Sunteți pe pagina 1din 7

Referat la Stiintele Comportamentului

Etica in transplantul de organe

Anama
ria Savu
MD II,
grupa 7
Descoperirile stiintifice medicale din ultimii ani, precum si dezvoltarea
tehnologică din acest domeniu, au dus la realizări inimaginabile care, însă, pot
afecta profund modul de viată si gândire din societatea umană.

Epoca transplantarilor experimentale de organe a fost deschisa de catre


Carell, Ullman, Florescu(1902) care fac primele transplantari de rinichi la
caine, ulterior urmata si de transplantarea altor organe.

Epoca clinica incepe cu Muray si Merill in 1964, cand se face prima


transplantare de rinichi la om, continuand spectaculos prin transplantarea
cardiaca din Capetown in 1967. Este lesne de inteles ca aceste evenimente
medicale nu au trecut neobservate de opinia publica; dimpotriva acestea au
generat o serie de discutii si controverse pe plan mondial. Au aparut puncte
de vedere diferite, atat pe plan medical cat si pe plan moral, filozofic-religios
etc.

Transplantul de organe este o activitate medicală complexă prin care sunt


înlocuite, în scop terapeutic, organe, tesuturi sau celule, din organismul uman,
compromise din punct de vedere functional, cu structuri similare sănătoase.
Fiind o metodă exceptională de tratament, transplantul este justificat după ce
s-au
epuizat toate celelalte forme si modalităti de tratament.

Transplantul de organe, tesuturi sau celule presupune prelevarea acestora


de la un donator si implantarea lor la un primitor.

Prelevarea este recoltarea de organe, tesuturi sau celule umane sănătoase


morfologic si functional, în vederea realizării unui transplant. Prelevarea
organelor, tesuturilor si celulelor de origine umană se pot face atât de la
donatori vii sau da la donatori decedati.
Transplantul este implantarea organului, tesutului sau celulelor, în scop
terapeutic, în organismul unui om bolnav.

Organe prelevate de la indivizi in viata

Prelevarea de la donatorii vii se face de la persoane majore, cu capacitate


de discernământ, după obtinerea prealabilă a consimtământului in format
scris, liber si expres al acestora, după informarea lor de către medic,
asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate, asupra
eventualelor riscuri si
consecinte pe plan fizic, psihic, familial si profesional, rezultate din actul
prelevării, donatorul putând reveni asupra consimtământului dat până în
momentul prelevării.
Donarea se face in scop umanitar, are caracter altruist si nu constituie
obiectul unor acte si fapte juridice sau urmarea unei constrângeri de natură
fizică sau morală.

Este interzisă prelevarea de organe, tesuturi si celule de la minori, cu


exceptia prelevării de celule stem hematopoietice, cu consimtământul
minorului si cu acordul scris al ocrotitorului legal. Refuzul scris sau verbal al
minorului împiedică orice prelevare.

Din punct de vedere deontologic este absolut obligator ca indicatia de


transplant sa fie stabilita cu precizie stiintifica, adica sa reprezinte ultima
sansa de supravietuire a primitorului, dupa epuizarea tuturor celorlalte
mijloace terapeutice. Simplul interes stiintific nu va putea in niciun caz sa
justifice o astfel de interventie. Medicul este obligat sa cantareasca, sa
compare riscurile pentru donator cu sansele de success ale viitoarei grefe,
astfel ca sacrificial sa nu ramana fara rezultat.

Organe prelevate de la cadavru

Prelevarea de la donatorii decedati se face numai cu consimtământul scris


a cel putin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în
următoarea ordine: sot, părinte, copil, frate, soră sau persoana autorizată în
mod legal.

Prelevarea se poate face fără consimtământul membrilor familiei, dacă, în


timpul vietii, persoana decedată si-a exprimat optiunea în favoarea donării,
printr-un act notarial de consimtământ pentru prelevare. Prelevarea nu se
poate face sub nicio formă, dacă, în timpul vietii, persoana decedată si-a
exprimat deja optiunea împotriva donării, printr-un act de refuz al donării,
avizat de medicul de familie.

Sondajele recente de opinii efectuate in unele tari au aratat ca imensa


majoritate a oamenilor nu se opun prelevarilor de organe de la un cadavru.
Totusi aceasta prelevare este interzisa cand se poate compromite o autopsie
medico-legala, cand defunctul a decedat in urma unui accident de munca, sau
cand se stie in mod percis ca decedatul si familia s-ar fi opus prelevarii daca ar
fi fost consultati.

Transplantul de organe pare a fi o tehnica tot mai accesibila si utila in


rezolvarea unor maladii aparent incurabile sau in remedierea unor maladii
genetice. Lipsa donatorilor insa ramane una dintre cele mai importante
probleme. Compatibilitatea si necesitatea unei trieri riguroase a pacientilor
dupa criterii etice si sociale impuse de conditiile socio-economice dar si de
datoria morala fata de pacient si fata de societate sunt alte norme care se
autoimpun.

Tehnica transplantului de organe se bucura de o buna reglementare in tara


noastra. Anonimatul, compatibilitatea si fazele terminale ale bolilor par a
guverna cerintele efectuarii transplantului de organe.

Numarul mic al organelor disponibile pentru acest tip de interventii face


imposibila satisfacerea tuturor cererilor. De aceea, se impune o triere
riguroasa si prioritara a beneficiarilor dupa criterii socio-economice si etice.
Criteriile stabilite de comisiile de bioetica nu tin cont de obiceiurile habituale
ale pacientului (consum de droguri sau alcool) sau de transplantul de organe
de la populatii vulnerabile, de genul detinutilor ce au comis crime impotriva
umanitatii.

Se observa diferente legislative importante in ceea ce priveste acordul


prezumat. In Austria, orice persoana ajunsa in moarte cerebrala devine
donator de organe indiferent de acceptul familiei sau de nationalitate. In
aceasta tara se pune un foarte mare accent pe acordul prezumat. Spre
deosebire de Austria, in Romania legea transplantului de organe prevede ca
necesar acordul informat pentru prelevarea de organe de la rude in cazul
pacientului aflat in moarte cerebrala.

Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de transpantul de organe este pozitivă în


cazul în care se respectă toate normele morale şi drepturile celui ce donează
organe. În primul rând este vorba de acordul benevol al celui ce donează
organul, care trebuie să fie o expresie a iubirii jertfelnice faţă de cel suferind.

În urma şedinţelor Sinodului episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse de


la Moscova din 13-16 august 2002 s-a conchis că într-adevăr:
„Transplantologia contemporană face posibilă ajutorarea efectivă a multor
bolnavi care odinioară erau sortiţi morţii timpurii sau unor grave invalidităţi.
(Dar) în acelaşi timp, o dată cu creşterea nevoii de organe, dezvoltarea
acestui domeniu al medicinii dă naştere unor probleme de natură etică şi
poate constitui o ameninţare pentru societate. Astfel, propaganda fără
scrupule a donării şi comercializarea transplanturilor creează toate condiţiile
unui comerţ cu părţi ale trupului omenesc, ameninţând viaţa şi sănătatea
oamenilor.
Biserica socoteşte că organele omului nu pot fi privite drept obiecte de
vânzare – cumpărare. Transplanturile de organe de la donatorii vii se poate
întemeia numai pe sacrificiul de bunăvoie al cuiva de dragul salvării vieţii
altuia. În acest caz, acordul la explant (prelevarea unui organ) este o
manifestare a iubirii şi compasiunii. Potenţialul donator trebuie să fie însă pe
deplin informat despre consecinţele posibile ale explantului organelor sale
pentru propria lui sănătate.

Explantul care constitue o ameninţare directă a vieţii donatorului este


inadmisibil moral.
Practica cea mai comună este cea a prelevării de organe de la oameni imediat
după moartea acestora. În aceste cazuri, trebuie exclusă orice incertitudine cu
privire la determinarea momentului morţii. Este inacceptabilă scurtarea vieţii
unui om prin refuzul procedurii de resuscitare (reînviere, reanimare) în scopul
prelungirii vieţii altcuiva.

În slujba înmormântării creştine, Biserica îşi exprimă cinstirea cuvenită


trupului omului decedat. Donarea postumă de organe şi ţesuturi poate fi însă o
manifestare a unei iubiri care se întinde şi dincolo de moarte. O astfel de
donare sau dorinţă nu poate fi considerată o obligaţie a omului.

De aceea, condiţia legalităţii şi admisibilităţii etice a explantului este


acordul de bunăvoie al donatorului încă din timpul vieţii sale. În cazul în care
medicii nu cunosc manifestarea dorinţei unui potenţial donator, ei trebuie să
afle voinţa unui om muribund sau mort adresându-se neapărat rudelor lui.
Aşa-zisul acord prezumtiv (închipuit sau probabil) al unui donator potenţial la
prelevarea organelor şi a ţesuturilor trupului său, în vigoare în legislaţia unor
ţări este considerat de către Biserică drept o încălcare inadmisibilă a libertăţii
omului.

Organele şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de omul (receptorul) care


le primeşte şi intră în sfera unităţii sale sufletesc-trupeşti personale. De aceea,
transplantul care ameninţă identitatea primitorului, afectându-i unicitatea ca
persoană şi reprezetant al speciei, nu poate fi justificat moral în nici o
împrejurare. Este deosebit de important ca, în rezolvarea problemelor pe care
le implică transplantul de ţesuturi şi organe vii, să nu fie uitată această
condiţie.

Biserica consideră absolut inadmisibilă folosirea aşa-numitelor metode de


terapie la baza căreia stă prelevarea şi valorificarea de ţesuturi şi organe ale
unor oameni sănătoşi avortaţi în diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi
pentru încercări de a trata diverse maladii şi a „întineri organismul”.
Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi o justificare
nici măcar în cazul în care de pe urma suprimării unei vieţi umane concepute
cineva ar avea un folos pentru sănătate.
Biserica condamnă transplantul pentru că acesta poate încuraja avorturile
prin care sunt prelevate şi valorificate ţesuturi şi organe ale unor oameni
sănătoşi avortaţi în diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de
a trata diverse maladii şi a „întineri organismul”.

Contribuind în mod inevitabil la o mai largă răspândire şi comercializare a


avortului, această practică (chiar dacă eficienţa sa încă ipotetică ar putea fi
demonstrată ştiinţific) oferă un exemplu de imoralitate revoltătoare şi poartă
un caracter criminal.

Practica prelevării de organe omeneşti necesare pentru transplant şi


dezvoltarea reanimării şi terapiei intensive ridică problema constatării exacte
a momentului morţii. Odinioară, criteriul era încetarea ireversibilă a respiraţiei
şi a circulaţiei sanguine. Datorită perfecţionării tehnologiilor de reanimare,
aceste funcţii vitale por fi însă întreţinute artificial multă vreme. Actul morţii se
trasformă astfel într-un proces terminal dependent de decizia medicului, fapt
care impune o responsabilitate calitativ nouă medicinii contemporane.

Controverse etice in transplantul de organe si tesuturi umane

Numarul persoanelor aflate pe listele de asteptare este cu mult mai mare


decat numarul posibililor donatori. De exemplu, conform United Network for
Organ Sharing (UNOS), la sfarsitul lunii octombrie 2004, peste 87.000 de
persoane erau pe listele de asteptare pentru un transplant, in timp ce sub
16.000 de operatii de transplant fusesera efectuate incepand cu luna ianuarie
a aceluiasi an.

Numarul redus al organelor disponibile pentru transplant ridica numeroase


probleme de natura morala si etica cu privire la procurarea si distribuirea
acestora:

- Ar trebui cei care au o sansa de supravietuire mai buna sa aiba prioritate fata
de ceilalti pacienti care asteapta un transplant?
- Ar trebui parintii care au copii mici sa aiba prioritate?
- Ar trebui cei al caror mod de viata (fumat, alcool, droguri, obezitate)
dauneaza sanatatii organelor sa aiba sansa la un nou organ?
- Ar trebui sa fie oferite stimulente materiale sau nemateriale pentru a
incuraja donatia de organe? Ar trebui cei care accepta donarea organelor
persoanelor apropiate lor sa primeasca compensare financiara?
- Ar trebui ca orice persoana care accepta sau nu donarea de organe sa
afiseze acest mesaj pe carnetul de conducere auto sau in documentele pentru
impozitul pe venit?
- Ar trebui sa fie folosita tehnica de creare a organelor pornind de la celulele
stem?
- Ar trebui considerat ca orice persoana isi da acordul pentru donarea de
organe, cu exceptia cazului in care specifica strict ca nu este de acord cu
aceasta tehnica?
- Este acceptabil ca cineva care a primit deja un transplant de organe sa mai
primeasca unul?
- Merita dezvoltarea tehnicilor de transplant costuri atat de ridicate?
- Este normal ca doar persoanele cu bani sa primeasca transplanturi, tinand
cont de faptul ca sunt extrem de scumpe?
- Ar trebui ca politicile spitalelor sa permită recoltarea organelor de la pacientii
ale caror inimi inceteaza sa bata (non-heart-beating donors ? NHBD)?
- Familia este stapana in deplinul sens al cuvantului asupra organelor
persoanelor apropiate?
- Ar trebui ca persoanele care au avut in trecut tentative de sinucidere sa
primeasca organe pentru transplant?
- Ar trebui ca prizonierii condamnati sa primeasca organe pentru transplant?

Bibliografie:

Raluca-Mihaela Asandei * * Masterand "Etica biomedicala si accesul la ingrijirile de sanatate",


U.M.F. "Gr.T. Popa"

Medicii si Biserica. Vol. VII * * “Perspectiva crestin-ortodoxa asupra prelevarii si transplantului


de organ”

Beatrice Ioan,Cristina Gavrilovici,Vasile Astarastoae * * “Bioetica” editura Junimea 2005