Sunteți pe pagina 1din 2

Romanitatea romnilor in viziunea istoricilor

Romanitatea romnilor reprezinta indiscutabil una dintre cele mai importante teme discutate
atat de istoricii romni cat si straini, ea abordand idei precum: descendenta romana a romnilor,
continuitatea daco-romanilor pe teritoriul fostei Dacii, unitatea de neam si de limba a romnilor
in spatiile locuite de acestia, latinitatea romnilor etc.
Problema romanitatii este rezultatul a unor tensiuni pe plan politic si etnic care vor genera
politizarea istoriei si implicit opinii diferite, polemici si teorii contradictorii in ceea ce
priveste originea si evolutia poporului roman.
Procesul de etnogeneza romaneasca a avut loc de-a lungul a mai multor secole, o prima etapa
fiind civilizatia geto-daca supusa cuceririi romane. Romanizarea a presupus preluarea limbii si
a culturii latine (sec I-III), urbanizarea, colonistii si armata reprezentand factori activi in
formarea poporului daco-roman. O data cu sosirea migratorilor in spatiul carpato-dunarean
dupa secolul al III-lea o influenta importanta va fi exercitata de catre slavi.
Primele surse scrise ce atesta originea romana a romanilor apar dupa incheierea procesului de
etnogeneza fiind in principal cronicile bizantine (Strategikon), maghiare etc. Romnii se
regasesc in izvoarele straine sub denumiri precum vlahi, valahi, blachi, olahi. Printre cele mai
importante scrieri este aceea a lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Despre administrarea
imperiului (sec X) in care acesta ii diferentiaza pe romani de romei, primii denumind
populatia de la nord de Dunare iar urmatorii pe bizantini. In secolul al XI-lea generalul
Kekaumenos noteaza intr-un tratat militar ca populatia de la nordul Dunarii este formata din
daci si besi care condusi de regele Decebal au fost infranti de romani.
Intr-o lucrare a autorului arab Gardiz numita Podoaba istoriei este mentionata o tara Ulakes,
aflata aproape de un munte mare (probabil muntii Carpati), locuita de romni, care au o origine
roman.
In secolul al XII-lea cronicarul bizantin Ioan Kynnamos afirma ca locuitorii de la nord de Dunare
sunt urmasii colonistilor veniti de mult din Italia.
In secolele XII-XIII, prezenta romnilor la nordul Dunarii este confirmata o data cu atacurile
maghiare conduse de Tuhutum care ii infrange pe voievozii Gelu,Glad si Menumorut. Una
dintre cele mai importante marturii medievale, cronica lui Anonymus intitulata Gesta
hungarorum mentioneaza existenta romnilor, urmasii colonistilor romani. In secolul al XIIIlea, Simon de Keza noteaza in lucrarea sa Gesta honorum et hungarorum ca romnii sunt
pastorii romanilor, acestia ramanand de bunavoie in Transilvania.
Amenintarea otomana in Europa si rolul avut de Tarile Romane in lupta antiotomana intre
secolele XIV-XVI a determinat umanisti italieni precum Poggio Bracciolini, Papa Pius al II-

lea, Antonio Bonfinius sa afirme originea latina a romnilor invocand ca argument ideea
descendentei romnilor din coloniile romanilor aduse de Traian la nord de Dunare.
In ceea ce priveste umanistii romni printre care Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron
Costin, si ei exprima autohtonia si romanitatea romnilor, sustinand-o prin argumente istorice si
etnografice (toti de la Rm ne tragem)
Secolele XVII-XVIII reprezinta perioada in care se dezvolta cele mai importante idei
contestatoare la adresa romanitatii romnilor. Istoricul austriac Franz Sulzer sustine ca romnii
s-au format ca popor la sudul Dunarii si ca nu a mai existat o continuitate a populatiei din Dacia
dupa secolul al III-lea si anume retragerea aureliana.
Lupta romnilor din Transilvania pentru drepturi politice incepand cu secolul al XVIII-lea a
facut ca romanitatea romnilor sa fie folosita ca arma politica. Astfel, reprezentantii Scolii
Ardelene (Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuil Micu etc) au urmarit sa obtina drepturi politice
pentru romnii transilvaneni aducand ca argumente originea latina si continuitatea romnilor pe
teritoriul fostei Dacii. Argumentele au fost sintetizate intr-un document numit Supplex Libellus
Valachorum in anul 1791.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867),
Robert Roesler elaboreaza Teoria imigrationista. Cateva dintre ideile fundamentale erau:
exterminarea dacilor n urma rzboaielor cu romanii, imposibilitatea romanizatii Daciei intr-un
timp atat de scurt, vidul creat o data cu retragerea aureliana etc.
Teoria roeslerian a fost combtut cu succes de lucrrile istoricilor romni B.P. Hadeu i A.
D. Xenopol si mai tarziu si de altii precum N. Iorga, Gh.I. Brtianu, Al. Rosetti. Principalele
contraargumente au fost: toponimele si hidronimele de origine daco-romana existente pana azi,
descoperirile arheologice-obiectele de cult crestin datand din secolul IV (donariul de la Biertan),
cronica lui Anonymus, cronica lui Nestor etc.
George Bariiu observa c disputa pe aceast tem nu a fost att dorina sincer de a descoperi
adevrul, ct mai vrtos tendine curat politice (...).Romnii au avut contiina originii comune,a
unitii de neam, a vechimii, continuitii i originii latine n tot cursul secolelor trecute, ceea ce
a stat la baza formrii contiinei naionale i constituirii statului romn modern.