Fiind intendentul Cimitirului Buna-Vestire din Capitala, in lunile incerte ce au urmat actiunii

romanului cu titlu asemanator - ori Falsa Resurectie dupa cum a ajuns sa fie pastrata in
vocabularul posteritatii care ne intereseaza, domnul T. Arghezi parea a-si gaseasi tot mai putin
timp pentru a-si potrivi vorbele pe hartie. Constient de nocivitatea obiceiului sau in special de
gravele efecte pe care acesta le poate avea asupra aspectului fetei domnul Arghezi (in vremile
bune, desigur) nu lasa o zi sa treaca fara a prinde cateva din cuvintele cunoscute (sau
necunoscute) in spatiile atent dispuse ale saradelor sale. Din pacate, piesele sale nu se bucurau
(in opinia noastra cel putin) de recunoasterea meritata. Publicul larg protesta, odata cu fiecare
numar aparut, complexitatea lucrarilor. Autoritatile, cat si critica de specialitate, se gaseau in
pozitia de a trece cu vederea peste farmecul de negasit al operelor, si deci a le discredita intru
totul. Publicatiile si ziarele care le-au gazduit au intrat in faliment odata cu aparitia numarului
binecuvantat de miracolul arghezian. In ceea ce priveste adevarata valoare a paginilor
incadrate de dansul, poate timpul se va dovedi a fi cel mai corect dintre arbitrii insa nu timpul
acesta, caci el se indreapta decis spre propria-i consumare. Intr-adevar, orice rebus scris de
domnul T. Arghezi nu poate decat sa promoveze interminabile discutii si dezbateri pe toate
bazele mai putin pe ale sale.
Intocmai aceasta presiune de nesuportat l-a determinat pe acesta acum, inexplicabil ajuns la un
caz avansat de senectute, sa paraseasca viata publicistului pentru calmul si linistea cimitirului.
Mutarea nu a surprins pe nimeni, fiind privita de toti ca pe un pas ferm hotarat in directia unui
unui plan dirijat de forte necunoscute. Astfel ca au fost cu totii impacati, cu exceptia domnului
Arghezi, care, in virtutitea aceluiasi plan, isi planuia atent revenirea in lumea calambururilor si
rebusurilor de duminica diminteata. Un post de intendent al cimitirului ar fi fost perfect, gandea
dansul, pentru a-si ascuti limba literara pe lespezile mormitelor ( ori a desena sarade pe seama
numelor celor trecuti in nefiinta si reintorsi de doua ori, pentru a ne exprima livresc, deci corect).
Dar lucrurile nu s-au derulat conform logicii asteptate intai: resurectia dreptilor si scandalul din
sala de judecata; in urma masirului delirant ce i-a urmat, inexplicabilul s-a produs misterele,
dictate de un potent deus ex machina s-au decis sa amane miracolul si sa revina la starea initiala
de nepasare trista, lasandu-i astfel pe cei vii datori sa curete in urma lor. Mai mult, intendentul
incubant domul G. Unanian a disparut subit, fara indoiala, victima a aceluiasi hazzard,
lasandu-ne astfel continuarea fara un protagonist conturat. Astfel ca domnul T.Arghezi a fost
nevoit sa ii intregeasca munca, ori, de ni se iarta, sa isi intregeasca propria opera. Aflat odata
intre morminte, in incercarea de a le inventaria si deci de a aduna putina ordine, batranul s-a
vazut in fata lucrarii dezordinii din care a descins. Unul specific , ii iesira-n cale, ornat de piesele
traditionale dar si de numele atat de cunoscut: al sau. Langa, o figura stearsa, sprijinita de
lespede, ornata si dansa cu palarie, ochelari cu rama neagra si baston.
-

Dumneata trebuie sa fii Arghezi. Si eu sunt Arghezi.

Cum inchipuirea acestei intalniri a fost de la inceput intentia noastra, ne vedem nevoiti sa lasam
evenimentele in starea in care sunt, si sa ne abtinem de altfel de la a face alte presupuneri.