb

Examen ISDR: 19 ian (fiecare grupa cate 2 ore) examen scris - grupa 105 ora 16:00
Examen Roman: 28 ian examen scris - grupa 105 - 10:00-12:00

Institutiile Legii Tarii

Institutiile de drept public
Privesc organizarea de stat a statelor feudale romanesti in epoca feudalismului dezvoltat.
Organele centrale erau in nr de 3 :
A. Domnul organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului
relatiilor feudale de vasalitate.
Domnia este o institutie romaneasca originala, care a aparut in stransa legatura cu
formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare ca o treapta superioara de evolutie a
formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea,
institutia domniei nu are un corespondent in statele vecine, iar termenul care o
desemneaza este de sorginte latina (domnus = stapan). Potrivit conceptiei feudale, titlul
de domn inseamna conducatorul unui stat independent (al unui stat care nu recunoaste o
autoritate superioara).
Institutia domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor traditii formate in
cadrul cnezatelor, voievodatelor, tarilor si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei
bizantine, care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament
ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pentru centralizarea
puterii de stat si apararea independentei statului.

Domnii purtau in continuare si titulatura de mare voievod , care sublinia legatura cu

epoca anterioara, iar in aceasta calitate domnul era comandantul suprem al armatei si
judecatorul suprem. Dar, in plus, el este si domn adica stapanul tarii in sens
teritorial. In calitatea sa de sef al statului, domnul exercita o serie de atributiuni de ordin
politico-administrativ, militar, legislativ si judecatoresc, atributiuni care erau ingradite pe
de o parte de dispozitiile Legii Tarii, iar pe de alta parte de rolul jucat de marii boieri in
conducerea statului feudal, cel putin in primele decenii dupa intemeiere.
Astfel, pe plan politico-administrativ domnul exercita urmatoarelor atributiuni :
- stabilea impartirea politico-administrativa a tarii ;
- stabilea modul de incasare a darilor si efectuarea celorlalte prestatii catre domnie ;
- ii numea si reloca pe dregatori ;
- batea moneda ;
- exercita tutela asupra Bisericii, avand dreptul de a-i confirma pe Mitropolitul tarii, pe
episcopi si pe egumeni ;
- incheia tratatele de alianta sau tratatele comerciale cu alte state ;
- declara starea de razboi sau de pace.
Pe plan militar, domnul conducea armata in calitate de comandant suprem. La inceput,
rolul sau se limita la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior, el devine
comandantul ostii celei mici , o armata proprie a domnului compusa din slujbasi ai
Curtii domnesti, dregatori si vasalii sai directi, iar apoi el este comandantul Ostii celei
mari , compusa din toti barbatii capabili sa poarte arme, inclusiv din taranii dependenti.
Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta
pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Domnul putea sa delege atributiile sale
jurisdictionale dregatorilor (slujbasilor domnesti) sau putea sa-l acorde boierilor si
manastirilor atunci cand investea domeniile acestora cu imunitati feudale. Hotararile
judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de forta juridica (autoritate de lucru judecat)
doar pe timpul vietii acestuia. Domnii urmatori puteau rejudeca procesele si modifica
hotararile pronuntate de domnii anteriori. De regula, domnul judeca impreuna cu Sfatul
Domnesc.

Pe plan legislativ vointa domnului era considerata lege, iar activitatea de legiferare
imbraca forma hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter general, dar
care au aparut relativ tarziu (la sfarsitul sec. XVI).
Din examinarea atributiilor domnului, rezulta ca aceasta institutie se caracterizeaza
printr-o confuziune de atributii, pe care domnul le detine in cele mai variate domenii ale
vietii de stat.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii consacra un sistem profund
original, si anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o straveche traditie la
romani.
Latura electiva a fost intotdeauna practicata la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, unde
stim ca alesii obstei erau desemnati de Adunarea Generala a Obstii. Aceasta latura
electiva a continuat si in epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formatiunilor
feudale de tip prestatal, voievodul era ales de catre Adunarea Cnejilor.
Latura ereditara s-a afirmat si ea inca de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, prin
tendinta alesilor obstii de a isi transmite functiile cu titlu ereditar. Aceasta tendinta s-a
dezvoltat in timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, institutie care
dobandeste un caracter ereditar.
Din imbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar, potrivit
caruia pentru a fi ales domn o persoana trebuia sa indeplineasca cumulativ urmatoarele
conditii :
-

sa fie din os domnesc (Gr. Ureche) = ruda legitima sau nelegitima pe linie
directa sau colaterala pana la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.

sa fie roman crestin-ortodox ;

sa nu fie insemnat fiziceste.

Alegerea domnului se facea de catre tara, insa prin tara trebuie sa intelegem marii boieri,
inaltul cler si comandantii militari. Poporul nu avea niciun rol in alegerea domnului. El
era doar in cunostinta si la act de respectiva alegere. Alegerea insemna desemnarea
persoanei avand vocatie la domnie din acest cerc foarte larg al celor care erau indrituiti sa
aspire la tron.

Acest sistem electivo-ereditar, fiind prevazut de dreptul nostru obisnuielnic, era

considerat un sistem legiuit si, ca atare, persoanele care ajungeau pe tron prin aplicarea
acestui sistem erau considerati domni din mila lui Dumnezeu . Dimpotriva, persoanele
care accedau la tron cu incalcarea sistemului electivo-ereditar prevazut de Legea Tarii
erau considerate uzurpatori, fiind desemnati in hrisoavele vremii printr-o sintagma cu iz
peiorativ, si anume aceea de domnisori .
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace
insitutionale de influentare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare. Spre pilda,
asocierea la domnie era un mijloc institutional de influentare a laturii ereditare, dupa cum
recomandarea pe care domnul in functie o adresa tarii (a factorului electiv) in sensul
desemnarii unei anume persoane care sa-i succeada la tron era un instrument de
influentare a laturii elective.
Legea Tarii consacra si institutia regentei, care functiona pe timpul minoritatii domnului,
regenta fiind asigurata de mama acestuia si de unul dintre marii boieri. Sistemul electivoereditar prezinta anumite avantaje, dar si unele inconveniente.
Prezinta avantajul ca el permite accesul pe tron al unor rude mai indepartate, dar cu reale
calitati de conducator in detrimentul unor rude mai apropiate nevarstnice sau incapabile
de a conduce.
Sistemul electivo-ereditar prezinta, insa, si incovenientul ca cercul celor indreptatiti sa
aspire la tron este foarte larg, ceea ce nu de putine ori a generat lupte interne pentru tron
intre diferitii pretendenti, fiecare dintre ei fiind sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii
dintre ei cerand si ajutorul unor puteri straine. Aceste lupte interne pentru tron au slabit
tarile romane si au favorizat instaurarea dominatiei otomane.
Dupa instaurarea dominatiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare,
puterea marilor boieri a crescut atat de mult incat ei au reusit sa impuna pe tron elemente
devotate intereselor lor, ajungand pana intr-acolo incat conditionau alegerea de
acceptarea de catre viitorul domn a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor
boieresti, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le denumeste tocmeala sau
legatura.
4

Treptat, alegerea devine formala, pe primul plan trecand investitura acordata de sultan,
desi in capitulatiile incheiate de Tarile Romane cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul
urma sa fie ales potrivit Legii Tarii (potrivit sistemului traditional electivo-ereditar) si
doar confirmat de catre Sultan. Dar Imperiul Otoman a incalcat aceste capitulatii, punand
pe primul plan confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri
efectuata cu incalcarea dispozitiilor Legii Tarii. (Spre pilda, au fost alesi domni care nu
erau din os domnesc sau care nu erau crestin-ortodocsi sau care erau insemnati fiziceste.)
In final, spre sfarsitul feudalismului si mai ales in epoca regimului fanariot, s-a ajuns la
numirea directa a domnilor de catre Sultan, acestia fiind integrati in sistemul
administrativ otoman si asimilati pasilor cu 3 tuiuri (functionari otomani).

B. Sfatul domnesc
Este un organ central al statului feudal, functionand pe langa domn si prin intermediul caruia
se realizeaza participarea marilor boieri la conducerea statului feudal. Sfatul domnesc este
alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai inaltului cler. El este convocat la datele si in
locurile fixate de domn si prezidat de catre acesta. Numarul membrilor sfatului domnesc este
cuprins intre 12 si 25.
Principalele atributiuni ale Sfatului Domnesc erau :
1. Intarirea, alaturi de domn, a tuturor actelor de transfer, avand ca obiect proprietatea
feudala, garantand respectarea drepturilor si a obligatiilor izvorate din actul respectiv.
2. Asistarea domnului la judecarea proceselor, Sfatul dandu-si parerea cu privirea la
fondul pricinii si acordul cu privire la solutia pronuntata de catre domn.
3. Sfatul Domnesc garanta, impreuna cu domnul, respectarea actelor externe, in special
a tratelor de vasalitate.
4. Il consilia pe domn in toate problemele vietii de stat in care era consultat.
Din examinarea atributiilor Sfatului Domnesc rezulta ca acesta este un organ de stat cu
caracter consultativ. Insa componenta si rolul Sfatului Domnesc, de-a lungul feudalismului,
au cunoscut o anumita evolutie. Astfel, pana la sfarsitul sec. XV din Sfatul Domnesc faceau
5

parte marii stapanitori de domenii feudale, investite cu imunitati, dispunand de slujitori si

armate proprii si pe care documentele vremii ii denumesc jupani in Tara Romaneasca si pani
in Moldova.
In aceasta perioada puterea sfatului domnesc era atat de mare, incat el practic cenzura
intreaga activitate a domnului. Toate hotararile erau luate de domn impreuna cu Sfatul
Domnesc. Acesta avea un veritabil rol decizional. O dovada in acest sens este imprejurarea
ca toate hrisoavele domnesti din epoca respective cuprind in formula introductiva, alaturi de
numele domnului care a emis hrisovul, si numele membrilor Sfatului Domnesc. In partea
finala a hrisovului, alaturi de pecetea domneasca, se aflau si pecetile membrilor Sfatului.
Rolul Sfatului Domnesc nu se limita doar la a lua decizia impreuna cu domnul, ci si de a
veghea asupra aducerii in fapt a hotararilor luate. Aceasta situatie era fireasca pentru ca in
primele decenii dupa intemeiere, in memoria marilor boieri era inca vie amintirea faptului ca,
in realitate, statul feudal se formase prin unirea feudelor lor, astfel incat prin prezenta in Sfat,
boierii intelegeau sa-si apere vechile pozitii economice si politice consacrate prin sistemul
imunitatilor feudale.
Mai tarziu, incepand de la sfarsitul sec. XV, asistam la cresterea puterii domnesti si
centralizarea statului feudal, la restrangerea imunitatilor feudale, astfel incat in primul rand se
modifica componenta Sfatului Domnesc in sensul ca in Sfat incep sa patrunda dregatorii
numiti si revocati de domn si aflati sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri
boierii de tara sunt eliminati complet din Sfat, astfel incat acesta ajunge sa fie alcatuit
numai din dregatori (slujbasi domnesti). Pe cale de consecinta, se schimba si rolul Sfatului
Domnesc, in sensul ca boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli
martori chemati sa ia act de vointa domnului.
Dupa instaurarea dominatiei otomane, boierii profita din nou de slabirea puterii domnesti,
astfel incat rolul Sfatului Domnesc redevine unul decizional. Boierii promoveaza acum teza
potrivit careia domnul trebuie sa asculte de Sfatul Domnesc, mergandu-se pana la
conditionarea alegerii domnilor de respectarea privilegiilor boieresti.

C. Dregatoria
Sunt inalti demnitari ai statului feudal numiti si revocati de domn, care exercitau atributiuni
administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat feudal.
La origine, dregatorii erau slujbasi domnesti care indeplineau in cadrul Curtii domnesti
atributiuni legate de persoana domnului. Treptat insa, pe masura intaririi puterii domnesti si
ingradirii imunitatilor feudale, in cadrul procesului centralizarii de stat, dregatorii domnesti
patrund in Sfatul Domnesc si preiau in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatoriilor feudale s-a cristalizat in Tara Romaneasca in timpul domniei lui Mircea
cel Batran, iar in Moldova in timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemanatoare datorita traditiilor comune si modelului comun avut in vedere, si anume sistemul
dregatoriilor din Imperiul Bizantin.
La investirea in functie, dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de domn. Dregatoriile
erau onorifice (dregatorii nu erau remunerati), dar beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si
credincioasa slujba, li se concedau veniturile unor mosii si, de asemenea, puteau primi daruri de
la subalternii lor.
Dregatorii se imparteau in 2 categorii :
a. Marii dregatori, membri ai Sfatului Domnesc :
Banul de Severin initial, apoi Ban al Craiovei primul dregator in ierarhia feudala a
Tarii Romanesti. Avea in competenta sa armata, administratia si jurisdictia in zona
din dreapta Oltului (Oltenia). Ca si domnul, Banul Craiovei putea pronunta inclusive
pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Avea in subordinea sa dregatori de rang
inferior, care se numeau banisori.
Logofatul (in ambele tari) seful cancelariei domnesti si detinatorul sigiliului
domnesc cu care erau intarite hrisoavele domnesti (in ambele tari romane).
Vornicul conducatorul slujitorilor Curtii Domnesti si cel care asigura paza
granitelor (in ambele tari). Un element specific pentru Moldova existau 2 vornici :
vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos. Acesta din urma este primul

dregator in ierarhia dregatoriilor din Moldova. Cei doi vornici (in Moldova)
comandau si armata din zonele respective.
Postelnicul (in ambele tari) talmaciul, sfetnicul de taina al domnului, cel care avea
in competenta relatiile externe ale tarii.
Spatarul (in ambele tari) purtatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei.
Uneori, in timp de razboi, spatarul comanda intreaga armata. In Moldova, domnul
Ieremia Movila a infiintat dupa model polonez o dregatorie similara, denumita
Hatman, care a preluat atributiile militare ale vornicilor.
Vistiernicul conducea activitatea financiara, coordona strangerea impozitelor si a
celorlalte prestatii catre domnie, asigura efectuarea cheluielilor pentru intretinerea
armatei si a Curtii domnesti, iar dupa instauratia dominatiei otomane asigura plata
haraciului si a celorlalte obligatii fiscare fata de Poarta.
Din secolul al XVIII-lea veniturile tarii se separa de veniturile personale ale domnului
si, in acest context, apare un dregator nou, Camarasul, insarcinat cu gestionarea
veniturilor si cheltuielilor camarii domnesti.
Paharnicul avea in grija pivnitele domnesti.
Stolnicul avea in grija gradinile si pescariile domnesti.
Comisul avea in grija grajdurile domnesti.

b. Micii dregatori
Armasul executarea hotararilor penale pronuntate de domn.
Satrarul avea in grija corturile domnesti pe timp de razboi.
Aga comandantul pedestrimii, iar apoi a devenit comandantul garzii personale a
domnului.
Din examinarea atributiunilor dregatorilor domnesti rezulta, ca si in cazul domnului, ca
aceste dregatorii se caracterizau prin confuziunea de atributii.