Sunteți pe pagina 1din 119
Universitatea “Dun ă rea de Jos” ISTORIA ADMINISTRA Ţ IEI PUBLICE CRISTIAN NICOLAE APETREI Gala

Universitatea “Dunărea de Jos”

ISTORIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

CRISTIAN NICOLAE APETREI

Galaţi - 2009

Departamentul pentru Înv ăţă mânt la Distan ţă ş i cu Frecven ţă Redus ă

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept Specializarea: Administraţie Publică Anul de studii/Forma de învăţământ: an I, ID

2

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………

………………………

6

CAPITOLUL 1. Statul geto-dac…………………………………………

7

1. Factorii apariţiei statului geto-dac…………………………………………………………….

7

2. Trăsăturile statului geto-dac…………………………………………………………………

8

3. Structurile administrative……………………………………………………………………

8

CAPITOLUL 2. Administraţia publică în provincia romană Dacia………………………………

13

1. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciei Dacia…………………………….

13

2. Administraţia centrală…………………………………………………………………………

13

3. Administraţia locală……………………………………………………

…………………….

15

3.1. Organizarea oraşelor………………………………………………

…………………….

15

3.2. Unităţile administrativ-teritoriale…………………………………

……………………

16

CAPITOLUL 3. Administraţia publică în cursul “mileniului întunecat”….……… ………………

20

1. Cauzele retragerii romane……………………………………………………

………………

20

2. Consecinţele retragerii romane………………………………………………

……………

20

3. Obştea daco-romană în secolele IV-VII……………………………………….……………

21

4. Structuri administrativ-politice româneşti în secolele VIII-XIV ….………….………………

22

5. Formarea statelor medievale româneşti……………………………………….………………

23

CAPITOLUL 4. Administraţia centrală în Ţările Române (secolele XIV-XVII) ………………….

27

1. Trăsături generale……………………………………………………………………………

27

2. Domnia………………………………………………………………………………………

28

2.1. Trăsăturile instituţiei……………………………………………………………………

28

2.2. Prerogative Domnului…………………………………………………………………….

29

3. Sfatul domnesc………………………………………………………………………………

30

3.1. Denumire, principiu de funcţionare, componenţă……………………………………….

30

3.2. Atribuţii…………………………………………………………………………………

31

3.3. Procedura de lucru………………………………………………………………………

32

4. Adunările de stări……………………

………… …………………… ……………………

32

4.1. Denumire, principiu de funcţionare, componenţă……………………

…………………

32

4.2. Trăsăturile instituţiei ……………………

………………………………………………

33

4.3. Atribuţii…………………………………………………………………………

………

33

5. Dregătoriile centrale ……………………………………

………. …………………………

34

4.1. Trăsături generale………………………………………………

…………………….

34

4.2. Atribuţii comune…………………………………………………….……………………

34

4.3. Atribuţii speciale…………………………………………………….……………………

35

CAPITOLUL 5. Administraţia locală în Ţările Române (secolele XIV-XVII) ……………………

43

1. Judeţele şi ţinuturile…………………………………………

……… ……………………

43

2. Oraşele şi târgurile…………………………………………….……………………

………

44

2.1. Organele administrative alese…………………………………………………………….

44

2.2. Organele administrative numite………………………….……………………

………

44

3. Satele……………………………………………………………………………

……………

45

3.1. Tipuri de sate…………………………………………………………

…………………

45

3.2. Organele administrative ………….…………………………………….………………

45

CAPITOLUL 6. Administraţia publică în Ţările Române în secolul al XVIII-lea…………………

50

1.

Administraţia centrală…………………………………………………………………………

50

1.1. Domnul……………………………………………………………………………………

50

1.2. Sfatul domnesc ………….…………………………………….………………………….

51

1.4.

Dregătoriile centrale………………………………………………………………………

52

2.

Administraţia locală………………

……………………………………….…………………

52

2.1. Judeţele şi ţinuturile………………………………………………………………………

52

2.2. Plaiurile, plasele şi ocoalele……………………

………………… ……………………

54

2.3. Oraşele şi târgurile ………….…………………………………….……………………

54

2.4. Satele……………………………………………………………………………………

55

CAPITOLUL 7. Administraţia publică în epoca Regulamentelor Organice………………………

58

1.

Ţările Române în raporturile politice internaţionale între Pacea de la Carlowitz (1699) şi

Tratatul de la Adrianopol (1829)………………………………………………………………….

58

2. Adoptarea Regulamentelor Organice şi trăsăturile acestora…………………………………

59

3. Administraţia centrală…………………………………………………………………………

60

 

3.1. Domnul şi căimăcămia……………………………………………………………………

60

3.2. Miniştrii…………………………………………………………………………………

61

3.3. Ministerele………………………………………………………………………

………

61

3.4. Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar………………………

62

4. Administraţia locală…………………………………………………………………………

63

 

4.1. Judeţele şi ţinuturile………………………………………………

…………………….

63

4.2. Plasele şi ocoalele…………………………………………………

…………………….

64

4.3. Oraşele şi târgurile. ………………………………………………………………………

64

4.4. Satele ………………………………………………….……………………

…………

66

5. Statutul funcţionarilor publici…………………………………………………………

67

6. Bilanţul administraţiei regulamentare

68

7. Revoluţia din anul 1848 şi consecinţele sale asupra administraţiei publice regulamentare.…

69

 

7.1. Programul de reformă a administraţiei publice ………………………………………

68

7.2. Efectele revoluţiei asupra administraţiei publice regulamentare…………………………

69

CAPITOLUL 8. Administraţia publică în epoca formării statului modern român…………

……

76

1. Tratatul de la Paris din anul 1856 şi importanţa sa pentru organizarea Principatele Române

76

2. Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858…………………………………………………

77

3. Reformarea administraţiei publice centrale…………………………………………………

78

4. Reformarea administraţiei publice locale……………………………………………………

81

5. Funcţionarii publici……………………………………………………………………………

83

CAPITOLUL 9. Administraţia publică în Vechiul Regat al României…………………………….

88

1. Constituţia din 1866 şi principiile de organizare a statului ……………………

……………

88

2. Administraţia publică centrală……………………….……………………

…………………

89

 

2.1. Guvernare şi administrare………………………………………………………………

89

2.2. Monarhul………………………………………………………………………………….

90

2.3. Consiliul de Miniştri………………………………………………

……………………

90

2.4. Preşedintele Consiliului de Miniştri………………………………

……………………

91

2.5. Miniştrii……………………………………………………………

…………………….

91

2.6. Ministerele şi serviciile publice…………………………………….…………………….

92

2.7. Funcţionarii administraţiei centrale…………………………………….…………………

93

3. Administraţia publică locală…………………………………………………………………

94

 

3.1. Administraţia publică descentralizată…………………………………………

94

3.2. Administraţia publică desconcentrată …………………………

………

95

3.3. Funcţionarii administraţiei publice locale ……………………………

…………

95

3.4. Politicianismul…………………………………………….……………………

………

97

CAPITOLUL 10. Administraţia publică în România interbelică ……………………

……………

100

1. Administraţia publică şi unificarea legislativă……………………

100

2. Administraţia publică centrală……………………

3. Administraţia publică locală……………………

… …………………… ………………… ……………………

101

…………………… ……………………

102

4

3.1.

Evoluţia legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale ………………….………

102

 

3.2. Administraţia judeţeană……………………

…………………… ……………………

103

3.3. Administraţia comunală……………………

…………………… ……………………

104

3.4. Administraţia publică desconcentrată……………………

……………………

………

105

4.

Statutul funcţionarilor publici…………………………………………………………………

106

CAPITOLUL 11. Administraţia publică în epoca dictaturilor de dreapta (1940-1944)……………

110

1. Dictatura regelui Carol II……………………………………………………

………………

110

 

1.1. Regele şi responsabilitatea ministerială…………………………….…………………….

110

1.2. Administraţia centrală…………………………………………………………………….

111

1.3. Administraţia locală………………………………………………

…………………….

111

1.4. Funcţionarii publici şi partidul unic……………………

………… ……………………

113

2. Dictatura generalului Ion Antonescu…………………………………………

………………

114

 

2.1. Instalarea noului regim……………………………………………

……………………

114

2.2. Administraţia centrală…………………………………………………………………….

114

2.3. Administraţia locală………………………………………………

…………………….

115

2.4. Funcţionarii publici……………………………………………………………………….

116

Soluţiile testelor de autoevaluare………………………………………………………

……….

119

5

INTRODUCERE

Istoria administraţiei publice constituie o direcţie de studiu relativ recentă, individualizată ca disciplină autonomă abia odată cu înfiinţarea Administraţiei Publice ca specializare universitară. Multă vreme, obiectul de studiu al disciplinei s-a constituit într-un segment relativ consistent al cursurilor universitare de Istoria statului şi dreptului, cursuri care puteau fi regăsite în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept. În structura actuală, disciplina îşi propune să treacă în revistă instituţiile şi mecanismele de funcţionare a administraţiei publice româneşti, în diversele ipostaze pe care acestea le-au îmbrăcat de-a lungul istoriei românilor. Având în vedere aceste obiective, trebuie făcută precizarea că prin sintagma administraţie publică, se înţelege îndeobşte fenomenul administrativ pus în slujba interesului public. Dat fiind faptul că, în principiu, existenţa unei administraţii publice este condiţionată de aceea a unei structuri de stat, atunci înţelegerea sintagmei de mai sus poate fi adâncită prin definirea ei în raport cu un anumit teritoriu, ceea ce conduce în cele din urmă la definirea principalilor itemi de analiză ca fiind administraţia centrală şi cea locală. În ceea ce priveşte atributul de românesc, acesta are în vedere evoluţia organizării şi funcţionării administraţiei publice în cadrul structurilor statale pe care, din punct de vedere politic, le-a întemeiat românii şi predecesorii direcţi ai acestora, dacii şi romanii. Ca şi disciplina din trupul căreia s-a desprins, Istoria administraţiei publice este o disciplină de graniţă, aflată la confluenţa cercetării istorice cu cea juridică, motiv pentru care ea se află atât în atenţia profesorilor de istorie, cât şi în aceea a profesorilor de drept. “Tinereţea” disciplinei atrage după sine însă absenţa unei tradiţii de cercetare în domeniu, ceea ce face ca abordările istoriografice de până acum să se remarce prin lipsa unei viziuni comune asupra principalelor concepte de lucru (aşa cum este cel de “administraţie românească”, de pildă), a periodizării, a modului de abordare sau a formatului de analiză. În ciuda acestor dificultăţi, obiectivele generale ale disciplinei sunt nobile; ele vizează sprijinirea efortului pe care îl face, într-o formă sau alta, întreaga societate românească pentru profesionalizarea şi eficientizarea actualei administraţii. Ceea ce poate să facă istoria în acest domeniu este să reconstituie trecutul vechilor sisteme administrative, să înţeleagă modul în care aceste sisteme au fost influenţate de evoluţia generală a societăţii româneşti, iar în final să ajungă să explice mecanismele funcţionale care au caracterizat aceste sisteme. În felul acesta pot fi înţelese cauzele care s-au aflat la originile disfuncţiilor instituţionale, problemele de adaptare pe care le-a avut legislaţia de import în raport cu realităţile sociale autohtone, supravieţuirea până în prezent a unor obiceiuri şi mentalităţi colective care nu au avut nimic de a face cu interesele celor administraţi etc. Plecând de la aceste elemente, istoria administraţiei publice poate crea o imagine clară cu privire la rosturile administraţiei publice contemporane din România, poate preciza care este importanţa dezvoltării organice a instituţiilor administrative autohtone, poate stabili în ce măsură tradiţiile administrative româneşti pot fi valorificate în prezent. Este vorba, aşadar, de un demers cognitiv care trebuie să încerce spargerea barierelor unei expuneri statice, pentru a facilita un tip de înţelegere profundă a modului în care a funcţionat administraţia autohtonă de-a lungul timpului. Concluziile desprinse astfel pot fi extrem de valoroase întrucât ele pot fi traduse în termenii unei experienţe profesionale care, odată însuşită, poate şi trebuie să conducă la evitarea greşelilor trecutului. Studierea istoriei administraţiei publice, din acest punct de vedere, poate fi privită, aşadar, drept o abordare elocventă a disciplinei istorice în postura ei tradiţională de magistra vitae.

6

CAPITOLUL 1

STATUL GETO-DAC

Este bine ştiut faptul existenţa unui sistem de drept este condiţionată de cea a unui organism statal. Prin urmare trecerea în revistă a evoluţiei dreptului românesc trebuie să înceapă în mod necesar cu studierea formelor rudimentare pe care le-a pus în practică prima coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al României: statul geto-dac.

1. Factorii apariţiei statului geto-dac

Statul geto-dac a luat naştere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a acţiunii de unificare a triburilor geto-dace întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul unificator a avut adesea caracter violent, supunerea conducătorilor celorlalte triburi şi uniuni de triburi făcându-se prin forţa armelor. Nu poate fi însă exclusă posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi acceptat de bunăvoie supremaţia lui Burebista, aşa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu. Apariţia statului ca formă superioară de organizare social-politică în spaţiul locuit de geto- daci constituie un fenomen complex, rezultat al interacţiunii a mai multor factori de factură internă şi externă. La capitolul factorilor interni trebuie incluşi în principal cei de natură economică, culturală şi politică. Factorii economici au constituit una dintre premisele profunde ale apariţiei statului geto-dac, aceasta întrucât progresele realizate prin creşterea productivităţii, ca urmare a utilizării pe scară largă a fierului, au condus la separarea meşteşugurilor de agricultură, precum şi la adâncirea diferenţelor de avere şi de statut social din sânul societăţii. Factorii culturali au jucat şi ei un rol semnificativ în cadrul acestui proces, existenţa unei limbi şi a unei religii comune facilitând contactele şi legăturile social-politice dintre diversele triburi şi uniuni de triburi. Principalii factori politici au fost aristocraţia tribală, masa războinicilor şi puterea regală, ale căror interese divergente au condus la conturarea unui nou echilibru de forţe în interiorul societăţii. Asemenea altor cazuri contemporane ale antichităţii, aristocraţia prefera să preia nemijlocit puterea în propriile mâini, exercitând-o prin magistraţi aleşi pe termen limitat. Monarhul, la rândul său, avea tendinţa de a concentra o cât mai mare putere în mâinile sale, apelând uneori la ajutorul marii mase a războinicilor împotriva nobililor. În sfârşit, războinicii tindeau să se alieze cu instituţia monarhică, în care vedeau singura forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Cea care a reuşit în cele din urmă să profite de toate aceste contradicţii, impunându-şi totodată autoritatea, a fost instituţia monarhică, reprezentată de regele Burebista. În privinţa factorilor externi care au influenţat procesul de închegare a statului geto-dac, trebuie menţionată apropierea de hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe majore, reprezentate de populaţiile celtice şi de statul roman. Aflate către nord-vest, în Slovacia de astăzi, populaţiile celtice şi, în mod special, seminţiile boiilor şi tauriscilor, constituiau o ameninţare latentă pentru triburile geto-dace, ele putând reedita oricând o nouă invazie de genul celei care avusese loc în Dacia a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. De cealaltă parte, statul roman se afla în plină expansiune către zona Peninsulei Balcanice. Între anii 168-146 î.Hr., acesta reuşise să cucerească parţial Illyria, să transforme statul macedonean în provincie romană şi să lichideze independenţa politică a Greciei peninsulare. Rolul celor două ameninţări externe nu trebuie însă exagerat. Ele nu au reprezentat condiţii sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte probabil au funcţionat ca un catalizator pentru conducătorii politici şi militari ai triburilor şi uniunilor de triburi dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politică şi teritorială.

7

2.

Trăsăturile statului geto-dac

Formaţiunea politică creată de Burebista nu trebuie înţeleasă în accepţiunea contemporană a conceptului de “stat”, ci în sensul său antic, ca o structură politică cu un teritoriu propriu şi o putere politică instituţionalizată. Existenţa unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ uşor de demonstrat pe baza izvoarelor antice. Potrivit cercetărilor arheologice şi informaţiilor furnizate de istoricii antici, el se întindea între Nistru, litoralul nord-vestic al Mării Negre, Dunărea inferioară, Dunărea mijlocie şi Morava. Mai important însă decât prezenţa unui teritoriu statal este existenţa fenomenului de teritorializare a obştilor dacice care au intrat în alcătuirea formaţiunii lui Burebista. Aceasta înseamnă că teritoriul locuit de daci a căpătat pentru aceştia din urmă mai mult decât o simplă utilitate economică, ajungând să aibă şi o semnificaţie politică. Cu alte cuvinte, conştiinţa identitară a individului a încetat să se mai definească prin raportare la rudele de sânge (obştea gentilică), în locul său instaurându-se în mod treptat conştiinţa apartenenţei sale la un anumit teritoriu (obştea teritorială). Fenomenul de teritorializare a obştilor poate sesizat cel mai bine în zona Munţilor Orăştiei, unde civilizaţia dacică a avut un caracter cvasi-orăşenesc. Tot aici este atestată existenţa unui complex de fortificaţii din piatră care se constituiau într-un sistem defensiv conceput în mod unitar. Acesta contrastează în mod evident cu fortificaţii ridicate din pământ în afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialişti să conchidă că sistemul din Munţii Orăştiei reprezenta de fapt capitala formaţiunii politice, în vreme ce restul întăriturilor constituiau probabil centre tribale sau unional tribale. Politica externă a lui Burebista ne dezvăluie şi ea o dimensiune a fenomenului de teritorializare a societăţii geto-dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au fost simple raiduri de pradă, specifice organizării tribale, ci s-au constituit în expediţii de cucerire, menite să lărgească hotarele ţării. Faptul este demonstrat de rezultatele cercetărilor arheologice care au demonstrat că în unele dintre teritoriile anexate (mai ales în nord-vest) au fost întemeiate aşezări geto-dace în locul celor care aparţinuseră populaţiilor cucerite. Cea de a doua condiţie pentru existenţa unui stat în sensul antic al conceptului este şi ea îndeplinită. Statul lui Burebista a dispus într-adevăr de un centru de putere politică care, în aparenţă, dispunea de o minimă organizare instituţională. Este vorba în primul rând despre instituţia regelui (basileus), care, potrivit descrierilor lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile unei monarhii autoritare. Începând cu Burebista, titlul regal a încetat să mai indice pe şeful civil şi militar al unei obşti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribală. El ajunge acum să desemneze pe deţinătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine sau porunci) supuşilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanţi-guvernaţi. Instituţiei monarhice i se adaugă însă şi alte elemente de organizare instituţională a puterii, precum existenţa unor titluri aulice şi prezenţa probabilă a unei cancelarii regale, toate acestea făcând trimitere la modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat că izvoarele antice utilizează pentru indicarea acestei formaţiunii politice geto-dace acelaşi termen pe care îl folosesc şi pentru desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate să însemne că în viziunea contemporanilor între acestea din urmă şi statul lui Burebista nu existau diferenţe notabile.

3. Structurile administrative

În fruntea administraţiei centrale se afla regele, care întrunea funcţiile legislativă şi executivă. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regulă, era deţinută de marele preot. Dacă în cadrul statului lui Burebista această poziţie a fost ocupată de Deceneu, mai târziu, în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deţinută de către marele preot Vezina, cel care, potrivit

8

lui Dio Cassius “avea al doilea loc după Decebal”. Regele sau marele preot cumula şi funcţia de mare judecător, aşa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege şi mare preot, despre care istoricul Iordanes spune că era “cel mai mare judecător”. În administrarea treburilor curente ale ţării, regele era ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale şi alte personaje de încredere. Acestea din urmă era foarte probabil reprezentanţi ai aristocraţiei tribale, din rândurile căreia provenea, de altfel, şi regele. Relaţiile politice întreţinute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm şi o altă latură a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenţa unei categorii de soli sau diplomaţi trimişi de rege pentru a purta negocieri sau pentru a încheia diverse înţelegeri. De regulă, aceştia erau membri ai familiei regale sau ai păturii nobiliare (pileati). Semnificativ în acest sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius, în care se vorbeşte despre o misiune încredinţată de regele Decebal fratelui său Diegis, misiune prin care acesta din urmă era însărcinat să meargă, împreună cu alţi bărbaţi de încredere, la împăratul Domiţian pentru a-i restitui armele capturate în cursul războiului din anii 85-89 d.Hr. Regele putea să apeleze însă şi la serviciile unor alogeni, aşa cum este cazul cetăţeanului grec Acornion, originar din oraşul pontic Dyonisopolis, diplomat de carieră pe care Burebista l-a folosit o lungă perioadă de timp. Nu este exclus ca Acornion să fi fost chiar unul dintre cei mai influenţi sfetnici ai regelui, o inscripţie descoperită la Balcic, în Bulgaria, descriindu-l ca fiind “în cea dintâi şi cea mai mare prietenie” cu Burebista. La curtea regelui dac este foarte probabilă şi existenţa unei cancelarii. În acest sens, poate fi citat istoricul Strabon care afirmă că Burebista a impus neamului său ascultarea faţă de porunci scrise (prostagma sau edictum). Una dintre consecinţele unificării politice a triburilor geto-dace a fost integrarea structurilor ecleziastice în aparatul administrativ. Ea a oferit condiţii pentru unificarea diverselor practici religioase existente în perioada anterioară, conducând în cele din urmă la instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras după sine şi constituirea unui ierarhii clericale, care, prin persoana conducătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare politică, asigurându-i astfel protecţia sacră a divinităţii. Pentru a obţine bunăvoinţa zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au căpătat valoare de lege. Funcţia de supraveghere a modului în care erau aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, în acest fel, a reuşit să îşi consolideze poziţiile importante obţinute în cadrul statului şi a contribuit în mod fundamental la întărirea puterii regelui - garantul profan al existenţei statului. Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de la început de un aparat administrativ local. Este foarte probabil că, iniţial, atât triburile get-dace unificate, cât şi celelalte neamuri aduse sub ascultare (celţi, bastarni, sarmaţi şi greci) şi-au păstrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbaţi doar titularii acestora, în scopul aducerii la conducere a unor căpetenii favorabile politicii duse de regele dac. Dependenţa triburilor periferice, în special a celor de neam diferit şi a coloniilor pontice, faţă de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă proprie şi prin furnizarea de contingente armate în vreme de război. Aşadar, centralizarea statului geto-dac a fost în primă fază mai mult una de factură politică decât administrativă. Dispariţia lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul dezmembrării statului pe care acesta l-a creat, primele entităţi care s-au desprins fiind triburile de alte etnii şi cetăţile greceşti. Frământările interne n-au cruţat însă nici teritoriile locuite de daci. Diferenţele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci, interesele centrifuge ale aristocraţiei tribale, precum şi diminuarea pericolului extern roman, intervenită odată cu asasinarea conducătorului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat în cele din urmă divizarea statului în mai multe formaţiuni politice.

9

Reunificarea ţinuturilor daco-getice s-a produs în jurul nucleului reprezentat de formaţiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla în continuare capitala statului. Întregul proces s-a încheiat cândva la începutul anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al cărei nume se leagă refacerea unităţii geto-dacilor este regele Decebal, cel care a reuşit să reconstituie în mod parţial statul lui Burebista. Noua structură politico-teritorială cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi probabil o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru. Factorul determinant în refacerea unităţii statale l-a constituit de această dată politica romană la Dunărea de Jos, care, în cursul secolului I d. Hr., a trecut de la măsuri predominat defensive la cele de natură ofensivă. În acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto-daci au ajuns sub stăpânire romană efectivă, aşa cum era cazul Dobrogei. Împreună cu teritoriul aflat între Dunăre şi Munţii Balcani, aceasta a intrat în componenţa provinciei Moesia, constituind pe mai departe o ameninţare directă la adresa numeroaselor formaţiuni politice desprinse din statul lui Burebista. Organizarea statului dac condus de Decebal nu diferă prea mult de aceea din timpul lui Burebista. Regele era în continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deţinea aceeaşi demnitate de mare preot ca şi predecesorul său, Deceneu. În politica externă îl găsim foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziţia sa în raporturile politico-militare cu Imperiul Roman amintind de rolul jucat în trecut de Acornion, precum şi de instituţia “celui dintâi prieten” pe care acesta o reprezentase. Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale statului să fi evoluat către un început de centralizare administrativă a teritoriului. În acest sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existenţa unor “prefecţi” pe care Decebal i-a aşezat în fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind acela de controla producţia agricolă a ţării şi de a crea stocuri de provizii absolut necesare în perspectiva unor viitoare asedii. Alte surse menţionează şi existenţa unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor prefecţi numiţi de către rege. Faptul este explicabil, dacă avem în vedere că, în faţa ameninţării romane, era absolut necesară organizarea unui sistem defensiv şi a unui corp de dregători militari care să comande garnizoanele teritoriale.

Bibliografie

*** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, Vol. I, Bucureşti, 1960. *** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum:

Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator tehnic: Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 63-74. *** Istoria României, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962. *** Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, coordonatori: M. Petrescu Dâmboviţa şi Alexandru Vulpe, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 640-650. *** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop şi Thomas Nägler Institutul Cultural Român. Centru de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003. Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Cernea, Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă Şansa SRL”, Bucureşti, 1992, p. 7-16. Crişan, Ion Horaţiu, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975, p. 172-204. Daicoviciu, Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 95-123.

10

Glodariu, Ioan, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974. Gostar, N.; Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984. Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 7-13. Idem, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I-II, Bucureşti, 1993. Idem, Religia geto-dacilor, în Anuarul Institutului de Studii Clasice, 5, 1944-1948, p. 61-139. Idem, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986. Marcu, Liviu P., Caracterul şi structura politico-juridică a statului dac centralizat şi independent, în Revista de drept public, XXXVI, 1980, nr. 7. Petolescu, Constantin C., Dacia şi Imperiul Roman, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 97-104. Petrescu-Dâmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 159-191. Rusu, I. I., Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967. Sanie, S., Din istoria culturii şi religiei geto-dace, Iaşi, 1999.

Test de autoevaluare nr. 1

01. Factorii politici care au impulsionat formarea statului geto-dac au fost reprezentaţi de:

a) aristocraţia tribală;

b) masa războinicilor;

c) puterea regală.

02. Factorii interni care au contribuit la formarea statului geto-dac au fost:

a) factorii economici;

b) factorii sociali;

c) factorii politici.

03. Printre factorii culturali care au condus la formarea statului geto-dac s-au aflat:

a) existenţa unei limbi comune;

b) existenţa unei conştiinţe de neam;

c) existenţa unei religii comune.

04. Elementele care au intrat în alcătuirea structurii instituţionale a statului lui Burebista au fost:

a) instituţiile regelui şi viceregelui;

b) cancelaria şi dregătorii cu titluri aulice;

c) organele administrative locale impuse de rege.

05. Argumentele istorice aduse în sprijinul afirmaţiei că stăpânirea lui Burebista a avut caracter

statal sunt:

a) existenţa unei puteri politice instituţionalizate;

b) asumarea de către Burebista a titlului regal;

c) existenţa unui teritoriu propriu.

06. În cadrul statului lui Burebista, populaţiile cucerite:

a) au fost organizate după modelul uniunilor de triburi dacice;

b) şi-au păstrat formele administrative proprii;

c) au fost organizate într-o structură administrativă centralizată, controlată de rege.

11

07.

Dependenţa populaţiilor cucerite faţă de statul lui Burebista s-a materializat prin:

a) plata unui tribut;

b) supunerea politicii externe faţă de cea a statului geto-dac;

c) furnizarea de trupe în caz de război.

08. În cadrul structurii centrale a statului geto-dac, marele preot deţinea poziţia:

a) de “cel dintâi prieten”;

b) vicerege;

c) prim sfetnic.

09. Existenţa unui teritoriu propriu al statului geto-dac este demonstrată de:

a) caracterul quasi-orăşenesc al civilizaţiei geto-dace din interiorul arcului carpatic;

b) expediţiile de cucerire întreprinse de Burebista;

c) informaţiile oferite de istoricii Strabon şi Iordanes.

10. Rolul ierarhiei clericale în organizarea statului geto-dac a fost de:

a) fundamentare din punct de vedere teologic a noii organizări politice;

b) supraveghere a modului în care erau respectate legile;

c) asigurare a funcţionării cancelariei regale.

12

CAPITOLUL 2

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN PROVINCIA ROMANĂ ÎN DACIA

1. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciei Dacia

Cucerirea statului geto-dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire romană, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componenţa noii provincii romane a Daciei. O mare parte a teritoriului său a intrat în componenţa provinciei Moesia Inferior în urma primului război daco-roman şi a rămas în această formulă administrativă pe durata întregii domnii a împăratului Traian. Este vorba despre colţul sud-estic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei şi estul Olteniei. O altă parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei şi aproape întreaga Moldovă) a rămas în afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de către dacii liberi. În consecinţă, în timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a rămas să cuprindă Transilvania propriu-zisă (cu excepţia colţului său sud-estic, reprezentat cu aproximaţie de teritoriile judeţelor Sibiu şi Braşov de astăzi), Oltenia vestică (judeţele actuale Mehedinţi şi Gorj) şi Banatul în întregime. La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflaţi la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, ceea ce a reclamat prezenţa urgentă a noului împărat Hadrian. Pentru mai multă siguranţă, acesta a abandonat Moldova Meridională şi Câmpia Munteană, zone dificil de apărat din cauza configuraţiei geografice. La nordul Dunării nu a fost păstrat decât castrul de la Barboşi, un cap de pod menit să supravegheze cursurilor inferioare ale Prutului şi Siretului. Tot în scopul eficientizării sistemului defensiv al Imperiului în acest sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, divizând-o în trei provincii dacice cu rang diferit: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Dacia Superior cuprindea, se pare, cea mai mare parte a Daciei traiane, cu excepţia teritoriului nord-vestic, aflat între râurile Arieş şi Mureş. Dacia Inferior, cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunării în urma primului război daco-roman (101-102 d. Hr.), care, iniţial, fuseseră integrate în provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins între râurile Arieş şi Mureş. Organizarea tripartită pusă la punct de Hadrian a funcţionat timp de jumătate de secol. În anii 167-168 d. Hr., în urma războaielor purtate cu marcomanii şi iazygii, împăratul Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) a considerat necesară reorganizarea sistemului defensiv al provinciei prin aducerea unui a doua legiuni. Reorganizarea militară a avut consecinţe şi în plan administrativ, întrucât cele trei provincii au fost aduse din nou sub autoritatea unui singur guvernator, aşa cum se întâmplase în timpul domniei lui Traian. Tot acum a avut loc şi schimbarea denumirilor pentru două dintre provincii: Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis, în vreme ce Dacia Inferior s-a transformat în Dacia Malvensis. Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius s- a menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul 275 d. Hr.

2. Administraţia centrală

Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost statuate odată cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Iniţiativa în această direcţie i-a revenit primului împărat Octavianus Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.), care a divizat provinciile în două mari categorii: provincii senatoriale şi provincii imperiale.

13

Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiţi de către Senatul roman dintre acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura). Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună de trupe. Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta. Provinciile imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore (“delegat al împăratului în loc de praetor”). Provinciile lipsite de legiuni, a căror armată era alcătuită numai din trupe auxiliare (alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii. Expresia vice praesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unui guvernator de rang senatorial (care ar fi condus în mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o legiune), în vreme ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă asupra trupelor din provincia sa, precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală. Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutaţi din rândurile ordinului senatorial. În timpul împăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al împăratului, ţinând loc de praetor, care provenea din rândul senatorilor romani care exercitaseră magistratura supremă de consul. Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică prin prezenţa pe teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia şi I Adiutrix. În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecare dintre cele trei provincii dacice înfiinţate a primit câte o conducere proprie, independentă de celelalte. Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost preator la Roma) întrucât aici se afla unde se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina. Deşi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum şi a întregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla şi reşedinţa procuratorului financiar al provinciei, un funcţionar de rang ecvestru care se ocupa de problemele economice şi fiscale şi îl înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia. Provincia Dacia Inferior nu dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era guvernată de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, după toate probabilităţile, era oraşul Romula (Reşca, jud. Olt). Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind guvernată de acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei, se pare totuşi că reşedinţa guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla la Napoca. După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea provinciilor dacice a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, care îşi avea sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, însemnând delegat al împăratului, în loc de preator, pentru cele trei Dacii. Prin aducerea în provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit şi titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei, explicaţia rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica. Provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis (Inferior) şi-au păstrat însă identitatea şi limitele teritoriale conturate în perioada anterioară. Ele au fost transformate acum în districte administrativ-financiare conduse de câte un procurator Augusti de rang ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuţii civile, fiind aşezaţi sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.

14

Principalele instituţii ale administraţiei centrale în provinciile romane erau guvernatorul şi Adunarea provincială. Guvernatorul avea atribuţii largi în materie administrativă, fiscală, legislativă şi judecătorească. Practic, după împărat, el deţinea cea mai mare competenţă asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). În plan legislativ, guvernatorul avea dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman provincial. În plan judecătoresc, competenţele sale erau identice cu cele deţinute de înalţii magistraţi ai oraşului Roma (consulii, praetorii şi prefectul), putând judeca orice cauză, pentru care putea dispune orice pedeapsă, mergând până la execuţia capitală. Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcătuită din reprezentanţii oraşelor din provincie, reuniţi cu toţii sub preşedinţia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atribuţie a Adunării era întreţinerea cultului împăratului, introdus cu scopul prezervării unităţii statului şi a teritoriului roman. Adunarea mai avea însă şi alte atribuţii, aşa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei şi susţinerea lor în faţa împăratului, ridicarea unor monumente sau statui în cinstea celor care făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia etc.

3. Administraţia locală

În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au existat aşezări orăşeneşti (colonii şi municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbane era formată din cetăţeni propriu-zişi şi străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia socială deţinută, cetăţenii oraşelor se divizau în cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi cetăţenii de rând (populus, plebs). 3. 1. Organizarea oraşelor Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile (municipia) şi coloniile (coloniae). Iniţial, în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era fundamentală: municipiile se conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile oraşului Roma. În plus, coloniile se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce însemna că pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică (ager romanus). În acest fel, proprietăţile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât proprietarii lor (cetăţenii) erau scutiţi complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s-au atenuat însă, ele reducându-se în secolul al II-lea d. Hr. la faptul că municipiile erau considerate de rang inferior în raport cu coloniile. Oraşele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe de conducere proprii şi magistraţi aleşi. În acest fel beneficiau de un anumit grad de autonomie internă, limitată însă de intervenţiile frecvente ale puterii centrale. Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a treburilor orăşeneşti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel deţinut de Senat în funcţionarea capitalei Imperiului. Membrii săi erau aleşi pe 5 ani, de către magistraţii superiori ai oraşului, în limita locurilor disponibile. Condiţiile pentru a fi ales vizau deţinerea în trecut a unei demnităţi publice în administraţia oraşului, vârsta minimă de 25 de ani şi deţinerea unei averi minime de 100 000 de sesterţi. Atribuţiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă, hotărârile sale având caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: încasarea contribuţiilor impuse oraşului de către autorităţile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de cetăţeni; supravegherea lucrărilor edilitare; stabilirea prestaţiilor în muncă ce trebuiau făcute de cetăţeni; controlul asupra gestiunii financiare a oraşului; acordarea de titluri, onoruri şi

15

imunităţi; reprezentarea oraşului în faţa guvernatorului provinciei; trimiterea de delegaţii la Roma cu diverse prilejuri. Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeşi), candidaţii urmând să întrunească mai multe condiţii: de vârstă, de avere, de rang social etc. Aceştia răspundeau de întreaga conducere a treburilor executive ale oraşului, ducând la îndeplinire hotărârile Consiliului decurionilor. Magistraţi superiori erau consideraţi a fi duumvirii, în cazul coloniilor, şi quattuorvirii, în cel al municipiilor. În plan administrativ, aceştia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi serbări, administrau lucrările publice, arendau proprietăţile oraşului şi gestionau finanţele oraşului. Tot în responsabilitatea lor intra executarea garanţiilor financiare în tranzacţiile private precum şi recuperarea sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor debitorilor. În plan judecătoresc, magistraţii superiori aveau şi competenţa de a judeca litigii de mică importanţă, care nu intrau în competenţa guvernatorului provinciei. Un rol important le revenea magistraţilor superiori din colonii aleşi în al cincilea an (duumviri quinquennales). Aceştia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană şi aveau ca principală sarcină revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor. Celelalte atribuţii se refereau la realizarea recensământului populaţiei şi stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri şi drepturi ale oraşului şi alcătuirea bugetului pe cinci ani al oraşului. Magistraţi inferiori erau consideraţi a fi edilii (aediles) şi chestorii (questores). Poziţia acestora în raport cu duumvirii şi quattuorvirii era dată de absenţa atribuţiilor judecătoreşti şi militare. Edilii se ocupau cu întreţinerea drumurilor şi a canalelor de deversare, arendarea băilor publice, organizarea lucrărilor publice, asigurarea poliţiei interne a oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor publice. La rândul lor, chestorii se ocupau cu încasarea taxelor care urmau să intre în bugetul oraşului şi de întreţinerea arhivei Consiliului decurionilor. Magistraturile şi calitatea de decurion erau demnităţi onorifice, neremunerate. De multe ori alegerea într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleşi, întrucât erau obligaţi prin forţa obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente, să organizeze jocuri şi spectacole sau să ridice construcţii publice pe cheltuiala proprie. Magistraţii oraşelor erau ajutaţi în activităţile lor de o multitudine de funcţionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutaţi din rândul oamenilor liberi, alţii din rândul sclavilor publici. Spre deosebire de magistraţi şi consilieri, care exercitau funcţii de demnitate publică neremunerate, funcţionarii erau retribuiţi din bugetul oraşului. Paza şi ordinea publică în oraş erau asigurate de lictori şi de poliţia urbană (vigiles nocturni), subordonată edililor, în vreme ce siguranţa drumurilor cădea în sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) şi a paznicilor din aşezările aflate pe respectivele artere de circulaţie. 3. 2. Unităţile administrativ-teritoriale În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ de acestea. Astfel de entităţi administrativ-teritoriale erau forurile (fora) şi conciliabule (conciliabula), un fel de târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unităţi administrative erau însă ţinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum), delegaţi ai satelor din ţinut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioadă de cinci ani, care putea fi simultan şi conducătorul unuia dintre satele componente ale ţinutului respectiv. Alte ţinuturi erau însă complet înglobate oraşului de care depindeau, astfel încât reprezentau o prelungire teritorial-administrativă a acestuia. Satele (pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistrati), însă sunt cunoscute însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În activităţile lor, magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în cele administrative, de

16

către un consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie aleşi de către locuitori, fie numiţi de către autorităţile superioare. O situaţie juridică aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane: vici militares şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori, meşteşugari, membri ai familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea directă a comandantului unităţii militare locale şi depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal şi judecătoresc.

Bibliografie

*** Civilizaţia romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997. *** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, Vol. I, Bucureşti, 1960. *** Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. *** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 83-94. *** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 45-73. *** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003. Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003. Ardevan, R., Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998. Bărbulescu, Mihai, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Benea, D., Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-lea Claudia şi legiunea a III-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983. Branga, N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timişoara, 1980. Cernea, Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă Şansa SRL“, Bucureşti, 1992, p. 18-23. Gionea, Vasile, Organizarea teritorială în Dacia Traiană şi normele de drept public care se aplicau, în Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, vol. I, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 65-74. Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editua Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 15-25. Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969. Moga, V,. Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea a XIII-a Gemina, Cluj-Napoca, 1985. Molcuţ, Emil; Oancea Dan, Drept roman, Casa de editură şi presă Şansa”, Bucureşti, 1993. Petolescu, Constantin C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista la sfârşitul antichităţii, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 209-222. Petrescu-Dâmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 216-241. Popa, D., Viaţa rurală în Transilvania romană, Sibiu, 2001. Tudor, Dumitru, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.

17

Test de autoevaluare nr. 2

01. Provinciile senatoriale romane aveau următoarele caracteristici:

a) dispuneau de câte o singură legiune;

b) erau conduse de membri ai ordinului senatorial;

c) se aflau dispuse de obicei în interiorul Imperiului.

02. În timpul domniei împăratului Traian, provincia Dacia cuprindea următoarele teritorii:

a) Transilvania propriu-zisă;

b) Oltenia vestică;

c) Banatul în întregime;

03. În timpul domniei împăratului Traian, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei şi

estul Olteniei intrau în componenţa:

a) provinciei Dacia;

b) provinciei Moesia Inferior;

c) provinciei Moesia Superior.

04. În timpul domniei împăratului Hadrian, sudul Moldovei şi partea estică a Munteniei:

a) au fost integrate în provincia Moesia Inferior;

b) au fost integrate în provincia Daciei Inferior;

c) au fost părăsite.

05. Conform împărţirii administrative introduse de împăratul Hadrian:

a) provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Inferior nu dispuneau de legiuni, fiind administrate de

guvernatori de rang ecvestru;

b) provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Inferior dispuneau de legiuni, fiind administrate de

guvernatori de rang senatorial;

c) provinciile Dacia Porolissensis ş