Vocea Cosmosului mereu mi'a sunat in urechi, in fiecare clipa mi se soptea alta bucata din destinul
unei civilizatii indepartate, diferite prin existenta, dar apropiate prin credinta. Nu stiu de ce tocmai eu.
Este oare un privilegiu, sau o povara pe care trebuia sa o duc? Sunt oare un confident sau un cos de
gunoi astral?! Sunt oare un mic Profet sau norocosul care prinde scurgerile de informatie secreta? In
linistea cea mai adanca a fiintei mele se strecura un picur de poveste.
    Stiu ca totul pare un inceput de roman SF... dar in fond, nici nu vreau sa te conving... vreau doar sa'ti
povestesc. Nu te intreba de ce tu esti cel ales ca sa duci mai departe povestea! Doar asculta talcuirea si
invata sa crezi in tine! Curand, poate, vei putea sa te bucuri de ea, fara sa o regreti. Curand, poate, vei
atat de real in povestea mea, precum personajele mele in a ta!
    Acum inchide ochii... elibereaza'ti mintea... si asculta!... Auzi? E sunetul Universului. In timp, ii vei
putea descifra limba, vei putea intelege povestea, nu vei mai avea nevoie de mine ca sa iti traduc...
povestea se va continua de la sine. Candva, poate, vei intelege.
    Pana atunci insa... asculta...
Povestea lor este simpla; Rudmila este cazuta, Ilior este eroul…e ca un basm.

Kastta
Ilior si rudmila

“ Este suficient sa-ti cunosti jumatatea ca sa sti cine esti...Dar la ce nivel esti tu?”

A fost odata ca niciodata planeta Liuara Kastta.

Kastta era departe de Terra; se afla la 50 galaxii distanta de planeta pamantenilor. Si, din cauza
distantei, nici o vietate de pe Pamant nu reusise sa cunoasca aceasta planeta. Era o planeta noua fata de
Terra. Fusese creata de FU ( fortele Universului ) cu scopul de a fi populata de oameni. De la aparitia ei
trecusera doar 2000 de ani. Cu toate ca nu era o planeta mare, in Kastta existau multe locuri frumoase.
Peisajele de acolo erau mirifice; Marea Lor si cele doua lanturi muntoase, unde era multa vegetatie, faceau
din Kastta un loc spectaculos. Padurile din Kastta erau foarte bogate, frunzele copaciilor erau mereu verzi
si foarte mari.
Locuitorii din Kastta erau insa foarte asemanatori cu pamantenii, erau , practic, tot oameni. Diferenta
dintre ei si oamenii de pe Pamant consta in faptul ca acestia se hraneau doar cu apa si fructe, carnea fiind
interzisa… Dar oamenii din Liuara mai aveau ceva deosebit…

Oamenii cu pietre pretioase

Cand se nasteau, oamenii din Liuara primeau fiecare in parte cate un cristal mic, mic cat o jumatate de
ou. Cu acesta veneau pe lume si tot cu acesta mureau.
Fiecare era diferit. Si fiecare avea o culoare unica. Insa nici unul nu era intreg. Toate erau incomplete.

Dorinta oricarui kasttian era sa reuseasca sa-si completeze cristalul. Daca reuseai sa-ti completezi
piatra pretioasa, erai liber sa pleci din Liuara oriunde in Univers. Totodata, puteai fi etern alaturi de cel care
poseda jumatatea ta… Iar cristalul implinit era transformat in stea pentru ca tot universul sa admire
frumusetea lui.

Existau oameni care isi pierdeau insa propriul obiect pretios si atunci erau ca si condamnati. Ei trebuiau
sa traiasca inca o viata si inca o viata pana cand demonstrau ca merita sa li se dea alta sansa.

Iata povestea unei stele:

 Prima parte: Nascuti in Univers

Oamenii din Liaura erau creati 2 cate 2. Erau facuti sa fie cupluri. Fiecare cristal avea jumatatea lui.
Insa, in drumul lor spre Kastta oamenii se pierdeau, erau aruncati in lume si memoria lor suferea. Misiunea
lor suprema era sa se regaseasca cat mai repede si sa-si implineasca diamantul (cristalul).

Povestea este despre una dintre perechi.

FU au dorit sa realizeze perfectiunea printr-o pereche; El trebuia sa fie omul barbat perfect cu un cristal
perfect si Ea omul femeie perfecta tot cu un cristal perfect.
Intai l-au creat pe el. El era intru totul ideal, omul genial, omul in care FU au pus farmecul si minunea
totala. El avea un cristal complet, stralucitor, fermecat, minunat inca din creatie. El nu avea nevoie de lectii,
el stia totul inca din nastere. Era divin, complet, PERFECT.
Cand s-au pregatit sa o creeze pe ea, ca sa fie JUMATAEA lui si-au dat seama ca ea nu putea fi creata.
Ea nu putea exista caci el era deja un total. Nu putea rupe din el o intreaga jumatate ca sa o creeze pe ea caci
atunci el n-ar mai fi perfect… Ea nu putea fi creata… Cel putin dupa cum fusesera creati ceilalti oameni. El
reprezenta totul, era perfect! Cum putea fi ea o jumatate? Atunci s-au hotarat sa-i zica noului creat:
-Pana acum nu s-a nascut om fara cristal. Pentru ca aceasta femeie nu are cristal este posibil sa nu
prinda viata niciodata. Tu, insa nu ai nevoie de ea. Indiferent daca ea va fi sau nu, tu esti independent. Tu
esti perfect. Si teoretic ce poate sa ti se potrivesca tie? …pentru ca tu esti totul si ea este nimic... Deci, din
acest moment este hotarat sa lasam totul hazardului si tu sa mergi sa fii fericit in lume si sa uiti de aceasta…
Si oricum, fericirea ta va fi imposibila cu o astfel de jumatate caci exista o lege universala conform careia
doi oameni, de diferite nivele spirituale, nu pot atinge impreuna fericirea.

In ciuda tuturor FU se hotarasera sa dea viata acestei femei. Vroiau sa vada daca un om se poate naste
fara cristal. Nu dura mult, o femeie fara diamant se creeaza usor. I-au facut doar trupul frumos si au lasat-o
in Sala De Creatie, unde se faceau oamenii, ca ea sa prinda viata.
Toti asteptau sa vada daca femeia se va trezi din moarte.
In aceea sala nu mai era nimeni atunci. O liniste apasatoare domina incaperea ca si cand nici un zgomot
nu ar fi putut exista...Mesele din aluminiu una langa alta erau asezate de la un capat la altul al camerei. Pe
fiecare masa era lungit cate un trup lipsit de vlaga. Deasupra pieptului fiecarui trup plutea o piatra
stralucitoare. Numai un corp nu avea nimic luminos…Parea cadavrul unei femei…ceva intre copila si
demon…intre inger si bestie. Era frumoasa, dar o frumusete ce nu era obisnuita: buzele prea rosii, ochii prea
conturari, genele prea lungi, parul prea lung, prea bogat si prea intens, sprancenele prea colorate, corpul prea
zvelt, talia prea fragila, glezna prea fina…
Din cand in cand mai intra cineva in sala sa vada daca vre-un om a prins viata. Toti se mirau de femeia
cu buzele de foc si, ca si cand imaginea ei ar rani, se ferea sa o priveasca…

Timpul trecea si alti oameni intrau in Sala de Creatie, numai femeia nu se trezea si fiinta ei era uitata de
lume pe una dintre mesele mari de aluminiu…Intr-un final a fost mutata intr-o alta sala, unde zacea singura
intre cei patru pereti ai camerei.
Temperatura din incapere era cu mult sub minus si lumina era data doar de un bec ce palpaia deasupra
ei…Nimanui nu parea sa-i mai pese daca ea se va trezi vreodata sau nu. Cei ce lucrau acolo o considerau o
creatie esuata.
Insa in acest timp El, omul perfect, aflase ca Ea inca zace intre neat si viata. Gandind ca asteptarea lui
putea atinge infinitul si ca ea se poate sa nu se trezeasca niciodata, se hotarasa sa faca ceva, sa intervina. Se
temea ca va ramane fara jumatate si nu dorea sa fie o stea singuratica intr-un Univers in care totul este
format din doua partii. Chiar daca avea sa sfideze FU, prefera sa calce peste legile acestora si sa imparta
fericirea sa. Caci se temea de singuratate. Si apoi..iubirea justifica existenta; ce rost ar avea sa se bucure de
dimensiunile Universului, de tot ceea ce ii poate oferi Cosmosul, de unul singur? Insa ii era interzis sa se
apropie de salile de creatie, acolo unde doar unii paznici intrau din cand in cand…Asa ca decizia lui a fost
sa se deghizeze in paznic, pentru a putea patrunde in camera unde era fata.
 *

Poate ca daca nu ar fi stiut sa faca foarte multe lucruri, dintre care si sa croiasca, nu ar fi reusit
niciodata sa intre in camera unde era femeia. Singur isi facu costumul de paznic. Era evident, unul fals, dar
semana foarte bine cu cel original si nimeni nu-l recunoscu imbracat asa; reusi astfel sa se strecoare fara
probleme.
In sala era liniste, doar becul ce palpaia si era gata sa cedeze facea un zgomot ciudat.
Ea statea intinsa pe masa rece chiar in centru camerei. Lui ii paru de ceara in acel moment, dar observa
pe chipul ei o sclipire ciudata. Conturul fetei avea ceva fin, ceva delicat. I se parea ca o cunoaste mai
demult. Parea un chip pictat in noante prea intense dar atat de impresionant era incat ai fi ramas sa-l privesti
neincetat cautand sa vezi in ce consta minunea lui. Parul ravasit si rebel i se parea fascinant. A stat un timp
putin socat urmarind si trupul lipsit de viata cu o curiozitate de artist… Dar in scurt timp se dezmetici
gandind ca poate fi prins in orice clipa. Trebuia sa se grabeasca…
Barbatul a rupt atunci o mica parte din piatra sa. Isi privi piatra bine si ciobul rupt din ea. Era constient
ca din acel moment renuta la perfectiunea sa pentru a da viata acelei fete, dar nu putea sa accepte el totul si
sa traiasca singur stiind ca o viata a incetat sa existe in univers. Avea sa dea o parte din ce era a lui pentru
ea.
Cu o forta si o precizie extraordinara reusi sa infiga ciobul ascutit exact in mijlocul pieptului ei. Locul
intepat a inceput sa sangereze si exact in clipa cand ciobul a intrat adanc in trupul fetei - minunea se
intampla: fata deschise ochii mari si respira adanc aerul atat de vital. Acum era si ea in viata…
Cand a vazut ochii ei mari deschisi barbatul a fugit din Sala De Creatie de frica sa nu fie prins de FU…
Femeia nu l-a vazut.

Un paznic al Salii De Creatie a intrat sa vada daca a prins viata fata. Atunci a vazut pe pieptul ei gol
sange, dar nu a inteles de ce sangereaza. A luat atunci o carpa si a sters urmele de rosu lasand pieptul curat.
Observa o cicatrice ciudata, dar credea ca asa fusese creata.
-Femeia fara cristal respira, s-a terminat procesul de formare! i-a anuntat paznicul pe cei de la FU.
Dupa ce FU au vazut ca ea se trezise au inceput sa se intrebe ce este de facut …
FU au considerat ca barbatul nu mai are ce invata, si ca ea este cu mult in urma. Asa ca au trimis-o pe
ea prima pe o planeta sa traiasca, sa invete de la viata tot felul de lucruri, sa recupereze ceea ce el deja stia,
sa ajunga la un nivel apropiat de al lui… Caci oamenii sunt pe diferite nivele, si sunt multe lucruri care ii fac
sa se deosebeasca unii de altii. Unii oameni inteleg rostul vietii, stiu de iubire, de destin, de spiritualitate,
altii, se multumesc numai sa pulseze, sa treaca prin lume fara sa se intrebe nimic si fara sa realizeze nimic…
cei mai de jos se multumesc sa traiasca ca animalele, sa manace, sa bea, sa se desfeta…Femeie aceasta a
foat creata de FU pe cel mai jos nivel…trebuia sa se ridice, sa ajunga acolo unde se afla jumatatea ei.
*

“Si poate ca da: femeia este prima cazuta, totusi daca nu exista femeia cum am fi stiut care este
barbatul?”

Dar o viata nu-i era suficienta acesteia. Traia plina de greseli, plina de pacata. Nu reusise sa faca nimic.
Traia si murea goala pe interior, fara nici o multumire. Nu reusea sa invete lectiile esentiale de la viata, nu
reusea sa inteleaga nimic…
Avea un ciob de cristal in piept de care nimeni nu stia, nici macar ea.
Mare era uimirea celorlalti oameni care o vedeau nascuta fara cristal. Se intrebau cum poate sa
supravietuiasca si o priveau ca pe o creatura ciudata al carui rost in lume nu-l gaseau.
De multe ori, pentru a evita atata bataie de cap, lumea prefera sa creada ca ea gresise cu ceva si ca si-a
pierdut diamantul intr-o viata sau alta…
 Observand evolutia ei pe Kastta, FU se vazura nevoite sa discute cu barbatul. Acolo sus, in cer, FU
incercau sa convinga omul perfect sa renunte la femeie, considerand ca el nu are nevoie de ea, si ca, poate
deveni o stea si fara ajutorul altcuiva.
-Steaua ta va straluci deasupra tuturor, iar tu vei fi liber. A trecut prea mult timp in care ai asteptat ca
ea sa cresca si sa ajunga sa-si poata recunoasca jumatatea. Ea nu te merita. Tu ai diamantul perfect, ce-ti mai
trebuie ea? Du-te liber in Univers, devi o stea, vei straluci in lumina noptii, te vor vedea chiar si pamantenii!
- Dar voi fi singur! raspunse barbatul categoric, nevrand sa accepte decizia data de cei supremi. Si
apoi…
- Cum, nu vrei sa fii etern sa te stie un univers intreg? intreba FU…
- Nu vreau sa fiu singur! raspunse din nou barbatul. Si apoi…
- Spune, Cel nascut cu un cristal perfect!
- Si apoi…o picatura din piatra mea pretioasa se afla la ea!....In pieptul ei!... afirma cu capul plecat
barbatul. Se astepta ca FU sa izbucneasca, izbit de o dezamagire si o mirare profunda. Se astepta sa fie
pedepsit, daca nu, cel putin mustrat, dar FU continua:

- Speram ca vei marturisi! Du-te pe Kastta! Nu exista perfectiune, decat asemanari cu ea ( cel putin
intre oameni nu exista ). Insa, nu uita, nu ai dreptul sa unesti cristalul tau cu ai al! decat in momentul in care
ea va fi la acelasi nivel cu tine! Pana atunci, iti este interzis!

Partea a doua: Nascuti in Kastta

Crescuse repede, mult mai repede decat creste un om normal. Era la prima lui viata. Traia pe Kastta ca
sa o ajute pe ea, sa o ridice de unde era, sa o invete. Era perfect numai ca-i lipsea o mica parte care sa-l
intregeasca, sa-l completeze: lipsea acea mica parte din ea. Cunostea tot adevarul, misterele lumii le
deslusise; tot ce dorea era ca jumatatea lui sa invete sa iubesca ca sa poata sa se ridice la acelasi nivel cu al
lui. Da, caci sunt multe lucruri care le inveti de la viata si care te ridica de la un nivel spiritual la altul, sunt
multe drumuri spre inaltimi, insa exista o solutie care te face sa te ridici de la cea mai joasa treapa la cea mai
inalta: aceasta este iubirea. Aceea iubire in care inveti cine esti, de ce existi, cum trebuie sa traiesti si cat de
mult poate insemna un om pentru tine...
Ea nu stia insa sa aprecieze oamenii, era lipsita de bunatate, de intelegere, de sentimente, nu intelegea
nimic din viata, cum sa ajunga sa-l recunoasca pe el, cum sa iubeasca sincer si din toata inima? Ea era plina
de defecte si ingusta la minte, cum sa-l accepte pe el ca jumatatea ei, cum sa-l inteleaga. Si cum sa realizeze
ca are si ea un cristal? Vestea aceasta ar fi depasit-o!
Dar cine era ea?

Ea era Rudmila! Avea parul lung, ravasit si un aspect peransamblu de salbatica. In societate lumea o
privea ca pe o persoana lipsita de educatie, o fata salbatica pe care nimeni nu o simpatizeaza.
Rudmila nu stie sa se poarte, era o simpla cersetoare, o fata orfana ce colinda in nestiire strazile
Kasttei…
Era frumoasa ca in prima zi cand se afla in Sala de Creatie, dar acum, in viata, frumusetea ei se pierdea
datorita firii sale fara capatai.
Insa in pieptul ei se afla framtura de cristal.
Ea trebuia sa invete de la viata cum sa se poarte, cum sa traiasca, ca sa poata intelege menirea ei in
lume si faptul ca ciobul din pieptul ei reprezinta picatura ce poate forma perfectiunea…Dar cum sa inteleaga
un om care reprezinta atat de putin ca poate reprezenta atat de mult?
 Nimeni nu o intelegea pe Rudmila. Poate ca daca lumea i-ar fi dat o sansa ea s-ar fi schimbat, dar acolo
nimeni nu o ajuta, toti o evitau si o desconsiderau. Cine sa inteleaga ca cei cazuti au nevoie de o mana de
ajutor ca sa se ridice? In cel mai bun caz oameniilor ii erau mila de ea si-i dadeau cate un fruct ca sa nu
moara de foame. Insa ea nu se satura si de multe ori se hranea cu carne. Adesea mergea la vanat ca
animalele de prada si de aceea oamenii o considerau o salbatica. Era mereu cu parul prafuit si hainele ei erau
niste simple zdrente. Era o fire impulsiva, nu se gandea inainte sa actioneze, se enerva usor si era
razbunatoare. Ura lumea din jurul ei si mereu cand cineva o jignea reactiona violent. Adesea, de frica celor
mai puternici, neavand cum sa riposteze, se abtinea si isi musca buza de jos pana isi dadea sangele…Uneori
o durea pieptul si avea probleme cu respiratia, dar nu se intreba de unde provine durerea sau care este cauza
problemelor ei, se multumea sa-si blesteme existenta si traia numai ca sa se hraneasca, traia ca si animalele;
fara un rost anume. Purta de multe ori dupa ea cate un cutit fiind parca pregatita sa atace. Pentru ca se rafuia
cu fiarele din padure era mai mereu ranita. Rudmila nu putea nici sa vorbeasca corect, pocea cuvintele si
uneori se balbaia. De cele mai multe ori nu vorbea deloc, neavand cu cine, si nici nestiind cum sa-si exprime
sentimentele…Dar cine sa o inteleaga, cine sa o respecte? Era vre-un om care sa nu o judece?

El se numea Ilior.
Avea surasul cel mai bland si cel mai frumos din Kastta, un suras de lumina ce era in contrast cu
sprancenele de noapte . El insasi era cu totul foarte luminos cu obraz stralucitor, par sclipitor si negru si cu
ochii de inger.
Ilior era divin, era sfant, inteligent si frumos.
Era inalt si zvelt.
Ilior era primul dintre oameni.
Ilior nu avea lacrimi, caci nu avea tristete si daca lacrima vreodata orice lacrima de-a lui era lumina. Iar
cristalul sau stralucea si arunca raze la fiecare sentiment ce i se naste in inima..
Ilior atinsese inaltul, cerul. Ilior putea sa zboare, era un om deosebit si singurul de acest gen pe care il
cunoscuse Rudmila.
Intr-o lume murdara Ilior era cel mai curat, intr-o lume nebuna Ilior era cel intelept.
In societate era foarte respectat: pentru toata lumea el avea un statut privilegiat. Avea diferite ocupati:
era bibliotecar si doctor in Kastta. El locuia singur departe de aglomeratia din centrul Liaurei; undeva la
periferie, pe langa Aerospatiala; de unde se iau navele spatiale catre alte planete vecine. Acolo avea cea mai
frumoasa casa din Kastta.
Casa lui nu se vedea mare, parea o bodega ca cele unde locuiesc oamenii saraci, insa cand intrai in
curtea casei sale, cum treceai de poarta, rasarea o gradina exotica si foarte mare. Chiar la intrare erau cativa
palmieri inradacinati intr-un pamant nisipos. Pe margine in partea dreapta era o fantana. Mai incolo, pe
parcurs ce inaintei spre casa, de-a lungul aleei erau rasariti trandafiri si mici si mari amestecati cu tot feluri
de flori si cu fluturi zburand printre petalele florilor. Cand treceai prin curtea sa- puteai auzi susurul apei si
te puteai bucura de parfumurile frumoase ce erau risipite prin vant de flori.
Exact la intrarea in grandioasa casa erau infloriti tei si alti copaci si pomi fructiferi.
Lumea vorbea de gradina lui Ilior ca fiind insasi paradisul, insa putina lume pasise in curtea casei sale
sau chiar in casa sa si astfel locuinta lui Iloir era un mister pentru cei din Liuara.
Lumea cand avea nevoie de el nu se ducea sa-l caute, era deajuns sa se gandeasca la el si acesta isi
facea aparitia cat de repede putea.
Oamenii din Liuara se minunau cum un om asa deosebit nu este mandru, nu este egoist si cum de nu se
falaste cu puterile sale neobisnuite. Toti spuneau ca este un inger, ca geniul si ca perfectiunea sa ar trebui
cultivate in asa fel incat sa fie cunoscut si in celelalte planete. Se gandeau ca ar fi bine ca Ilior sa devina
presedintele Kasttei sau ca ar putea participa la tot felul de concursuri organizate cu alte tari sau planete.
Erau siguri ca Ilior ar fi castigat orice concurs si atunci toti cei din galaxie ar sti de el. Dar Ilior nu cauta
faima, nu astfel de faima.
- Ilior, ii spuse intr-o zi presedintele Kasttei, tara asta este mica, cat o cetate de pe Terra, cat un sat.
Aici nu este de tine, un om asa mare ar trebui sa cunoasca lumea, sa calatoreasca. Sunt sigur ca FU are mari
planuri cu tine, cine stie ce destin grandios ti-au dat. Tu esti perfect. Nu ai ce cauta aici. Ai dat tot ce-i mai
bun din tine pentru cei din Kastta, acum fa-te cunoscut si-n alte parti; poate ai sa faci istorie si maine
poimaine invata lumea despre tine si despre maretia ta! Du-te pe Terra, te poti integra rapid, poate acolo ii
vei invat si pe oameni ceva din misterele pe care tu le cunosti, poate o sa le fii exemplu. Dar nu le spune ca
esti din Kastta, oricum cei de acolo nu stiu despre existenta acestei planete. Tu insa du-te acolo si fi
presedinte, sa ne mandrim cu un kasttian ce a reusit sa fie mare pe Pamant . Te stiu de cand esti mic,
prietene, si crede-ma ca eu sunt batran si-ti zic ca n-am mai vazut om ca tine. De ce nu vrei sa faci ceva mai
mult? Nu sti ca e gresit sa nu-ti fructifici darurile? Nu risipi tot ce ai!.. De ce nu vrei sa devi faimos in lume?
- Nu-mi trebuie faima! raspunse Ilior in timp ce se uita la mare. Eu imi stiu destinul. Eu am ales odata
acolo, sus. Memoria mea nu a fost afectata si inca imi amintesc ce am simtit cand mi-am tinut cristalul in
mana, in aceea sala prost luminata… Tu nu cunosti tot trecutul meu, dar iti voi marturisii: puteam sa fac
parte din FU, caci ma facusera perfect, dar odata, atunci, eu am ales sa fiu om. Am rupt din mine o parte si
am dat-o unui alt om fara cristal. Eu nu sunt perfect, doar par! Asa ma vedeti voi: perfect, dar nu sunt!
Defapt, FU mi-au spus ca nu am fost niciodata.
- Deci, si tu ai pereche? intreba presedintele uimit. Ilior zambi privind la mare in timp ce vantul adia
usor.
- Cu toti avem!

Era “Ziua de vorbe” in Kastta. Ziua in care toti oamenii se strang la un loc si vorbesc pe rand despre
una despre alta. Cateodata “ Ziua de vorbe” era extraordinara; oamenii isi marturiseau direct sentimentele in
fata tuturor. Cu cat era mai palpitanta, cu atat mai bine era caci lumea nu se plictisea. Unii oamenii spuneau
lucruri surprinzatoare in “Ziua de vorbe”. Defapt, aceasta era si menirea acestei zile: o zi in care fiecare isi
marturiseste sentimentele in fata tuturor, o zi in care toata lumea este deschisa. Totodata “ Ziua de vorbe”
era menita sa spulbere posibilele zvonuri rautacioase, in aceasta zi toti vorbeau despre ceea ce ii supara, si
toti isi marturiseau deschis opiniile pe rand. Cunoscand totul despre fiecare, nu-si mai aveau rostul
zvonurile.
Insa cateodata se isca cate un scandal, si din palpitand devenea de-a dreptul intrigant, caci marturisirile
unora erau socante si nu toata lumea era intelegatoare. Alteori era ca in barul unde se zic glume; totul era
relaxat si vesel…
In ziua aceea nu lipsea nimeni. Era o zi insorita de vara si se stransesera toti pe un deal, langa niste
copacei. Cu totii stateau jos exceptand cel care purta discursul.
Era randul lui Mircea, gunoierul, iar intre oamenii era o liniste de nu se auzea nici musca. Toti erau
curiosi sa vad ce va spune Mircea caci el nu vorbea lucruri foarte interesante si daduse zvon prin sat ca de
urmatoarea “Zi de vorbe” o sa spune ceva ce-l roade tare pe suflet.
- Ma numesc Mircea! incepuse el discursul crispat si timid; lumea incepu sa rade; cu totii stiau cine
este el si cum il cheama… Si m-am casatorit cu femeia aceasta de aici, continua el discursul aratand catre
nevasta sa care statea langa cei 2 copii ai lor… Si…si…( vru sa continuae dar era intimidat, si ii era frica).
- Haide, spune! il indemna nevasta sa. Ce este Mircea? Ce vrei sa ne spui azi de Ziua vorbei?
Mircea se mai uita odata la ea, rasufla adanc, si cu capul plecat continua:
- Si o iubesc pe femeia aceasta! termina aratand in partea cealalta catre Mirela, care statea foarte
mandra la umbra.
Mirela lucrase dintotdeauna la banca din Kastta, era extraordinar de bogata, fusese casatorita cu
presedintele, inainte ca el sa devina presedinte si, dupa casatoria cu acesta, casatorie pe care o acceptase din
interes fata de averea fostului sot, se hotarase sa ramana singura considerand ca acesta este destinul ei. Nu
era interesata sa formeze o stea in Univers, lucrul aceasta ii parea fara noima si pentru visatori.
De atunci lucra la banca si se mandrea cu independenta ei. Avusese intr-o perioada o oarecare atractie
fata de Mircea, gunoierul, dar lipsa sa de cultura si banii o facura sa se indeparteze de el. Acesta se tinu mult
timp dupa ea, dar ea nimic si nimic pana cand gunoierul, ambitionandu-se, reusise sa faca o casa si sa se
casatoreasc cu Sanda, o fata simpla, dar buna la suflet.
Casatoria celor doi fusese fericita, incurajandu-i pe cei doi sa faca si copii. Dar in ciuda casatoriei,
inima lui Mircea batea tot pentru Mirela, desi pe Sanda o iubea mult si o admira…
 *

Aceea “ Zi de vorbe” fusese socanta. Marturisirea lui Mircea ii uimira pe toti locuitorii si pe Sanda o
lasase indurerata. Dupa aceea “Zi de vorbe” Sanda isi parasise sotul si gunoierul ramasese singur. O ducea
din ce in ce mai rau. Ramasese si fara familie si cu Mirela in cap. Dar Mirela nu se putea preta la asa ceva.
Ea era o femeie bogata, culta, cum sa-l accepte pe gunoier? In special ca acum toata lumea ar fi fost cu ochii
pe ei si ar fi vorbit-o… Dar oare ea simtea ceva pentru gunoier? …Da, dar ii era teama. Ea era o femeie
importanta pe cand e el… El nu ar fi inteles-o niciodata. Ea vroia un barbat puternic, bogat care sa i aduca
un nume bun, care sa fie curajos, nu un gunoier…

Si totusi curajul unui barbat consta in puterea sa de a lupta pentru o femeie. Iar el a recunoscut in fata
tuturor ce simte, chiar daca stia ca este o iubire imposibila…

Mircea statea intr-o camera inghesuita si mica de unul singur. Era doborat si macinat de ganduri. Se
simtea tare nefericit: isi pierduse si familia si nici femeia dorita nu o avea.
Rudmila intra usor, ca o pisica, in camera. Ca de obicei vorbea incorect gramatical. Insa se facea
inteleasa.
Cum o vazu, Mircea vru sa o goneasca, dar in delasarea lui nu-i mai pasa de nimic, putea sa fie chiar
razboi in odaia lui, caci pe el nu-l mai interesa.
-Ce vrei Rudmila? Vrei sa-ti spun sa pleci? Sti ca daca nu eram in starea asta te dadeam afara imediat,
nu?
Rudmilei nu-i pasa de starea omului.
-Ai de mancare? intreba ea.
Mircea o privi si incepu sa rada. Rudmila se aseza pe podea.
-De ce tu razi?
Mircea o privi cu mila.
-Ce mai e si cu oameni acestia…. Fiecare cu ce-l doare. Unul cauta iubirea si pierde tot. Altul cauta
mancare si mai multa foame ii este…
Se facu liniste in camera lui Mircea pentru un timp. Dar linistea se destrama la vorbele Rudmilei:
- A la..sa-te, nu tu mai face ni…mic! Nu tu mai munci. Sa vad lume cum e fara tine. Si eu vreau sa vad
lume acum e fara mine, dar eu…dar eu sunt un om fara cristal. Si ma intreb daca voi avea vreodata propria
mea piatra pretioasa.
*
Dupa ce Rudmila pleca gunoierul statea ingandurat! Desi o stia needucata, salbatica, gunoierului ii
ramasesera vorbele Rudmilei in minte: “-Nu mai munci! Sa vada lumea cum e fara tine.”…Se hotara sa nu-
si mai faca aparitia in societate pentru o perioada, sa nu contribuie cu nimic, si, pe Mirela sa nu o mai caute.

Trecura 3 saptamani timp in care singurul gunoier din Kastta nu muncise deloc. “ Ziua de vorbe” nu
mai exista, caci toate mergeau prost si oamenii devenisera neintelegatori….Singurul care stia sa stranga
gunoaiele din toata Liuara si sa le arda era acum in greva. Timp de doua saptamani in Liuara se adunasera
mormane de gunoaie, iar strazile erau ingrozitor de murdare. Din cauza gunoaielor si aerul era imbacsit si
oamenii, in special copii, au inceput sa se imbolnaveasca.
Toata lumea aflase din gura in gura ca Rudmila era cea care il sfatuise pe gunoier sa faca acest lucru.
Toata lumea era revoltata si nemultumita de situatie si pentru ca trebuiau sa gaseasca un tap ispasitor loveau
in Rudmila:
- Nu se poate asa ceva! O sa murim in mizerie! Numai din cauza acestei femei gunoierul nu vrea sa
munceasca iar noi o sa murim. Iar el de ce asculta de vorbele unei salbatice care nu are minte si mananca ce
gaseste?
- Da, numai ea este de vina. Ca de obicei ea se afla in spatele tuturor relelor. Ma mir de ce ii mai dau
unii importanta si o considera ca parte din societate. Ce stie ea? Nu are educatie. Abia stie sa vorbeasca
corect.
- Si apoi ce este ea? O pierduta fara cristal. Cine stie ce a facut de l-a pierdut?
 - Ce om de nimic!
Rudmila, cu parul ravasit peste chipul ei, statea ascunsa dupa un copac batran si asculta vorbele lumii.
O durea ce auzea. Desi era ingusta la minte avea sentimente. Cu ce gresise ea? De ce lumea mereu o jignea?
Ar fi vrut sa inceteze sa mai existe, sa uite de lume, de toate rautatiile din jurul ei. Simtea o revolta fata de
soarta ei, fata de societate, fata de oamenii din Kastta. Deveni nervoasa si latura ei salbatica parea sa o
domine in totalitate in acest moment. Ar fi vrut sa loveasca, sa-si strige durerea, dar incerca din rasputeri sa
se abtina. Isi musca buza pana la sange de nervi si apoi o lua la fuga in spre padure; singurul loc unde se
simtea bine.

Ilior statea intins pe iarba privind la cerul albastru. Isi aminti ca intr-o zi vazu niste oameni intr-o
baltoaca mare si plina de noroi. Mai aveau putin si se innecau. Se agitau in disperare strigand dupa ajutor si
tipand in gura mare ca este o nedreptate ca nimeni nu face nimic sa-i ajute.
S-a intrebat insa mereu de ce ei nu faceau nimic sa scape din acea situatie. De ce nu incercau sa innoate
de ce nu incercau sa iasa de acolo?
Pentru Ilior greva gunoierului era o dovada a faptului ca fiecare om are un rost. El insa reusise sa se
descurce singur, nu astepta pe nimeni sa vina sa-i ridice gunoaiele din fata casei; singur le-a strans intr-un
loc si le-a ars.

Rudmila fugi nervoasa prin padure si, luand-o in spre mare, traversa padurea si se arunca in apa marii.
Apa era rece, dar parca raceala aceea o facea sa uite de alte lucruri. Isi scoase cutitul din braul vechi si-l
arunca in apa. Marea era involburata, foarte agitata. Un val mare o lovi intr-un moment si cazu peste miile
de scoici intinse pe mal. Dar se ridica si inainta in mare, ca si cum s-ar lupta cu valurile care se opuneau. Un
alt val o dobora din nou insa de data aceasta atat de puternic incat ii veni greu sa se ridice. Nu-i mai pasa de
nimic. Isi pierduse sentimentul de revolta. Era resemnata; apa, valurile erau mai puternice.…Marea ii
plimba trupul prin adancuri, printre valuri. Inghitise din apa sarata, dar nu-i pasa, era constiinta ca acum nu-I
ramane decat sa uite de sine…
Rudmila uita de ea pentru cateva clipe, dar se trezi intr-un final la tarm si isi aminti de soarta pe care o
ducea si de nedreptatea din jurul ei. Era trista si o durea pieptul in locul unde avea bucatica de cristal. O
durea tare. De ce nu a ramas in mare sau pe fundul marii; acolo nu se aude gura lumii si durerea moare
innecata?! O salvase cineva?
*

Ilior era linistit in gradina lui privind la trandafiri: “ Unii trandafiri infloresc mai tarziu, dar acestia sunt
cei mai frumosi” isi spuse el observand un boboc. In linistea caminului sau se putea gandi calm la cele din
jurul sau.
Brusc linistea lui fusese spulberata si simti in inima o durere. Avu senzatia ca ar dori sa stranga pe
cineva la piept. Intelesese ca o persoana este in pericol. Isi indrepta pasii grabiti, alergand ca vantul spre
mare. O femeie parea sa fie nascuta de marea aceea agitata caci plutea adormita peste valuri, nu foarte
departe de mal…Ilior o aduse repede peste scoicile risipite prin tot nisipul. Incerca sa o faca constienta caci
vazu ca nu era adormita pe veci.
Fata insa se trezi intr-un tarziu, fara ca macar sa-l fi observat. Se vedea pe chipul ei ca era indurerata.
El statu ceva timp deoparte, dar vazand ca fata isi revine complet se duse langa ea.
-Tu m-ai adus la mal?
- Nu trebuia sa faci asta! ii spuse el lasandu-se jos unde era ea cazuta.
Ea respira greu cu mainile pe piept. Ii venea greu sa poarte o conversatie. Ilior o lua in brate, caci
oberva ca ii era frig. Rudmila, stand in bratele lui, se simtea mai linistita. Era cald si bine… Insa isi aminti
cele intamplate si o furie nebuna i se fulgera in priviri. Caldura aceea I se paru respingatoare caci stia ca
vine din partea unui kasttian. Incruntata se smulse de langa el. Cu eforturi extraodinare se ridica in picioare
de la genunchii lui.
-Aveam sa va indeplinesc dorintele! Si daca nu mi-a reusit din prima am sa incerc a doua oara.
 -Dar ce ai? lui Ilior i se parea ciudat ca nu o poate intelege ca nu-i poate ghici gandurile…
Ea facu ochiii mari (se oglindeau in ei atatea ganduri negre ) si incepu sa planga. Isi lasa palmele de pe
piept sa cada pe langa corp.
In lumina soarelui ce apunea se zari o cicatrice la pieptul ei si o raza ciudata iesi din ea.

Pentru Mirela soarele din acea zi apunea altfel. Parca se gandea cu groaza ca de maine va incepe a
patra saptamana in care gunoierul nu va munci. Nu se putea fara el… si nu stia ce-i lipsea mai mult: munca
lui, sau pura prezenta.
Era asa o mare diferenta intre ei. Putea ea iubi un astfel de om?
Dupa o lunga perioada de timp Mirela vru sa-si ia cristalul si sa se uite la el… era un lucru frumos dar i
se parea asa firav, parca se putea sparge oricand…Ea nu cautase sa-si implineasca cristalul, toata viata ei a
dat la alte lucruri importanta si nu la acel mic obiect care ii parea atat de fragil…

In celalalt capat al Liuarei o alta femeie isi privea cristalul din palma ei muncita de mama a doi copii.

Cand apune soarele pentru toti apune…

Sanda se descurca si ea destul de greu de cand se desparti de gunoier. Iar copii duceau dorul tatalui.
Pentru ea era un mare impas totul. Se gandea cu tristete ca nu si-a cunoscut sotul bine si ca acum ii va
fi foarte greu sa gasesca adevarata jumatate…sau cel putin cineva cu care sa imparta din grijile ei.
Dar oare Mirela era cea care-l putea completa pe gunoier?
Cautand un raspuns realiza ca nu putea sa stea o vesnicie intrebandu-se de una de alta. Asa ca isi lua
piatra si merse la Mirela.

Casa Mirelei era luxoasa, iar bogatia locului o intimida pe Sanda care nu vazuse atata lux la viata ei…
dar totusi nu se opri sa treaca pragul casei ei cu inima dechisa…
-Uite! Acesta este cristalul meu! Al tau care este? spuse Sanda curajoasa.
Mirela se uita mirata la femeia cu doi copii care desi mult mai saraca avusese curajul sa intre la ea in
casa. Avea ochii mari si hotarati. Nu avea o frumusete neingrijita, pana si hainele lasau de dorit, dar parea ca
pentru ea astfel de lucruri nu contau. Se uita apoi la cristalul Sandei. Era frumos. O culoare pure, simpla dar
foarte foarte vie.
-Ti-am vazut cristalul! Eu nu-l arat pe al meu oricui! Defapt nu l-am aratat nimanui. De ce ti l-as arata
tie? Ce folos are? Nu am nici un interes. Daca era Mircea, era altceva. Putea sa aleaga. Asa ce rost are?
vorbi Mirela.
Sanda ramasese putin surprinsa. Nu se astepta ca femeia sa refuze. Dar nu se lasa descurajata:
- Iti este teama! ii spuse. Stai inchisa in casa ta mereu si iti ti cristalul ascuns de parca ti l-ar fura
careva… nu faci decat sa te bucuri de lucruri pe care le poti cumpara cu banii... Crezi ca am venit sa ti fur
cristalul, crezi ca am venit sa te ranesc? Nu, am venit pentru mine, pentru linistea mea, caci pentru mine
conteaza sa stiu daca esti tu cea care il implineste pe Mircea sau daca sunt eu. Inima mea mi-a spus pana
acum ca el este parte din piatra mea, vreau sa stiu ca m-am inselat…caci in acest moment nu mai inteleg…
Cunosc cristalul gunoierului la fel de bine ca al meu. Si vreau sa vad daca esti tu sau eu cea ce poseda
adevarata sa jumatate….

Mirela era bulversata, nu mai intelegea nimic, dar i se pare ca femeia vorbeste sincer. Asa ca il arata:
-Uite, asta vroiai sa vezi?

Era ciudat. Iar Mircea nu stia ce sa creada. Sunt doar sferturi de jumatati. Sanda completeaza o parte.
Mirela alta parte. Dar nu tot. Iar partea Sandei se uneste cu cea a Mirelei intr-un punct.
 Dar cine completeaza tot?

Aveau nevoie de lumina. Erau intr-o dilema totala toti trei.

Ilior le lua cristalele. Le uni …Nici el nu stia ce era de facut si cum era posibil asa ceva. Se gandea cu
groaza ca oamenii din jurul lui il divinizau si se asteptau de la el sa le dea raspunsul, sa gaseasca explicatia
si solutia acestei situatii.
-Nu stiu, spuse. Numai cei de sus stiu!
Voi alegeti ce faceti.

Mirela intelesese cat de mult insemna gunoierul pentru ea, poate mai mult decat acceptase vreodata. Si,
desi stia ca el este de alt nivel, nu i era frica sa recunoasca ceea ce simte. Toti intelesesera ce important este
el pentru meseria sa de care nu trebuie sa se rusineze.
Mirela invatase sa-si accepte iubirea pentru el.
Sanda se bucura sa creasca pentru a doua si a treia oare alaturi de copii ei pe care ii bucura cu ce putea.
Mircea muncea mai mult ca niciodata. Isi vedea copii cat de des putea si nu o lasa pe Sanda sa duca
lipsa de ceva. Viata sa alaturi de Mirela ii dadea satisfactia unei iubirii implinite.

Rudmila se ascunse in padure. Ii ramasese in minte imaginea celui care a nu a lasat-o sa se spulbere in
mare. Si de el vroia sa fuga…Nu mai vroia sa stie nimic de lume, de societate. Ramasese acolo timp
indelungat, departe de lumea din cetate. Manca in padure in continuu tot felul de fructe interzise si
otravitoare. Se ingrasase intratat incat aproape abia mai respira. Fructele ii dadeau o stare de delir. Nu ii era
frica nici de animalele salbatice care o puteau ataca in padure. Strabatea rupta de realitate cararile din
dumbrava, nemaipasandu-i nici de ea, nici de greutatea ei…Hainele de pe ea erau acum foarte sumare.
Intr-o zi, mergand greoi, cazu in noroi si adormi acolo. Cazuta delira si vedea lumea in negru. Visa ca
se ridica. Insa atata lene ii curgea in venele otravite incat ii era greu chiar sa-si doreasca sa se ridice.
Ramasese cazuta vreme indelungata, pana cand un tanar trecu si gasind-o aproape moarta de la atatea
fructe interzise dori sa o ajute. Se uita la chipul ei si expresia lui intensa il fascina. Il dadu suvitele de pe
frunte la o parte pentru a o vedea mai bine. Observa apoi buzele rosii..:
-Cat de sangerii….Cine este oare?...

- Haide, respira cu grija, spuse tanarul Rudmilei…Sprijina-te de mine. De ce nu poti sa stai pe

picioare? Esti ranita sau ai consumat multe fructe interzise?...Vai, puteai sa mori, sti? Trebuie sa te
opresti… Haide, accepta-mi ajutorul! Ai nevoie de ajutor!...

Mau era un om extraordinar. Era milos si bland. Muncise toata viata lui alaturi de parintii sai si reusise
sa realizeze una dintre cele mai frumoase casa din Liuara. Era sensibil si foarte sufletist si se bucura cand
putea ajuta pe cineva. Avea o expresie feminina si copilaroasa pentru un baiat. Zambetul sau bland inspira
nevoia de protectie de care avea nevoie. Era un tanar slabut, cu parul blond si prins in codita. Purta haine
ingrijite si era mereu atent la detalii.
Aparitia Rudmilei in viata, faptul ca o gasise, i se pare un lucru foarte important pentru el. Se hotarase
sa o ajute, sa o iubeasca, sa aibe grija de ea. Dorea sa o faca parte din familia sa.
Mau o duse pe Rudmila la el acasa unde o noua viata incepea pentru aceasta fata.

*
 Tanarul se indragosti de Rudmila. In ciuda crizelor care le facea de cand a adus-o la el, tanarul
considera ca aparitia Rudmilei in viata sa este un semn divin si vedea in ea o viitoare sotie. Chiar si parintii
lui cu care locuia au fost incantati sa o ingrijeasca pe fata. Insa parintii lui o ingrijeau din mila, el o ingrijea
din pura dragoste.
Casa sa era undeva la marginea Kasttei. Tanarul si parintii lui erau niste oameni foarte solitari. Ei nu
participau decat foarte rar la activitatile din centrul cetatii, nici la Ziua de Vorbe nu prea participau, decat
foarte rar. Casa era astfel foarte dosita, dincolo de padure. Rudmila nici nu se astepta ca dincolo de padure
sa mai locuiasca cineva. Nici nu-i stia pe acesti oameni. Accepta insa ajutorul lor, iar grija cu care aceasta
familie se ocupa de ea era coplesitoate chiar si pentru ea care ramanea rece la majoritatea lucrurilor dinjurul
ei.
Totusi Rudmila nu era recunoscatoare asa cum s-ar cuveni. Dorea numai sa profite de acei oameni care
o ajutau. Nu-i iubea, nu se atasa de ei. Si stilul lor de viata era prea pasnic pentru ea. Se simtea intr-o colivie
alaturi de acesti oameni.

-Vreau niste fructe din padure! ii spuse tanarului care fata de ea, fata de dorintele ei, era tare supus.
Mau incerca sa-i faca pe plac in orice fel, dar la aceasta dorinta se vazu nevoit sa o refuze.
Rudmila musca din buze tare, dar se opri ca sa nu-si dea sangele. Isi aminti de ziua cand fugi in mare.
Isi aminti de Ilior. Se duse in oglinda si se privi dupa mult timp. Era alta Rudmila: era frumos imbracata,
invatase sa vorbeasca, sa se poarte. Mau si parintii ei se ocupasera intradevar de ea. Vroiau sa o faca sotia
lui… Avea sa aiba o casa. Acolo nimeni nu o jignea, nimeni nu o critica, iar de gresea cu ceva incercau sa o
ajute...
Acum era cu adevarat frumoasa. Purta rochii lungi din matase si voal, avea parul pieptanat si dat
frumos pe spate si pielea ii era curata.

Casa ei se vedea de dincolo de padure, se vedea din centrul cetatii. Era enorma. Era un palat. Mau
muncise foarte mult pentru a construi o casa asa cum isi dorise Rudmila. Mau era sotul dar si sluga. Parintii
lui murisera si acum Mau traia numai pentru ea…Si suferea tot pentru ea. Caci Rudmila nu-l aprecia si nu-i
ofera iubirea pe care el ar fi meritat-o in schimb. Ea era rece si rea.
Intr-o zi, obosit de rautatiile ei, nemaiputand sa justifice lacomia ei si raceala ei, Mau o intreba trist:
- Ai vazut vreodata cristalul meu? Este transparent. Este pur…
Rudmila facu ochii mari si pentru prima oara dupa mult timp izbucni si arunca o privire salbatica:
- Sa nu –mi vorbesti mie de cristale. Oamenii care au asa ceva arunca pietre in cei ce nu au. Mie sa nu-
mi vorbesti de diamante.
- Dar uite, spuse el aratandu-i cristalul sau! Uite!
Rudmila deveni atunci si mai nervoasa, se napusti asupra lui si-i smulse piatra din mana. Vru sa o
arunce ca sa o sparga, sa o distruga. Avea din nou acel aer salbatic si nebun ca in trecut. Era gata sa loveasca
cu piatra de podea cu putere cand deodata o durere ingrozitoare o izbi in piept, cicatricea ei incepu sa
sangereze si aerul i sa paru greu de respirat. Nu putea sa-i distruga cristalul. Rochia ei scumpa se pata de
sange. Rudmila se opri speriata si lasa obiectul sa cada din pumnul ei incordat. Mau isi recupera diamantul
fiind speriat totodata de furia Rudmilei si de pata de sange de pe rochie pretioasa.

Ilior simti dureri de inima. Rudmila era departe dar auzise despre ea ca era bogata, ca nu mai era asa
salbatica, ca era respectata. Se intreba daca acum cand nu mai este ca in trecut este pregatita pentru adevar.
Ce s-ar intampla daca i-ar spune ca el are cristalul cel mai frumos din lume si ca nu este complet deoarece in
pieptul ei se afla partea intregitoare? Oare ea ar intelege? Oare ea stie menirea ei?
 Ilior se ruga atunci cu inima deschisa si cu cristalul sau in fata. Poate va primi un raspuns ceresc si va
sti ce sa faca.
In timp ce se ruga realiza ca intr-o zi vazu la Aerospatiala, intr-o nava spatiala , un cameleon. Era adus
de pe Terra si i se paru o creatura tare interesanta. Lumea veni sa vada ciudatul animal care in functie de
locul in care se afla isi schimba culoarea. Unii spuneau ca se transforma, ca se schimba din cand in cand. El
se intreba insa daca intradevar este asa.
Realiza ca in ciuda schimbarii fizice cameleonul era acelasi in esenta.

*
Rudmila nu se schimbase inlauntrul ei. Era mai tematoare ca niciodata si mai bulversata de viata decat
fusese in trecut. Il parasi pe Mau de cand avusese loc accidentul in care vru sa-i distruga cristalul si acum
veni in centrul Liuarei pentru a scapa de nelinistea care o cuprindea in propria ei casa. Dorea sa uite.
Acum era respectata, cel putin nu se vorbea despre ca ea ca in trecut. Dar acestea nu o determinau sa
iubeasca lumea, ci din contra, nemultumirea ei fata de lume crestea.

-“Ai privit vreodata in gol? Asa privesc ochii ei. Nu incap sentimente, nu incap simtiri, parca nu incap
nici ganduri. E ca si cum iarna s-ar asterne in fata ta … Ceea ce vreau sa spun este ca ea este lipsita de orice
sensibilitate umana si este foarte rece”… asa gandi Ilior cand o vazu pe Rudmila dupa atata timp.

Erau chiar in piata, in centrul Kasttei. Tarabele erau, ca in fiecare zi, una langa alta, si aglomeratia era
mare. Forfota era pretutindeni, oamenii cautau sa faca cat mai repede cumparaturi. Ilior dorea sa-si cumpere
un ghiveci pentru o floare…O femeia imbracata destul de elegant pentru piata se afla chiar in dreapta lui la
o taraba alaturata unde se vindeau tot felul de obiecte sferice.
-Globuri miraculoase pentru doamna eleganta! spuse Fifa, vanzatoarea de globuri, adresandu-se
femei…Femeia zambi cam stins si fortat, dar parea interesata.
-Globul acesta albastru ca marea ce face? intreba ea luand sfera mare albasta in mana.
-Aaaa, acesta este extraordinar, spuse vanzatoarea incercand sa-si vanda marfa; te uiti la el, spui ce te
doare si el, cu aceasta culoare a lui; ca mare de albastru si de sclipitor, ineaca toata durerea, te face sa uiti de
tot…
Femeia lua globul si privi intens la el: -Sa nu ma doara si sa nu-mi sangereze vreodata pieptul…
Ramasese cu el in mana cateva secunde privind fascinata la culoarea lui. …Ilior urmari mirat secventa: Ce
om are o astfel de dorinta?…Rudmila?... Apoi, peste cateva secunda, il lasa pe masa si incepu sa rada
ciudat: -Hahaha, nu m-a vindecat marea, nu m-au vindecat doctorii, ma vindeca o bila?..Dar, oricum, imi
place ca forma si culoare asa ca o cumpar…! Vanzatoarea zambi si ea multumita, in fond nu o interesa decat
sa-ti vanda marfa…Rudmila plati si dadu sa pleca mai departe, Ilior o prinse repede de brat:
-Stai!!!... aceasta se intoarse incruntata catre barbatul care o opri si-l privi in ochii:
-Tu???...Ea il privea parca in gol. Nu exprima nici un sentiment, nici o simtire, nici un gand. Ca si cum
iarna s-ar fi asternut in fata ei ramasese rece. Poate era putin surprinsa sa-l vada dupa atata timp pe omul
care candva a fost cu ea pe un tarm...Isi aminti de ziua cand incerca sa se arunce in mare…

Este o minciuna ca se poate uita totul…

Exact in centrul Kasttei Rudmila avea acum o noua acasa, alta decat cea de dincolo de padure unde
acum locuia doar Mau. Noua ei casa nu era asa de frumoasa si de maiestoasa ca vechea, dar era una dintre
cele mai frumoase din centrul Liuarei.
Pe Ilior il vazuse doar odata in piata, dar pentru ea Ilior nu insemna nimic: decat un om mai altfel decat
restul.

*
 Odata la 5 saptamani “Ziua de vorbe” se organiza in biblioteca lui Ilior, caci totul revenise la normal
odata cu rezolvarea problemei lui Mircea…
Era una dintre “Zilele de vorbe” cele mai speciale deoarece cea mai mare parte a timpului Ilior tinea
discursul, iar pentru toate lumea aceasta era o placere. De fiecare data Ilior ii invata ceva nou pe cei din
Liuara, de fiecare data ii uimea cu intelepciunea sa:…
- Cristalele noastre sunt, intradevar, foarte pretioase- incepu el discursul atunci, in aceea Zi De Vorbe-
dar ele nu reprezinta nimic daca nu stim sa le apreciam si sa le descoperim minunea. Cristalele noastre sunt
insasi ce avem noi mai scump, sunt mai presus de trupul nostru si mai presus de mintea noastra. Trebuie sa
avem grija de cristale noastre. Trebuie sa nu ni le pierdem caci astfel suntem pierduti si noi, suntem ca si
morti desi inca vii…Noi trebuie sa credem in cristalele noastre si in menirea lor in lumea asta mare. Asa
cum trebuie sa credem ca pentru fiecare exista o jumatate ideala…
In timp ce vorbea privirea sa il intalni pe gunoier… Ceva il intrista brusc. Stia ca exista unele lucruri
greu de inteles… Insa isi continua discursul:
- Legat de cristalele noastre sunt multe lucruri ascunse. Fiecare ascunde multe mistere, toate sunt
magice. In fiecare cristal se ascunde un copil!…
Rudmila era prezenta in biblioteca insa discursul lui Ilior nu-i placea deloc. I se parea ca ochii lui negri
o privesc doar pe ea si ca o urmaresc.
- Da, in fiecare cristal se ascunde un copil. Este necesar un ritual magic si copilul iese la iveala…
Trebuie sa luam cristalul la rasarit de soare si sa-l ridicam spre cer. Atunci razele soarelui trec prin el si scot
la iveala un copil , ii proiecteaza imaginea chiar asa, in aer.

Dupa ce se termina acel discurs toata lumea era ingandurata. Toti vroiau sa-si descopere copilul.
Rudmila era scarbita de idealurile lor.
*

Era afara. Privea in plina noapte la cerul senin. Ilior se simtea usor obosit de atatea ganduri. Cerul senin
ii parea tot mai gol; din ce in ce mai putine stele, din ce in ce mai putine cristale implinite, din ce in ce mai
putini oameni care isi gasesc jumatatea sau oameni care merita sa o gaseasca… Un cer fara stele. Numai
muritori in lume…

Era urmatoarea zi dupa discursul lui Ilior. Nu era nici dimineata si plaja era plina de oameni care
venisera sa vada rasaritul si sa-si descopere copilul. Cristalele lor erau tinute in maini si ridicate spre cer.
Toti asteptau razele soarelui. Rudmila era singura lipsita de emotii. Statea si observa de undeva din spate
lumea adunata acolo pe nisip. Intr-o clipa soarele se ivi si la lumina lui pietrele oamenilor straluceau izbitor.
Deoadata plaja se aglomera. Oameni si miraje erau adunate in fata ei; oamenii si copii din cristalele lor….
Pentru Rudmila imaginea din fata ei era de-a dreptul de necrezut; o depasea situatia si o speria in acelasi
timp.
Neintelegand ce se intampla fugi repede din acel loc sperand sa ajunga acasa cat mai repede.
Intelesese inca odata cu tristete cat de diferita era fata de acei oameni. Si cat de mult insemnau ei. Pe
cand ea era atat de singura. Oameni… cu pietrele lor pretioase, cu jumatile lor, cu scopurile lor in viata, cu
visele lor… Ea ce avea? Nu avea nimic. Decat rochii scumpe si o frumusete trecatoare.
In fuga ei spre casa se impiedica in rochia lunga si obosea, abia mai respira. Locuinta ei era departe de
plaja…De la oboseala si de la suparare incepuse sa o doara pieptul, abia mai mergea.

*
Ilior statea pe nisip admirand multitudinea de raze si de lume surprinsa sa-si descopere copilul din
cristal, cand o durere de inima il lovi puternic. Stia ca ea sufera…Atunci se grabi spre Rudmila.
Ea era in fata casei sale sprijinita de gard. Parea obosita si respira greu. Fugise cat putu de repede de pe
plaja sperand ca astfel va scapa si de cosmarul ei, dar tot ce facu era sa-si obosesca trupul dezobisnuit cu
astfel de efort. Se opri asteptand sa-si revina ca sa poata inainta in casa. Acum realiza ca era liniste, ca mai
are putin si ajunge in caminul ei. Dar era atat de obosita incat nu putea face nici un pas.
 -Te ajut eu! Se auzi brusc voce.
-Iar tu?!
Ilior o lua usor de brat si o ajuta sa intre in casa. Observa cat era de slabita.

In casa ei nu exista mobila. Decat un pat si panze atarnate prin casa, tot felul de voaluri si perdele. Bila
mare albastra trantita in mijlocul camerei peste o perna visinie. In camera ei multa mancare stricata era
aruncata pe jos. Haos total si mizerie… Ilior o intinse in pat. Era indignat de mediul in care locuia Rudmila.
Se incrunta ingandurat privind prin jur in camera haotica...Intelesese ca nu se schimbase foarte mult, ca tot
haos era in viata si mintea ei…
Rudmila isi reveni din starea ei proasta. Dar era pierduta in ganduri. Era palida. Ar fi vrut sa adorma,
caci se simtea epuizata, dar era jenata de situatia aceasta in care Ilior statea la capataiul ei. Ar fi vrut sa-i
multumeasca si el sa plece lasand-o in lumea ei. Dar acesta continua sa-i fie alaturi intreband-o:

-Rudmila te-ai gandit vreodata de ce nu ai un cristal?...Si totusi ai viata? Te-ai gandit vreodata de ce
existi?
-M-am gandit de ce nu pot fi ca restul. De ce am fost creata asa. Si de ce nu pot muri cand vreau eu. De
ce nu am dreptul sa mor cand vreau eu?
-Aceleasi intrebari mi le pun si eu! Numai ca atunci cand ma duc la magazin sa-mi cumpar mere si
cineva ma intreba din intamplare cat este ceasul, imi dau seama de ce exist… Si mai imi realizez menire
cand te vad pe tine…Ti-as mai zice mai multe insa vreau sa vad ca ai descoperit singura lumina. Si apoi, nu
as putea eu singur sa decid totul, imi trebuie sa am permisiunea cuiva…
Rudmila adormi intr-un final fiind foarte istovita. Ilior o mangaie pe frunte:
-Of, Rudmila, eu stiu ca tu nu intelegi, si cum ai putea sti daca eu nu-ti spun, daca nu ai memorie, daca
ai uitat ce s-a intamplat acolo sus?...De-ai sti ca te-am asteptat atat?..Si totusi nu regret sacrificiul!...Vreau
doar sa te vad fericita, daca nu, o parte din mine mereu va fi intunecata, in mine vor fi mereu 2 anotimpuri…
Visul suprem: sa inveti sa iubesti si sa sacrifici de dragul cuiva ca sa dovedesti FU-ului ca ai crescut spiritul
si ca ma meriti sa implinesti cristalul perfect! ……..Dar..daca ai sti…!

Ilior lipsi din Liuara pentru cateva zile; zbura in cer, la FU, in cautare de raspunsuri:
-Cand ii voi putea spune adevarul? Cand?
-Ilior pui prea multe intrebari si prea te adancesti in ele! Aici nu exista adancuri… Aici exista tabla de
sah unde este nevoie si de nebuni!!!
-Dar…
-Deocamdata multumeste-te cu atat cat ti-am spus! Intoarce-te pe planeta ta.
FU nu parea sa fie impresionat de soarta lui Ilior si de dorintele sale... Eroului nu-i ramasese decat sa
se resemneze si sa se intoarca pe Kastta pentru a astepta in continuare clipa in care Rudmila va inceta sa
traiasca in umbra…Iesi asadar in graba, zburand din chaos, si se indrepta cu viteza luminii pe Kastta. Razele
soarelui ajungeau odata cu el pe pamantul Liuarei. Insa razele soarelui erau neostenite, pe cand Ilior simtea
cum energia i se consuma in timpul zborului. Intr-un final, atinse nisipul odata cu razele. Era obosit de atata
zbor in de sus in jos; dinspre FU spre Liuara. Se simtea istovit asa ca isi intinse trupul pe nisipul cald.
Ramasese acolo pana tarziu, cand se facu noapte… o noapte sentimentala si oboseala acumulata in urma
calatoriei il facu sa sa amorteasca. Ilior zambi la stele. Avea un sentiment ciudat. Apoi adormi.

Partea a doua: Purificarea

1) Inceputul

*
Toata lumea dormea: Rudmila in casa ei pustie, oamenii si acestia prin casele lor, Ilior pe plaja, copii
prin orfelinate… O voce insa rasuna soptit in mintile tuturor ca o fantasma sonora a noptii... Era o voce de
noapte. O voce pe care o auzi doar cu ochii inchisi, pe care o percepi doar in somn, doar in vis:
 “-Un lucru important pe care il inveti de la viata este sa gresesti si sa treci peste greseli.
Un alt lucru important este sa ai puterea sa crezi in orice minune, sa ai puterea sa crezi peste masura
logicii…
Dar ce este mai important decat sa inveti sa iubesti? Nu exista lectie mai grea. Nu exista lectie care sa
aiba atatea capitole si subcapitole ca iubirea. Ea este baza oricarei alte lectii si este cea mai frumoasa din
toate, caci odata invatata prin ea descoperim adevarata fericire… Vorbele mele nu sunt sirop pentru un blat
de tort amar ci sunt adevaruri…”…soptea noaptea oamenilor.

Pe plaja insa mai dormea cineva, nu doar Ilior. Cand se trezi, foarte de dimineata, Ilior vazu ca langa el,
la cativa metri distanta, un necunoscut zacea adormit pe nisip. Se apropie de el crezand ca este vre-un
kasttian pe care nu-l recunostea, dar, cand ajunse in dreptul lui, observa ca era un strain, un om pe care nu-l
mai vazuse niciodata in Kastta. Era imbracat sumar; avea doar o fusta, iar pe spate i se vedeau strapunse
niste tuburi din fier. Parul lui era blond… Deodata omul se misca.
-Buna dimineata, ii spuse, ma numesc Ilior…
Strainul il privea uimit pe Ilior care ii zambea prieteneste.
-Ce s-a intamplat? Pari speriat. Nu esti din Liuara? Insa barbatul nu raspundea…
Nici nu apuca Ilior sa-si sfarseasca bine intrebarea ca strainul se ridica brusc de pe nisip si-l ataca pe
Ilior cu un pumnal.
*

Rumar era de pe planeta Tech. Venise pe Liaura deoarece fusese trimis de Organizatie. Era cel mai bun
soldat pe care Organizatia Ordinul De Distrugere il avusese vreodata.
Rumar fusese crescut de mic de Organizatie. De cand fusese copil fusese invatat sa ureasca oamenii cu
diamante si sa ravneasca dupa lucruri pretioase si scumpe. Scopul lui in viata se formase astfel in acest sens;
dorea sa-i distruga pe cei de pe Kastta si sa le fure diamantele. Cristalele lor l-ar fi facut celebru, l-ar fi facut
bogat si pe el si pe toti membri Organizatiei.
Rumar era extraordinar de puternic si de viclean. Isi propusese sa faca victime cum ajunge pe Liaura.

In acea dimineata Ilior ar fi murit strapuns de pumnalul lui Rumar daca n-ar fi stiu sa se lupte. Se apara
cat putu de fiecate atac a lui Rumar si incerca sa-si blocheze inamicul, sa-l imortalizeze, dar Rumar era de
neatins si de neoprit…Se luptara atunci pe plaja vreme indelungata.
Rumar nu se astepta sa intalneasca pe cineva asa greu de ucis si asa puternic si curajos. Ilior ar fi putut
fugi, dar gandul ca Rumar poate intra in cetate unde se aflau oameni il facu sa ramana pe loc sa lupte cu
inamicul demonic.
Pe Ilior il dureau bratele si se simtea epuizat de atata lupta. Rumar era si el obosit, dar parca avea in el
o forta animalica care il depasea pe Ilior.
Printr-o neatentie Rumar facu o miscare proasta si Ilior reusi sa-l culce la pamant. Acum Rumar era
blocat, nu mai putea ataca, nu putea lovi. Ilior se gandea sa-l tina pana vine politia si sa-l inchida undeva.
Insa Rumar incepu sa tipe si sa-si ceara iertare jurand a nu va mai fi violent:
-Nu ma omora. Sunt un nebun. Un om necajit de soarta. Um om fara cristal trimis de Organizatia de pe
Tech sa caute oameni cu pietre pretioase…
-De ce ai incercat sa ma omori? Intreba Ilior de sus incercand sa gaseasca o explicatie.
-Credeam ca asa pot lua cristalul tau si sa-l fac al meu.
-Dar cristalul este un lucru personal, nu se poate lua!... Te-ai purtat ca un hot gata sa ia o viata pentru a
avea ceva ce nu i se cuvine.
-Nuu, nu stiam! Nu stiam! Cautam doar un cristal! Fie-ti mila! Jur ca nu voi mai gresi…
Ilior statu pe ganduri. Putea sa-l inchida, sa-l pedepseasca sau putea sa-i dea o a doua sansa.. Se gandi
la Rudmila…Toti oamenii merita o a doua sansa! isi spunse el.
-Iti voi da drumul daca te intorci la Tech si daca promiti ca nu vei mai veni niciodata pe aici.
-Promit!
 -Bine atunci, spuse Ilior si lua mainile de pe Rumar…
Rumar zambi multumit simtindu-se liber. Ilior privea uimit la omul care tacea, astepta sa primeasca o
multumire pentru faptul ca-l iertase dar, brusc, in loc sa multumeasca, Rumar isi lua pumnalul si-l atace din
nou pe Ilior…Ilior se speria, nu se astepta la o noua izbucnire a strainului caci il crezuse pe cuvant. Dar
Rumar il lovi cu pumnalul exact in inima, brusc, asemenea unui Brutus. Lama cutitului bine ascutita l-ar fi
ucis pe loc, i-ar fi taiat inima lui Ilior in doua. Dar in dreptul inimii Ilior avea cristalul. Cristalul il proteja si,
intr-un mod miraculos, cand varful cutitului lui Rumar il atinse, mii de raze iesira din el si trecura printre
hainele albe a lui Ilior, raspandiind o lumina orbitoare peste privirea demonica a lui Rumar. Rumar se
speria…nu vazuse in viata lui atata lumina. Isi retrase repede pumnalul de la inima lui Ilior fiind constient
ca nu-i poate strapunge. Vru sa mai atace inca odata caci Ilior era bulversat, dar se temea de acea lumina, ca
o forta plina de energie si o lua la fuga sa se ascunda prin Liuara….
Rumar era insa bucuros: era convins ca descoperise un lucru extraordinar. Radea astfel demonic
alergand printre copaci.
-Aceasta este forta cristalului? Ce cristal magnific are omul acesta. Nici nu-mi trebuie alte pietre
pretioase. O voi avea pe al lui. Dar cum? Omul acesta pare de neinvins, stie sa si lupte, nu-mi va ceda
cristalul sau…Cum sa-l distrug?...Se poate?..Bineineles ca se poate: un calcai, un zambet, o femeie, o
idee…

*
Rumar fugea de Ilior prin padure, se indrepta spre Kastta, sper centrul Kasttei. Dorea insa sa-l piarda pe
Ilior, nu vroia sa fie prins. Stia, insa, ca nu are nici o scapare ca omul cu piatra magica il va prinde. Pentru
Ilior barbatul reprezenta un pericol, nu-l putea lasa liber prin cetate, putea ucide, putea rani pe oricare dintre
kasttilieni. Trebuia sa-l prinda cu orice pret, trebuia sa-l inchida, sa-l pedepseasca pentru securitatea celor
nevinovati.
Rumar iesit intr-un final din padure si se urca pe ziduri…
Pe zidurile cetatii Kasttei Ilior isi invinsese toate durerile trupesti si-l urmarea pe Rumar. Acesta fugea
asemenea unui tigru de repede insa Ilior isi aduna toate puterile ca sa-l prinda.
Lumea privea uimita si speriata la cei doi. In special Rumar ii infricosa cu privirea lui animalica si cu
trupul strapuns de tuburi de fier…Politia din Liaura incerca sa faca tot posibillul sa-l prinda: aruncau cu
sageti in el, incercau sa–i blocheze drumul. Insa Ruman se ferea extraordinar de repede si sarea peste
piedicile puse in drum foarte usor. Singurul care ii facea probleme era Ilior:
-Omul acesta…cat doreste sa ma prinda..cat efort depune pentru a-si apara cetatea ! Cata enerige ii da
cristalul sau! Trebuie neaparat sa am cristalul sau!!! Neaparat! gandi Rumar in timp ce fugea de Ilior. Dar
cum?...
De pe inaltimea zidurilor cetatii se putea vedea gramada de oameni speriata. Lui Rumar ii dadea o
satisfactie enorma groaza din privirile acelor oameni:
-Voi ingrozi toti oamenii de aici, macar sa provoc teama, sa nu cumva sa fie si altul curajos care sa vrea
sa ma infrunte!...
Insa, in fuga sa, Rumar observa si o privire care nu era tematoare. Vazu printre multimea de oameni o
tanara fata foarte ciudata; imbracata toata in negru, care priveste la el rece, fara nici o urma de sentiment. Se
opri atunci brusc si o privi direct in ochii cu ochii sai demonici si inrositi. Vroia sa o sperie, sa nu existe om
pentru care sa nu fie de temut. Fata insa nu schita nici un gest, nu exprima nici un sentiment. Rumar lua
atunci o piatra si arunca in ea cu scarba:
-Om fara cristal!!!....o ghicise, era Rudmila. Ea nu se temea de acel om. Stia ca nu are nimic de pierdut,
nu-i pasa de nimic…Dar se simti jignita de acel individ care o injosi atat de tare in fata unei multimi.
Lovita in umar de piatra aruncata brutal se clatina indurerata si pleca capul incruntata… Isi musca buza
pana la sange, pieptul o durea…
Rumar se astepta sa fie prins in urmatoarea secunda de Ilior care nu era foarte departe in spatele sau,
dar Ilior fusese brusc cuprins de un junghi puternic in inima. In fuga sa ingenunchia de durere pe zidurile
cetati, chiar la 2 metri de Rumar…Simtea cum nu mai poate continua…
Cand se intoarse Rumar il vazu in spatele sau pe Ilior cazut cu mana pe inima. Era uimit; omul care
parea sa nu oboseasca vreodata acum era strapuns brusc de dureri… Ar fi vrut sa o ia la fuga sa nu fie prins
de politie, dar un alt gand malefic i-a suras atunci dintr-o data:
-Mai bine stau pe loc sa fiu prins! Voi avea sigur cristalul! Ilior nu este invincibil!!!
 *

In Liuara nu existau inchisori. Singura cladire care ar fi putut fi folosita pentru asa ceva era acum data
in vanzare si era propietate privata…Mai exista un loc insa in care s-ar fi putut face o inchisoare. Este vorba
de pestera din muntele de langa padure. Acolo avea sa fie inchis Rumar pana cand isi va ispasi greselile sau
pana cand cineva de la Organizatie il va lua inapoi.

Trecura trei saptamani de cand Rumar se afla la inchisoare. Statea inchis in fundul pesterii, dincolo de
niste gratii unde avea un pat de piatra. In fiecare zi cineva trebuia sa aiba grija sa-i aduca de mancare si sa-i
curete zona in care statea. La inceput acesta sarcina a fost data paznicului pesterii, dar acesta dupa un timp a
refuzat sa mai faca cele de trebuinta. In locul paznicului s-au oferit o serie de femei sa-i duca lui Rumar de
mancare, dar fiecare din ele au sfarsit prin a renunta la aceasta sarciana deoarece Rumar le infricosa si le
ameninta ca o sa le fure cristalul.
-Nu se poate sa mai mergem acolo, in preajma lui, ne poate face rau. se gandeau oamenii.
-Este o amentintate pentru cristalele noastre.
Intr-un final, nemaistiind ce sa faca, presedintele o alesese pe Rudmila sa se ocupe de Rumar. Ilior s-a
opus deciziei presedintelui, dar cum lumea nu vedea ce ar avea Rudmila de pierdut, toti au fost de acord cu
presedintele.

Rudmila nu uita ca acela era omul care aruncase cu piatra in ea. In prima zi cand s-a dus sa-i duca de
mancare, a lasat tacuta farfuria cu mancare sub gratii, jos, ca Rumar sa se aplece sa o ia.
Cand acesta falmand s-a aplecat sa ia farfuria Rudmila i-a tras-o inapoi cu o mana si cu alta a aruncat
cu o piatra in el, exact in capul lui. Dar acesta nu parea sa simta vreo durere. Radea sinistru la Rudmila.
Rumar trase intr-un final farfuria cu mancare si incepu sa adulmece cu pofta. In tot timpul in care
manca radea bolnavicios la Rudmila. Dupa ce termina ii spuse destul de calm:
-Ia farfuria! Mersi ca mi-ai adus de mancare.
Rudmila lua farfuria si pleca.

In intunericul pesterii doi ochi demonici suradeau increzatori:

-Rudmila, Rudmila, Rudmila…

A doua zi cand se duse sa-i duca de mancare Rudmila era tot la fel de tacuta. Dorea sa aiba cat mai
putin de-a face cu acel om-monstru. Numai ca Rumar era asemenea unui paianjen ce te prinde in plasa lui.
Cand Rudmila se apleca sa-i lase farfuria cu mancare ca data trecuta, acesta o prinse de par si o lipi cu
obrazul de gratii soptindu-i la ureche:
-Ce, tu crezi ca nu stiu cum este sa aibe toti si tu sa nu ai? Crezi ca eu nu stiu cum e sa vrei un cristal ca
restul??? Eu sunt ca tine. Eu nu am nimic. Si acum sunt si in inchisoare doar pentru ca am vrut sa am si eu
un ceva… Nu vezi ca lumea este nedreapta? Eu sunt ca tine, Rudmila! Eu te inteleg!

Rudmila se gandise toata seara la Rumar. Era primul om care o intelegea… Oare pentru el ea insemna
ceva??? Oare ce vroia Rumar sa zica, ce vroia de la ea?
 Si cum noaptea este clipa cand romantismul se naste Rudmila simti pentru prima oara un sentiment
ciudat si nou. Omul acela care la inceput ii gresise si care acum pretindea ca o intelege putea fi in sine un
om bun?. Pentru prina oara in viata ei se gandi la altul cu dragoste…

*
-Rudmila, ii spuse acesta in urmatoarea zi, spune-mi ca te-ai gandit la mine asa cu m-am gandit eu la
tine…Toata noaptea te-am avut in gand. Toata noaptea te-am visat. Daca ai sti Rudmila ce scarba imi este
de lumea asta care nu te apreciaza si care nu ti-a oferit nici o urma de afectiune doar pentru ca nu ai un
cristal…doar pentru ca tu esti altfel decat ei!...Dar acum sunt eu. Eu sunt la fel ca tine.
Rudmila ramasese nemiscata si ingandurata langa gratii cu farfuria in mana.
Acesta ii soptea in continuare in pestera goala:
-Rudmila… ia spune, tu esti ca mine, nu? Tu ai mancat si carne, si fructe interzise si ai fost lovita cu
pietre, nu-i asa, Rudmila? Tu esti ca mine!
Rudmila isi intoarse privirea trista spre omul de dincolo de gratii…Sa fie el un alt blestemat ca ea?
-Daca esti ca mine Rudmila insemna ca ma intelegi, ca sti cat de mult imi doresc sa am un diamant!
Lupta alaturi de mine, Rudmila! Lupta alaturi de mine!!! Voi avea si eu si tu diamantul personal. Vom fi o
stea Rudmila. Nu acesta este visul tau? Al meu acesta este… Hai Rudmila, stiu ca simti ceva pentru mine!!!
Vorbele lui ii rasunau in minte, ii ajungeau in inima. Simtea intradevar ceva ciudat pentru el. Iar acel
sentiment in timp crestea. Iar acel sentiment o facea sa ureasca gratiile dintre ea si Rumar. Simtea cum
Rumar o domina cum Rumar ii ia toata energia ca un vampir, dar era sclava acelui sentiment in care ea nu
putea decat sa tanjeasca dupa Rumar. S-ar fi jertfit pentru el. Pentru prima oara in viata ei simti ca s-ar fi
jertfit pentru cineva. Era dragoste. Era dragoste inlogica si neconditionata; dragoste!…

-Spune, zise Rudmila, ce pot face pentru tine? La ce cristal visezi? Iti vrei libertatea?
-Da, Rudmila. Ah, libertatea mea… vorbea atat de bland iar parul lui blond cu ochii ca si marea ii
parura Rudmilei atat de angelice…
-Spune, Rumar, vrei libertate? Voi ucide paznicul pesterii iar tu poti fugi!
-Nu, nu Rudmila, nu asa trebuie facut! Trebuie sa fim inteligenti, altfel riscam sa nu avem cristale...
-Dar cum..
-Tu imi vei aduce cristalele.
-Eu?
-Da, tu. Tu trebuie sa sti cine are diamant frumos aici in Liuara. Tu trebuie sa le cunosti.
Rudmila ramasese ingandurata.
-Trebuie sa gasesti cristalele cele mai frumoase. Cristalele cele mai puternici, mai vi..mai pure!..
Rudmila se gandea la Mau. La faptul ca nu putuse sa-i distruga cristalul si ca probabil al sau este unul
dintre cele mai pretioase din Liuara.
-Fostul meu sot, Mau… Am vrut sa-i distrug diamantul cand m-am infurita pe el dar nu am putut caci
imi provoca o durere enorma in piept si nici nu puteam sa-l tin in mana…
-Da, spune Rumar, fura-i-l si ia-l pentru tine!...
-Si tu? Vreau sa-l aduc pe al tau mai intai!
Rumar zambi in umbra viclean.
-Eu vreau un altul. Vreau cristalul lui Ilior! Sti cine este, nu? Cel care m-a urmarit.
Rudmila placa capul in jos. Era usor nehotarata. Ilior era singurul om care incercase sa o ajute mereu…
-Stiu ca el este mai bun ca restul, ca a fost bun cu tine fata de viespile astea de oameni, dar diamantul
lui mi se cuvine mie, cu al lui vreau sa formez o stea cu tine…zise Rumar luand-o de mana pe Rudmila.
Aceasta zambi naiv.
-O sa ai ce-ti doresti! Chiar acum ma duc…
-Stai, striga Rumar usor agitat, nu asa. Nu te grabi. Trebuie sa avem un plan.
Rudmila privea nedumerita la omul iubit care o strangea de brat puternic, printre gratii.
-Ce este? Care plan?
-Uite, spuse Rumar scotand de sub pat o punguta: somnifere! Dar nu sunt orice fel de somnifere: nu se
pun in apa, se pun in carne sau in fructe interzize. Ilior trebuie sa manance carne ca sa poata adormi!

*
 Rudmila batu la poarta lui Ilior. Tremura toata. Tremurul ei era urma nelinistei din ea. Dar se simtea
fericita ca poate face ceva pentru Rumar. Sa gandea cu o extraordinara bucurie, aproape coplesita de emotii,
la clipa in care ii va oferi lui Rumar obiectul dorit. Aproape ca nu-i pasa daca ea mai are ceva sau nu. Era de
ajuns sa aiba el.
- Totusi voi fura si pentru mine, isi spuse ea, voi fura de doua ori ca sa formam o stea. Pe bolta cerului
va fi si iubirea noastra…
Rudmila batu mai tare la poarta lui Ilior. Era obosita de atata drum si in ultimul timp slabise neavand
aceeasi energie ca in trecut.
Avea o tava intr-o mana. Pe tava erau doua farfurii cu mancare. Farfuriile erau acoperite cu un servet
rosu…
Intr-un moment poarta se deschise. Ilior in hainele lui albe ii aparu in fata:
- Rudmila, tu erai? Nu te-am simtit venind! spuse calm in timp ce Rudmila se uita adanc in ochii lui cu
o teama ciudata…. Adica nu te-am auzit venind si batand la poarta, spuse el. Eram prins in treaba! Intra! Ia
un loc!...
Insa Rudmila nu se aseza:
- Poftim, ia !
- Ce este, carne?
- Da, ia!
- Nu vreau, si nici tie nu-ti face bine! De ce consumi asa ceva!
- Macar ia niste fructe!
- Fructe interzise?
- Da!
- Hm…dar sti de ce sunt interzise, nu?
Rudmila era usor confuza.
- Nu.
- Pentru ca produc dependenta.
- Si ce, nu suntem de atatea dependenti? Nu suntem dependenti de mancare? De apa?
- Ba da, dar tocmai asta este problema: fructele acestea nu tin loc de hrana…Nu stiu cum sa te fac sa
intelegi… Am fi divini daca am exista doar din iubire si pentru iubire. Cu cat existam din mai putin cu atat
mai bine.
…
-Esti mai nebun si mai ciudat ca mine!
- Haha!.. Da, poate sunt!

Timpul trecea si Rudmila statea nemiscata pe banca cu tava in mana. Ilior nu vroia sa mance carne, ce
putea face? Era ingandurata, trista. Se gandea la Rumar. Avea capul plecat intr-o melancolie chinuitoare
caci nu se simtea in stare sa-i faca vre-un rau acelui om atat de diferit. Ilior ii povestea frumos, cu o naivitate
ciudata teoriile sale legate de viata.
Deodata se ridica de pe banca.
-De ce esti trista, intreba el?
Rudmila nu mai avea cuvinte, nu se putea ascunde. Tacea din gura cu privirea pierduta in jos neavand
curaj sa-l priveasca pe omul de langa ea caci ii parea atat de onorabil. Si totusi ii trecu prin gand sa-l
loveasca puternic ca el sa-si piarda constiinta si sa-i fure cristalul. Se gandea ca asa va putea sa-l ajute pe
Rumar. Dar parca nu avea putere… Statea cu fruntea in jos ingandurata…
-Esti trista pentru ca te-am refuzat? intreba Ilior cu un glas straniu, plin de intelegere si simpatie.
Poftim, iti voi face pe plac: voi manca carnea aceasta in cinstea ta, de dragul tau. Pentru ca tu sa cresti, sa
inveti, sa vezi si sa iubesti. Dar nu mai fi trista!...
Rudmila era uimita cum Ilior acceptase atat de senin sa manance din carnea ei, era atat de calm…Ea
statea cu privire plecata si se uita la bucatile de carne de pe tava din care mana lui Ilior lua una… In timp ce
Ilior vorbea, pe varful nasului Rudmilei se aseza un fluture. Rudmila isi ridica privirea. Ilior ii zambi.

*
 -Si sa sti, Rudmila, ca eu nu te iubesc pentru aceasta bucata de carne daruita, sau pentru aceste fructe,
sau pentru ca esti frumoasa, sau pentru ca m-ai vrajit, sau pentru ca te stiu de mult…Te iubesc asa cum ar
iubi un pamantean: de la suflet la suflet, fara ca macar sa stiu de ce iubesc si chiar fara sa stiu daca vreau sau
nu.
Eu iubesc divin, neconditionat, si ingerul si demonul din tine. Eu iubesc cugetul tau, vointa ta ca parte
din mine.

Rudmila fugea grabita pe strazile Kasttei. Tine in mana strans cristalul. Se temea sa nu fie prinsa. Ce se
va intampla cand Ilior se va trezi? Trebuia sa-i duca cristalul lui Rumar cat mai repede. Ii venea sa planga
de bucurie.
-Rumar, Rumar! striga tare in pestere. Am adus cristalul, Rumar! Am adus cristalul tau!
Nehalit ii lua cristalul stralucitor din maini. Era dincolo de gratii. Ea stranse tare gratiile si privii cu
ochii inlacrimati la iubitul ei extaziat si fascinat de ceea ce poseda acum in maini.
-Cristalul lui Ilior! In sfarsit am cristalul lui Ilior…!!!

Dupa cinci zile lumea din Liuara era ingrozita. Omul acela plecase dar fantasma lui ii mai bantuiau
inca pe cei din Kastta. Acum toti isi tineau cristalul cu grija pentru ca nu cumva intr-o zi Rumar sa apara si
sa-l fure asa cum l-a furat pe a lui Ilior. Oamenii nu stiau ca Rudmila fusese complicele celui de la
Organizatie. Credeau ca acesta prinsese putere, o putere extraordinara cu care reusise sa rupa gratiile si sa
evadeza. Stiau insa ca Rudmila prinsese drag de bestie, dar nu intelegeau cum un astfel de sentiment este
posibil. Acum doar o compatimeau…

Cu multa mila si resemnare o priveau oamenii din Liuara pe Rudmila. Ea era in spital tot de cinci zile.
Pe tot corpul avea ranile unei iubirii. Fusese Rumar cel care o ranise.

Ilior plecase din Liuara. Dar nimeni nu stia unde. Se spunea despre el ca murise odata ce cristalul ii
fusese furat. Altii credeau ca acum si el cutreiera prin lume ca un pierdut sau ca un nebun fara cristal.
Nimeni nu incerca sa plece in cautarea lui. Aproape ca nici nu se vorbea despre situatia lui, despre el, o
ignoranta totala exista printre oameni chiar si fata de soarta celui ce odata le fusese alaturi…

Si ea statea ca moarta de vie inchisa intr-o incapere stramta dintr-un spital. O camera doar cu o
fereasta, mobilata doar cu o masuta si un pat, varuita pe alb galbui… Inchidea ochii doar ca sa uite. O
durea…Si ca orice durere ii nastea melancolie.
Rudmila se gandea la stele. Zambea lacrimand la o iluzie dureroasa.
-Ar fi putut fi! isi zise, dar o sa ramana visul..pentru ca, defapt, in aceasta iubire nu eram decat eu
zambindu-mi in oglinda, nu eram decat eu pictand un chip ce zambea…mi-am imaginat ca el era mai
mult!!! Aleg sa mor, nefiind iubita de nimeni, dezamagita de cel pe care l-am iubit! Aleg sa mor, pentru ca
nu mai cred ca pot avea propia mea stea…isi spuse Rudmila muscandu-si buzele in timp ce-si simtea
lacrimile reci pe chip.
Si ce speranta mai avea ea? Acum, cand totul era pierdut? Ce speranta cand era singura, ca o
blestemata si dezamagita si ranita? Singura solutie sa iasa din acel cosmar ii parea moartea…Ce nebunie, ce
cumplit!

*
 -POOOC !!!
Rudmila tresari. Se ridica din agonia ei! Geamul fusese spart. Cioburi multe erau ravasite pe podeaua
maronie din camera spitalului. Dar ce se intamplase? Cine staparsese geamul? Fata se ridica din letargia ei
speriata si se duse spre fereastra sa vada ce se intamplase. Era usor anemica si avea stari de ameteala, capul
o cam durea si abia merge, dar chiar si asa Rudmila se indrepta spre fereastra. Palida, cu parul lung,
despletit, fata cauta sa descopere misterul.
- Vai, sunt doar niste copii! observa ea scotand capul pe fereastra…Copii astia de afara au spart geamul
cu mingea!...A, uite si mingea….!
-Aloo! Aloo!
Rudmila se uita in jos.
-Tanti, da-ne si noua mingea! strigara copii.
-Cum, au spart geamul si mai au curajul sa ceara si mingea??? Rudmila era zapacita dar in nedumerirea
ei le arunca mingea inapoi copiilor. Apoi se intoarse la locul ei si incepu sa planga.

Intelesese intr-un mod ciudat ca in ciuda tuturor oamenii ii erau dragi. Se bucura ca nu ajunse sa-i fure
cristalul si lui Mau…
*
In timpul noptii frigul intra prin fereasta sparta. Ii era frig. Aprinse lumina. In razele veozei, pe masuta,
isi misca aripile un fluture.

2 ) Calatoria

Ideal este sa traiesti pentru iubire. Sa ti faci un scop sfant in viata chiar de pari nebun. Sa te apuci sa
urci munti chiar de duc spre infinit. Sa vezi natura. Sa crezi in univers.

Rudmila se apuca sa-si caute speranta.

Si e ca atunci cand te ridici plin de melancolie pentru viata. Te scuturi, vrei sa mai dormi, dar te scuturi
pentru ca acel ceva din tine e inca viu. E speranta, gramul de credinta ca exista raze, aripi, sau pene. Si
pleci… Pleci in cautare de vise. Pleci in cautare de caldura, de tandrete, de ideal, de atingere a telului, de
viata, de trairi frumoase. Iti faci curaj si o iei la pas prin viata, incercand sa treci neresemnat peste un vechi
vis mort. Iesi din spitalul tau, din boala ta trista, depresiva. Fara sa mai doresti poate, fara sa mai ceri, fara sa
mai vrei, doar de dragul sperantei te ridici si mergi.
Nici nu sti incotro. O iei prin lume, pe unde apuci si te uiti sa vezi: e visul tau mult cautat?
Iubitul tau mult cautat?

E Ilior?..

-E Ilior undeva in lume? E Ilior undeva? Traieste? Mai exista si in ce dimensiune? In ce tara? Pe ce
planeta? Cat timp a trecut de cand l-am vazut ultima oara? Cat timp a trecut de cand l-am pierdut?
Vreau sa ma duc la el sa-mi exprim regretul. In genunchi voi cadea. Numai sa-mi ia regretul! gandi
Rudmila in cautarea ei.

Aflase ca Ilior era undeva pe o planeta cu nume ciudat pe care nu se afla nici un om si nici vre-o
vietate. Era o planeta stranie, formata doar dintr-un mare munte al carui varf era acoperit de un nor negru.
Cu cat urcai muntele parca te afundai intr-un tunel al mortii, parca nu urcai ci cadeai undeva in adancuri.
Rudmila se apuca sa urce muntele. Nici nu stia cu sigurant daca Ilior se afla acolo, pe varful muntelui,
izolat. Ii era frica.
Cu cat inainta cu atat era mai mult in intuneric, cu atat oboseala si frigul o loveau. Simti ca i se vor
sfarsii picioarele. Tremura toata. Era nemancata si extraordinar de obosita. Trupul ei cerea hrana, cerea apa.
Ar fi mancat multe fructe, dar nu vroia sa se opreasca. Prefera sa indure chinul, sa inainteze.
 -Mi-e frica isi spuse! Oare asta insemna sa iubesti? Nu voi sti niciodata. Trebuie sa ajung la Ilior.
Drumul era din ce in ce mai greu. Mai abrupt.
Fantasme si demoni se conturau in intuneric. Fantasme ale trecutului ingreunau regretul purtat de ea.
Fantasme ale viitorului spulberau speranta. Dar Rudmila se tinea tare si incerca sa nu se lase lovita de nici
un demon sau un gand rau. Isi aminti de fluturele care se pusese pe nasul ei in gradina lui Ilior, isi aminti de
fluturele care ii patrunse in odaie, isi aminti de ziua in care, prea salbatica si nebuna, se arunca in mare si
Ilior aparu pe plaja…
Nu-l putea lasa in acel intuneric, in adancimea varfului invelit in norul negru. Daca Ilior era acolo nu-l
putea abandona, altfel ar fi purtat mai mult regret.
Devenea din ce in ce mai mult hotarata, din ce in ce telul ei se contura in acel intuneric si parca povara
trecutului era uitata, parca prin drumul ei chinuitor pacatele erau ispasite. …
Usor usor in bezna incepea sa se contureze silueta unui om ce sta ganditor.

Abia respira.
Facu ultimul pas catre ultima treapta si inaltime a muntelui.
Era pe aceeasi bucata de pamant cu omul ce statea jos. El privea cugetator si tacut parca nici observand
prezenta ei. Deodata spuse calm:
- De aici se vede altfel cerul.
Rudmila se aseza tacuta, suspinad, langa el. Ea ii privea dintr-o parte in timp ce el vorbea contempland
cerul. Nu-i venea sa creada ca ajunsese atat de sus. Ca el o ridicase pana acolo, o facuse sa urce.
- E magnific aici!
Rudmila incepu sa planga. Cat il iubea!
Vru sa-i spuna: -Ilior, dar eu nu vad cerul, vad doar intunericul si pe tine!” dar se abtinu, ii era suficient
ca era el langa ea, in sfarsit.
Rudmila simtea ca se schimbase, ca devenise alta, crescuse, dar totusi nu putea vedea cerul pe care Ilior
il admira.
-Nu vezi unde e? inteba el, intorcand ochii spre fata ei.
Ea simti caldura privirii lui pe chipul ei. “Ce privire blanda poate avea!” isi spuse
-Este jur imprejur! continua. Si este magnific! UITE!
O lua de mana. Ea plangea incet. Ii parea rau ca inca nu poate vedea ce vede el.
-Ce orizont larg are! isi spuse. Eu am urcat pana in varf si nu pot vedea minunea din jurul meu…
Inchise ochii cu regret lasand sa cade lacrimi mari. . Stranse mana lui la pieptul ei. Ramasese asa
cateva clipe. Ilior ii spuse:
- Defapt tu nu ai gresit niciodata cu nimic, ma crezi, Rudmila? Eu te-am admirat intotdeauna caci nu ai
avut nimic din nastere si ai castigat totul pe cont propiu, ai invatat singura de la viata! Nu mai plange,
DESCHIDE OCHII!!
Ii era frica sa deschida ochii. Ii era bine asa, cu mana lui la pieptul ei, simte caldura unei imbratisari, se
simtea curata, calda, luminoasa. Intelegea acum ii ce consta minunea vietii, si invatase cum este sa iubesti,
sa renunti, sa crezi…El insa ii repeta:
-Deschide ochii!
Intr-un final isi facu curaj si ploapele ei se ridicara.
Cand deschise ochii un univers instelat i se dezvalui in fata ochiilor: mii de stele dezlantuite prin
univers pluteau luminoase, mii de stele ii inconjurau intr-un peisaj mirific ceresc.
-Ilior, il stranse ea de mana mai tare, uite, vad! Vad, Ilior! Vad cerul, vad Universul! Vad multe iubiri
in lume!... CATA IUBIRE!

PARTEA A TREIA : SFARSITUL

-Si steaua noastra nu poate exista, dar nu-mi mai pasa. Ma bucur de tot si asa!
-Mai e ceva, Rudmila! Uite: in pieptul tau straluceste ceva!
 Rudmila surase bland si isi puse mana pe piept:
-Acum stiu! Imi amintesc! Inteleg! Tu esti jumatatea mea! Eu sunt parte din tine!
Ciobul ei de cristal din piept lumina puternic.
-Dar tu nu mai ai cristal! spuse cu regret. Si eu sunt vinovata!
-Nu conteaza, nu trebuie sa fie loc de sentimente de vinovatie, suntem la cea mai mare inaltime! Avem
suflete in loc de cristale sau diamante sau pietre. Acum suntem ca pamantenii. Ne putem iubi si fara dovezi
in lume. Nu conteaza sa vad lumea…conteaza noi sa fim fericiti si stralucirea noastra interioara se va vedea
in haosul Universului…
-Da, vom fi ca pamanteni…
*
Amandoi se ridicara in picioare. Un amalgam de raze se adunau in jurul unui punct atat de luminos
incat norul negru se spulbera intrutotul. Puteau vedea muntele ca un con sub picioarele lor. Se sprijineau pe
o bucatica ingusta de pamant, dar nu le era teama ca vor cadea. Punctul stralucea intens. Ei se bucurau in
lumina lui.
Era nasterea unei stele in Univers!!!