FIGURI RETORICE (GRUPUL )

Termenul figur a nsemnat la origine, n latin, form ( forma exterioar a unui corp ),
alctuire, aspect, fiind utilizabil i n geometrie ; cu timpul s-au adugat sensurile de reprezentare
a unei forme (prin desen, sculptur) i de chip omenesc.a.m.d. (***;TPR:64). Figura n
retoric este definit ca o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare ntr-un anumit nivel al
limbii, care faciliteaz expresia poetic sau pe cea oratoric, diferit ca grad de expresivitate ori de
persuasiune fa de maniera comun de exprimare. Figura nu este un simplu ornament:
destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii ( de la sensul propriu,
literal al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este nsoit de o restructurare a
limbajului dup un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor i pe structuri
sintactice specifice.(*** DTL:213)
n concepia retoricienilor de la Lige (Grupul ), ansamblul figurilor (numite metabole) se
organizeaz pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe, metasememe i metalogisme), iar
tipologia de structurare a fiecrui nivel figurativ preia de la Quintilian modalitile de realizare
individuala a figurilor: adugarea, suprimarea, suprimarea-adugarea i permutarea.
Limitat la teoria figurilor, retorica lingvistic (obiectul preferat al retoricii rmne expresia
lingvistic) (Grupul ,1974:17) renun la cadrul literar exclusiv, fundamentndu-i demersul pe
analiza tehnicilor de dezvoltare a limbajului; Grupul pornete de la modelul Jakobson cruia i
aduc dou modificri: a) funciei poetice i se prefer denumirea de funcie retoric; b) mesajul nu
mai este unul din cei ase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlali cinci (emitor,
destinatar, canal, cod, referent). Dac preferina pentru o alt denumire a funciei poetice nu pune
probleme speciale, nelegerea diferit a funcionrii limbajului solicit explicaii. Din aceast nou
perspectiv, mesajul poate fi analizat sub dou aspecte: ca realitate concret (mesajul nsui, n
accepia lui Roman Jakobson) i ca produs al unui raport de comunicare (mesajele sunt adresate
de ctre o persoan alteia, au o substan fizic sonor, grafic, electronic i genereaz
semnificaii n baza unei convenii). Observaia Grupului deschide o nou perspectiv asupra
funciei retorice, vzut ca transcendent n raport cu celelalte funcii ale limbajului (expresiv,
conativ, fatic, metalingvistic, referenial). Teoretic, modelul Jakobson sintetiza raporturile
dintre factorii unui act de comunicare i funciile fiecruia, susinnd o ierarhizare a funciilor dup
tipul actului de comunicare. Susinnd caracterul totalizator al mesajului, reprezentanii Grupului
atrag atenia asupra perturbrilor produse de intenia retoric asupra codului, procedeele prin
care limbajul retoricianului transform conveniile limbii sub triplul lor aspect: morfologic, sintactic
i semantic (Grupul ,1974:27), i asupra raportului mesajului cu referentul. Premisa Grupului
aduce n spaiul retoricii orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului (Grupul
,1974:28). Consecina imediat este extinderea cmpului de analiz la ansamblul transformrilor
sistematice (literare i non-literare) ale ntrebuinrii limbajului. Metabola (orice fel de schimbare a
unui aspect oarecare al limbajului) devine astfel centrul preocuprilor retoricii a crei tipologie este
determinat de factorul funciei unde se petrece schimbarea. Analiza retoric tradiional s-a axat n
special pe metabolele codului: metaplasme, metataxe, metasememe; acestora li se adaug
transformrile coninutului referenial: metalogismele. Metabolele emitorului, ale receptorului,
ale contactului nu au concepte bine precizate i nici descrieri satisfctoare.

METATAXE
Metataxele sunt metabole care, actionand asupra frazei, trimit la sintaxa. Termenul a
fost creat de Grupul prin analogie cu metabola si cu metaplasma, existenti in vechea
retorica.
In cautarea unui grad zero sintactic, se recurge la fraza minimala incheiata, compusa
din doua sintagme (nominala si verbala), cu marci complementare. Din punct de vedere
retoric, ordinea cuvintelor constituie aspectul cel mai important al sintaxei. Sub acest aspect,
exista o ordine intelectuala si una afectiva, cu posibilitatea permutarilor, a jocului de pozitii.
Procedeele de armonizare a frazei sunt considerate figuri, pentru ca discursul uzual nu
este preocupat de echilibru. Cea mai simpla figura a armoniei frazei este simetria: ea adauga
o structura in plus la structura frazei obisnuite. Se numea perioada in patrat o perioada in
care protaza si apodoza contineau cate doi membri de
1. METATAXE PRIN SUPRIMARE. Suprimarea partiala, slab reprezentata, tine mai
degraba de nivelul limbii decat al expresivitatii.
Craza sau sinereza (gr. synairesis contragere) este contragerea unui substantiv sau a
adjectivului sau pentru a forma un singur cuvant: minijupa,minigolf. In ortoepie,
sinereza este contragerea a doua vocale succesive intr-una singura sau monoftongarea
hiatului: alcol, coperativa, socetate, so-cial.
Suprimarea completa da elipsa (gr. elleipsis suprimarea unui cuvant), figurain care
informatia se pastreaza, in ciuda formei incomplete (termenul omis se subintelege): A fost un
bal cum nici intr-o capitala de judet nu se poate [sa fie]mai splendid. Elipsa poate genera
locutiuni adjectivale: tanar de conditie [buna], adverbiale: de cand lumea [este] sau
ambiguitati sintactice cu valoare stilistica, de pilda indicele de consecutiva de: A ajuns [asa
de rau] de-i plangi de mila.
Fraza nominala, consecinta a elipsei verbului, este un stilem al modernismului (la noi, al
prozei lui Z. Stancu).
Zeugma (gr. zeugma legatura, injugare) consta in folosirea unui cuvant (predicat,
atribut, complement) intr-o relatie gramaticala cu mai multe cuvinte din propozitie. Din
suprimare rezulta o incongruenta semantica (a ucis scaunele si paserile) ori gramaticala:
Nu erade vina viata conului Manolache; nici gandurile mele, raspunzatoare.
Suprimarea marcilor de coordonare poarta numele de asindet (gr. asyndeton omiterea
conjunctiei) si produce parataxa: Trebuira saplece, sa fuga, [si] sa scape; [fiindca]
Umblam desculti, dardaim de frig [caci e] primavara timpurie (Z. Stancu).
Polisindetul, dimpotriva, consta in folosirea excesiva a conjunctiilor, in special a
copulativului si (este o metataxa prin adjonctie).
Eliminarea semnelor de punctuatie afecteaza, de obicei, si dimensiunea semantica; sintactic,
cuvintele capata autonomie si sunt antrenate in simbolizarea contextului.

Poezia vizuala a dinamitat ordinea lineara a discursului, inlocuind-o cu o sintaxa

spatiala (cf. Caligramele lui Apollinaire).
2. METATAXE PRIN ADJONCTIE. Adjonctia simpla actioneaza asupra frazei minimale in
doua directii:
a) digresiunea, prin incidente, paranteze si insertii. Linia comunicarii se frange, fraza fiind
supraincarcata cu elemente anexe intercalate si deviante.
Concatenatia (fr. concatenation inlantuire) este o anadiploza in lant, ilustrand
si poliptota, adica repetarea termenului cu variatie flexionara: Dar nu puteam ochi avand sa
nu vaz, vazand sa nu iau aminte, luand aminte sa nu aseman, asemanand sa nu judec
binele(D. Golescu);
b) dezvoltarea,
careia
ii
natura sinecdotica) si chiar apozitia.

corespund expletitia, enumerarea, acumularea (de

La polul opus racursiul care rezuma intr-un cuvant sau intr-o fraza un intreg pasaj. Este
celebru Flaubert cu inventia sa dinEducatia sentimentala, acolo unde face ca unui timp
foarte scurt al discursului sa-i corespunda un foarte lung timp al fabulei: Calatori. Cunoscu
melancolia piroscafelor, desteptarile friguroase sub un cort, farmecul peisajelor si al ruinelor,
amaraciunea simpatiilor rupte brusc. Se intoarse. Frecventa societatea si avu din nou alte
iubiri. Dar amintirea staruitoare a celei dintai le facea pe toate fara vlaga; si apoi, violenta
dorintei, prospetimea simtirii se pierduse.
Adjonctia repetitiva poseda doua ample figuri sintactice: armonia si metrica. Versul, ca
unitate sintactica si metrica, este un fenomen de adjonctie metataxica. In
poezie, masura si paralelismul sintactic, ca forme de simetrie, intretin o puternica
redundanta formala.
3. METATAXE PRIN SUPRIMAREADJONCTIE.
Silepsa (lat. syllepsis, gr.syllepsis luare impreuna) este un acord realizat dupa sens
si nu dupa regulile gramaticale: Dat-au voie Stefan voda ostii sale sa prade in trei zile catvor
putea in Tara Romaneasca (Gr. Ureche). La autorii moderni sunt putine silepse, deoarece
creste exigenta formala cu exceptia suprarealismului, ghidat de spirit ludic.
Anacolutul (gr. anakolouthon intrerupere) o rupere a continuitatii intr-o
constructie sintactica. Discontinuitatea e produsa de intaietatea nominativului (= subiectul
psihologic) fata de cazurile oblice: Nasul Cleopatrei, daca ar fi fost mai scurt, fata lumii s-ar
fi schimbat (Pascal) sau, la I. Creanga: Ei cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat
ciolanele.
Chiasmul (gr. chiasmos asezare in cruce) este o simetrie in cruce, adica repetarea
rasturnata a functiilor gramaticale. Mostenire latina, chiasmul a fost studiat prima oara la noi
de catre B.P. Hasdeu in conferinta Estetica in sintaxa.
Obtinut prin inversarea celui de-al doilea termen al unui paralelism sintactic, chiasmul are
functia stilistica de reliefare a termenilor; in finalul poezieiMorgenstimmung, Arghezi

polarizeaza diferenta dintre principiul masculin si cel feminin in simboluri explicite si in

deictice plasate antisimetric, in chiasm:
Eu veneam de sus, tu veneai de jos
Tu veneai din vieti, eu veneam din morti.
Psalmul Intre doua nopti propune o structura redundanta in care paralelismul semantic este
dublat de cel sintactic realizat in forma fals dinamica, incrucisata, a chiasmului:
Mi-am implantat lopata taioasa in odaie.
Afara batea vantul. Afara era ploaie.
Si mi-am sapat odaia departe subt pamant.
Afara batea ploaia. Afara era vant.
4. METATAXE PRIN PERMUTARE. Ca operatie relationala, permutarea modifica ordinea
sintagmelor in propozitie si a morfemelor in sintagma.
Tmeza (gr. tmesis taietura) este cea mai caracteristica forma de insertie. Ea
desemneaza separarea unui cuvant sau a unei locutiuni (pe care uzajul le leaga strans) in doua
elemente, prin intercalarea altor elemente: duce-va-ti; fi-mi-re-ai al Naibii, in care
infinitivul lung fire e taiat de dativul etic mi; in ori si ce chip; fiind insa ca; atat era de
frumos; cat este de mare?; ia sa dammai bine cartile pe fata.
Hiperbatul (gr. hyperbaton depasire, trecere dincolo), figura care consta in a
scoate in afara cadrului normal al frazei unul dintre constituentii ei ficsi. Prin inversarea
ordinii normale, elementul dislocat este perceput ca un adaos la finele enuntului: Tu strangi
pasarile-n goarba / la parau, ce stau sa soarba (Dosoftei); Trandafiri arunca rosii/
Trandafiri arunca tineri (Eminescu). Barocul arghezian manifesta o inclinatie speciala pentru
hiperbat: Zeci de boabe-n cioc, de mei; Pe coaja bulevardului, de smoala; Hrana-n
viscol pasareasca; Tacerea vocile si le-a pierdut / Care-o faceau pe vremuri sa rasune;
Ca mana iti arsese, cu care-ai scormonit / In jarul din campul alb de sus, esti rasplatit.
Inversiunea (fr. inversion rasturnarea ordinii) aduce schimbari in ordinea
constituentilor frazei. Abaterea are loc in raport cu topica consacrata: subiect+atribut,
verb+complement. Este frecventa antepunerea determinantilor:
-atribut: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate/ Si-ale valurilor mandre generatii
spumegate (Gr. Alexandrescu); Imi place sa te vad in cuvenitul codru / Sub, ruginii si
rosii, frunzele de vita (L. Blaga);
-complement: Frunza-n codru cat invie / Doina cant de voinicie(Folclor); Esti ca
vioara, singura ce canta (Arghezi).
Rara, postpunerea subiectului este perceptibila ca hiperbat: S-a ridicat pe cer din Hodivoaia
/ Si din Flamanzi si Stanilesti, vapaia (Arghezi).

METALOGISME
Metalogismele constituie clasa de metabole logice care modifica relatiasemnului cu
referentul. Deosebit de metasememe, tropi ce se plaseaza in spatiul interior al limbajului,
metalogismul se defineste prin referirea la un dat extralingvistic, la un spatiu exterior aflat
intre semn si referent pentru a identifica eventualul metalogism, trebuie invocata realitatea,
confruntate semnele si referentul lor. Pentru a constata metalogismul trebuie, in plus, sa te
asiguri ca semnele nu dau o descriere fidela a referentului
In parte, metalogismele sunt vechile figuri de gandire care modifica valoarea logica
a frazei. Ele transgreseaza relatia normala intre concept si lucrul semnificat, fara a altera
codul.
Pentru ca recuza exhaustivitatea taxinomica a vechilor retorici, retorica generala
admite ca metalogismele pot dubla metasememele sau pot sa faca abstractie de ele. De
exemplu, tacerea, ca metabola, isi traduce sensul numai prin apel la referent, pentru ca ea nu
are cum sa modifice codul. In privinta structurii morfologice, metasememul priveste un singur
cuvant, pe cand metalogismul se manifesta in unitati de semnificatie egale sau superioare
cuvantului.
Concret, metalogismele au forme specifice operatiilor retoricosemantice fundamentale:
suprimare, adjonctie si permutare.
1. METALOGISME PRIN SUPRIMAREA SEMELOR.
Prin suprimarea partiala a semelor se obtine litota (gr. litotes micime, modestie),
figura care spune mai putin, pentru a spune mai mult(de exemplu in Cidul, cand Chimena ii
spune lui Rodrigue: Pleaca, nu te urasc deloc, pentru a-l lasa sa inteleaga: te iubesc).
In sensul invers hiperbolei, litota este o deplasare regresiva de-a lungul unei serii
intensive, o micsorare. I. Creanga spune: bucuria parintilor n-a fost proasta, in loc de a
fost mare, iar eroina lui G. Cosbuc foloseste litota modestiei: Si ce fata frumusica / Are
mama.
H. Morier crede ca arta litotei recurge la elipsa si, sinonima cu laconismul, concizia si
sobrietatea, spune mult in putine cuvinte. Gh. N. Dragomirescu observa ca, dimpotriva,
structura lingvistica a litotei nu este laconica, pentru ca recurge la perifraza (nu prea e
destept in loc de prost). Esenta ei tine de caracterul oarecum simulat al comuncarii (in loc de
esti un om rau si crud spunem nu stii ce-i bunatatea si mila) si de aceea litota nu se opune
hiperbolei, figura care exagereaza imaginea obiectului fie prin supra-, fie prin
subdimensionare. Litota este mai degraba asemanatoare antifrazei, eufemismului si ironiei [1].
Cand suprimarea semelor este totala, avem tacerea, figura care deschide, la receptor, o
adjonctie intamplatoare de seme. Cand coincide cu o intrerupere a discursului, tacerea poarta
numele de reticenta (lat. reticentia tacere inadins): Eu unul asdar nu vreau sa spun
nimic jignitor. Numai adversarul meu ma insulta cu prisosinta (Demosthenes).
Daca
intreruperea
este
doar
provizorie,
vorbim
mai
curand
de suspensie (lat. suspensio intrerupere, incertitudine). Ortografic, punctele de suspensie

marcheaza o pauza in expunerea ideii, urmata de o surpriza, uneori ironica: si daca guvernul
pierde cativa partizani, pierde si el functia siare familie grea (Caragiale).
2. METALOGISME PRIN ADJONCTIA SEMELOR.
Prin adjonctie simpla se obtine hiperbola, figura de insistenta constand in exagerare, fie
marind, fie micsorand imaginea obiectului.
In vorbirea comuna circula hiperbole verbale cu sens adverbial de superlativ stilistic: fuge
mancand pamantul, ploua cu galeata, minte de ingheata apele, a scapat ca prin urechile
acului, groaznic de dulce etc.
Hiperbola
adjectivala
recurge
la
adjective
cu
superlativ: imens, gigantic, urias, colosal, enorm, fantastic, infernal, infinit etc.

sens

Hiperbola substantivala interfereaza cu metafora, comparatia: Fata mare / Cu cosita pe

spinare / Stralucind / Ca sfantul soare sau Dorul meu / E mai repede ca vantul, / Ca
fulgerul si ca gandul (Folclor).
Autorii clasici sugereaza prin hiperbola solemnitatea colosala a evenimentelor: Iar la
ospat! Un rau de vin! / Mai un hotar tot a fost plin /De mese, si tot oaspeti rari (Cosbuc) si a
naturii (Hogas); romanticii tragismul unui destin supus ironiei istoriei: Nimeni n-avea ceea
ce el avea: / Superba lui trufie / Si elefantii / si labele lor sfaramand vertebrele / acestor Alpi
albiti de spaima // Calca de-abia sa se auda / peste stanci / Si s-auzea in luna, si / nimeni nu
mai vazuse / trambitele / de piatra ondulanda ale acestor fiare // Si n-au invins. (E.
Jebeleanu, Hanibal).
Adjonctia pur repetitiva sfarseste in repetitie si in pleonasm. Se admite ca repetitia
are valoare de insistenta si de reliefare. Izotopia centrala a Noptii de decemvrie, Meca =
idealitate, este focalizata in text prin repetitia termenului simbolic: La Meca plecat-am a
merge si eu. / La Meca? La Meca?si vocea ciudata: / La Meca! La Meca!
Rasuna mereu (Macedonski). Repetitia verbului dinamizeaza actiunea: Mircea insusi manan
lupta vijelia-ngrozitoare
/
Care vine, vine, vine,
calca totul
in
picioare
(Eminescu,Scrisoarea III).
Retorica a codificat principalele tipuri de repetitie: anafora (la inceputul versului sau
al unei unitati sintactice), epifora (la sfarsitul versului sau al unei unitati
sintactice), epanadiploza (la inceputul si la sfarsitul versului sau al unei unitati sinactice):
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu; Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de
stele. Repetarea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte din finalul unei unitati metrice sau
sintactice la inceputul unitatii urmatoare se numeste anadiploza (gr. anadiplosis,
lat. reduplicatioreduplicare):
Cine
face bine, bine gaseste;
Vesnic
este
numai raul: raul este demiurg.
Trei fete de L. Blaga este, in ciuda simplitatii paralelismelor sintactice, un text legat circular
prin anadiploza si epanadiploza, dinamizat prin permutarea celor trei termeni care stilizeaza
atitudinile proprii fetelor omului: Copilul rade: / Intelepciunea si iubirea mea e jocul. /
Tanarul canta: / Jocul si intelepciunea mea-i iubirea. / Batranul tace. / Iubirea si jocul meu entelepciunea

Pleonasmul (gr. planeosmos, din pleonazein a fi superfluu) consta in folosirea unor

cuvinte superflue, mai multe decat ar fi necesar: Zugraveste din nou iarasi panzele
posomorate (Eminescu); Este chiar el insusi in persoana (Caragiale). Unele pleonasme
sunt gramaticalizate: l-am vazut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; altele sunt de
evitat: avansati inainte, mai superior, foarte vast,intrevedere intre etc., altele sunt poetice:
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate (Alecsandri).
Antiteza (gr.antithesis opozitie) este o forma de repetitie dupa formula A nu este
non A: Ei totul, voi nimica(Eminescu). Conditionata de posibilitatea unei negatii
lexicale, antiteza se exprima in termeni abstracti, opusi doi cate doi,
ca: dragoste vs. ura,frumos vs. urat (termenii concreti sunt lipsiti, de obicei, de antonime).
Juxtapunerea are ca efect intarirea simultana a celor doi termeni uniti in mod obligatoriu prin
seme comune care genereaza o izotopie acceptabila: Preturile urca si calatorii coboara. Cu
un exemplu ca: Cerul e negru, pamantul e alb, autorii Retoricii generale avanseaza ideea ca
antiteza este produsul a doua hiperbole.
3. METALOGISME PRIN SUPRIMAREADJONCTIE.
Prin suprimareadjonctie partiala se ajunge la eufemism (gr. euphemismoszicere de bun
augur), care poate fi o litota sau o hiperbola. Eufemismul elimina din
enunt semele considerate ca stanjenitoare, pentru a le inlocui cu seme noi: si intro saptamana m-au izbavit de podoaba (pentru raie); De la adormirea batranului Stefanvoevod (pentru moarte). Eufemismul onomastic, foarte vechi, este generat de interdictia de
vocabular; in loc de Dracu: Al din lac, Al de pe comoara, Naiba, Uciga-l crucea / toaca etc.
De obicei este o antifraza: Frumoasele, Ielele denumesc zanele rauvoitoare din noaptea de
Rusalii.
Prin suprimare-adjonctie completa se produc: alegoria, parabola, fabula. Inseram aici si
simbolul, figura ignorata in lucrarile de retorica.
Simbolul artistic. Figura fundamentala a artei in genere, a celei moderne indeosebi,
simbolul n-a avut de la inceput acest sens artistic si literar. Acceptiunea primitiva a termenului
este juridica: desemna contractele politice dintre cetati si din domeniul dreptului privat. Mai
tarziu, termenul denumeste formulele intrebuintate intr-un cult religios (simbolul apostolilor,
simbolul din Niceea).
In acceptiunea lui literara, simbolul este semnalat intai in legatura cu proverbele lui Pitagora.
In teoria limbajului, Aristotel distinge in cuvant elementul imitativ de cel simbolic.
In dimensiunea estetica si filozofica, de imagini frumoase care ascund frumusetea tainica a
divinitatii, apare in tratatul de Teologie simbolica al lui Dionysius Areopagita, in stransa
legatura cu alegoria [2].
In dimensiunea stilistico-retorica, simbolul nu trebuie confundat cu tropii, desi se manifesta si
el la nivelul limbajului, prin semne lingvistice. Intrucat modifica valoarea logica a
contextului, el apartine metalogismelor; prin transgresarea relatiilor normale intre semnul
verbal si lucrul semnificat, semnul verbal genereaza un sistem derivat, cu specificitate
semiotica. Cuvantul devine poetic nu ca semn, ci ca simbol si in aceasta noua calitate
depaseste cadrul lingvisticii. In dezvoltarea limbajului, semnul si simbolul sunt
complementare: semnele lingvistice furnizeaza simboluri atunci cand subiectul le poetizeaza,

investindu-le subiectiv; si invers, semnul actual poate fi vestigiul unei valori stilistice
originare.
Din observatia ca sinteza simbolica a artei necesita o anumita afinitate intre semn si
semnificatie provine ideea criticii fenomenologice si arhetipale de a alcatui un repertoriu al
formelor care sa explice imaginatia creatoare.
Simbolul este semnul care rezulta dintr-o operatie de suprimareadjonctie efectuata asupra
celor doua semne. In definitia lui I. Coteanu, simbolul apare ca semnul care trimite la obiect
prin intermediul altui semn [3]. Noul semn, care prin semnificantul sau trimite la alt semn,
este un cumul si o dinamica a celor doi termeni: ei se regasesc in simbol aceiasi si altcumva,
cu ceva adaugat nu din exterior, ci generat de interferenta lor. Deosebit de alegorie,
semnificatia abstracta este congenera semnului simbolic, nu anterioara lui.
Relatia simbolica demonstreaza ca o categorie noua se formeaza atunci cand nu mai este
posibila analiza lexicala rationala, datorita adjonctiei unui sens suplimentar, ca negare a
adevaruluicorespondenta intre semn si obiect.
Modificarea relatiei cu referentul fiind clara, urmeaza sa examinam al doilea element pe care
il altereaza si prin care exista ca simbol contextul.
Daca pentru metafora macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic,
simbolul este simbol numai in contextul care-l sustine si-l reliefeaza. In metafora lui R.
Barthes, este ca paianjenul care, iradiind, se topeste el insusi in secretia constructiva a panzei.
El indeplineste o functie predominant poetica, textuala, de structurare si de potentare a
semnificatiei, in procesul poietic de translare de la semn la simbol. Prin simbolizarea
contextului si prin metaforizarea simbolului, sensul ramane doar sugerat, deschizand o larga
perspectiva semantica. Metalogismul apare ca o figura de ansamblu, necesitand intelegerea
organica a poemului ca text autoexplicator, cu relationare multipla. Semnul sau verbal devine
opac, ambiguu, de o infinita disponibilitate semantica.
Odata impus, un simbol atrage citirea simbolica a altor cuvinte, schimbarea perspectivei de
decodare. In functie de text, ea poate fi progresiva sau regresiva, pastrand o entropie direct
proportionala cu polivalenta simbolului, deci cu calitatea sa.
Din perspectiva de la simbol la text, cuvintele din jur intra in campul semantic al
simbolizatului, sirul devine permeabil si, prin iradiere, simbolul se regaseste in indicii de
recurenta ai contextului simbolizat. Din perspectiva de la mesaj la simbol, nu toate unitatile
textuale il reliefeaza in mod egal. Devierile de la ordinea semantica si gramaticala normala
sugereaza al doilea sens, ceea ce duce la asimilarea simbolica a termenului reliefat.
Incompatibilitatea dintre context si sensul aparent al figurii ar putea fi considerata ca
un indiciu al prezentei simbolului, alaturi derecurenta si de ocurenta in pozitiicheie.
Simbolul este o functie de context, impreuna cu care formeaza un sistem cu autodeterminare.
Aceasta relationare subtila asigura viata istorica a formei poetice, ca mesaj centrat asupra lui
insusi. Daca simbolul ca atare este o categorie semiotica, valorificarea lui conduce la functia
poetica / stilistica a limbajului, ceea ce pledeaza pentru includerea sa in dictionarele de
retorica generala care, deosebind structural metasememele de metalogisme, l-ar fixa structural
in a doua categorie, conform celor expuse mai sus.

Alegoria. In sens literar, termenul alegorie (lat. allegoria vorbire figurata) a fost
folosit prima oara de Anaxagoras (secolul al V-lea i.e.n.), atunci cand a interpretat
poemele homerice. Aristotel n-o aminteste, in schimb autorii latini o repertoriaza si o
definesc. Pentru Cicero (De oratore), alegoria este un ansamblu de metafore succesive. Mai
putin tehnic, Quintilian (Institutia oratoriei, I, IX) o defineste ca figura ce consta in a spune un
lucru si a intelege un altul. Ulterior, alegoria a fost evaluata negativ, dovada ca raportul
imagineidee a fost rezolvat in favoarea simbolului de catre esteticienii idealisti si apoi de
poetii insisi.
Alegoria formeaza, impreuna cu simbolul, o unitate dialectica in care termenii se reliefeaza
reciproc; de aceea T. Vianu descrie contrastiv cele doua metalogisme: Alegoria este semnul
si semnificatia laolalta. Simbolul este numai semnul [4]. Herder a identificat in alegorie
mijlocul propriu de expresie al poeziei crestine; in civilizatia mai aproape de natura a grecilor,
generalul putea fi inca mentinut in granitele particularului, deci ale simbolului.
In simbolism, conceptia intelectuala asupra simbolului persista, dar opozitia cu alegoria este
viu resimtita. A. Mockel sistematizeaza estetica idealista germana: Alegoria, ca si simbolul,
exprima abstractul prin concret. Simbolul si alegoria sunt deopotriva intemeiate pe analogie si
ambele contin o imagine dezvoltata. As vrea insa sa numesc alegorica acea opera a spiritului
uman in care analogia este artificiala si extrinseca, in timp ce simbolica este aceea in care
analogia apare naturala si intrinseca [5].
Daca disocierea de simbol este clara, trebuie spus ca alegoria, ca orice metalogism,
interfereaza cu metasememele, in particular cu metafora (a si fost definita, scolareste, ca o
suita de metafore inlantuite, fiind invocata Miorita, ca alegorie a mortiinunta si cu
sinecdoca particularizanta.
Cand Fr. Mauriac scria corabia beata a intalnit marea si singuratica corabie cu panze, se
gandea la faptul ca A. Malraux a aderat la politica guvernului de Gaulle. Aluzia la metafora
lui Rimbaud, corabia beata trimite mai degraba la o fiinta umana decat la o nava, iar
epitetele beat, solitar, mare ne indeamna dincolo de sensul literal, spre izotopia
secunda.
Contextul indica insuficienta sensului literal si obligativitatea de a-l transcende spre sensul
alegoric. Luceafarul este, la un prim nivel, o poveste; Eminescu isi ia insa precautii
metalingvistice si precizeaza: iar intelesul alegoric ce i-am dat. Alegorii sunt si Noaptea
de decemvrie a lui Macedonski si Mistretul cu colti de argint de St. A. Doinas. I. Creanga a
continuat alegoric metafora capra cu trei iezi(= o taranca vaduva), iar in Harap Alb a
concretizat abstracte: Setila, Flamanzila, Ochila, PasariLatiLungila, Gerila [6].
Fabulele si parabolele sunt alegorii (abstractul prin concret) construite pe analogii partial
codificate; moravurile animalelor / oamenilor pentru fabule, viata pastorala pentru parabole,
constituie referentul real, disimulat in poveste.
Parabola / fabula. Parabola (gr. parabole vorbire alegorica) consta in citarea unui
exemplu sau a unei pilde imaginare prin care se justifica, gratie analogiei, o teza, un mesaj. Ca
figura de compozitie, este ilustrata de literatura biblica, in scurte naratiuni moralizatoare.
Pornind de la parabola biblica a semanatorului, Al.
poeziaSemanatorul, comparandu-l pe scriitor cu eroul din parabola.

Vlahuta

scris

In fabula (lat. fabula vorbire, poveste), ca si in parabola, sensul literal este inselator; sensul
secund este dat, de cele mai multe ori, in structura de suprafata, in secventa numita morala.
Morala este plasata in pozitii-cheie: la inceputul ori la sfarsitul textului si instituie raportul
analogic. Partea narativa, mai extinsa, este codificata: o poveste cu animale personificate.
Printr-o suprimareadjonctie negativa se obtin: ironia, paradoxul, antiteza, litota.
Ironia. Ironia (gr. eironeia ironie) este un metalogism prin care se enunta o
apreciere pozitiva, chiar o lauda simulata, pentru a intelege o apreciere negativa, o persiflare:
O, te-admir, progenitura de origine romana (Eminescu); Invata dantul, vistul si multe dealde alea, / Iar de vrei sa faci versuri, ia pildade la Pralea (Gr. Alexandrescu).
Simulare contrarium inseamna a te exprima evaziv. Ironia se inrudeste cu figurile atenuarii,
eufemismul si litota, numai ca sensul presupus este negativ. Dumarsais observa ca ironia
realizeaza o satira cu aceleasi cuvinte cu care un discurs obisnuit face un elogiu.
Finalul sintetic al Scrisorii pierdute aduce, prin lauda lui Dandanache, ironia
sarcastica: Unde esti, Catavencule, sa te vezi razbunat! Unde esti, sa-ti cer iertare ca ti-am
preferit pe onestul domn Agamita, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul
Dandanache.
Ironia socratica atunci cand cineva simuleaza ignoranta, pentru a se referi la ignoranta
celorlalti (asa cum spunea Socrate: Eu stiu canu stiu nimic). Ironia socratica este o ironie
care pune intrebari [7]. Ca sofist care ia in deradere sofistica, Socrate pune intrebari prin
care produce o dezagregare a monismului lui Parmenide si a cosmogoniilor ionice.
Ironia romantica este reactia luciditatii in raport cu iluzia absolutului (cf.
finalul Luceafarului). Nu este euristica, ci nihilista: eul ironic dizolva lumea obiectiva in
infinitatea subiectului (cf. exercitiile de subiectivizare a spatiului si a timpului in Sarmanul
Dionis de M. Eminescu).
Alte forme ale ironiei:
-tacerea ironica, o forma de litota ironica, de laconism extrem, avand ca antiteza emfaza,
adica putinul camuflat in multe cuvinte;
-reticenta, colaborare intre tacere si vorbire, este discursul in agonie, vorbirea refulata,
trecerea de la explicit la tacit. Punctele de suspensie, cuvintele et caetera frang gatul
elocventei;
-aluzia se cladeste pe conditionarea reciproca dintre explicit si implicit. Producerea si
decodarea ei sunt direct proportionale cu gradul de cultura: cu cat mai mare, cu atat aluzia va
fi mai subtila.
V. Janklvich disemineaza, de-a lungul cartii sale, formule de definitie precum: ironia
este laconicaironia este discontinua. Concisainainte de toate, ironia este o brahilogieca si
Erosul, este o creatura dinamica [8].
Antifraza si paradoxul. Antifraza (gr. antiphrasis ironie) consta in folosirea unui cuvant
sau a unui enunt in sens contrar adevaratei sale semnificatii.

Este numele generic a trei figuri construite pe procedeul contrasensului. Astfel, antifraza se
distinge greu de eufemism; afirmatia Frumoasa mentalitate! stigmatizeaza o atitudine
deplorabila. Eufemismele toponomastice au fost generate de mentalitatea prelogica:Pontul
Euxin din teama marinarilor pentru aceasta mare. In sfarsit, antifraza litotica: urato! =
frumoaso! si antifraza ironica: leule! = lasule! slabanogule!
Paradoxul (gr. paradoxon contrar asteptarii), figura prin care se enunta o idee aparent
contrara adevarului sau opiniei comune: La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe
cand totul era lipsa de viata si vointa / Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns (M.
Eminescu).
Un celebru tablou al pictorului Magritte se intituleaza Aceasta nu este o pipa, desi tabloul
reprezinta o pipa. Paradoxul titlului impune considerarea diferentei dintre limbaj si referent:
aceasta nu este o pipa, pentru ca este reprezentarea unei pipe.
Paradoxul violenteaza realitatea, pentru a o omogeniza, ca in aceasta ghicitoare absurda: Ce-i
mai nalt cat casa, / Verde ca matasa / Siamar ca fierea / Si dulce ca mierea (Nucul). Alaturi
de oximoron, paradoxul este un stilem arghezian: Esti ca un gand si esti si nici nu esti / intre
putinta si-ntre amintire sau Banuiesc ca se pricepe: / Nu incepe unde-ncepe.
Cu efecte umoristice, paradoxul este folosit de Creanga: Sarac ca acum, ca anul trecut si
ca decat sunt pe lume, n-am fost niciodata; la Caragiale, umorul conoteaza ironia: Voicu
e destept, dar il strica prostia; Iubesc tradarea (cu intentie), dar urasc pe tradatori.
Retorica generala include intre metalogismele care neaga categoric faptul ca lucrurile sunt
ceea ce sunt (figuri ca: preteritiunea,asteismul, epanortoza), o metabola care nu figureaza
in vechile tratate, anume denegatia. Printr-un joc al subconstientului, subiectul marturiseste
ceea ce este, prin confesarea a ceea ce nu este: Omul pe care l-am omorat in vis cu
siguranta ca nu era tatal meu. Figura este prezenta in proza moderna (R. Musil) si in cea
postmoderna, ca ocol baroc si ca refuz al unui traumatism.
PERMUTAREA METALOGICA. Posibila la nivel de limbaj si frecventa in
cinematografie, permutarea metalogica este specifica limbajului suprarealist: se inverseaza
raporturile de cauzalitate, de succesiune naturala, de situare ontologica (cf. exemplul din H.
Michaux, in care eroul pune un mar pe masa, se strecoara in el si-i simte linistea). Banalizate
prin frecventa, aceste permutari sunt receptate ca artificii de limbaj si ca manierisme.

METAPLASME
Cuvantul metaplasm este folosit in retorica generala cu denotatia operatia care altereaza
continuitatea fonica sau grafica, adica forma expresiei [1]. Metaplasmele se pot realiza in
substanta fonica, dar si la nivel grafic; in masura in care poarta o semnificatie, semnele
tipografice se numesc grafeme, prin analogie cu fonemele, ale caror trasaturi distinctive sunt
femele.
Ca si celelalte metabole, metaplasmele se clasifica in functie de agentii operatori:

1. METAPLASME PRIN SUPRIMARE. Suprimarea fonemului sau a fonemelor se produce

la inceputul, la sfarsitul sau in interiorul cuvantului, in urmatoarele figuri considerate, in
fonologie, accidente fonetice:
-afereza (gr. aphairesis, lat. remotio indepartare) este suprimarea unui sunet sau a unei
silabe la inceputul cuvantului: a stampara pentru a astampara;Culae pentru Nicolae;
-apocopa (gr. apokope, lat. apocopa scoatere afara) este scurtarea unui cuvant prin
inlaturarea unui sunet sau a unei silabe: cinema[tograf],mate[matica], tele[vizor], Si
doamnele grabit au prins / Sa se grabeasca dinadins / Ca niciodat (Cosbuc);
-sincopa (gr. synkope, lat. syncopa taiere, scoatere) contragerea unui cuvant prin
eliminarea
unei
vocale
sau
a
unei
silabe
din
interiorul
sau: domle,cellalt, tattau, uitte, parca (ultimele doua gramaticalizate: uite, parca).

2. METAPLASME PRIN ADJONCTIE. Adjonctia se produce la inceputul, in interiorul sau

la sfarsitul cuvantului:
-proteza (gr. prosthesis punere in fata) consta in adaugarea unei vocale la inceputul unui
cuvant,
dintr-o
necesitate
eufonica
sau
semantica: aista (lat.
iste), alauta (lauta), alamaie (lamaie), a amirosi (a mirosi);
-prefixatia cand elementul adaugat este un morfem: Incantec sau descantec (I. H.
Radulescu);
-paragoga (gr. paragoge prelungire) sau epiteza este adaugarea unui sunet parazitar (S.
Puscariu) la sfarsitul unui cuvant, mai ales in vers: De la Salcuta mi-era-re / Bordeiu lu
Stanislav / Dara-n el cine-mi era-re? (Folclor);
-sufixatia reprezinta o alta forma a afixatiei / adjonctiei;
-epenteza (gr. epenthesis adaos inlauntru) sau infixatia consta in adaugarea unui sunet
neetimologic in mijlocul cuvantului, pentru reliefarea structurii sale silabice: fitecine,
codobaltura.
Cuvantul-valiza rezulta din fuzionarea a doua cuvinte care au anumite caracteristici
formale comune: volution + volupt = voluption;accolade + alcool = alcoolade (la R.
Queneau).
Pentru adjonctia repetitiva, pe langa reduplicare (in limbajul copiilor), este citata
rima, ca recurenta regulata a unitatilor fonice echivalente. Adjonctia repetitiva este mai
evidenta
in rima-ecou:
Acel
ce-amorul desminte / Minte! / La noi, cu
farmeci divine /Vine! (Al. Macedonski) si in rima interna (sau homeoteleuton):
Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna (Folclor).
Contiguitatea elementelor fonice produce alte doua figuri de repetitie:

-asonanta (fr. assonance) repetitia vocalei accentuate in doua sau mai multe cuvinte: Ale
turnurilor umbre peste unde stauculcate(Gr. Alexandrescu); Catalin/ Viclean copil de
casa / Ce imple cupele cu vin (M. Eminescu); unele sintagme ale gramaticii expresive
precum: sapa si lopata, ca voda prin loboda, inalt si cascat, multe si marunte;
-aliteratia (fr. allitration repetarea aceleiasi litere) repetitie consonantica, cu efect
eufonic, onomatopeic sau simbolic: Prin vanturivantul viu vuia(G. Cosbuc); Vajaind
ca vijelia si ca plesnetul de ploaie(M. Eminescu); in limba comuna, in constructii precum: in
lung si-n lat, praf si pulbere, mic si mare, multe si marunte etc.

3. METAPLASME
PRIN
SUPRIMARE-ADJONCTIE. Problema sinonimelor,
metasememe la nivelul continutului, este actualizabila si aici, deoarece doi sau mai multi
semnificanti coincid partial in privinta descrierii lor semice. Cazuri particulare ale sinonimiei
stilistice sunt arhaismul si neologismul, deoarece pentru acelasi semnificat are loc o
substitutie a semnificantilor.
In cazul calamburului (fr. calembour gluma), semnificantii fiind identici, dezacordul
semnificatilor naste metabola si efectul umoristic. Calamburul perfect ar fi o omonimie totala.

4. METAPLASME PRIN PERMUTARE.

O
distorsiune
simpla
a
structurii
morfologice
a
cuvantului
este metateza (gr. metathesis schimbare de loc):lacra racla, plocon poclon; in limbajul
copiilor: ciumala ciulama,camara macara. Forma multor cuvinte romanesti se explica,
istoric, prin mtateza: plop < lat. populus, padure < lat. paludem, castravete < sl. krastavita.
Anagrama (fr. anagramme inversarea literelor) procedeu de a forma cuvinte noi prin
inversarea literelor altui cuvant: car din rac, peste din stepe. In sens ludic, se anagrameaza
numele proprii pentru a obtine pseudonime: Mitru Perea din Petru Maior.
Palindromul consta in permutarea unitatilor elementare, asa incat suita fonica sa-si pastreze
semnificatia coerenta. Interfereaza cu metagrafele, ca in patratul magic:
SATOR
AREPO
TENET
OPERA
ROTAS
MEASEMEME

1. Stilistica retorica si analiza semica. Metasememele sau tropii rezultand dinschimbari de

sens se situeaza pe primul loc in ierarhia retorica, intrucat rolul lor in configurarea
imaginarului si a limbajului poetic este esential. Pentru G. Bachelard, trop este sinonim
cu imagine; vom demonstra intr-un alt capitol cum, prin multiplicarea referintei, metafora
simbolica genereaza un imaginar anume sau, in termenii teoriei textului, o lume posibila.
Stilistica lingvistica a subliniat rolul catachrezei in desemnarea unor obiecte inca nenumite in
limba comuna; gramaticalizate, aceste metafore inghetate nu mai sunt percepute ca
atare: urechile acului, poalele muntelui, piciorul meseietc. Tropul poetic, in schimb, este o
abatere vizibila, conditionata de distanta dintre doua lexeme percepute intr-un context
lingvistic; in procesul retoric, semnificatul prim cedeaza in fata noului semnificat.
Metasememul a fost definit ca acea figura care inlocuieste un semem prin altul adica,
precizeaza autorii, continutul unui cuvant prin continutul altuia. Definitia ar putea fi
exemplificata cu imaginea dadaista / suprarealista a pamantului albastru ca o portocala, in
care sememul portocaliu substituie sememul albastru printr-o operatie de tip metaforic.
De fapt, substitutia nu este perfecta, deoarece lizibilitatea secventei este asigurata de
permanenta semului culoare, prezent in ambele sememe.
Din moment ce o parte din sensul initial (= clasemele) se pastreaza chiar si in cele mai
originale metafore, mai corect ar fi sa spunem ca metasememele sunt figuri semantice care, in
relatia sem-semem, opereaza intersectii, transferuri, substitutii sau aditii semice. Definite in
termeni de analiza semica, este evident ca metasememele necesita cunostinte de semantica
structurala.
Ideea ca expresivitatea este un efect de semnificatie a ridicat semantica pe o pozitie
explicativa forte, permitand regandirea figurilor si a structurilor stilistice ale textului. La
nivel de discurs, conceptul izotopie recurenta semica da seama de coerenta intregului si
valideaza suprematia structuratorului semantic, in genere izomorf cu cel fonic, grafic,
sintactic. La nivel de cuvant, analiza semica / componentiala a relevat structura interna,
functionarea tropilor si a rasturnat ierarhii bimilenare.
Structura binara a semnificatiei 31 a impus redefinirea tropilor in termeni de sintaxa, context
si interactiuni reciproce. Modelul binar constituie, pentru poezia moderna, structura textuala
fundamentala.
SEMANTICA STRUCTURALA a fost fundamentata in Franta de catre A.J. GREIMAS
(care s-a axat pe studiul lexemului in contextele sale) si de catre B.POTTIER 32 (care a
analizat campuri lexicale rudenia, de exemplu). Celebra analiza a lui cap si a claselor sale
contextuale (Greimas), majoritatea metasememe configurand campuri stilistice, releva
inevitabila interferenta a lingvisticii cu retorica si cu stilistica.
Se porneste de la premisa ca fiecarei unitati de expresie (lexem) ii corespunde, in planul
continutului, cel putin o unitate, numita semem.Sememul este constituit dintr-un ansamblu
organizat de trasaturi de continut numite seme = trasaturi semice distincte sau unitati
minimale de sens. Ansamblul semelor comune mai multor sememe formeaza
un arhisemem, notiune care organizeaza campurile semantice. Cum lexemul are o structura
polisemica, semele nucleare sunt cele denotative (claseme si semanteme, la Pottier), iar
celecontextuale sunt conotative.

Daca se pune problema sa distingem intre semantica si retorica, vom constata ca atat St.
Ullmann, cat si R. Jakobson, au utilizat in semantica lingvistica a schimbarilor de sens
conceptia retorica dupa care limbajul se reduce la metafora si metonimie, adica la schimbarile
bazate pe similaritate si pe contiguitate.
Analiza semica a seriei metonimice (metonimie, sinecdoca, hipalaga, enalaga) releva
caracterul motivat al substitutiilor, adica existenta unor seme comune in structura semantica a
celor doi termeni. In versul lui D. Bolintineanu: S-abate sub taiosul fier, substitutia
lui sabieprin fier este posibila, deoarece semele lor coincid aproape integral:
A: / sabie / : (+substanta) (+ corp terestru) (+ corp natural)
(+ solid) (+metal) (+ arma alba);
B: / fier / :

(+substanta) (+corp terestru) (- organic)

(+solid) (+metal)

In baza acestei analize semice, M. Mancas defineste metonimia ca un proces de substitutie

logica a unui nume prin altul, proces motivat de existenta anumitor trasaturi comune in
structura de dictionar a termenilor antrenati 3 Metonimia functioneaza identic in limba
comuna si in limbajul poetic si nu presupune nici o modificare de sens la substituirea unui
termen cu altul, intrun context identic.
Pentru seria metaforica (metafora, metafora simbolica, personificare, comparatie metaforica,
epitet rar), similaritatea celor doi termeni nu este necesara; dimpotriva, metafora baroca, cea
manierista si cea moderna pun in relatie termeni disjuncti, care intersecteaza semic doar in
contextul poetic individual. Deosebit de metonimie, metafora nu este o figura libera de
realizarea contextuala, sintagmatica. Versul eminescian Cand noaptea-i o regina lunateca si
bruna prezinta urmatoarele seme:
A: / noaptea / : (-substanta) (- senzorial) (+aspect al realitatii fizice) (luminozitate) (+ soarele sub orizont);
B: / regina / : (+ substanta) (+ corp terestru) (+ corp natural) (+organic)
(+uman) (+persoana care guverneaza);
C: / bruna / :

(-substanta) (+senzorial) (+vizual) (+ culoare) (-luminozitate).

Prin dubla amalgamare: A+C si B+C, deci prin medierea contextului, incompatibilitatea
semantica a termenilor A, B este ridicata. Se observa, sub aspect terminologic, ca M. Mancas
numeste context ceea ce Grupul desemneaza prin intersectie semica. In opinia autoarei,
diferenta dintre metafora si metonimie se reduce la prezenta sau absenta anumitor marci
semantice identice in sensul celor doi termeni care compun figura.
2. Ierarhizarea metasememelor. Formula clasica a sistemului tropic se reducea la metafora,
metonimie si sinecdoca. Asemanarea, corespunzatoare metaforei, era descrisa in opozitie cu
relatia inclusiva, corespunzatoare sinecdocei si cu relatia exclusiva, corespunzand metonimiei.

Perspectiva
diacronica
evidentiaza centralitatea
metaforei;
metonimia
ocupa locul secund si-si subordoneaza sinecdoca. De la Aristotel incoace, intr-o
bibliografie de peste 3000 de titluri 34, metafora a continuat sa fie cea mai luminoasa, mai
necesara si mai frecventa dintre tropi 35. Umberto Eco arata ca, printr-o curioasa sinecdoca,
termenul metafora a indicat orice figura retorica, in genere: a vorbi despre
metafora inseamna a vorbi despre activitatea retorica in toata complexitatea sa. A trata despre
metafora inseamna a vorbi si despre metonimie, sinecdoca, simbol, arhetip, mit, rit, magie,
paradigma, imagine, model adica despre: limbaj, semn, semnificat, sens.
Discursul asupra metaforei, tautologic in raport cu cele cateva concepte fundamentale
enuntate de Aristotel, se misca in jurul a doua optiuni: analogia si anomalia. Asadar:
a/- limbajul este, prin natura si originea sa metaforic, cu alte cuvinte mecanismul metaforei
fondeaza activitatea lingvistica. Regulile ulterioare apar pentru a disciplina, a reduce si a
saraci bogatia metaforica ce defineste omul ca animal simbolic;
b/- fata de mecanismul conventional reglat de reguli care este limba, metafora
constituie abaterea, zgomotul si, in acelasi timp, motorul reinnoirii.
Studiata ca fapt de limbaj, metafora este un mecanism semiotic care apare in toate sistemele
de semne: metaforele verbale trimit, in cadru semiotic mai larg, la metaforele vizuale,
olfactive, gestuale, muzicale, onirice etc.36.
Un model interactional al metaforei a elaborat P. Ricoeur, autorul Metaforei vii; tropul de
similaritate nu este o simpla substitutie de cuvinte, ci efectul unei tensiuni sintagmatice
actionand extensiv, la nivel de text.
Ideea ca metafora este o figura fondatoare a fost partial revizuita in teoria lui R. Jakobson,
poeticianul care a redus schema tripartita la doi tropi: metafora si metonimia, figuri nucleare
care opun asemanarea contiguitatii37.
Proiectarea echivalentelor de pe axa paradigmatica, a
selectiei,
pe axa
sintagmatica,
a
combinarii,
intemeiaza functia
poetica a
limbajului,
limbaj redundant, orientat
spre semnificant, vizand
mesajul in sine si pentru sine 38. Jakobson a remarcat
afinitatile dintre metonimie, ca trop si ca principiu de
organizare textuala si descrierea realista/ discursul
poetic realist. Teoreticianul postmodernismului, I.
Hassan, a precizat, in grila de seme a acestui stil,
emfatizarea
metonimiei,
a
fragmentarismului,
concomitent cu discreditarea ironica a metaforei si a
functiei poetice a limbajului.
Un punct de vedere integrator, pe linie jakobsoniana, marcheaza Michel Le Guern atunci cand
sustine ca sinecdoca nu este o categorie retorica operanta si, in consecinta, o inglobeaza in
metonimie.
2.1. Sinecdoca trop matriceal. Limita reducerilor tropice si, totodata, cea mai
spectaculoasa rasturnare a ierarhiei retorice a fost adusa de Grupul : sinecdoca,

studiata comparativ cu mecanismul semantic al metaforei si al metonimiei, a fost ridicata la

rangul de trop matrice sau trop minimal.
Descrierea mecanismului sinecdotic (pe care il limiteaza la sinecdoca particularizanta) fusese
o introducere la explicarea metaforei. Laconica, definitia Grupului din Lige detroneaza
regalitatea metaforei: Metafora este produsul a doua sinecdoce 40. Din fondatoare,
metafora devine fondata prin sinecdoca. Asadar nu substituire de sens, ci modificarea
continutului semantic al termenilor prin doua operatii: suprimare si adjonctie de seme.
Structural, metafora este o sintagma formata din doi termeni non-identici ca semnificat, dar
care intersecteaza intr-un virtual punct comun, numit intersectie semica (Is). Metafora
extinde, pana la reunirea celor doi termeni, semele acestui termen intermediar, absent din
discurs. De exemplu, pentru metafora noaptea ochilor, Eminescu selecteaza doua lexeme
distincte in plan paradigmatic si le proiecteaza ca echivalente pe axa combinarii, in metafora
citata. Echivalarea termenilor este mediata de semele lor comune: un sem cromatic (negru) si
cateva seme ale determinarii: mister, profunzime insondabila, romantism.

noapte ochi
Negru
mister imanent
profunzime
romantism

noaptea

ochilor

Astfel descompus, mecanismul metaforic are la baza doua sinecdoce: in prima, Is este o
sinecdoca particularizanta a termenilor noaptesi ochi, carora li se suprima semele specifice; in
a doua, metafora noaptea ochilor este o sinecdoca generalizanta a lui Is, in care termenii isi
pierd individualitatea, prin aditionarea si prin generalizarea semelor din zona lor comuna.
2.2. Metafora corectata. Trecerea metaforei prin intersectia semica poate fi simtita ca o
ingustare rigida. Pascal simte nevoia sa-si corecteze metafora printr-o sinecdoca: Omul nu
este decat o trestie, cea mai slaba din natura, dar o trestie ganditoare. Metafora este introdusa
printr-o negatie si un adverb restrictiv, in timp ce dar adversativ introduce o sinecdoca generalizanta; fragilitate semul intersectarii termenilor om, trestie este dat in structura de
suprafata prin lexemul slaba:

gandire
Om

fragilitate

Trestie

Exemplul din Pascal este un caz intermediar intre demersul literar si cel stiintific (utilizarea
verbului a fi intr-o structura de definitie care uneste doi termeni non-identici). Definitia lui P.
Guiraud: Retorica este stilistica anticilor contine o metafora ( retorica = stilistica) corectata
prin diferenta specifica (antic vs. modern):

antici
Retorica

Limbaj
figurat

Stilistica

In sfarsit, selectam din exemplele analizate in Retorica generala41 versul lui H. Juin: In
varful
chiparosului,
aceasta
lance
imobila;
intersectia
metaforica
a
termenilor chiparos si lance se realizeaza la nivel de semnificat: forma lanceolata a
chiparosului evoca forma axiala ascutita a lancei. Metafora este corectata prin
semul imobilitate, prezent in ambele lexeme:

imobil

lance
chiparos

forma lanceolata

Simbol oximoronic, deci polarizat, chiparosul este, in tot bazinul mediteranean, un arbore
funerar, dar si pom al vietii, prin notiunile de inviere, puritate si spiritualitate prezente in
simbolismul general al coniferelor; ambele semnificatii sunt subsumabile imobilitatii, ca sem
al eternitatii. Dimpotriva, lancea este simbolul falic al focului, al soarelui si al puterii 42.
Esential afirmativa, lancea imobila este o identitate oximoronica, contradictorie.
In toate exemplele de mai sus corectarea se face prin hipalaga, fapt nesesizat de autori.
Transferul semantic implica relatii de vecinatate: epitetul care convine primului termen este
atribuit celui de-al doilea, ca epitet metaforic ori metonimic, formand uneori o sintagma
oximoronica.
Contestarea teoriei jakobsoniene privind existenta a doua serii ale limbajului (seria
metaforica si cea metonimica) s-a facut, in ultimele decenii, in numele ideii de unitate a
limbajului poetic, unitate ce decurge din absenta unei diferente de natura semantica dintre
formele de realizare a figurilor 4 Chiar daca acceptam omogenitatea de structura semantica a
tropilor fundamentali, analiza de text ne obliga sa nu eludam traditia retorica si teza lui
Jakobson privitoare la diferenta specifica si originara dintre metafora si metonimie, adica
dintreanalogie si substitutie.
TIPOLOGIA METAFOREI. Metafora (gr. metaphora transport, transfer) este o miscare
semantica derivata din analogia dintre obiecte. Se disting urmatoarele tipuri de metafore:
1. METAFORA IN PRAESENTIA (COALESCENTA), realizata prin suprimare partiala de
seme, ca si comparatia metaforica, sinecdoca si antonomaza generalizata. Coalescenta celor
doi termeni infirma ideea lui P. Fontanier, dupa care tropii se refera numai la un singur
cuvant. Nu intamplator metafora a fost definita ca o comparatie prescurtata sau concisa, din
care lipseste comparativul ca; caracterul intrucatva ecuational face posibila dezvoltarea
acestor metafore (dar nu a tuturor) in comparatii: de exemplu, noaptea ochilor, in ochi
negri si nepatrunsi ca noaptea; regina noptii in luna ca o regina a noptii.
2. METAFORA IN ABSENTIA (cu un termen) constituie, dupa opinia anticilor, adevarata
metafora; ea presupune o larga intersectie semica si obligativitatea contextului. In exemplul
Grupului :
Privighetoare a
zidului, scanteie zidita
/ Ciocul acesta,
acest
dulce declic,prizonier al varului, numai contextul (si, eventual, epitetele) ne indruma spre
termenul metaforizat comutatorul electric.
In Scrisoarea III, Eminescu evoca termenii metaforizati (cavaleri cruciati, crestinatate, razboi)
prin similitudine cu termenii metaforizanti floarea, umbra crucii, uraganul.
Metafora in absentia rezulta dintr-o suprimare-adjonctie de seme / sememe, cand unul din
termeni lipseste; in contextul epopeilor homerice, termenul propriu Ahile este eliminat,
semele sale fiind adaugate termenului metaforizant: leul s-azvarle.
Din perspectiva referintei, a functiei lor cognitive, metaforele au fost clasificate de L. Blaga
in:

1. METAFORE PLASTICIZANTE, de tipul cicoarea ochilor. Sunt metafore de suprafata,

care exemplifica abstractul albastrul, in cazul acesta;
2. METAFORE REVELATORII, de tipul: Soarele, lacrima Domnului / Cade in marile
somnului (Asfintit marin) si Cenusa ingerilor arsi in ceruri / Ne cade fulguind pe umeri si pe
case (Ninsoare). Ele au functia euristica de a revela obiectul tabuizat. Pentru filozoful Blaga,
metafora transcende poetica si stilistica; ea este o dimensiune ontologica a destinului uman si
de aceea solicita eforturile antropologiei si ale metafizicii .
In amplul studiu dedicat metaforei, T. Vianu distinge, in paralel cu L. Blaga, dar intr-un
metalimbaj specific, METAFORA SIMBOLICA sau POETICA, echivalentul metaforei
revelatorii.
METAFORA GHICITOARE, splendida dar sterila, este un joc intelectual provocat de
tabuizarea obiectului. Metafora circumscrie obiectul, dar, in loc sa-l reveleze, tinde mai
curand a-l intuneca , asa ca in exemplele: Sunt doua paduri intinse / Doua ape aprinse
(Sprancenele si ochii) sau Am doua gheme negre / Cat le-arunc,/ Atat se duc (Ochii).
Orice ghicitoare vorbeste indirect despre ingeniozitatea conexiunilor semantice operate in
jurul obiectului. Regula jocului impune dubla relatie ludica:
a) cu semnul al carui referent este metaforizat;
b) cu receptorul, solicitat sa completeze mecanismul eliptic al metaforizarii ingenioase. La
nivel pragmatic, ghicitoarea ilustreaza prin excelenta conotatia ludica a functiei poeticfatice.
Poezia moderna confera metaforei-ghicitoare o extensie textuala, valorificand-o fie in
literatura pentru copii, fie in cea dadaista sau suprarealista. Structura textuala ghicitoare
consta intr-o metafora sau un sir de grefe metaforice care sugereaza termenul metaforizat,
absent din discurs, dar supus identificarii. Convergent la nivelul referintei si modalizat
interogativ, textul-ghicitoare consista intr-una sau mai multe metafore care tind spre
sugerarea, dar si spre opacizarea simultana a obiectului.
In literatura sa pentru copii, T. Arghezi aplica structurii un tratament ironic: mecanismele
metaforei sunt etalate fara retinere. Prin topicalizarea functiei fatice, Arghezi decodifica
ghicitoarea:
a) in titlu, ca in Urechelnita: Unde fugi, nebuna oarba, / Cu picioarele de barba? sau
in Vrabiile: M-a strigat la gard un om / Ca-mi fug perele din pom./ Dar avui si eu noroc, /
Erau cu coada si cioc. Titlul accelereaza, anuland informatia textuala si jocul decodificarii,
focalizand, in schimb, functia poetica a contextului metaforic.
b) in interiorul structurii sau in final, ca in Ghicitoare: N-ai ghicit ca e ariciul?si in Hora in
gradina: N-ai vazut ca e dovleac?, unde accentul cade pe cascada de metafore textuale, nu
pe rigorile speciei.
Mimarea tehnicii ghicitorii, aluziva in Plugule, este vizibila in Hore, in special in Hora de
ucenici. Textul este o defilare sprintara de intrebari si raspunsuri incorporate in maniera
suprarealista; raspunsurile sunt aleatorii, iar jocul de-a semnele are rezonanta tragica a

lumii intoarse: Ce ia cofa din izvoare? / Pacura si apa tare. // Cum sunt puse oasele? /
La om, pe de-a-ndoasele.
METAFORA TEXTUALIZATA este mai putin frecventa in poezia moderna, intrucat
intelectualismul acesteia prefera dezvoltarile simbolice.
Toamna de suflet, la T. Arghezi, este un titlu si un text metaforic ale carui mecanisme de
intersectie semica sunt rezumate in versul aforistic initial: In sirul vietii noastre intreg, se
face seara. Structura metaforica este explicita, seara reprezentand intersectia semica a
izotopiilor toamna si suflet (cifrele romane redau structuratorul grafic, respectiv repartitia
strofica):

Toamna

Suflet

I - III

II - IV

seara tarziu, imbatranire,

plecare, moarte
STRUCTURA LINGVISTICA A METAFOREI. Probabil ca cea mai frecventa metafora
este cea substantivala, situatie datorata bogatiei morfologice a numelui:
a) metafora-apozitie, de tip coalescent, isi poate atenua caracterul explicit prin simbolizare, ca
in poemul lui N. Stanescu, Leoaica tanara iubirea; o metafora ingenioasa, cu apozitie
dezvoltata a creat M. R. Paraschivescu: greierii, sonorii samburi ai beznei sau Eminescu:
Zburator cu negre plete, umbra fara de noroc;
b) metafora genitivala: Tarana e plina de zumzetul tainelor; Cand izgonit din cuibul
vesniciei (L. Blaga);
c) metafora in acuzativ: Pe coarde dulci de liniste / pe harfe de-ntuneric; Pe coastan vreji de nouri creste luna (L. Blaga);
d) metafora in vocativ: Si-ar inflori pe buza ta atata vraja / de n-ai fi framantata, / Sfanto, / de
voluptate-ascunsa a pacatului? (L. Blaga);
Metafora verbala interfereaza cu personificarea, ca in aceste versuri ale lui Blaga: Pe uliti,
subtire si-nalta / ploaia umbla pe cataligi; Sufletul satului falfaie pe langa noi, cu
superlativul stilistic: Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele
de luna sau cu comparatia: Din strasina curat-a vesniciei / cad clipele ca picurii de ploaie.
Metafora adjectivala este, de fapt, un epitet metaforic: Vazduh topit ca ceara-n arsita de
soare / curgea de-a lungul peste miristi ca un rau; dorul sugrumat / si franta bucurie de
viata?; si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa (L. Blaga).

CONDITIILE METAFOREI IN POETICILE CLASICE. Se stie ca -ismele secolului XX au

descatusat un imens potential metaforic al limbii; dupa O. Elitis, rostul poetului este acela de a
arunca poduri peste lucruri indepartate, a caror proximitate n-a fost gandita niciodata.
Poeticile clasice au impus metaforei reguli restrictive si obligatorii:
-sa fie justa, adica sa exprime relatii intemeiate pe natura lucrurilor;
-sa nu fie fondate pe asemanari prea indepartate; altfel, par cautate, nefiresti, chiar penibile;
-sa fie adaptate domeniului (poezie, proza, filozofie);
-sa fie mai sugestiva decat termenul pe care-l inlocuieste si sa fie necesara (Quintilian), sa
suplineasca un loc vacant in vocabular (cf. catachreza);
-sa fie folosita cu masura; risipa de metafore duce la afectare si la monotonia stilului.
Ca o replica la aceste constrangeri, manierismul si barocul au practicat metafora bizara care a
deschis drum conexiunilor libere ale modernismului.
Tesutul metaforic vorbeste (metaforic) despre unitatea lumii si despre aptitudinea poeziei de a
o reda. De aceea, se considera ca metafora are o valoare eminamente cognitiva (aditiva, nu
substitutiva) si nu intereseaza ca simplu ornament. Dincolo de problema daca este fondatoare
sau fondata, acest trop antreneaza un complex de concepte culturale precum: metonimia,
sinecdoca, simbolul, arhetipul, mitul, intertextul, contextul, pragmatica etc. U. Eco conchide
ca o semiotica a metaforei se intersecteaza cu o semiotica a culturii 45.
4. COMPARATIA. Potrivit unei definitii simple si operative, metafora coalescenta este o
comparatie din care s-a eliminat adverbul de comparatie ca. Mai putin expresiva decat
metafora, comparatia este, alaturi de epitetul ornant / stereotip, o figura specifica
clasicismului, inclusiv celui folcloric.
Comparatia canonica este introdusa prin ca si sinonimele lui: cum, precum, intocmai
cum, asemenea, aidoma, asemanator cu, ca si, la fel cu, tot astfel cum etc.
In Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere, Eminescu a inlocuit epitetul
stereotip dulce cu un epitet perifrastic de expresie comparativa; in Oda in metru
antic prefera comparatia mitologica: Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul,
inveninat in haina-i.
Comparatia sinecdotica, in care primul termen este sinecdoca generalizata a celui de-al doilea
sau al doilea termen (cel reliefat) este sinecdoca particularizanta a celui dintai. Cu caracterul
lor explicit, aceste comparatii stereotipe, cliseizate, reprezinta expresii cu valoare intensiva,
superlativa,
hiperbolica: alb / neaua; bland / miel; frumos / cadra / zeu; mut / peste; murdar / porc; nevi
novat / prunc; prost /ciubota; puternic / bou; urat / drac etc.
Comparatia metalogica se situeaza in afara retoricii, deoarece raportul dintre termeni este
adevarat: el e puternic ca tatal lui; ea e frumoasa ca sora ei. In momentul cand afirmatia

este ironica si nu pur constatativa, avem o antifraza un metalogism care pune in discutie
referentul.
Comparatia homerica (narativa, dezvoltata) este proprie retoricii clasice. Termenul comparat
este plasticizat prin atribuirea a doi sau mai multi comparanti care au extensia unor propozitii
/ fraze.
Comparatia metaforica. In exemplul propus de Grupul 47:
(1) obrajii ei sunt proaspeti ca trandafirii;
(2) obrajii ei sunt ca trandafirii;
(3) trandafirii din obrajii ei;
(4) pe chipul ei, doi trandafiri, (1) este o comparatie explicita, cu intersectia semica
proaspeti data in text, (2) o comparatie metaforica, (3) o metafora coalescenta, iar (4)
o metafora in absentia.
Comparatia textualizata este o figura de compozitie care sustine structura intregului text. La
steaua, probabil primul text poetic romanesc in care este poetizata o idee stiintifica, prezinta
si cazul, mai rar, in care comparatul are o extensie mai mare decat comparantul. Eminescu a
fost fascinat de distantele cosmice masurate in ani-lumina, distante care fac ca perceperea
obiectului sa fie asincrona cu existenta sa. In ultimul catren, poetul umanizeaza teoria,
subiectivand-o si invioreaza discursul prin compararea a doua metonimii: asa cum steaua
exista inca prin lumina trimisa spre noi candva, tot astfel amintirea tine vii iubirile stinse.
Semele sintaxei concesive sunt usor reperabile: desi caducitate, noapte, totusi persistenta,
lumina: Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte-adanca / Lumina stinsului amor / Ne
urmareste inca.
Gandirea metaforica a poetilor raporteaza timpul subiectiv la orologii naturale, cum ar fi
astrele, cresterea arborilor, acumularea straturilor de sedimente 48. Intr-o structura
asemanatoare cu La steaua, modernul Blaga inlocuieste orologiul astral eminescian cu unul
biologic cresterea arborilor. In ambele poeme, spatializarea timpului e insotita de
melancolie: Intr-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgariat / staruitor / in scoarta unui arbor
numele / cu slove mici, stangace si subtiri. / Azi am vazut din intamplare / cum slovele-au
crescut din cale-afara uriase. / Asa iti tai si tu ,copilo, numele / in inima-mi supusa / marunt,
marunt, ca un strengar./ Si dupa ani / si ani de zile-l vei gasi / cu slove-adanci si uriase
(Cresc amintirile).
La T. Arghezi, comparatia este rara, datorita optiunii pentru simbol si pentru metafora
simbolica. In Suis apare chiar in nucleul generator al textului: Tu esti asemeni celui care.,
unde verbul copulativ introduce relatia de echivalenta TU ca EL, unde EL este un comparant
oximoronic: Aceluia ce-atinge neatins noroiul / Si aripile stranse fiindu-i calatoare. Daca
spre finalul poeziei structurarea comparativa se atrofiaza, inceputul este adancit baroc, prin
comparanti ai comparantului.
Simplificata in Inscriptii, amplificarea prin comparatii va servi, in fabule, drept punte de
introducere a moralei; Usa care scartaiejuxtapune limpedelui paralelism sintactic o
structura comparativa: Ca si tine, gaunoasa, / Merg in frunte si nu-mi pasa. / Ca si tine, vreau

sa zic, / Fac mult zgomot cu nimic. Identica sub aspect semantic, dar lipsita de simetrie
sintactica este fabula din Inscriptie pe ghiozdan.
Structura comparativa cea mai interesanta este cea din Lin; in primele doua unitati grafice,
comparatilor (amintirea, paraul) li se adaugacomparantii (vinul, lacrimi). In strofa a treia,
comparantul din cea de-a doua devine comparat al comparantului din prima strofa:
Amintirea, ca paraul, / Pe sub puntea cenusie, / Duce aurul si graul. In continuare, a patra
unitate grafica reia cele doua izotopii si le modalizeaza ipotetic (parca) si negativ (nu-i).
De remarcat, in acest model baroc, alaturi de permutari si de ierarhia complexa a
comparatiilor, jocul omonimelor: Amintirea curge lin, / Curge lina, zi si nopti, / Ca din
teascuri si din lin, / Din ciorchinii mari si copti.
Cumulul de comparatii este un caz de incongruenta intre poietica si poetica: autorul crede casi lumineaza comparatul prin raportari multiple, in realitate obiectul iese intunecat din aceasta
competitie de ingeniozitate. Cioara lui G. Toparceanu constituie un exemplu de virtuozitate
improvizatorica pe o tema data: Cu alura interlopa / ca un muzicant in frac, / Cuvioasa ca un
popa / si smolita ca un drac.
5. METONIMIA si SINECDOCA. Cele mai reprezentative definitii ale celor doi tropi
configureaza un model contrastiv de tipul:
METONIMIA
SINECDOCA
-substitutia semnificantului pe baza -substitutia semnificantului pe baza
relatiilor de excluziune sau de coincluziune;
relatiilor de incluziune;
presupune:
-o modificare a referintei;
-o modificare semantica:
-mecanism de selectie a unui sem -mecanism de selectie a unui sem
lateral;