Preistorie i antichitate[modificare | modificare surs]

Vercingetorix n faa lui Cezar

Prezena uman pe actualul teritoriu al Franei dateaz de nc acum 1.800.000 de ani. De-a lungul
timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind
datat la 15.000 ani . Hr. Neoliticul apare cu 7000 ani .Hr. iar la nceputul Secolului al IX-lea .Hr. n
regiune apar galii, un trib de origine celtic.
Frontierele Franei moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei,
locuit de ctre gali. Galia a fost cucerit de ctre romani n Secolul I .Hr., aici dezvoltndu-se o
cultur galo-roman prosper,ce a adus Franei un patrimoniu important de cultur latin.
Cretinismul a prins, de asemenea, rdcini n secolele al II-lea i al III-lea d. Hr.

Evul Mediu timpuriu[modificare | modificare surs]

Un secol mai trziu, frontiera estic a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost strpuns de triburi
germanice, n principal de ctre Franci, populaie de la care a derivat vechiul nume de Francia.
Denumirea modern, Frana, deriv din denumirea domeniului feudal al Capeienilor din
jurul Parisului.
Cea mai mare parte din regiunile care formeaz Frana actual, au fost aduse sub un conductor
unic de ctre Clovis I n anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinri sub dinastia
Merovingian.
Cea de-a doua dinastie franc (Dinastia Carolingian) a urmat primei n secolul al VIII-lea, i a ntrit
considerabil regatul, transformndu-l, n timp, ntr-un imperiu. Dup moartea lui Carol cel
Mare Imperiul Franc este divizat n 3 entiti statale: Francia Oriental, Francia Occidental i, ntre
ele, efemera Lotharingia. Partea oriental corespunde entitii statale care a devenit mai
trziu Germania, pe cnd cea occidental corespunde Franei. Din anul842, prin Jurmintele de la
Strasbourg, dateaz prima atestare a folosirii a dou limbi diferite de o parte i de alta a Rinului
(germana i romana lingua, protofranceza). Descendenii lui Carol cel Mare, au condus Frana pn
n anul 987, cnd Hugo Capet, Duce de Frana i Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franei i
a fondat o nou dinastie.

Perioada medieval[modificare | modificare surs]

Descendeii celui din urm, regii capeieni, au consolidat n mod progresiv statul regal francez,
ncepnd cu finele secolului X, fondnd dinastiile Capet, Valois i Bourbon. Capeienii au condus
Frana pn n 1792, cndRevoluia francez a pus bazele unei republici, ntr-o perioad de
schimbri radicale ncepute pe 14 iulie 1789, o dat cu cderea Bastiliei.

Ludovic al XIV-lea

Prestigiul internaional al Franei a crescut spre sfritul secolului al XII-lea i pe parcursul secolului
al XIII-lea, atingnd apogeul n perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfnt. n perioada
lui Filip II August regele Franei i ntinde autoritatea pe ntreg teritoriul dintre Pirinei i Canalul
Mnecii. Rzboiul de 100 de ani purtat mpotriva Dinastiei Plantagenet, ce controlatronul Angliei, a
umbrit imaginea Franei pe plan internaional, conflictul lund sfrit la finele secolului al XV-lea cu
victoria dinastiei Valois i a dus la consolidarea autoritii regale, care a devenit incontestabil n
secolele urmtoare.

Renaterea i absolutismul[modificare | modificare surs]

Secolul al XVI-lea este marcat de dominaia Spaniei, ce se unete cu domeniile
Dinastiei Habsburgilor - conductori ai Sfntului Imperiu Romano-German. Aceast nou putere
intr, n repetate rnduri, n conflict cu regii Franei,nregisrndu-se succese de o parte i de
alta. Rzboaiele Religiilor marcheaz sfritul secolului al XVI-lea i, totodat, sfritul dinastiei
Valois.
Abia cu venirea la tron a lui Henric al IV-lea i Ludovic al XIII-lea (cu ministrul su Richelieu), Frana
a reuit s ias din conul su de umbr (1648 i 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fast
din istoria acestei ri. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Frana a
dominat scena internaional pe plan militar, diplomatic i cultural. Aceast perioad este marcat i
de debutul Imperiului Colonial Francez dar datorit nehotrrii regelui Ludovic al XV-lea Frana nu
reuete s i impun supremaia n anumite regiuni ale globului, n detrimentul Imperiului Britanic.

Revoluia i Primul Imperiu[modificare | modificare surs]

Dificultile financiare, refuzul reformelor i nerbdarea poporului au condus la Revoluia
Francez (ntre 1789 i 1799). Acest episod nate, n primul rnd, Declaraia drepturilor omului i
ale ceteanului i duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate i fraternitate. Monarhia

absolutist a luat, astfel, sfrit, fiind nlocuit de una parlamentar pe 3-14 septembrie 1789, care,
la rndul ei, a luat sfrit pe 10 august 1792.
Prima Republic a luat fiin pe 21 septembrie 1792, prin editarea Constituiei anului I, avnd la
conducere un guvern revoluionar. Pe 22 august 1795 Constituia celui de al III-lea an a
instaurat Directoratul, nlocuit prinConstituia celui de al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de
ctre Consulat. Pe 18 mai 1804, n cel de-al XII-lea an al republicii, a luat fiin Primul Imperiu sub
conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta, n urma campaniilor sale militare a reuit s controleze
cea mai mare parte din Europa, puterea-i fiind ns consumat de rzboaiele purtate cu Marea
Britanie, Prusia, Austria i Rusia. Episodul se ncheie n anul 1815 odat cu revenirea pe tron
aBurbonilor.

Secolul XIX[modificare | modificare surs]

Revoluia din 1830 ilustrat deEugne Delacroix n Libertatea conducnd poporul

n ciuda unei tentative de monarhie constituional, odat cu restaurarea monarhiei n 1815,

tensiunile acumulate n timpul domniilor lui Ludovic al XVIII-lea i, apoi, n timpul lui Carol al X-leaau
condus la Revoluia din 1830, n urma creia Ludovic-Filip I, dintr-o ramur inferioar a familiei
Burbonilor, a fost instaurat ca nou monarh i era susinut de burghezie. Opoziia din partea
suporterilor ramurii principale a familiei Burbonilor, a Bonapartitilor i a republicanilor a dus
la Revoluia francez de la 1848, ce a instaurat un regim prezidenial, a doua republic francez.
n data de 2 decembrie 1851, preedintele republicii, Louis-Napolon Bonaparte, nepotul lui
Napoleon Bonaparte, organizeaz o lovitur de stat n urma creia este numit mprat sub titlul
de Napoleon al III-lea. n timpul celui de Al Doilea Imperiu Frana cunoate o dezvoltare industrial
puternic, bazat pe o economie liberal. n planul politicii externe, Frana i asigur susinerea din
partea Regatului Unit, n urma Rzboiului Crimeii, ce i permite s i alipeasc regiuni
din Piemont (Nisa i Savoia). n ciuda acestui fapt, unele aciuni ale regimului i aduc numeroi
opozani interni i externi, iar decizia de a se angaja ntr-un rzboi contra Prusiei, n 1870, a dus la
cderea Imperiului, n urma Btliei de la Sedan. Pierderea regiunilor Alsacia-Lorena precum i
numeroasele despgubiri de rzboi cerute de ctre nou formatul Imperiu German au creat un
resentiment naional puternic.

A Treia Republic[modificare | modificare surs]

Emblematica Afacere Dreyfus

n urma cderii Imperiului, organizarea statului evolueaz ctre un regim parlamentar, cunoscut sub
numele de A Treia Republic Francez. Sub aceasta Frana cucerete un vast Imperiu
Colonial n Africa Occidental i Ecuatorial
(Maroc, Tunisia, Mali, Guineea, Mauritania, Senegal, Coasta de Filde, Madagascar) i n Indochina.
n urma Primului Rzboi Mondial, Frana iese victorioas, dar sufer pierderi demografice i
economice imense. Criza economic i politic din anii 1930 faciliteaz capitularea Franei la
nceputul celui de Al Doilea Rzboi Mondial, n 1940, ce duce la dizolvarea celei de A Treia Republici
i la instaurarea Regimului de la Vichy, regim fascist aliat al Germaniei Naziste, aflat sub
conducerea generalului Ptain. Regimul este contestat de ctre guvernul Franei Libere din exil
la Londra, sub conducerea generalului Charles de Gaulle, i rezist pn n 1944.

Frana dup Al Doilea Rzboi

Mondial[modificare | modificare surs]
n urma celui de Al Doilea Rzboi Mondial, din data de 27 octombrie 1946 intr n vigoare cea de A
Patra Republic Francez, fondat dup principiile celei de a treia republici. Instabilitatea
guvernamental datorat regimului puternic parlamentar, cu un numr mare de partide, precum i
problemele din Imperiul Colonial sub forma Rzboaielor din Indochina i din Algeria au condus la o
criz ce a necesitat schimbarea constituiei. n ciuda aceste instabiliti i a schimbrilor frecvente
de guverne, Frana a manifestat o coeren puternic n ceea ce a nsemnat construcia european,
fiind printre principalii susintori ai Comunitii Europene a Crbunelui i Oelului i, apoi,
a Tratatului de la Roma ce a pus bazele Pieei Comune. De asemenea, dezvoltarea industriei
nucleare a permis Franei s desfoare o politic independent n anii 1960.
Constituia celei de A Cincea Republici Franceze din 1958, redactat sub influena lui Charles de
Gaulle, pune bazele unui sistem parlamentar ce se va dovedi mai stabil dect precedentul. Ulterior,
constituia este modificat i puterile preedintelui sunt sporite, astfel nct republica este
considerat ca fiind semi-prezidenial. Revoltele din mai 1968 au avut importante consecine
asupra situaiei social-economice i culturale din Frana. Din anii 1950 reconcilierea i apoi
cooperarea cu Germania i-au permis Franei s joace un rol important n cadrul construciei

europene, aceasta, n ciuda respingerii Tratatului Constituional European n mai 2005, fiind
considerat o ar partizan conceptului de o Uniune European puternic integrat din punct de
vedere politic.
Secolul al XVIII-lea. Cosmopolitism si nationalism.
Istoriografia dedicata acestui secol l mentioneaza sub numele de Secolul Luminilor si l situeaza n perioada
cuprinsa ntre 1680-1780. Este perioada cresterii demografice si a cresterii duratei de viata, cea n care masina ia tot mai
mult locul simplei unelte, perioada alfabetizarii masive (fata de secolul precedent numarul celor care puteau citi crescnd de
patru ori). Rezultatul: cresterea numarului tipariturilor, a autonomiei si a primordialitatii stiintelor si a cunoasterii, a
relativismului, a punerii sub semnul ntrebarii a religiei si politicii, dar si a unei noi sensibilitati religioase, a spiritului critic, a
unei noi filosofii, a bunului salbatic, a contractului social, dar si a marii Europe, fie ca este vazuta astfel din punct de vedere
cultural de catre cei ce vin din afara ei, fie considernd-o astfel prin prisma revenirii la batrna Europa mediteraneana a
crestinatatii orientale, ori chiar prin efectele colonizarii. Este secolul Europei lui Rousseau, Voltaire, dAlembert, Diderot,
Montesquieu, Herder, Hegel, Newton, Leibniz, Locke, Spinoza a lui Adam Smith. Tot acestui secol apartine si primul istoric
care a scris despre Europa considerata ca o unitate si nu sub forma unor cronici regionale, si anume William Robertson
(1721-1793), chiar daca acesta considera ca foarte importanta si necesara cunoasterea diversitatii europene pentru a putea
studia ntregul.
Spiritul secolului poate fi nsa cel mai bine surprins printr-o scurta analiza a ideilor filosofice care s-au conturat n
aceasta perioada si care au avut o influenta majora si asupra perioadei urmatoare. Chiar daca planurile de unificare nu au
lipsit nici n aceasta perioada din Europa intelectuala, ele nu s-au putut nca realiza n Europa politica, spre deosebire de
America, ai carei oameni de stat erau, fara exceptie, europeni, ale caror idei erau de provenienta europeana, si care va trai
catre sfrsitul secolului acest fenomen politic.
Wilhelm von Leibniz (1646-1716), matematician, fizician, chimist, naturalist, psiholog, logician, istoric, jurist, filosof,
teolog si diplomat, un optimist si un lutheran convins, atras nsa att de catolicism ct si de ortodoxismul rus. Printre
preocuparile sale s-a aflat si soarta Europei, n acest sens propunnd regelui Frantei Louis XIV un 343h72d plan (care nu sa aplicat nsa) prin care acesta urma sa-i nvinga pe turci iar apoi sa mentina Europa n pace si sa o federalizeze, dar
cu respectarea specificitatii fiecarei natiuni. Pentru a se cunoaste nsa, europenii trebuiau sa calatoreasca, dar autorul si
da seama ca aceasta nu era permis dect elitelor. n ceea ce priveste Rusia, Leibniz considera ca aceasta trebuia sa
joace rolul unei punti de legatura ntre Europa si China.
Englezul W. Penn, daca n-a putut contribui la realizarea Europei unite a facut-o la realizarea Americii. Secolul al
XVIII-lea face nsa din termenul de Europa ceva obisnuit, de uz cotidian, marea majoritate a tratatelor ncheiate n epoca
mentionndu-l (daca era cazul), numeroase jurnale sau reviste cuprinzndu-l n titlu, iar autorii diverselor scrieri folosindu-l
tot mai des. Europa devenise deja un cadru n care evenimentele se desfasurau de la sine sau sub influenta intelectualilor
ori a celor care detineau puterea si caruia toata lumea simtea ca i apartine, iar daca pozitia era marginala din punct de
vedere geografic sau cultural (ca n cazul Rusiei lui Petru I sau al Ecaterinei II) se faceau eforturi pentru a fi recunoscut
n familia europeana. n viziunea lui Montesquieu, Europa era o republica mare divizata n mai multe state mai mici ntre
care exista un grad ridicat de corespondenta, care aveau acelasi fond religios, aceleasi principii de drept public si politic
inexistente n alte parti ale lumii.
Europa secolului al XVIII-lea s-a bucurat si de un anumit cosmopolitism (doar al elitei francofone nsa)
materializat mai ales n folosirea limbii franceze n marea majoritate a mediilor cultivate si n saloanele aristocrate din toata
Europa si chiar n diplomatie. Notiunea de patrie era considerata adesea drept o ramasita barbara. Filosofi cosmopoliti
precum dAlembert si Voltaire au vorbit despre raspndirea limbii franceze n dauna celei latine, considernd aceasta un
element de cosmopolitism, si respectiv despre falsa necesitate a unei patrii dnd exemple de popoare care nu pot avea o
patrie (cum erau evreii) si despre cetateanul universului. A dori grandoarea propriei patrii nsemna implicit a dori raul
vecinilor.
Cosmopolitismul lui Voltaire este nsa unul limitat la spatiul european, explicatia fiind aceea ca popoarele
europene au principii care nu se regasesc n alte parti ale lumii, legi comune, iar suveranii acestora au stabilit o serie
ntreaga de legaturi ntre ei. Acesta nu este nici printre sustinatorii fara rezerve a unui paradis european, dar nici nu este un
sceptic incurabil, ci ncerca sa vada Europa asa cum era, un loc n care existau att intoleranta ct si iluminismul, dar unde
se aflau n plina ascensiune o serie ntreaga de spirite cultivate.
ntr-un oarecare spirit cosmopolit, dar peiorativ la adresa ideilor lui Voltaire, Rousseau considera si el ca nu mai
existau francezi, germani, spanioli sau englezi, ci pur si simplu europeni, toti avnd aceleasi gusturi, aceleasi pasiuni si
moravuri, fiind lipsit de importanta carui stapn se supun sau legile carui stat le respecta atta timp ct pot fura si pot gasi
femei pe care sa le corupa. Unii cercetatori vor considera nsa ca nationalismul sau va fi mai puternic dect cosmopolitismul,
ca idealul sau era acela al patriei mici, al unui federalism integral, al ntoarcerii la spiritul micilor comune a caror prosperitate
vine din chiar marimea lor, nu era un ideal al marelui stat al europenilor. Totusi Rousseau considera ca n Europa
divergentele puteau fi rezolvate prin constituirea rationala a unui guvern confederativ care sa supuna popoarele europene,
transformate ntr-un adevarat corp politic, autoritatii unei legi comune. El critica nsa proiectul de uniune al abatelui SaintPierre si ncrederea acestuia n Congresul natiunilor pe care l imaginase. Pacea putea fi mentinuta numai daca suveranii
doreau acest lucru si numai daca interesele lor ar fi cerut-o, de aceea considera ca ar fi fost greu de acceptat de catre

acestia proiectele de unificare europeana. De aceea sarcina de a crea federatia europeana si de a convoca Congresul
european nu revine printilor, ci chiar popoarelor.
Montesquieu, la rndul sau, nu si-ar fi sfatuit Printul sa faca ceva ce ar fi fost benefic pentru propria natiune, dar
daunator alteia, considernd aceasta o crima. Filosofii secolului al XVIII-lea puneau mai presus de toate categoria de om si
abia dupa aceea pe cea de european.
Totusi, cosmopolitismul european avea si unele nuante utopice. William Penn se pronunta pentru un Parlament
sau un Stat al Europei care sa se reuneasca o data pe an si careia printii suverani sa i se supuna , n caz contrar trebuind sa
suporte interventia armata a tuturor celorlalti membri. Discipolul sau, John Bellers, propunea parlamentului britanic
un proiect care sprijinea realizarea unui stat european care sa lupte mpotriva Frantei, implicata n acel moment n mai multe
razboaie n Europa, pentru a o supune si accepta n statul european nou creat (n care toti membrii trebuiau sa renunte la
pretentiile lor). Abatele Saint-Pierre, care dorearealizarea unei societati europene care sa mpiedice orice violenta,
considera ca suveranii membri ai acesteia, cte unul pentru fiecare stat, indiferent de marimea acestuia, nu vor putea initia
nici o schimbare n cadrul acesteia si nici sa semneze tratate fara aprobarea a trei sferturi dintre membrii Consiliului . Cei
care refuzau sa se supuna regulilor societatii erau considerati dusmanii Europei. Daca Penn ori Saint-Pierre puneau accent
pe monarhi, Rousseau considera nsa ca reprezentarea acestora trebuia nlocuita de cea a statelor, pe baza principiului
vointei nationale. n acelasi context, ntr-un eseu al lui Jeremy Bentham privind un plan pentru o pace universala si
perpetua, era considerata necesara constituirea unei Curti mondiale (desi tot despre Europa era vorba) ale carei decizii sa
fie publicate n presa pentru a se obtine aprobarea opiniei publice, ca si cum aceasta ar fi putut obliga la respectarea
deciziilor curtii si de a impune dezarmarea statelor si renuntarea acestora la colonii. Ultimul n acest secol, Immanuel
Kant propune si el realizarea unei confederatii a statelor europene n care sa nu existe tratate secrete, o armata
permanenta, sa nu fie utilizata forta pentru a obtine avantaje nationale si nici un stat national sa nu fie supus altuia . n
sistemul sau, pentru a putea asigura pacea perpetua, statele trebuia sa aiba un regim republican, deoarece ntr-o republica
ar fi trebuit cerut consimtamntul cetatenilor pentru a se porni un razboi. n viziunea lui Kant n cadrul republicii puterea
legislativa este separata de cea executiva, n timp ce ntr-o democratie aceasta separare nu ar fi existat, democratia fiind
sinonimadespotismului. Ideile lui Kant l-au influentat nsa ntr-o masura destul de mare pe omul politic si unul dintre
presedintii americani, si anume Woodrow Wilson.
Orict de bine intentionat ar fi fost, cosmopolitismul european al secolului al XVIII-lea pornea de la o premisa falsa,
acesta nsemnnd doar religia europeana, rasa alba si superioritatea absoluta a intelectualilor vorbitori de limba franceza.
Aceasta situatie va provoca de altfel revolta mpotriva Europei franceze, nationalismul fiind mai nti de toate o
constientizare a comunitatii lingvistice diferite fata de abuzul la care era supusa.
Cuvntul nationalism pare a fi fost folosit pentru prima data de catre abatele Barruel, n 1789, dar ca idee acesta
fusese devansat de realitate pornind de lapatriotism, care nsemna atasamentul pentru comunitatea locala sau
respingerea fata de strain, dragostea de libertate, s-a ajuns la sentimentul apartenentei la o colectivitate mai larga, solidara,
la un stat, la un stat-natiune. Europa devenise un teritoriu mult prea vast pentru a crea sau mentine acest sentiment
(de patriotism), fiind mult mai simplu de inoculat convingerea pasionala ca natiunea de apartenenta este mai nobila, mai
frumoasa, mai cultivata, mai utila umanitatii, deci are mai multe drepturi dect altele. La aparitia nationalismului existau state
formate si deja puternice, precum Franta, Anglia, Spania sau Elvetia, dar si tari nca divizate, de aceea manifestarea lui a
fost diferita n fiecare dintre acestea. Anglia, mai bine zis intelectualii englezi se vor opune Frantei si
Europei cosmopolite franceze, avnd ndrazneala de a-si proclama superioritatea fata de aceasta, refuzul francofoniei lor
coinciznd cu o serie de miscari religioase protestante care considera Anglia superioara moral deoarece se bucura de mai
multa libertate si de un sistem politic invidiat de catre filosofi. Urmare a principiului englez al autodeterminarii s-au revoltat,
n 1776, cele treisprezece colonii engleze din America, dnd nastere natiunii americane (irlandezii n 1778). Au urmat
olandezii, care se vor opune monopolului francez, dar a existat si un nationalism francez, doritor de libertate si
independenta, sentimente care nu puteau fi mplinite, n viziunea lui Rousseau, dect n cadrul unor state de mici
dimensiuni. Rousseau considera ca prin educatie trebuia sa se cultive indivizilor sentimentul national, ca era necesara
o religie civica si ca natiunea ar trebui sa devina o valoare absoluta.
Nationalismul german este foarte diferit de restul nationalismelor europene, n primul rnd prin ntrzierea cu care
a aparut. Radacina intelectuala a nationalismului german a constituit-o filosofia lui Herder precum si cea a lui Justus Moser.
Kant, discipol al lui Rousseau fiind, a ramas un cosmopolit, ca si Schiller de altfel, care se considera un cetatean al lumii.
Totusi, nici Herder nu este un exclusivist. El considera egale toate culturile lumii si le aprecia pe toate n egala masura, dar
cea germana este pentru el una dintre cele mai bogate si mai frumoase, deci avea dreptul de a le domina pe toate celelalte.
n opera sa accentul cade n mod deosebit peVolk, pe popor, pe natiune, element care n opinia lui are un rol major n
evolutia umanitatii si pe care l considera n ceea ce contine el mai esential, mai primitiv, mai apropiat de natura, de origini.
Mai complex dect toate celelalte, nationalismul italian s-a nascut, ca si cel englez, ca reactie la cosmopolitismul francez,
initiatorul sau fiind Vittorio Alfieri (1749-1803). Ideea centrala a nationalismului italian a fost aceea ca patriotismul nseamna
att libertatea omului, ct si independenta natiunii.
Europa revolutiei franceze

Curentele intelectuale aparute cu un secol n urma situatia generala existenta n Franta acelei perioade, criza
financiara dintre 1786-1789, precum si esecul revolutiei moderate planuite de catre marea nobilime si monarhie pentru a
asigura controlul marii burghezii asupra Frantei au oferit, pe lnga situatia economica, o baza a declansarii evenimentelor

din 4 august 1789 (decretarea de catre Adunarea Nationala a sfrsitului privilegiilor nobilimii, Bisericii si breslelor si abolirea
vechiului sistem social numit Ancien Rgime), evenimente care vor bulversa viata Europei.
Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 26 august 1789, care proclama dreptul popoarelor de a dispune de
ele nsele, acceptata n cele din urma de catre regalitate, va sfrsi cu sarbatoarea federatiei de la 14 iulie 1790, cnd
delegatii venite din toate regiunile Frantei au exprimat dorinta acestora de a forma o natiune. Noua Constitutie, votata n
1791, a reusit sa interzica oficial autoritatea absoluta monarhica, instituind o democratie limitata, un sistem economic
burghez si modernizarea sistemului administrativ si judecatoresc. De asemenea, Constitutia a reluat un articol votat de catre
Adunare n mai 1790 si care interzicea orice cucerire teritoriala, anuntnd renuntarea de catre poporul francez la orice
razboi de cucerire si la folosirea fortei mpotriva libertatii altor popoare (provocnd dispute privind razboiul pentru libertatea
acestor alte popoare).
Aceste realizari ale burghezilor liberali nu au multumit si segmentul radical al societatii franceze, urmarea fiind
declansarea revolutiei radicale, organizata de straturile inferioare ale burgheziei, care doreau o participare egala la
guvernare si sporirea veniturilor, acestora alaturndu-se si o parte a aristocratiei si burgheziei. Urmare a acestor
evenimente, grupurile active politic au format diverse asociatii pentru a tine situatia sub control, cele mai cunoscute
asemenea organizatii politice fiind cele ale iacobinilor (sustinatorii aripii radicale) si girondinii (care si ei sustineau
revendicarile radicalilor, dar nu erau de acord cu principiul suveranitatii poporului, fiind n plus adeptii unui federalism intern
si al existentei unor guvernari locale puternice).
Pe lnga toate aceste evenimente politice, printre actorii revolutiei au existat si o serie de dezbateri de idei privind
Europa si pozitia Frantei n cadrul acesteia.Dupa ce populatia pariziana, n septembrie 1792 a patruns n nchisorile
pariziene ucignd pe nobilii si clericii nchisi pentru ofense mpotriva noului regim, Conventia nationala s-a lansat n trei
directii cea a dreptului popoarelor de a dispune de ele nsele, prin care acestea erau libere sa ceara sa se anexeze
Frantei cea de-a doua se referea la angajamentul Frantei de a acorda fraternitate si ajutor tuturor popoarelor care doreau
sa-si recapete libertatea, acordnd puterii executive dreptul de a da ordinele generale necesare pentru a acorda ajutor
acelor popoare si cetateni carora le fusese lezata libertatea, iar cea de-a treia, mult mai ambigua, se referea la frontierele
naturale ale Frantei, idee mai veche, dar relansata de catre iacobinul Danton ntr-un discurs n fata Conventiei n ianuarie
1793. Conform opiniei acestuia nu era necesar sa se stabileasca limitele unui stat pentru ca limitele acestuia sunt deja
marcate de natura, iar pentru aceasta da exemplul frontierelor posibile ale FranteiRinul, oceanul Atlantic, Alpii, considernd
ca realizarea lor nu trebuie mpiedicata de nici o putere. Aceasta idee intra n contradictie cu principiile grandioase ale
revolutiei privind autodeterminarea popoarelor si de non-imixtiune n treburile altor popoare, dar si cu acela de a ajuta alte
popoare sa se elibereze. De aceea Carnot afirma ca anexarea sa se realizeze doar pentru acele comunitati care o cer n
mod formal si liber, acesta avnd si o viziune mult mai realista asupra frontierelor, mpartasita si de Robespierre si mentinuta
si atunci cnd va conduce Directoratul. Robespierre propune, n septembrie 1793, renuntarea la politica de cucerire si de
eliberare a popoarelor dusa n special pe teritoriul Statelor Unite si al Elvetiei, precum si pastrarea aliantelor traditionale cu
Danemarca, Turcia, Genova si Venetia. Saint-Just, un alt revolutionar iacobin, era n mod deschis si total mpotriva
anexiunilor, considernd ca un popor care traieste doar pentru a cuceri traieste doar pentru glorie si va sfrsi prin a nu-si
mai respecta nici macar propriile legi. Carnot va fi nlaturat de la conducerea Directoratului tocmai pentru faptul ca se
dovedise prea moderat, prea apropiat regalistilor, iar aceasta n favoarea unui tnar general care tocmai avusese o serie de
victorii n Austria si n Italia, unde crease o republica sora. Napoleon este foarte departe de acele articole din Constitutia
din 1790 a lui Saint-Just care declarau ca poporul francez se declara prietenul tuturor popoarelor, ca voteaza libertatea
lumii, ca republica franceza nu va folosi vreodata armele pentru a oprima sau aservi un alt popor. Europa nu va permite nsa
comportamentul Frantei si va forma o noua coalitie care l va determina pe Napoleon sa se rentoarca din Egipt,
degringolada interna si externa permitndu-i sa preia puterea n noiembrie 1799.
nca din 1790, chiar si adversarii cei mai nversunati ai Revolutiei franceze au recunoscut n aceasta un eveniment
de importanta majora pentru ntreaga Europa, influenta acesteia facndu-se imediat simtita n toate statele occidentale, dar
si n Grecia, Macedonia sau Bulgaria. n tot Occidentul s-au constituit grupuri de patrioti sub forma de cluburi sau societati,
membrii acestora fiind atrasi att de conceptul de libertate interioara, ct si de principiul nationalitatilor sau de acelasi gen de
cosmopolitism ca al revolutionarilor francezi, cauza acestora fiind simtita ca fiind cauza tuturor popoarelor. Faptul ca
revolutionarii francezi au declarat deputati francezi o serie de straini reputati precum Jeremy Bentham, James Mackintosh,
Johann Pestalozzi si altii a constituit, de asemenea, un motiv de a adera la ideile revolutionare franceze.
Ideea de Europa era si ea prezenta printre preocuparile patriotilor, italianul (iacobin) Enrico Michele LAurora
considernd ca europenii trebuiau sa se simta fii ai aceleiasi mame, Europa, motiv pentru care era necesara constituirea
unui nou pact social. Considerndu-se lumina Italiei ntunecate, LAurora ndemna europenii sa se uneasca ntr-o singura
natiune pentru a inaugura era libertatii-egalitatii-fraternitatii, succesoarea vrstei de aur, a barbariei, a justitiei si monarhiei si
cerea convocarea, n Sicilia, a unui congres universal al nteleptilor si eruditilor ales de catre popor, pentru a elabora o
constitutie pentru ntreaga Europa si trei pacte care sa reglementeze relatiile morale, sociale si militare ntre popoare . La
rndul sau, patriotul german Vogt credea ca trebuia inventat un nou sistem pentru Europa si l va aproba pe Napoleon n
planurile sale de a crea un nou echilibru european, n timp ce francezul Barnave era ntru totul de acord cu sistemul
traditional, excluznd din Europa Rusia, care nu putea judeca pe baza acelorasi principii europene. Saint-Just nsa
considera ca Europa se va rennoi complet atunci cnd popoarele si vor dobndi libertatea. Unul dintre cei mai mari juristi ai
sec. al XVIII-lea, Vattel, vedea n Europa un sistem politic, un ansamblu al intereselor dintre diferitele natiuni care l
formeaza, dar nu ca elemente separate, ci fiecare direct implicata si atenta la problemele celeilalte, ceea ce confera unitatea
continentului, echilibrul politic si de putere. Conform opiniei lui Vattel nu este permisa interventia n afacerile interne ale altor
popoare dect n cazul n care conducatorul acestuia a fost destituit n mod legitim, situatie n care interventia este o datorie.

Cele mai importante proiecte de uniune continentala din aceasta epoca au apartinut nsa filosofului Immanuel Kant
(1724-1804) si omului politic Friedrich von Gentz (1764-1832), acesta desi asemenea preocupari au avut si Schiller, Goethe,
Fichte sau, ntr-o maniera contradictorie asupra rolului Europei n istorie, Herder.
n proiectul sau pentru o pace perpetua Kant reia o teza mai veche afirmnd ca tendintele anti-sociale ale statelor
ar putea fi diminuate daca suveranitatea ar trece din minile printilor n cele ale popoarelor (teza care apare si la Rousseau).
Kant crede n posibilitatea realizarii unei federatii care sa cuprinda pe rnd toate statele care vor sa faca parte din ea.
Dreptul popoarelor nensemnnd dreptul la razboi, statele au datoria de a renunta la libertatile lor salbatice si de a se
supune legilor, formnd un stat al natiunilor n care libertatea sa creasca nencetat si la care sa adere n cele din urma
toate statele lumii. Din pacate, afirma Kant, oamenii nu sunt capabili sa apere si sa materializeze o asemenea idee pozitiva,
ci doar surogatul negativ al aliantelor permanente, mereu mai largi, dar care poarta n ele att germenele razboiului, ct si
pe cel al autodistrugerii.
F. von Gentz, ministrul regelui Prusiei, secretarul Congresului de la Viena, omul de ncredere al lui Meternich si
discipolul lui Kant, unul dintre artizanii Sfintei Aliante, initial un sustinator al revolutiei franceze, a devenit mai apoi un
adversar al acesteia autorul nu era de acord cu republica universala unitara propusa de revolutionarii iacobini, considerndo o varianta rennoita a mitului monarhiei universale.. Numit de catre tarul Alexandru cavalerul Europei sau secretarulgeneral prezumtiv al Europei, Gentz va sfrsi prin a scrie ca are oroare de acest cuvnt, Europa, si ca si-a pierdut orice
dorinta de a fi european, realiznd nsa unele dintre cele mai lucide critici la adresa doctrinelor europene proclamate de
absolutismul revolutionar francez, a scrierilor lui Saint-Pierre sau Kant, a celor trei modalitati de realizare a pacii perpetue
propuse pna atunci realizarea statului mondial, minimizarea importantei conceptului si realitatii numita natiune si realizarea
unei federatii de state, fie printr-un sistem de arbitraj mondial, fie prin legaturi constitutionale, si elaborarea unei constitutii
federale. Gentz nu-si putea imagina Europa supusa unui singur guvern, considernd-o o hegemonie care nu putea dura, iar
constitutia unica o vesnica himera, singura solutie fiind n cele din urma crearea unui sistem de echilibru care sa limiteze
raul.
n ciuda aparitiei numelui de Europa n foarte multe dintre discursurile din timpul revolutiei, n aceasta perioada nu
a existat nici un plan serios de uniune continentala care sa apara din cadrul acesteia. Explicatia consta n faptul ca idealurile
revolutionarilor erau att de pasionale nct actorii evenimentului au mbratisat idealul nationalist, de nivelare a diversitatilor
regionale, ignornd posibilitatea unei federatii continentale, suprimnd realitatea europeana. Ca si n perioadele anterioare,
atunci cnd se refereau la genul uman sau la vreun plan privind pacea mondiala, gnditorii si oamenii politici ai vremii
aveau n vedere tot Europa, crestinatatea, iar uneori doar cteva dintre statele occidentale, de obicei Franta si Anglia, nu
ntreaga lume.
Nu toate spiritele Europei erau cuprinse nsa de cosmopolitism, conservatorismul, traditionalismul, avnd si el
adeptii sai. Acestia considerau ca prin constitutia din 1791 francezii erau cei care devenisera regi si nu Franta, de aceea
trebuia facut juramnt de fidelitate n fata natiunii si a legii. Faptul ca regele francez chemase ajutor strain mpotriva
supusilor sai era intolerabil.
Europa napoleoniana si a avntului statelor nationale
Rolul lui Napoleon n modernizarea sistemului politic francez este deja recunoscut: elaborarea unei noi Constitutii,
largirea dreptului de vot, revizuirea sistemului de nvatamnt si a legislatiei n aproape toate domeniile etc. Pe plan extern
Napoleon a avut de asemenea un rol important si care a nceput chiar naintea venirii sale la conducerea Directoratului, prin
succesele pe care le-a obtinut n campaniile din Egipt, Italia sau Austria, prin controlul pe care l va exercita asupra teritoriilor
Italiei, Belgiei, Olandei, Elvetiei, Portugaliei si asupra unei parti a Germaniei.
Toate actiunile lui Napoleon nu au fost nsa dect o noua ncercare de a crea o Europa unita, una care a
folosit forta nsa, si tocmai de aceea lipsita, n cele din urma, de succes. n plus, acea Europa era mult prea gigantica pentru
mijloacele acelor timpuri. De asemenea, toate aceste actiuni au avut ntotdeauna la baza un plan, chiar daca acesta a
suferit adesea multe modificari, n functie de situatiile existente. Conceptia initiala a lui Bonaparte asupra Europei a fost
aceea a marii natiuni si a statelor satelit care n timp si-ar fi pierdut dreptul de a dispune de ele nsele. Dupa bataliile de la
Austerlitz si Jena, Europa imaginata de Napoleon era cea a confederatiei aflata sub coordonarea sa personala si bazata pe
legaturile de familie, fratii si cumnatul acestuia devenind conducatorii regatelor Italiei, Westfaliei, Olandei si Spaniei (acestia
neavnd nsa nici macar o minima independenta fata de mparat, suportnd aceleasi umilinte ca si orice strain). ntr-o
scrisoare adresata cumnatului sau Murat, regele Neapolelui, Napoleon i atragea atentia ca l-a facut rege pentru sistemul
meu, corespondenta cu fratii sai fiind la fel de intransigenta Am cucerit attea regate pentru ca Franta sa traga foloasele ,
scria surorii sale. Pe lnga sistemul familial o mare importanta au avut aliantele, cea mai importanta fiind Confederatia
Rinului, o forta armata creata n Germania si supusa complet mparatului francez. Dupa 1810 nsa Napoleon concepe
Europa ca pe un sistem continental aflat sub controlul direct al Frantei n jurul Frantei, prin anexiuni, se formase imperiul si
regatele vasale, dincolo de acestea aflndu-se aliantele impuse ale Prusiei si Austriei, cea din urma realizata prin casatoria
cu arhiducesa Maria-Luiza. La rndul ei Rusia era vazuta ca o posibila prada, acesta trebuind si ea sa devina un aliat fidel si
ascultator.
Ideea de Imperiu universal a aparut foarte des n Memorialul scris de Napoleon n timpul exilului, evocnd
Imperiul roman, pentru care mparatul avea o deosebita atractie (de asemenea evoca foarte des imperiul lui Charlemagne),
dar sensul acestui universalism se limita tot la Europa, cu extensie pna la Moscova, pentru ca Napoleon dorea sa devina
mparatul Orientului, sa se ntoarca la Paris prin Constantinopol, sa faca din toate popoarele Europei una si aceeasi natiune.

Unul dintre visurile sale era sa schimbe fata lumii, din Asia pna n Africa si chiar America. n ceea ce privea Europa,
Napoleon dorea un sistem monetar unic, unitati de masura comune, precum si uniformizarea legislatiei, Codul de legi
napoleonian trebuind sa serveasca drept baza pentru un cod de legi european, iar la un moment dat a dorit sa uneasca
toate arhivele europene la Paris.
n timp ce filosofii (Benjamin Constant, Mme De Stael, Joseph le Maistre, Novalis, Fichte sau Hegel) vorbeau despre
Europa, Napoleon a ncercat sa o faca sa existe, dar tot ceea ce a reusit sa provoace ambitia nemasurata a acestuia a fost o
relansare a patriotismului la nivelul tuturor statelor (dar mai ales n Germania, dupa cum se va vedea) si claselor sociale,
precum si elaborarea unor noi doctrine ale nationalismului, fenomene ce au dus la revolte spontane n unele din tarile ocupate
de acesta Spania, Rusia, Prusia orientala, Olanda (nu si n Belgia sau Italia nsa). Franta tradase idealul cosmopolit,
universalist n care acestea crezusera si caruia acestea i mai erau nca atasate.
Desigur multi oameni de spirit au ncercat sa ofere solutii la criza politica prin care trecea Europa dupa ce Napoleon
ratase ocazia (imposibil de materializat) de a construi un continent unit n timp ce Herder considera ca natiunea germana va fi
cea care, prin cultura sa superioara, va realiza schimbarea, poetul german Novalis considera ca decadenta crestinismului a fost
cea care a determinat popoarele sa se mparta ntr-o serie de state rivale si ca doar o renviere a religiei ar putea readuce
unitatea continentului. Germanul August Schlegel considera si el ca Germania era inima Europei, un destin aparte n cadrul
acesteia, un stat tnar si puternic a carui unificare va determina marea asociere continentala. Fichte, la rndul sau, vorbea
despre misiunea poporului german de a rezolva problema statului modern, sarcina pe care francezii nu fusesera capabili sa o
duca la bun sfrsit, dar pentru aceasta era nevoie de unificarea Germaniei. Adam Muller considera si el ca tot ceea ce era de
valoare n Europa avea provenienta germana, si chiar federalismul european va sta sub semnul acestei natiuni. n ceea ce
priveste frontierele acestei Germanii, acestea nu erau altele dect cele n limitele carora traiau germanii, unde se vorbea limba
germana. Geniul acestui popor cerea ca el sa se bucure de un regim politic comun. Astfel, romantismul a devenit baza
nationalismului german si a accelerat evolutia acestuia, multe dintre aceste idei amintind de cele promovate, ntr-o maniera mult
mai incisiva, de catre Hitler.
n aceasta perioada au mai existat nsa si alte referiri la viitorul Europei, unele utopice (ca de exemplu ideea mpartirii
Europei n patru imperii de dimensiuni egale si ntre care sa existe un echilibru perfect), altele exprimate ntr-o viziune mult mai
toleranta si mai cosmopolita francezul Gondon considera ca mentinerea pacii era posibila doar daca fiecare popor si pastra
existenta sa specifica, dar devenea si membru al unei comunitati mai largi, si avea propria sa constitutie, civila, dar se supunea
si unei constitutii a ntregii Europe, o constitutie politica. Aceasta constitutie oferea patru puteri legislativa, apartinnd
suveranilor, de observare, exercitata de un congres format din deputati ai diferitelor natiuni, juridica, apartinnd tribunalului
suprem, si de supraveghere, exercitata de fortele armate, acest proiect fiind primul care propunea o organizatie federalista n
care statele sa-si mentina autonomia. Benjamin Constant, un alt intelectual al timpului, considera Europa n diversitatea sa,
opunndu-se nationalismului abstract si uniformizant, era adeptul uniunii pasnice a popoarelor si credea n renasterea
realitatilor locale asfixiate de statul-natiune. n aceeasi perioada J. Le Maistre credea ca Europa este mintea umanitatii, viitorul
popoarelor europene neputnd fi altul dect cel al rentoarcerii catre Roma si al subordonarii neconditionate fata de Papa,
fondatorulmonarhiei europene si sursa suveranitatii n Europa, considernd ca cel mai mare inamic al Europei nu sunt
razboaiele si crimele de orice fel, ci protestantismul.
Tot acestei perioade apartine si propunerea lui Saint-Simon (1760-1825) si Augustin Thierry (1795-1856) dea se
organiza cte un parlament pentru fiecare natiune si unul general pentru ntreaga Europa, divizat, conform modelului englez, n
doua camere, a deputatilor si a lorzilor, fiind nsarcinat sa se ocupe de toate problemele de interes general. Deputatii trebuia sa
detina o anumita avere si urmau sa fie alesi o data la zece ani de catre cei care stiau sa citeasca, iar pairii erau alesi de catre
rege, acestia avnd nevoie de o avere mult mai mare. Pentru Saint-Simon, adept al expansiunii industriale si al
progresului, viitoarea Europa trebuia sa se ntemeieze pe o religie, dar una noua, un nou crestinism. Un motiv pentru care
Saint-Simon credea n viitorul Europei era ca locuitorii acestia erau fiii lui Abel, care avea mai multe calitati dect fiii lui Cain,
care erau locuitorii Africii si Asiei. Mult mai pragmatic, patriotul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872) va fonda, n 1834, prima
organizatie europeana cu caracter supranational, Giovine Europa (Tnara Europa), n opinia acestuia istoria natiunilor
apropiindu-se de final si facnd loc celei a Europei ca entitate politica. Daca Europa lui Saint-Simon sau a lui Rousseau era una
a asocierii printilor, n prezent ea este una a asocierii popoarelor, locul pe care acestea l-au obtinut n istorie bazndu-se pe
declinul printilor.

Congresul de la Viena din mai 1815 a restabilit ordinea europeana n ceea ce privea frontierele, chiar daca
modificari au mai intervenit si dupa aceea, n principal dupa Tratatul de la Versailles. n toamna aceluiasi an trei dintre
fostele aliate mpotriva Frantei napoleoniene, Rusia, Austria si Prusia au format Sfnta Alianta, ntelegere care nu a avut o
influenta deosebita n cadrul relatiilor europene (datorita intereselor egoiste ale statelor si a expansiunii tot mai largi a
nationalismului), dar a creat prin unul dintre articolele sale ceea ce s-a numit mai trziu concertul european. Perioada care
a urmat a fost una de fortificare a statelor nationale europene, de prabusire a unora dintre monarhiile europene, de progres
tehnic si cultural, de reforme economice si politice si de lansare a unor noi teorii ale acestor domenii, de relansare a unora
mai vechi, dar si o perioada care a facut posibila declansarea primului razboi mondial, alaturi de obtinerea unor drepturi
sociale si politice de catre anumite categorii sociale.
Desi pare ca, pna n secolul al XIX-lea, problema unitatii europene este una care nu si-a gasit nca solutia, au
existat, totusi, si state europene care au functionat (Danemarca, Olanda, Belgia, iar dupa unii autori si Spania si Italia) ori sau format pe principii federale (Elvetia si Germania). Chiar daca n perioada care a urmat accentul s-a pus mai ales pe state
ca entitati individuale, au existat si personalitati care s-au preocupat n continuare de Europa n contextul posibilitatii crearii
unei unitati politice si economice federale.
Ideea europeana dupa primul razboi mondial
Primul razboi mondial a facut sa apara din nou discutii privind necesitatea si posibilitatea crearii Europei unite, la
sfrsitul acestuia fiind lansat proiectul deuniune europeana apartinnd lui Aristide Briand, un proiect prezentat n cadrul
Societatii Natiunilor, dar foarte putin teoretizat si adaptat la situatia existenta n Europa la acea data. Originea acestuia se
afla n Scrisoarea deschisa catre parlamentarii francezi publicata de catre contele Richard Coudenhove-Kalergi n 1924,
document n care autorul arata parlamentarilor francezi ca Europa trebuia sa se uneasca pentru a face fata la trei

pericole Uniunea Sovietica, Imperiul Britanic si Statele Unite ale Americii. Independenta Europei nu putea fi pastrata dect
daca se creau Statele Unite ale Europei, motiv pentru care propunea un program pan-european de aliante politice,
economice si militare, tratate de arbitraj si garantie ntre toate statele democratice ale continentului, ntelegere cu Anglia si
America, pace cu Rusia si Extremul Orient, ntelegere ntre Franta si Germania.
Astfel, n 1926, la Geneva, se nfiinteaza Asociatia pentru Cooperare Europeana si are loc un prim congres paneuropean, n 1927 A. Briand devenind presedinte de onoare al acestuia. n urma discutiilor care s-au purtat n cadrul
congresului A. Briand va trimite, spre consultare si aprobare, n 1929, un memorandum privind unificarea europeana tuturor
guvernelor democratice ale Europei, cernd un raspuns n termenul cel mai scurt posibil. Criza economica intervenita n toamna
aceluiasi an va face ca proiectul lui sa ramna aproape fara nici un ecou (Cehoslovacia si Albania au acceptat fara rezerve
proiectul, Norvegia, Grecia, Romnia si Iugoslavia cu retineri, Anglia considernd ca realizarea obiectivelor planului nu
pretindea neaparat realizarea uniunii), iar situatia din Europa de dupa aceasta data sa nu mai permita revenirea asupra lui,
chiar daca multe state vazusera n planul lui Briand o solutie la criza economica ce se instalase.

Coudenhove-Kalergi, care se inspirase n fondarea Uniunii paneuropene din statutul organizatiei panamericane,
se mira ca n mica Europa cele douazeci si cinci de popoare pot trai ntr-o anarhie internationala. Contele propunea
realizarea pe etape a uniunii statelor europene, ncepndu-se cu Conferinta europeana si nfiintarea unui birou central al
miscarii de unificare si continundu-se cu un aranjament economic european si un pact de alianta care includea egalitatea
tuturor partilor. narmarea ar fi fost permisa n caz de agresiune, uniunea vamala trebuia sa nceapa prin aranjamente ntre
statele vecine, iar n timpul procesului de unificare propunea o revizuire a reparatiilor si datoriilor statelor europene, ceea ce
conferea planului un puternic caracter pro-german. Coudenhove-Kalergi nu admitea sub nici o forma includerea Uniunii
Sovietice n uniunea europeana imaginata de el. Ceea ce i se poate reprosa nsa acestuia este evidenta sa preocupare
europeana prin prisma pan-germanismului, manifestat prin preocuparile sale privind exonerarea Germaniei de raspunderile
ce-i reveneau prin tratatele ncheiate dupa primul razboi mondial. si-a continuat activitatea pan-europeana, n 1939
publicnd articolul Europa unita n care si exprima surprinderea ca popoarele de pe alte continente considerau familiare
conceptele de Europa si european, n timp ce europenii nu stiu nimic despre ei nsisi. Contele ramne totusi optimist,
considernd ca atta timp ct exista Elvetia ca o micaPaneuropa se va realiza si Europa unita.