ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

Inceputul istoriei diplomatiei se confunda cu inceputul istoriei civilizatiei , dar

despre o diplomatie in adevaratul sens al cuvantului , nu se poate vorbi decat
odata cu aparitia statului.
Definita sintetic ca stiinta sau arta negocierilor, sau stiinta raportutilor
internationale, cuprinde intregul sistem de interese care iau nastere din
raporturile stabilite intre natiunui , scopul sau direct , fiind mentinerea pacii si
bunei armonii intre state.
Aparent istoria diplomatiei se confunda cu istoria relatiilor internationale.
In realitate confuzia este determinata numai de folosirea titlurilor generice de
istoria diplomatiei sau Istoria diplomaticala un mare numar de lucrari care
trateaza evolutia raporturilor dintre state. Istoria relatiilor internationale
studiaza aparitia si dezvoltarea marilor probleme internationale, sau asa cum
spune istoricul francez Jacques Droz , problema externa a marilor puteri.
Istoria relatiilor internationale nu se limiteaza numai la o expunere cronologica
a evenimentelor importante ale istoriei omenirii , ci ea analizeazacauzele
psihologice, pune in lumina interesele multiple si interactiunile ascunse .
Instrumentul principal de infaptuire a relatiilor internationale eset diplomatia ,
alcatuita din ansamblul de mijloace si activitati specifice pe care un stat le
pune in slujba politicii sale externe.
Dezvoltarea diplomatiei a fost marcata de trei faze. Prima si cea mai lunga a
fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitatii si evului mediu. Faza
a doua , cea a ambasadelor permanente in statele straine , conduse de
guvern prin intermediul unui departament diplomatic central ,a aparut la
sfarsitul evului mediu si caracterizeaza epoca moderna si contemporana.
Faza a treia , a congreselor si conferintelor diplomatice este produsul epocii
moderne si este considerata ca cea mai proprie modalitate de inlaturare a
starilor de conflict politic si armat dintre state.
Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstante
dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele : inlocuirea statului
dezagraea si a actiunii de ierarhizare politica din Europa evului mediu prin
centralizarea puterii ( alcatuirea marilor monarhii moderne Franta, Anglia,
Spania, la mijlocul secoluluiXV ) ; ofensiva turcilor in Orient; marile razboaie
ale Occidentului ( razboiul de o suta de ani, razboiul celor doua roze,
razboaiele italiene ).
Mai repede decat marile monarhii europene , statele italiene , datorita
gradului mai inalt de dezvoltare al fortelor de productie , dar si din cauza
faramitarii politice au simtit nevoia asigurarii unui echilibru in peninsula prin
exploatarea intereselor divergente si convergente si acordarea de concesii
reciproce.
Acesti factori au fost pusi in valoare cu ajutorul diplomatiei si in mod necesar
au aparut institutii si modele noi in sensul modern al cuvantului.
Consecintapolitica a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 )
semnata de catre Florenta, Neapole, Roma, Milano si Venetia, care a asigurat
echilibrul dintre principalele state italiene si a garantat pacea si independenta

Italiei pentru aproape o jumatate de secol. Dar statele italiene nu dispuneau

de forte suficiente care sa le asigure integritatea si independenta in conditiile
in care monarhiile vecine , tot mai consolidate si centralizate isi atintisera
privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui
echilibru politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei in mare , cum
era Italia organizata in mic.
De aici necesitatea ambasadelor permanente , care prin intermediul agentilor
sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa paralizeze pe cale
diplomatica tendintele de suprematie ale statelor puternice si ambitioase.
Diplomatia organizata in adevaratul sens al cuvantului a aparut atunci cand
papalitatea a devenit o forta politica in Europa . Interesele Romei pontificate
in statele crestine au fost sustinute de timpuriu de reprezentanti sau agenti.
Inceputul facut de diplomatia pontificata in directia ambasadelor permanente
a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Venetia. Sub influenta
Romei si din contactul cu Imperiul Bizantin , de la care a imprumutat structura
si modelele diplomatiei , Venetia si-a organizat temeinic diplomatia.
Marile interese comerciale a obligat Venetia sa stranga reletiile diplomatice cu
statele straine , ca sa-si asigure o reprezentare si o aparare continua . Pentru
a-si atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter
permanent.
Organizarea diplomatiei venetiene s-a facut prin legi si decrete foarte severe.
Legea interzicea ambasadorilor sa aiba vreo proprietate in tara in care erau
acreditati. Gratie unei alte legi votata in decembrie 1268 , istoria dispune
astazi de celebreel relazioni ( rapoarte ) si dispacci ( depese ) ale
ambasadorilor venetieni , martori oculari , inteligenti si patrunzatori , buni
politicieni si scriitori. Acestia erau obligati ca in termen de cinsprezece zile de
la intoarcerea in patrie sa prezinte un raport complet senatului despre
misiunea lor si despre situatia tarii respective ( din punct de vedere
geografic , etnografic , compozitia si moravurile curtii , situatia economica ,
financiara si politica , legaturile cu alte state , etc. ). Legea a ramas in vigoare
pana la disparitia republicii in 1797 si cu toate ca mai multe incendii au distrus
o parte din arhivele Venetiei , exista culegeri de rapoarte amanuntite de la
1492 pana la 1797 si de depese intre 1554 si 1797 , dupa care se poate scrie
astazi o istorie a Europei in secolele XVI XVII in viziunea ambasadorilor
venetieni.
De asemenea , Venetia ca si celelate state italiene , a folosit pe scara larga
cifrul diplomatic , destul de usor de dezlegat la inceput , dar tot mai sigur pe
masura ce arta cifrarii s-a perfectionat. Atat instructiunile cat si depesele erau
cifrate , cu acest lucru ocupandu-se persoane speciale , iar codul se afla in
pastrarea Consiliului celor zece .
Exemplu curtii pontificale care avea reprezentanti in toate statele catolice ale
Venetiei , reprezentata in toate regiunile unde avea interese comerciale a
fost urmat in curand de Milano si Florenta.
De asemenea, de catre ducele Milanului, Francesco Sforta, a unei misiuni
permanente la Genova , in 1455, imitata cinci ani mai tarziu, de Savoia si apoi
de toate statele italiene, a marcat sub aparenta unei simple perfectionari
tehnice , o etapa decisiva in istoria si conceptia diplomatiei.
Franta a adoptat sistemul ambasadelor permanente in vremea lui Ludovic al
XII- lea ( 1499-1515 ). Acesta, ca sa inlature suspiciunile cu care erau
inconjurati ambasadorii , a inventat o teorie potrivit careia suveranul care

avea cat mai multi reprezentanti ai altor state la curtea sa se bucura de o

faima deosebita. Gratie acestei fictiuni institutia ambasadei a fost privita cu
mai multa bunavointa si astfel a putut sa se generalizeze.
Diplomatia medievala franceza a fost serios organizata dupa modelul italian
de Francisc I. Influenta si subtila, ea a contribuit din plin la realizarea unei
politici externe vast concepute si ferm executate. Franta si-a trimis
ambasadorii in Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia si ceea ce
crestinatatea n-a putut concepe , la Constantinopol. O retea intinsa de agenti
secreti furniza regelui informatiile de care avea nevoie.
La 1 ianuarie 1589 Henric al III- lea a inmanunchiat pentru prima oara
afacerile straine in mainile unui singur secretar de stat , in persoana lui Louis
Revol. Aceasta reglementare n-a rezolvat situatia in mod definitiv, afacerile
externe fiind , dupa un timp din nou impartite intre diversi secretari. Sesizand
gravele inconveniente care rezultau din aceasta impartire Richelieu a
prezentat lui Ludovic al XIII- lea un proiect de punere a tuturor afacerilor
straine intr-o singura mana. Ordonanta din 11 martie 1626 a incredintat
afacerile straine primului secretar de stat numit special in acest scop ,
Phelypeaux d Herbault.
Incepand cu Richelieu, influenta diplomatiei franceze va creste mereu,
ajungand in timpul lui Ludovic al XIV- lea predominanta si universala.
Richelieu a fost primul om de stat care a acordat diplomatiei importanta pe
care o merita. Principiile pe care le-a elaborat in acest domeniu , dupa care sa calauzit si pe care le-a transmis urmasilor in asa fel in care sa le aiba mereu
in vedere pot fi rezumate in sase puncte principale: a) interesele statului sunt
mai presus de orice opinii si prejudecati sentimentale , doctrinare sau
ideologice, b) politica oricarui guvern nu poate fi incununata de succes daca
nu se bucura de sprijinul opiniei publice nationale , c) echilibrul politic dintre
marile puteri este singura modalitate de asigurare a linistii si a sigurantei
statelor europene, d) tratativele diplomatice trebuie sa constituie o activitate
permanenta; ele nu sunt rezultatul unui fapt intamplator , ci un act constient,
care nu trebuie intrerupt nici in timp de pace, nici in timp de razboi;
negocierile inseamna mai mult decat reglementarea unor chestiuni litigioase,
ele sunt un mijloc de informare; e) tratatul ( de pace, de alianta, economic,
etc. ) trebuie incheiat cu maxima responsabilitate si odata incheiat trebuie
respectat cu strictete; el trebuie sa cuprinda stipulatii precise , care sa
excluda orice subterfugii sau interpretari ulterioare care pot crea stari de
tensiune ; f) ambasadorul nu trebuie sa nesocoteasca instructiunile, caci
risca sa compromita bunele intentii ale suveranului sau.
Principiile lui Richelieu- ca de altfel intreaga politica externa initiata de acestaau fost aplicate in continuare, daca nu cu aceeasi stralucire, cu aceeasi
stralucire, cu siguranta cu aceeasi tenacitate si cu mai multa siretenie de
Mazarin.
In prima jumatate a secolului al XVII- lea intreaga energie a diplomatie
europene a fost absorbita de un conflict care a depasit , prin durata si ororile
sale , tot ceea ce Europa medievala conoscuse pana atunci si anume
Razboiul de treizeci de ani ( 1618-1648 ). Acest conflict- unic prin lungimea
lui, schimbarea frecventa a scenei si a mobilurilor sale a fost una din
ultimele manifestari ale unei crize mult mai ample: trecerea in Europa
occidentala si centrala de la timpurile medievale, la timpurile moderne .
Pastrand ceva din caracterul brutal al razboaielor religioase din secolul

precedent , Razboiul de treizeci de ani prezinta totodata si mai multe din

trasaturile marilor razboaie care au zguduit Europa in epoca moderna . Pornit
dintr-un eveniment local si religios ( insurectia boeminilor impotriva casei de
Austria ) , el a capatat repede caracterul si dimensiunile unui razboi general
european, in care s-au angajat majoritatea statelor , grupate in doua tabere
confesionale ( catolica si protestanta ), conduse de Hasburgi si de Bourboni.
Desi in aparenta ambele au luptat pentru un ideal religios , in realitate ele au
urmarit scopuri politice bine definite. Printr-un effort suprem Hasburgii au
incercat sa edifice monarhia universala catolica care obsedase atata vreme
mintile lui Carol Quintul si Filip al II lea . Daca in prima jumatate a secolului al
XVI-lea impotriva acestui plan monstruos se ridicase numai Franta, iar in cea
de-a doua jumatate si Anglia si Provinciile Unite , acum Hasburgii sunt nevoiti
sa infrunte puternica coalitie a statelor protestante , care isi facusera din
apararea confesiunii lor , un scut impotriva tendintelor de hegemonie
universala a Casei de Austria.
Alaturi de ele , la inceput, iar apoi in fruntea lor , Franta a contrapus planurilor
Hasburgilor un proiect tot atat de ambitios conceput de Henric al IV- lea si
executat cu fermitate de Richelieu si Mazarin.
Le grand dessin prevedea alcatuirea unei serii de aliante cu statele straine
in vederea distrugerii puterii continentale a Casei de Austria si a realizarii
unei noi impartiri a Europei in detrimentul Sfantului Imperiu Roman de natiune
gemana.
Razboiul de treizeci de ani a afectat intr-un fel sau altul intreaga Europa si nu
in ultima instanta tarile din sud-estul continentului. Faptul ca Imperiul otoman
nu a putut sa intervina direct in conflict, din pricina razboaielor neintrerupte cu
Persia ( 1612-1633 ) , a ingaduit principilor Transilvaniei sa ia parte activa la
razboi, alaturi de puterile protestante si de Franta, si impotriva Hasburgilor
austrieci , care nu renuntasera catusi de putin la intentia de a pune stapanire
pe principatele romanesti si in primul rand pe Transilvania. Prin actiunile lor
antihasburgice principii Transilvaniei au incercat sa consolideze statutul
aproape independent si pozitia internationala a statului lor si sa preintampine
eventualele agrasiuni din partea Austriei. Dar pentru sud-estul european in
general si pentru Transilvania in special. Razboiul de treizeci de ani a fost
mult mai important prin urmarile sale. Infranta in Germania si oprita de acum
inainte sa-si recapete autoritatea in Imperiu, Austria si-a canalizat intreaga
energie in expansiunea spre aceasta parte a Europei, drept care, spre
sfarsitul secolului al XVII- lea, aici se vor produce , din punct de vedere politic,
mutatii importante.
La inceputul secolului al XVII- lea Hasburgii austrieci stapaneau arhiducatul
Austriei, Styria, Carintia, Carniola, Tyrolul, Alsacia, orasele de pe Rin, Silezia,
Moravia, Croatia, Boemia si partea de nord a Ungariei, coroana imperiala
asigurandu-le, de asemenea insemnate avantaje. Politica germana a Casei
de Austria , destul de stearsa sub primii pasi ai lui Carol Quintul, a inceput sa
se faca din nou simtita in timpul domniei imparatului Matei ( 1612-1619 ) si sa
se afirme cu putere sub Ferdinand al II lea ( 1619-1637 ) , campion energic al
catolicismului.
Richeliei, atata timp cat a condus destinele Frantei a facut tot ce I-a stat in
putinta sa o plseze in fruntea statelor europene . Pentru aceasta s-a folosit cu
maiestrie de resursele inepuizabile ale unei diplomatii initiate si a speculat cu
abilitate dezavantajele inamicului.

Pana cand nu a dispus de o armata si flota nu a riscat sa angajeze Franta

direct in razboiul cu Germania , preocuparea sa capitala fiind mentinerea
imperiului intr-o permanenta stare de tensiune, provocata de luptele interne ,
sau de atacurile din exterior. Statele protestante din Germania, Olanda,
Danemarca, Suedia, Transilvania, Venetia au fost aliatii directi sau indirecti pe
care Franta I-a opus imparatului.
Imediat ce a venit la putere, Richelieu a intrezarit marile avantaje pe care le
putea avea Franta de pe urma politicii orientate . El a reluat combinatiile
diplomatice de acolo de unde le lasase Henric al IV- lea.
Turcia si Principatele Romane au intrat iarasi in combinatiile politice ale
Frantei.
Gustav Adolf al Suediei a fost chemat in Germania de catre Franta si
Venetia . Prin tratatul de la Saint Jean de Maurienne ( 11 iulie 1630 ) el s-a
obligat sa restabileasca in imperiu vechile libertati adica situatia din 1618. Dar
independent de obligatiile pe care si le-a asumat , Gustav Adolf urmarea in
Germania propria sa politica: compensatii teritoriale pentru restabilirea
finantelor si deschiderea de noi drumuri pentru fierul si arama suedeza
( imperialismul baltic ) si salvarea protestantismului care era pe punctul de a
sucomba ( cruciada protestanta ).
Suedia, desi lipsise Rusia de fereastra baltica ( Ingermania si Carelia ) si
Golful Finlandei devenise un lac suedez , in anii urmatori, aceasta a fost
nevoita sa se apropie de Gustav Adolf ca sa contrabalanseze planurile
Poloniei. Tarul Mihail Romanov a acordat Suediei subventii sub forma de
cereale pentru a-si aproviziona trupele care luptau in Polonia , in schimb
Gustav Adolf a contribui la reorganizarea armatei ruse. Conform intelegerii cu
Suedia, tarul va ataca in 1632 Polonia , obligandu-l pe regele Vladislav sa
renunte la tronul Moscovei ( Tratatul de la Polianokva 14 iunie 1634 ).
Nu va reusi insa sa smulga de la polonezi orasele pierdute in 1618
(Smolensk, Cernigov, Novgorod-Severski).
Cu Polonia Gustav Adolf s-a razboit din mai multe motive : vroia sa o scoata
cu totul din Livonia , sa-l oblige pe regele Ioan Sigismund sa renunte definitiv
la coroana Suediei si sa puna capat ofensivei contra reformei . Catolic infocat
si discipol al iezuitilor , regele Sigismund era unul din aliatii de nadejde ai
Hasburgilor. De altfel, Polonia a fost prima tara redata integral catolicismului
prin activitatea iezuitilor. In planul de catolicizare si necatolicizare papa si
imparatul rezervasera Poloniei un loc important: readucerea la catolicism a
tarilor scandinave si extinderea cu ajutorul iezuitilor a influentei catolicismului
in Principatele Romane si in Rusia . Polonia mai intra si in calculele politice
ale Spaniei. Olivares vroia sa sufoce economic Olanda inchizand Baltica
negustorilor olandezi cu ajutorul Poloniei. Hansa, revitalizata, trebuia sa
elimine apoi orice incercare de concurenta .
Nimic nu era mai periculos pentru Olanda , care isi tragea puterea din
activitatea comerciala, decat acest plan perfid al Madridului. Mizand pe
francezi , la 1 decembrie 1640, portughezii au declansat insurectia antispaniola ocupand Lisabona si il proclama pe ducele de Braganza rege, sub
numele de Juan al IV- lea ( 1640-1656 ). Aceasta era de fapt declaratia de
independenta a Portugaliei. Noul monarh si-a concentrat toate eforturile
pentru consolidarea noii dinastii, pregatind tara pentru razboi si pentru
recunoasterea actului savarsit la 1 decembrie de catre statele Europei. Franta
s-a angajat imedita sa dea ajutor Portugaliei , tratatul de la Paris ( 1 iunie

-1641 ),stabilind alianta intre cele doua tari. In ciuda eforturilor depuse ,
diplomatia portugheza nu a putut obtine promisiunea Frantei de a nu incheia
pace cu Spania fara participarea Portugaliei.
In momentul mortii lui Richelieu, Franta izbandise pe toate fronturile.
Imparatul batea in retragere, iar Spania era redusa la aparare.
In Germania, Franta pusese stapanire pe Alsacia, Brisach si orasele de pe
Rin, in Nord, impreuna cu olandezii ocupase Artois, in Italia cucerise Casalul,
iar in Spania cea mai mare parte din Catalonia si Rousillon. Moartea lui
Richelieu nu a schimbat cu nimic directiile generale ale politicii franceze
Cardinalul Mazarin a respectat ad-literam testamentul sau politic. El a preluat
si finalizat planurile inaintasului sau fara grandoare, fara inalte si
impunatoare principii, dar cu siguranta, cu staruinta, cu deplina reusita.
Adoptand metodele scolii italiene , Mazarin a dat diplomatiei franceze mai
multa suplete.
Putem afirma fara teama de a gresi ca Razboiul de treizeci de ani a implicat
in aceeasi masura atat fortele armate cat si cele diplomatice ale statelor
angajate. De la declansarea insurectiei in Boemia ( 1618 ) si pana la
semnarea tratatelor de la Munster si Osnabruck ( 1648 ), toate statele
implicate in conflict, fara exceptie au dus tratative fie pentru a crea defectiuni
adversarului, a castiga aliati sau neutralitatea unei tari, fie pentru a-si
reglementa propriile pretentii sau a incheia o pace separata. Din randul
acestora se detaseaza , fara indoiala Franta. Perioada inceputa de Henric al
IV- lea si terminata de Mazarin, din care cea mai mare parte este acoperita de
Razboiul de treizeci de ani este considerata " ecolul de aur al diplomatiei
franceze".
La inceputul anului 1640, din initiativa lui Maximilian de Bavaria, principii
electori s-au intrunit la Nurnberg ca sa discute inlaturarea separatismului
religios si sa impuna imparatului parasirea aliantei spaniole si incheierea pacii
. Ferdinand al III- lea s-a aratat dispus sa incheie pace , dar numai cu statele
imperiului, orice participare straina fiind exclusa.
Proiectul sau viza initial acordarea unei amnistii generale si restabilirea
situatiei dinaintea razboiului .
Numai interventia electorului Bavariei l-a determinat pe Ferdinand sa accepte,
in ultimul moment, necesitatea incheierii pacii cu Franta si aliatii sai.
Tratatul de pace preliminar a fost semnat la 25 decembrie 1641 la Hamburg.
Imparatul a consimtit ca tratativele sa se desfasoare simultan in doua orase
din Westfalia, cele doua congrese fiind considerate de fapt unul singur.
Pentru tratativele cu Franta a fost desemnat Munsterul catolic, iar pentru
negocierile cu Suedia Osnabruckul protestant. Cele doua orase erau
declarate neutre si evacuate de fortele militare. Data inceperii congresului a
fost fixata la 25 martie 1642. Practic negocierile au inceput in noiembrie 1643
la Osnabruck si in decembrie 1644 la Munster.
Lucrarile congresului au durat cu intermitente mai bine de sase ani si s-au
incheiat cu semnarea tratatului de la Munster , la 24 octombrie 1648. Ceea ce
numim indeobste tratatul de pace de la Westfalia se compune de fapt din
doua instrumente : 1) tratatul de la Osnabruck ( 6 august 1648 ) dintre Suedia
si imparat si 2) tratatul de la Munster dintre Franta si imparat. Insa aceste
tratate au fost considerate unul si acelasi, intrucat clauzele unuia sunt
cuprinse si in celalalt. Pentru simplificarea prezentarii chestiunilor principale
care fac obiectul tratatelor am impartit clauzele pacii in trei categorii:

teritoriale, politice si religioase. Le vom examina insa in ordinea inversa , care

corespunde de fapt evolutiei Razboiului de treizeci de ani.
Pornind de la libertatea religioasa, pentru care se varsase atata sange vreme
de trei decenii, pacea de la Westfalia a proclamat amnistia generala si a
reconfirmat pacile religioase de la Passau ( 1552 ) si Augsburg ( 1555 ),
avantajele dobandite de lutherani fiind extinse si asupra calvinistilor . Cu alte
cuvinte s-a stabilit egalitatea confesionala, constitutionala si marele principiu
al liberei determinari a statelor pentru una sau alta din religii .
Din punct de vedere politic rezultatul cel mai real a fost esecul politicii
Hasburgilor. Imparatul nu mai putea hotari nimic pe viitor in afacerile generale
ale imperiului fara concursul dietei , vechile libertati germanice fiind
reconfirmate. Toti membrii imperiului sunt recunoscuti fara deosebire ca
suverani ai statului si tinuturile pe care le poseda , avan dreptul de a incheia
aliante atat intre dansii, cat si cu statele straine.
Numarul statelor care alcatuiau imperiul a fost fixat la 343.158 laice, 123
ecleziastice si 62 de orase libere numite si imperiale . Camera imperiala de
justitie era formata din 52 de membrii dintre care 26 erau catolici, iar 24
protestanti. De asemenea au fost admisi in Consiliu aulic si 6 membri
protestanti. Imparatul promitea solemn sa nu acorde ajutor Spaniei in razboiul
cu Franta , iar diferendul dintre Lorrena si Franta urma sa fie supusi
arbitrajului.
Am lasat in urma clauzele teritoriale , intrucat corespund ultimelor doua
fazeale razboiului : cea suedeza si cea franceza. Sa nu uitam unul din
mobilurile principale ale intrarii Suediei in conflict a fost acapararea mai
multor teritorii germane si in special a Pomeraniei. Mai mult, dupa marile
victorii impotriva imparatului, Gustav Adolf s-a gandit la un moment dat sa
substituie imperiului german distrus, un imperiu suedez. Pe de alta parte
odata cu instalarea lui Mazarin la putere , Franta a urmarit sa castige pe
langa avantajele morale si politice si noi posesiuni. Sa vedem acum in ce
masura pretentiile teritoriale ale Frantei, Suediei si ale celorlalti beligeranti au
fost satisfacute la Westfalia . Pentru Franta, articolul unu din tratatul de la
Munster stipuleaza urmatoarele: imparatul renunta definitiv la si legal la
drepturile asupra episcopatelor Toul, Metz si Verdun; el ceda de asemenea
landgrafatele Alsaciei, Sundgau si perfectura celor zece orase imperiale cu
exceptia Strasburgului si Brisachului; imparatul renunta la suveranitatea
asupra Pignerolului , cedat de Savoia in 1631 Frantei; Franta capata dreptul
sa tina garnizoana in orasul Philippsburg; imparatul se angaja sa nu ridice nici
o fortareata pe malul drept al Rinului, comertul intre cele doua maluri ale
Rinului fiind declarat liber , la fel si navigatia pe tot parcursul fluviului; aliatii
Frantei , ducii de Savoia , Mantua si Modena isi recapatau posesiunile
pierdute .
Pentru Suedia, tratatul de la Osnabruck prevedea: ocuparea Pomeraniei
occidentale , a insulelor Rugen, Wollin si Ussedom, a cetatii Wismar din
ducatul Mecklemburg- Schwerin si a porturilor Bremen si Verder, o
indemnizatie de razboi considerabila; voturi in dieta si dreptul de a infiinta o
curte de justitie la Wismar si a unei universitati la Greifswold. Suedia devine
astfel cea mai importanta dintre puterile protestante din Germania.
In sfarsit, pentru statele germane din imperiu situatia a fost rezolvata astfel:
principele palatin reintra in posesiunea Palatinatului inferior , demnitatea
electorala si Palatinatul superior ramanand Bavariei: electorul de Brandeburg

obtinea arhiepiscopatul de Magdeburg si episcopatele Ratzeburg si Schwerin,

iar langraful de Hessa si ducele de Braunschweig pastrau abatiile
secularizate.
Acestea sunt in esenta clauzele principale ale pacii de la Westfalia , prin care
s-a stabilit egalitatea religioasa si politica in imperiu , s-a consfintit
dezintegrarea politica a Germaniei si s-au pus bazele echilibrului european .
Hegemonia Hasburgilor a luat sfarsit odata cu lichidarea imperiului. Numai
talentul si staruinta lui Trautmansdorf in timpul negocierilor au salvat de la
faramitare domeniile ereditare ale Casei de Austria, pastrandu-se in felul
acesta integritatea nucleului din care va rasari viitorul Imperiu austriac.
Pacea de la Westfalia a anuntat echilibrul european; viata internationala intra
sub imperiul unor legi politice , care , cu unele intreruperi vor domina
popoarele pana la aparitia Ligii Natiunilor.
Pana la Westfalia, cand a dictat conditiile echilibrului, Franta a avut de luptat
impotriva tendintelor Hasburgilor de a edifica Imperiul catolic universal. Dupa
Westfalia monarhia franceza dobandeste o forta care o face sa domine in
Europa si care o indreptateste sa urmareasca ruperea echilibrului in favoarea
ei. Dar printre principiile invocate in mod constant in teoriile politice ale
timpului se gasea si cel al dreptului de a actiona pentru a preveni cresterea
nemasurata a unui singur stat, care ameninta securitatea generala si
independenta celorlalte state. Drept urmare, celelalte puteri europene nu vor
pregeta sa se coalizeze impotriva lui Ludovic al XIV-lea, ca sa salveze
echilibrul.
Tot la Westfalia a aparut si un nou principiu de drept , dreptul popoarelor
bazat pe constiinta libera si egalitatea tuturor statelor europene, de a-si
constitui un statut international de asigurare a drepturilor statale .
Recunoasterea suveranitatii statelor germane a fost izvorul faramitarii politice
a imperiului si deci a lichidarii sale. Din acest punct de vedere denumirea de
Codul Natiunilor data pacii de la Wesfalia este justificata. Nu se poate sa nu
amintim ca libertatea de navigatie pe Rin acordata tuturor statelor , a
insemnat primul pas spre internationalizarea drumurilor navigabile.
Din punct de vedere istoric si diplomatic Razboiul de treizeci de ani si pacea
de la Westfalia marcgiaza sfarsitul unei stari de lucruri si inceputul unei epoci
cunoscuta sub numele de vechiul regim. Aceasta perioada de ostilitati a fost
ca un creuzet, in care, la flacara a treizeci de ani de lupte , diversele
elemente din care se compunea Europa la inceputul secolului al XVII- lea sau amestecat, s-au confundat si s-au transformat. Cu ajutorul acestor
evenimente , nationalitatile se precipiteaza , puterile se formeaza si se
intaresc , dreptul se intemeiaza , echilibrul se stabileste.

BIBLIOGRAFIE

Ciachir, Nicolae , Istoria relatiilor internationale de la pacea Westfalica pana

in contemporaneitate, editura Oscar Print, Bucuresti 1998
Bernstein, S, Milza, P, Istoria Europei , vol III , traducere de M. Timu , editie
ingrijita si comentarii de D. Barcan- Sterpu, Institutul European, Iasi, 1998
Pennington, D. H. , Europe in the seventeen century , Longman , Londra-New
York , 1989
Mousnier , R. , Labrousse , E. , Le XVIe et le XVIIe siecles, P.U.F. , Paris,
1985