Fundamentele

psihologiei
Curs – Bazele fiziologice ale
comportamentului (1)

Componente microstructurale
Comportament şi biologie
 Studierea fundamentelor fiziologice ale
comportamentelor presupune un efort
interdisciplinar, care asociază informaţii si cercetări
ce provin din ştiinţe precum: psihologia, fiziologia,
anatomia, biochimia, farmacologia etc.

 Calea principala de explicare a fundamentelor

biologice ale comportamentului o reprezintă
explicarea modului de funcţionare a creierului si
a sistemului din care acesta face parte.
Creierul are doua funcţii importante :
 Controlează mişcările muşchilor - funcţie orientată
spre exterior - făcând astfel posibilă legătura de
reglare cu mediul înconjurător. Această legătură de
reglare presupune un număr mare de funcţii
complexe: perceperea evenimentelor din mediu ,
planificarea acţiunilor de răspuns, învăţarea, acţiunea
efectivă etc.
 Controlează funcţiile fiziologice ale corpului –
funcţie orientată spre interior - , efectuând prin
aceasta operaţiuni complexe de reglare interna.
Biopsihologia
 Este ramura ştiinţifică ce oferă explicaţii
bazate pe experimente de laborator făcute, în
general, cu diferite animale.
 In mod curent experimentele încearcă să
asocieze o anume leziune a creierului cu un
anume tip de deficit de comportament.
 Aparatul cu ajutorul căruia se executa operaţia
se numeşte aparat stereotaxic. Cu acelaşi tip
de aparat se pot introduce în creier fire care
înregistrează impulsurile electrice generate de
diferite tipuri de activităţi ale creierului .
Acelaşi tip de fir implantat poate fi folosit atât
pentru a colecta biocurenţii din diferite părţi
ale creierului, cât şi pentru a transmite în
creier astfel de stimuli sub forma de impulsuri
electrice .
Biopsihologia
 O alta metoda de cercetare a biopsihologiei o
constituie administrarea de diferite
substanţe chimice care afectează
funcţionarea obişnuita a sistemului nervos şi
înregistrarea rezultatelor. Aceste substanţe
afectează diferiţi nervi sau celule ale
creierului, sau modifică reacţia glandelor, în
cazul în care au conţinut hormonal.
 Studiul creierului uman
 Tomograful computerizat (CT scaner), care emite un fascicul de raze X
care traversează creierul, iar un computer calculează cantitatea de radiaţii
care au traversat diferite zone ale creierului. Rezultatul îl constituie o
imagine bidimensionala a creierului;
 Scanarea magneto – rezonanta MRI ( magnetic resonance imagery )

 Tomograful cu emisie pozitronică

(PET), care vizează procesele chimice
petrecute in creier. Persoana investigata
consumă o cantitate dintr-o anumita
substanţă radioactivă , care ajunge în creier.
Imaginea obţinută arata că substanţa
radioactivă ajunge la cea mai mare
concentraţie în celulele nervoase cu cea mai
intensă activitate. Diferitele tipuri de celule
sau celulele din diferite zone devin active
pe măsură ce creierul desfăşoară activităţi
de control pentru văz , auz , vorbire , scris ,
citit etc.
STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS –
COMPONENTE MICRO-STRUCTURALE
NEURONUL
 NEURONUL este cea mai mică unitate ce intră în
componenţa sistemului nervos. În creierul uman există mai
mult de 100 de miliarde de neuroni şi alte multe miliarde de
neuroni funcţionează în restul sistemului nervos.
 Ca orice alt fel de celulă, neuronul este compus din CORPUL
CELULAR, ce conţine un NUCLEU. Nucleul este
răspunzător de funcţiile metabolice şi de respiraţie ale celulei.
Acesta conţine materialul genetic care îi coordonează
funcţiile celulei nervoase, inclusiv pe cele de producere şi
distribuire a substanţelor chimice implicate în procesul de
comunicare cu alte celule.
Neuronul
 Corpul celulei(soma) este învelit de
o membrană celulară.
 Din corpul celular pornesc o serie de
terminaţii scurte , numite dendrite,
care permit celulei nervoase să
recepţioneze mesaje de la alte
celule nervoase învecinate.
 Tot din corpul celular porneşte o
fibră lungă, unifilară, numită axon,
care permite neuronului să transmită
mesaje celulelor nervoase
învecinate. Lungimea unui axon
variază de la 3-4 centimetri la zeci
de centimetri.
 Un grup de axoni “ împletiţi“
împreună, precum firele care
compun un conductor electric ,
formează nervul.
Tipuri de neuroni

 În funcţie de tipul de informaţie cu care lucrează şi de locul fizic în care

sunt poziţionaţi, putem distinge mai multe tipuri de neuroni .
 Neuronii care aduc mesaje de la organele de simţ şi le transmit măduvei
spinării se numesc neuroni aferenţi sau senzoriali.
 Cei care duc mesaje de la măduva spinării sau creier către muşchi şi
glande se numesc neuroni eferenţi sau motori.
 Neuronii care asigură transmiterea semnalelor de la o celulă nervoasă la
alta se numesc interneuroni. Interneuronii reprezintă mai mult chiar
decât 99 % din totalul celulelor nervoase din sistemul nervos central .
 Impulsul neuronal
 În stare de repaus , membrana celulară a unui neuron
formează o bariere între lichidul intracelular şi lichidul
extracelular. Această barieră este semipermeabilă –
sau selectiv permeabilă – la trecerea unor particule
încărcate electric, numite ioni.
 În interior, sarcina acestor ioni este negativă (cloride
şi proteine), în timp ce sarcina ionilor din exteriorul
membranei celulare este pozitivă (ioni de sodiu şi
potasiu).
 Trecerea ionilor dintr-o parte în cealaltă a membranei
celulare se face prin intermediul unor canale ionice. În
mod normal , membrana celulară permite un mare
număr de schimburi ale corpului celular cu exteriorul,
dar pe toată perioada acestor schimburi menţine ionii
pozitivi în exterior şi ionii negativi în interior, adică
menţine neuronul în stare polarizată
 Un neuron în stare polarizată poate fi comparat cu o
armă de foc care a fost încărcată şi este pregătită pentru
tragere. De asemenea, compararea cu o mică baterie
biologică este adecvată.
Potenţialul de repaus
 Cercetările experimenatle făcute
de Hodkin şi Haxley (1952) au
pus în evidenţă faptul că în stare
de repaus neuronul menţine o
diferenţă de potenţial între
sarcinile ionice negative din
exterior şi sarcinile ionice
pozitive din exteriorul
membranei celulare. Diferenţa
de potenţial dintre sarcinile
ionice negative şi cele pozitive
este de aproximativ (– 70)
milivolţi. Acestei diferenţă de
potenţial pe care o conservă în
stare de repaus un neuron
constituie potenţialul de repaus
al acelui neuron.
Potenţialul de acţiune
 Când un punct de pe circumferinţa membranei neuronale / terminaţie
dendritică este corespunzător stimulat de un semnal, membrana celulară
devine permeabilă în acel punct şi permite intrarea ionilor de sodiu
pozitivi în interior.
 Intrarea unui număr suficient de ioni face ca interiorul să piardă dominanta
electrică negativă şi să devină pozitiv în raport cu exteriorul. În acest
moment membrana devine impermeabilă la ionii pozitivi şi opreşte
intrarea acestora în corpul celulei.
 Procesul acesta se repetă de-a lungul întregului neuron , creând ceea ce se
numeşte impulsul neuronal sau potenţialul de acţiune(aproximativ
+40 mV) .Procesul înaintează de-a lungul axonului, făcând neuronul să
tragă.
 Neuronul nu trage la orice impuls de activare: mesajul de intrare trebuie să
fie suficient de puternic pentru a declanşa procesul, altfel el produce doar o
depolarizare de mică întindere şi neuronul rămâne inactiv ca stare generală
Potenţialul de acţiune
 Momentul în care neuronul se descarcă
este urmat de o perioadă refractară
absolută , care durează aproximativ
0,001 secunde, în timpul cărora
neuronul nu mai poate să lucreze,
indiferent de natura şi mărimea
semnalului care i-ar sosi.
 Perioada de după perioada refractară
absolută, în care neuronul îşi reface
complet starea de polarizare negativă,
se numeşte perioada refractară
relativă. În timpul ei neuronul poate
lucra din nou doar dacă intensitatea
semnalului care intră este mult mai
mare decât cea obişnuită .Toate aceste
procese se petrec foarte rapid : în
câteva miimi de secundă neuronul
reuşeşte să-şi refacă potenţialul şi să
fie gata de acţiune.
“Totul sau nimic”
 Viteza cu care neuronii conduc
impulsul depinde în special de
prezenţa sau absenţa învelişului de
mielină în jurul axonului.
 Acest înveliş, care prezintă
ştrangulaţii din loc în loc, ajută
neuronul să lucreze cu mult mai
mare eficienţă. Neuronii cu axonul
mielinizat conduc impulsul cu mult
mai mare viteză decât cei cu axonul
nemielinizat (chiar de 100 de ori mai
repede !).
 Neuronul funcţionează după regula
totul sau nimic, adică la un moment
dat un semnal trece sau nu trece
(neuronul, la un moment dat, trage
sau nu trage).
 Legături neuronale - sinapsa
 Problematizarea modului în care neuronii
comunică între ei datează din secolul XIX .
Anatomistul italian Camillo GOLGI a fost primul
care a lansat supoziţia că neuronii sunt legaţii fizic
unul de altul şi formează o reţea complexă.

 Rivalul său spaniol, Santiago Ramon y CAJAL a

lansat ipoteza contrară, după care neuronii sunt
fizic separaţi.

 Disputa a fost în final câştigată de către Ramon y

CAJAL , care şi-a probat ipoteza cu ajutorul unor
cercetării în care a folosit un microscop … inventat
de către Golgi. Pentru contribuţia lor importantă la
dezvoltarea ştiinţei , cei doi au împărţit
PREMIUL NOBEL în anul 1906.
Sinapsa
 În 1897 englezul Charles
SHERRINGTON a denumit punctul de
legătură dintre doi neuroni sinapsă,
nume ce provine de la cuvântul grecesc
pentru joncţiune. Acest tip de joncţiune
există între
 neuron şi neuron
 neuron şi muşchi
 neuron şi organe senzoriale
 neuron şi glande

 Sinapsa este locul de conjuncţie al unui

buton terminal al axonului unui neuron
cu
 dendrită sau cu corpul celular al altui
neuron . Un neuron poate recepţiona
mesaje de la mai mulţi neuroni cu care
este conectat prin intermediul sinapselor,
formând o reţea neuronală;
 fibre musculare;
 organe senzoriale;
 glande.
Transmiterea sinaptică
 Disputa CAJAL – GOLGI a pus în evidenţă faptul
că neuronii sunt separaţi fizic între ei prin
sinapse.

 Modul de comunicare dintre aceştia a fost pus în

evidenţă abia în anul 1921 de către austriacul
Otto LOEWI, printr-un experiment.

 Substanţa chimică descoperită de către LOEWI în

1921 face parte dintr-un grup complex de
substanţe , care asigură transmiterea impulsului
neuronal de la un neuron la altul ( sau la un
muşchi , glandă , organ senzorial ), care astăzi
poartă numele de neurotransmiţători .

 Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în mici saci

numiţi vezicule sinaptice, care se află în lichidul
intracelular ce înconjoară micile protuberanţe cu
care se sfârşeşte terminalul axonic , protuberanţe
ce formează butonul sinaptic .
Transmiterea sinaptică
 Neuronul care transmite mesajul prin intermediul sinapsei se numeşte neuron
presinaptic . Neuronul care primeşte mesajul se numeşte neuron postsinaptic

Descoperirea naturii chimice a transmisiei sinaptice lasă deschisă o altă întrebare : ce se

petrece concret la nivelul butonului sinaptic ?Procesul poate fi rezumat în mod
simplificat în următorii paşi:
1. Un axon transmite în butonul sinaptic un impuls neuronal, ceea ce generează
o reacţie chimică a acestuia;
2. Moleculele eliberate în sinapsă ajung în partea dinspre neuronul postsinaptic
şi întâlnesc dendritele sau corpul celular ale acestuia;
3. Neurotransmiţătorii atacă acea aparte a sinapsei numită zonă receptoare ,
aflată înspre neuronul postsinaptic, şi prin reacţie chimică încep să producă
depolarizarea membranei acestuia;
4. Neuronul postsinaptic transmite un impuls neuronal;
5. Neurotransmiţătorii care au atacat zona receptoare a sinapsei sunt resorbiţi
după intrarea în acţiune a unor enzime;
Tipuri de sinapse
Există două tipuri fundamentale de sinapse :

 SINAPSA DE EXCITAŢIE, care atunci când primeşte un impuls

neuronal eliberează o anume substanţă care excită neuronul cu care este în
legătură .

 SINAPSA DE INHIBIŢIE, care inhibă trecerea impulsului neuronal mai

departe.

 Cu cât o sinapsă de inhibiţie este mai activă , cu atât mai puţin va lucra
neuronul postsinaptic pe care aceasta îl controlează.
 Un neuron transmite un impuls neuronal numai dacă efectul combinat al
semnalelor de excitaţie şi inhibiţie primite de la diferitele sale sinapse care
îl leagă în reţeaua neuronală este în favoarea excitaţiei . În caz contrar el
se inhibă şi blochează semnalul .
Neurotransmiţătorii - Acetilcolina
 Acest neurotransmiţător este prezent clar la nivelul sistemului
nervos periferic , în interiorul sinapselor ce conectează neuronii
sistemului nervos parasimpatic cu organele pe care aceştia le
comandă şi controlează – cum ar fi inima .
 Acetilcolina este de asemenea prezentă în sinapsele dintre
neuronii motorii şi fibrele musculare , având rolul de a stimula
contracţia musculară .
 Curara , otrava vegetală cu care unele triburi din zona Amazonului
îşi ung vârfurile săgeţilor, provoacă moartea , pentru că împiedică
fixarea acetilcolinei de receptorii sinaptici şi prin aceasta produce
paralizia muşchilor , incluzând muşchii care asigură respiraţia.
 La nivelul creierului , acetilcolina este implicată la nivelul
proceselor memorării. Acţiunea acetilcolinei la nivelul creierului
poate fi stopată de prezenţa unor substanţe chimice sau a unor
droguri. De exemplu , consumul de marijuana duce la tulburări chimice la
nivelul sinapselor implicate în procesul de memorizare şi produc tulburări
importante ale acestuia.
 Maladia ALZHEIMER este o tulburare a funcţionării creierului
la persoanele adulte şi mai ales cele cu vârstă înaintată, care este
asociată cu distrugerea fizică a neuronilor din creier care sunt
responsabili de conţinutul de acetilcolină. Bolnavii de Alzheimer
pierd treptat capacitatea de a forma noi amintiri şi evoluţia acestei
tulburări este asociată cu declin intelectual şi tulburări importante
de personalitate.
Dopamina şi norepinefrina
 Dopamina este un neurotransmiţător cu
rol inhibitor. Dopamina este implicată în
controlul mişcărilor voluntare. Un
nivel ridicat de dopamină a fost constatat
la bolnavii de schizofrenie.

 Norepinefrina este un neurotransmiţător

implicat în apariţia stărilor depresive,
care sunt cert asociate cu un nivel redus
al acestei substanţe în creier.
Norepinefrina pare să fie implicată în
apariţia senzaţiei de foame.
 Injectarea acestui neurotransmiţător în
creierul unor şoareci de laborator a dus
la creşterea importantă a cantităţii de
hrană pe care aceştia au consumat-o
(Leibowitz , 1988).
Serotonina
 Serotonina, un alt neurotransmiţător
de inhibiţie, inhibă funcţiile
creierului, este implicată în apariţia
stării de somn şi ca atare, în
tratamentul insomniei.
 De asemenea, inhibă sensibilitatea la
durere şi agresivitatea celor cărora le
este administrată.
 Serotonina inhibă foamea şi pare a fi
implicată în stările depresive grave.
 Cercetările lui Ricci şi Welman, în
anul 1990, au pus în evidenţă
existenţa unui nivel foarte redus de
serotonină la persoanele ajunse în
stadii grave de depresie şi care au
încercat să se sinucidă.
Aminoacizii
 Există o serie de aminoacizi, care sunt asemănători cu
neurotransmiţătorii, ca şi funcţie îndeplinită.
 Alţii servesc chiar ca şi neurotransmiţătorii, cum ar fi cazul
acidului gama aminobutiric GABA, Acesta induce
relaxarea muşchilor şi inhibă anxietatea.
 Un altul - glutamatul -
este considerat ca fiind cel
mai puternic aminoacid
neurotransmiţător, cu
funcţie de excitare
Neuropeptidele
 Sunt mici molecule de proteine cu funcţii speciale
 Neuropeptida excitatorie, substanţa P, pare să fie
implicată în transmisia impulsului de durere la
nivelul măduvei spinării ( Hanley 1982).
 ENDORFINA a suscitat interes pentru că pare să
fie implicată în declanşarea stărilor de euforie.
 Descoperirea endorfinei şi a receptorilor săi
specializaţi a declanşat o serie de cercetări
experimentale pentru stabilirea rolului acestei
substanţe în funcţionarea creierului. S-a descoperit
astfel că endorfina are un efect de blocare asupra
sinapselor implicate în transmiterea impulsului de
durere, probabil prin blocarea producerii şi
acţiunii substanţei P.
 Producerea de endorfină creşte capacitatea de
rezistenţă la durere şi face organismul capabil de
reacţii adaptative îmbunătăţite în prezenţa unui
semnal de durere, crescând şansa de
supravieţuire. Secreţia de endorfină este
stimulată de variate forme de stres, de la forme
serioase de durere, până la exerciţiile fizice care
presupun foarte mare efort .
Verificarea cunoştinţelor
 Care dintre graficele de mai jos arata un potential
postsinaptic de inhibitie?

0 0

-40 -40

-70 -70

 Care dintre graficele de mai sus este cel care creste

probabilitatea aparitiei unui potential de actiune?
Verificarea cunoştinţelor
 Care din grafice
arata doua
potentiale
0
postsinaptice 0

excitatorii urmate de -40

-40
un potential de -70

actiune? -70

 Care dintre grafice

arata un potential
postsinaptic
0
excitator urmat de
unul inhibitor? -40

-70