Economie Europeana

ECONOMIE EUROPEANA
- CURS -
Stoica Diana Economie
Europeana
CUPRINS
MODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

EUROPENE
Curs 1. Conceptul de integrare------------------------------------------

03
Curs 2. Formele integrarii-------------------------------------------------

10
MODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE
Curs 1. Istoricul formarii Uniunii Europene---------------------------

13
Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state
candidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europene------------------

19
Curs 3. Tratatele Uniunii Europene-------------------------------------

27
Curs 4. Institutiile Uniunii Europene------------------------------------

29
Curs 5. Politica comerciala a Uniunii Europene---------------------

33
Curs 6. Uniunea economica si monetara-----------------------------

36
2
Europeana
Curs 7. Politica economica comuna------------------------------------

43
Curs 8. Politica agricola comuna----------------------------------------

46
Curs 9. Extindere spre est a Uniunii Europene----------------------

53
Curs 10. Instrumentele asocierii si aderarii--------------------------

56
3
Europeana
MODULUL I.
FUNDAMENTELE TEORETICE
ALE
ECONOMIEI EUROPENE
CURS 1.
CONCEPTUL DE INTEGRARE
1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL
În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a

elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să
formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în
procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg
rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie
a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul
1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea
este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”.
În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză,
franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină,
unde “integratio- integrationis “ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a
renova, a restabili, a întregi, a completa.
2. INTEGRARE ECONOMICĂ
În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru

a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele
compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în
cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea unui produs.
Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest
concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de
combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de
dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor economice.
Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva
elemente comune. Primul este acela ca integrarea economica semnifica
”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin
exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a creşterii
dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor
4
Europeana
profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct
de vedere:
 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional,
regional sau global;
 principiul discriminării sau al non-discriminării ;
 mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;
Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie
abordata din perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.
Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor
modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse,
între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără
impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor,
reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare
informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu,
coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care
încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.
Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un proces
economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la
eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state
naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a procesului
drept “integrare negativă”, si crearea unor instituţii permanente fără de
care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.
Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul
procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri
de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care
componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin
frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.
3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ
Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme,

cea a globalizării şi respectiv cea a regionalizării.
Integrarea globală
Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de

factori, bunuri şi servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale
- considerată drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii
economice reprezintă acea formă a integrării economice non-instituţionale
şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi desfăşoară activitatea
independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe
pieţe globale şi se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de
omogenizare.
Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii
politice, procesul integrării globale, început în primele decenii ale secolului
nostru, a cunoscut o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută
de o serie de factori de natură economică şi extraeconomică dintre care se
desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea unor
5
Europeana
instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea

complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a
tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile
modificărilor de factură demografică şi culturală înregistrată la scară
globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de
dereglementare care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte)
pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de liberalizare a
mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de proprietate
intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus la
descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi
într-o măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin
aceasta intensificarea schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;
Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan
instituţional, odată cu crearea FMI şi a instituţiilor de la Bretton Woods,
liberalizarea, într-o măsură însemnată, a fluxurilor de capital ca urmare a
aplicării unor strategii specifice de supraveghere a fluctuaţiilor cursului de
schimb şi finanţării unor proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie
economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiar-
monetară, a multiplicării interdependenţelor în cadrul pieţei financiare
internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi instrumente financiare de
genul contractelor la termen utilizate în mod similar pe pieţele
internaţionale de capital. Dezvoltările de natură instituţională au fost
completate de intensificarea procesului de difuziune a efectelor aplicării
politicilor macroeconomice peste graniţele naţionale, de dezvoltări
tehnologice şi juridice, care aplicate în sfera tranzacţiilor financiare şi în
cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă a informaţiilor
între utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu scăderea
semnificativă (în unele situaţii cu până la 98 de procente faţă de începutul
anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.
Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale
sţ de acordurile privind licenţele precum şi încheierea unor alianţe
strategice internaţionale între firme aparţinând în general domeniilor de
vârf, a unei reţele puternice de firme multinaţionale au permis formarea
unui sistem de producţie internaţional favorizat de convergenţa modelelor
de consum internaţional.
Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori
macro-economici care urmăresc în esenţă reflectarea diferenţelor între
preţurile factorilor şi ale produselor pe diferite pieţe, pornind de la
asertiunea că o piaţă perfect integrată ar presupune formarea şi utilizarea
unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în oricare punct al acesteia.
Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct
gradul de integrare, prin urmărirea evoluţiei schimburilor comerciale în
raport cu cea a Produsului Brut Agregat Mondial, respectiv a investiţiilor
străine directe în PIB-ul agregat la scară mondială şi indirect prin stabilirea
unor indici de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator
care reflectă accesul pe piaţă internaţională de capital), prin analiza
nivelului taxelor vamale şi a modificării acestuia (ca indicator al
disparităţilor existente între preţurile interne şi cele practicate pe piaţa
mondială) şi ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca
6
Europeana
indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standarde

internaţionale şi de a absorbi cunoştinţe tehnice).
Integrarea regională
Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din

caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social şi militar
mondial din perioada postbelică.
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de
manifestare şi efecte sunt determinate în principal de factori de natură
economică non formală şi non-instituţională (fără a subestima până la
negare influenţele de natură politică sau de securitate), regionalizarea
trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre
factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate
care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.
Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza
o demarcaţie clară între regionalizarea economică şi cea politică, în
condiţiile în care în cadrul oricărei grupări regionale există o componentă
economică, de regulă de bază, în jurul căreia se dezvoltă componentele
sociale, politice sau de securitate.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării
sociale în cadrul unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni
economice şi sociale stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu
geografic. Cu toate că proximitatea geografica e mai puţin importanta, ea
este în general utilizata pentru a delimita regionalizarea de celelalte forme
de organizare “la un alt nivel decât cel global”.
Componenta determinanta a ordinii economice postbelice,
regionalizarea “definita dinamic drept un proces de formare a unor grupări
interstatale pe baze regionale si static prin existenţa unui numar limitat de
state grupate dupa criteriul apropierii geografice si al interdependenţelor
comune” a aparut odată cu instituţionalizarea cooperării economice,
politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de securitate
ale lumii bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după
încetarea acestuia în cadrul procesului global de reaşezare a economiei
pe baze multipolare.
Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor
procese economice autonome care conduc la formarea unor
interdependenţe puternice, de natură economică, în cadrul unui spaţiu
geografic si între spaţiul geografic respectiv si restul lumii.
În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşora şi de
complexitatea interdependenţelor pe care le determină, regionalizarea
economică poate îmbrăca forma cooperării regionale informale realizată
prin procese economice autonome care conduc la creşterea gradului de
interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul
lumii, respectiv forma cooperării regionale instituţionale realizată prin
intermediul organizaţiilor regionale create în acest scop.
7
Europeana
Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel

microeconomic, prin crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe
baza deciziilor şi a politicilor adoptate în comun de către firme, aparţinând
aceleiaşi regiuni, în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub influenţa
politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală şi
orizontală a firmelor multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a
creşterii volumului schimburilor comerciale intra firma, alături de
creşterea numărului fuziunilor şi a achiziţiilor dintre firme şi de stabilirea
unei reţele dense de alianţe strategice între firme aparţinând aceleiaşi
regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea economiilor în cadrul
regiunii respective.
Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală
impune formarea unor fluxuri migratorii de persoane şi implicit transferul
unor idei şi atitudini politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima
instanţă , la formarea de alianţe trans-guvernamentale. În unele situaţii,
forme ale cooperării economice regionale îmbracă un caracter puternic
etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind puse în slujba protejării şi a
întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor. Aceasta implică o
reaşezare şi o extindere a autorităţii statale ca parte a unui proces în
cadrul căruia statele sunt dispuse (doritoare) să renunţe tot mai mult la
libertatea de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi
posibilităţii de a-şi exercita influenţă practică asupra altor state şi asupra
soluţionării problemelor comune.
Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regională
interstatală nu are la bază politicile unor state sau a unor grupuri de state
şi nu presupune un anumit impact politic asupra relaţiilor dintre statele din
regiune. Ea dă naştere coridoarelor industriale sau unor reţele formate din
zone economice cu caracteristici apropiate.
Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel
macroeconomic componenta informală prin crearea unor instituţii
comune care reglementează raporturile de interese între părţile implicate.
Instrumentele utilizate în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a
unei infrastructuri, a creşte capacitatea şi eficienţa administrării în comun
a resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la
nivel regional are drept rezultat coordonarea poziţiilor în cadrul instituţiilor
internaţionale sau în scopul promovării valorilor comune şi a rezolvării
problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor la nivel
regional favorizează procesul de regionalizare şi reliefează rolul crescând
al statelor în cadrul acestuia.
Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală,
implicând crearea instituţiilor formale, gradul înalt de instituţionalizare
neconstituind o garanţie a eficienţei în funcţionare sau a importanţei
politice a respectivei forme cooperative, sau informală - bazată pe
structura mai puţin solidă a întâlnirilor regulate la nivel înalt, şi stabilirea
unui set de regulamente şi a unui mecanism comun de funcţionare.
Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la
cooperarea realizată prin intermediul organizaţiilor formale având un
obiectiv bine definit şi limitat, la cea bazată pe stabilirea unor principii,
8
Europeana
norme, regulamente şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau

explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor internaţionale.
Integrarea economică regională - este considerată o subcategorie
specifică a cooperării regionale care implică luarea unor decizii politice
vizând diminuarea sau reducerea completă a obstacolelor din calea
schimburilor comerciale a bunurilor, serviciilor şi factorilor în cadrul unui
spaţiu geografic determinat.
La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de
elemente de natură preponderent economică dar şi o serie de argumente
de natură motivaţional strategică desprinse din sfera evenimentelor
politice.
Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului
internaţional ca urmare a încheierii războiului rece şi a erodării sistemului
de alianţe proprii acestei etape şi recentralizarea acestuia pe baze
tripolare, clădite în jurul unor blocuri regionale dominate fiecare de către o
putere hegemonică. Existenţa celor trei macroregiuni în cadrul cărora
există interdependenţe intraregionale semnificative şi care cunosc fiecare
un grad înalt de dezvoltare economică a condus, prin efectul de “atracţie
gravitaţională “ la o reîmpărţire a sferelor de influenţă de natură
economică şi nu numai, contribuind la întârirea integrării regionale.
În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de
dezvoltare pe poziţii noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate
de influenţele politice, dar în acelaşi timp lipsite de suportul economic
acordat în timpul războiului rece în scopul menţinerii sferelor de influenţă
sub forma schimburilor comerciale preferenţiale, sau a ajutoarelor
economice directe sau indirecte , economiile statelor în curs de dezvoltare
au adoptat strategia strângerii rândurilor, după modelul Uniunii Europene,
în scopul întâririi reprezentativităţii şi a puterii de piaţă.
Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice
regionale a înregistrat o dinamică ascendentă datorită unor elemente
favorizante dintre care amintim:
- creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a
întâririi puterii de negociere pe piaţa mondială şi a scăderii costurilor de
distribuţie ca urmare creşterii numărului de economii de profile similare
sau concurenţiale între care au existat legături anterioare puternice, în
cadrul unei grupări regionale integrative;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în speţa a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului de a soluţiona cu succes problemele legate de
liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral a ridicat
problema reanalizării rolului grupărilor integrative regionale de nucleu în
jurul căruia s-ar putea construi un sistem de comerţ liber global. Motivaţia
este dată de creşterea eficienţei negocierilor internaţionale legate de
problematica menţionată în condiţiile scăderii numărului de participanţi ca
urmare a transferului de competenţe dinspre centrele de decizie naţionale
spre forurile regionale comune.
Formele integrării economice regionale difera în funcţie de scopul
urmărit: economic - în cazul acordurilor preferenţiale, a zonelor de
comerţ liber, a uniunilor vamale şi a pieţei comune ; economic şi politic în
cazul uniunii economice şi monetare sau a uniunii politice; în funcţie de
9
Europeana
intensitatea procesului integrativ - dată de măsura armonizării politicilor -;

în funcţie de gradul de instituţionalizare - dat de numărul şi puterea
instituţiilor comune - în funcţie de gradul de centralizare a autorităţii - în
funcţie de efectele pe care le propaga, etc.
În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior,
integrarea economică regională poate îmbrăca forme maligne sau
benigne. Formele maligne presupun încheierea unor acorduri economice
bilaterale între ţări de puteri economice şi politice sau militare diferite în
scopul stabilirii unor structuri comerciale şi financiare prin care ţările
puternice îşi pot asigura dominaţia în interior şi în relaţiile comune cu
terţii.
Formele beningne presupun încheierea unor acorduri regionale în
cadrul cărora aplicarea preferinţelor non discriminatorii în cadrul grupului
să nu genereze creşterea barierelor economice faţă de restul lumii, iar
scopul formării lor este acela de creştere a bunăstării în cadrul grupului şi
nu de descreştere a acesteia în afara lui. Dezvoltarea acestor forme a fost
posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau
existenţa unor excepţii de la principiul non discriminării propriu clauzei
naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi recunoaşterea
dezirabilităţii creşterii libertăţii comerţului şi a integrării între statele
membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor zone de
liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze
treptat, să acopere o mare parte a mărfurilor tranzacţionate între părţi ţi
să nu ridice bariere în calea schimburilor comerciale cu terţii.
Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi
dezvoltarea blocurilor comerciale regionale, considerate alternative de
ordinul al doilea (second best) la liberalizarea multilaterală a comerţului
mondial.
10
Europeana
CURS 2.
FORMELE INTEGRĂRII
Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una

complexă, reflectând multitudinea de relaţii care se stabilesc între două
sau mai multe state care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv
comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în
funcţie de complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de
integrare, autori de prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de
criterii economice, politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme
/grade/ ale integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai
intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice,
sociale şi politice.
1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice

dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate
direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale.
2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă

primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau
mai mulţi participanţi la o acţiune economică.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de
formă, diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea
include acţiuni care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la
complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea economică
conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de
discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea
unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere,
acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme
ale cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau
non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de integrare
economică.
3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai multe ţări
care îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic
atunci când realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările
membre îţi păstrează tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul
clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al
Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări
asociate din Commonwealth.
11
Europeana
4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care

două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare
dintre ele, pe baza unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi
menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii
autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod
obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de
forme integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai
cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a
luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959
încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi
Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care
nu făceau parte din celelalte structuri integrative aflate în Europa în
perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda,
Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state
membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA
(North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi
Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central European Free Trade Area)
în spaţiul est european, MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia,
Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of
South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.
5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre

înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat între ele şi adoptă un tarif
vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost
înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18
state prusace a căror numar a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea
vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care,
alături de transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a
statului german.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale
bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni
asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi consumului.
6. PIAŢA COMUNĂ, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia,

liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de
liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de
dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare
pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are
loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a
factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii de acelaşi
tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a treia în cadrul
dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când
liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea
mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative
numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice.
12
Europeana
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între

economii de comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc).
7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe comune

pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri
comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi
recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din producţia şi distribuţia
bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.
8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind de la

piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a
politicilor economice naţionale, în special a celor vizând sfera monetar
financiară, până la adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii
comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel
comunitar.
9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim

al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită
prin stabilirea unei unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii
pentru statele membre.
13
Europeana
MODULUL II.
ECONOMIA UNIUNII EUROPENE
CURS 1.
ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE
Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific

abia la începutul secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele
mai vechi timpuri şi s-a manifestat cu intensitate diferită (în timp şi spaţiu)
pe teritoriul european, ţinând în permanenţă spre ceea ce Braudel numea
“o economie univers”, adică “o economie autonomă, capabilă în esenţă să
se satisfacă pe sine însăşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi
conferă o unitate organică”
Apariţia şi dezvoltarea integrării europene a fost generată şi
stimulată de doi factori importanţi: progresul tehnologic şi idealismul
politic.
Ideea europeană
Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-

o Europă a extremelor: fie unită prin forţă în cadrul unor imperii (cel
roman, cel carolingian) fie fărâmiţată de luptele pentru puterea politică şi
economică sau pentru impunerea unor concepţii religioase.
Secolul al XVI-lea a însemnat pentru Europa, în plan politic, începutul
procesului de formare a statelor naţionale, iar în plan religios apariţia
reformei protestante care a împărţit creştinătatea în mai multe părti,
destrămând-o. Ca atare, proiectele vizând unificarea sub conducerea
Papei sau cele care urmăreau să menţină dominaţia religiei catolice şi-au
pierdut din însemnătate.
În această perioadă au apărut, sub influenţa dreptului canonic, un
număr de lucrări politice şi filosofice consacrate relaţiilor dintre statele
europene. Astfel, Francesco Vittoria publică în 1557 “Relectiones
theologicae”, în care abordează eventualitatea unui război şi atitudinea
statelor creştine faţă de acesta, iar Domenico Soto publică în 1560 “De
jure belli ac pacis”, în care condamnă războiul.
Un moment marcant al evoluţiei ideii europene îl constituie sfârşitul
secolului al XVII, când au fost lansate o serie de proiecte care considerau că
unificarea europeană trebuia înfăptuită prin intermediul unor instituţii
comune care să apere drepturile şi să fixeze îndatoririle statelor participante.
Menţionăm în acest sens publicarea, în 1693 , a lucrării lui William Penn
14
Europeana
numită “Essay towards the present and the future peace of Europe by the
esteblishment of an European Dyet, Parliament of Estates”, în care autorul
propunea organizarea unui Parlament European în care reprezentarea urma
să se facă în raport cu importanţa economică şi demografică a statelor
componente.
De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile
de menţinere a păcii şi soluţii militare, în timp ele au început să ofere
soluţii de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre state. În acest
sens se menţionează lucrarea filosofului german Immanuel Kant “Zum
ewigen Frieden” în care acesta se pronunţă pentru desfiinţarea armatelor
şi formarea unei federaţii de state cu formă de guvernământ republicană
pentru fiecare stat membru.
Secolul al XIX-lea, secolul marilor frământări naţionale a acordat o
mai mică importanţă proiectelor unioniste şi de menţinere a păcii. Proprie
perioadei respective este întârirea rolului naţiunii, devenită valoarea
supremă şi creşterea naţionalismului generator de integrare în interior şi
de disociere sau dezintegrare în relaţiile externe.
În perioada interbelică, Aristide Briand propune formarea Statelor
Unite ale Europei - sintagmă utilizată pentru prima oară în 1848 de către
Victor Hugo şi Henry Feugueray - sub forma unei uniuni federale
cuprinzând 27 de state membre ale Socieţătii Naţiunilor care urmau să-şi
menţină suveranitatea.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, ideea integrării
europene s-a dezvoltat pe noi coordonate. Se considera, pe bună dreptate,
că naţionalismul a stat la baza dezastrului provocat de fascism în Europa,
şi ca atare, pentru ca pacea să poată fi menţinută şi apărată era nevoie de
o Europă unită înainte de toate economic. Această idee se regăseşte în
Manifestul Ventotene publicat în 1941 de către o serie de personalităţi
grupate în jurul lui Altiero Spinelli (1907-1986) şi apoi în Declaraţia de la
Geneva, din 1944.
O serie de alte iniţiative vizând integrarea europeană pe baze
federaliste sau funcţionaliste au apărut în această perioadă bucurându-se
de suportul politicienilor din statele vestice.
Astfel, David Mitrany (1888-1975) a publicat în 1943 un studiu cu
privire la organizarea pe baze funcţionaliste a regiunilor, continentelor ţi în
ultimă instanţă chiar a lumii, studiu care se pare că l-a influenţat pe Jean
Monet în întocmirea proiectului de soluţionare a divergenţelor franco-
germane şi de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
(CECO).
Proiectele de unificare din acesta perioadă au început să prindă
contur odată cu formarea primelor structuri de tip integrativ în estul
(CAER) şi vestul continentului (UE, AELS-ul), construcţii care au divizat
continentul pe noile coordonate impuse de condiţiile militaro- strategico-
politice ale momentului.
În deceniul al treilea al secolului trecut, Friederich List şi economistul
german Nibenius, au conceput modelul unei uniuni vamale (Zollverein)
creata în spaţiul a 18 state prusace, al cărei scop era întărirea economică
prin integrare în interior şi protecţionism faţă de exterior. Formarea
15
Europeana
Zollverein-ului a constituit momentul de început al unei jumătăţi de secol

în care s-a format şi consolidat statul naţional unitar german.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ca urmare a
creşterii continue a intervenţiei guvernelor în economie, combinată cu
intensificarea schimburilor comerciale internaţionale au apărut primele
forme ale integrării pozitive. Trebuie remarcat faptul că primele instituţii
comune cum ar fi Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (1864),
Uniunea Poştală Internaţională (1874) şi Organizaţia Mondială a Muncii au
fost cele chemate să reglementeze facilitarea desfăşurării schimburilor
comerciale şi a condiţiilor concurenţei internaţionale.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul
prevenirii apariţiei de noi conflicte au luat fiinţă un număr important de
organizaţii internaţionale, dintre care se remarcă prin importanţa
obiectivelor propuse şi a numărului de state membre Organizaţia
Naţiunilor Unite, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Tot în
această perioadă se semnează Acordul General pentru Tarife şi Comerţ,
ale cărui prevederi puse în practică au condus la ridicarea graduală a
barierelor tarifare şi non-tarifare din cadrul schimburilor comerciale
internaţionale.
Ca urmare a creşterii liberalizării schimburilor comerciale şi a
fluxurilor de capital, concomitent cu formarea şi dezvoltarea sistemului
monetar de la Bretton Woods se observă tendinţa de intensificare a
integrării între statele europene.
Situaţia economică dezastruoasă în care se afla Europa vestică ,
criza economică şi monetară de mari dimensiuni, constatarea că sovieticii
urmăreau să-şi extindă hegemonia până la Atlantic, alături de
incapacitatea, din motive financiare, a Marii Britanii de a ajuta Grecia şi
Turcia să întărească aliniamentul estic al rezistenţei fată de sovietici, i-a
determinat pe americani să intervină mai întâi sub forma unor fonduri
acordate sectorului militar prin GARIOA (Government and Relief Occupied
Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru reabilitarea economică
acordate prin intermediul Naţiunilor Unite (U.N.R.R.A) United Nations Relief
and Rehabilitation Administration.
Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, într-o primă etapă,
ţărilor vest-europene circa 70 % din fondurile destinate reconstrucţiei.
Pentru a-şi face şi mai mult simţită prezenţa în zonă şi pentru a susţine
sub toate aspectele integrarea vest-europeană, Statele Unite au lansat şi
pus în aplicare Planul Marshall.
Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost
condiţionată de cooperarea efectivă între guvernele statelor în cauză şi de
liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale şi a decontărilor intra
regionale. Pentru punerea în practică şi urmărirea utilizării fondurilor
americane, a fost necesară crearea unor forme de integrare pozitivă
(Organizaţia Europeană de Cooperare Economică - transformată ulterior
prin acceptarea de noi membri non-europeni în OECD sau Uniunea
Europeană de Plăţi) activităţile specifice desfăşurate în cadrul lor
contribuind la rapida reconstrucţie a statelor vest-europene. Acordarea
ajutorului financiar ţărilor vest-europene a permis Statelor Unite obţinerea
unor avantaje de natură economică, politică şi strategico-militară dintre
16
Europeana
care se desprind ca importanţă în plan politic şi militar apropierea

geografică de inamicul principal din războiul rece, iar în plan economic
construirea şi ţinerea sub control a concurenţei pe cale de a renaşte în
Europa de Vest.
Dincolo de toate încercările făcute după încheierea celui de-al doilea
război mondial, (cum ar fi Uniunea Economică a Beneluxului, uniune
vamală creată la iniţiativa belgianului Paul Henry Spaak în 1944, în urma
unui şir de tentative nereuşite în perioada interbelică) procesul integrativ
european propriu-zis a început odată cu perceperea corectă, de către
statele europene din vestul şi estul continentului, a nevoii de creştere şi
consolidare a puterii lor economice în scopul atingerii unor ritmuri înalte
de creştere şi dezvoltare economică într-un mediu economic şi politic
internaţional marcat în plan geopolitic de războiul rece şi în plan economic
de hegemonia Statelor Unite.
Deschiderea spre politicile de tip liberal, colaborata cu nevoia de
coordonare a ajutorului american au determinat ţările vest europene să
reconsidere ideea creării unei zone economice întărite. Primul pas a fost
făcut prin semnarea unor acorduri de cooperare bilaterală în diferite
domenii, prin care se ridicau obstacolele în calea cooperării şi a conlucrării
în anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice integrării
negative, urmat de crearea unor instituţii şi organizaţii comune ca rezultat
al integrării pozitive: Consiliul Europei în scopul coordonării activităţilor
culturale şi respectării drepturilor omului, Uniunea Europei de Vest, creată
pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat în 1948 şi intrat în vigoare în
1955, în scopul realizării unei strategii comune în domeniul militar şi
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (ulterior OECD), înfiinţată
în anul 1948, de către ţările beneficiare a finanţării americane în scopul
administrării ajutorului american acordat Europei prin Planul Marshall.
Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest si OECD-ul reprezintă în
fapt singurele instituţii care au reuşit să reunească un număr semnificativ
de state europene. În plan economic însă, crearea Uniunii Europene (sub
forma Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a Comunităţii
Economice Europene şi a Euratomului) a însemnat o nouă divizare a
continentului: pe de-o parte ţările est-europene grupate în jurul Uniunii
Sovietice, care şi-au format propria structură de tip integrativ, iar pe de
altă cele vest europene divizate la rândul lor în ţări membre ale structurilor
integrative menţionate, ţări membre ale AELS-ului şi ţări care şi-au păstrat
neutralitatea.
Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului
de la Paris şi a celui de la Roma de creare a Comunităţilor, au înfiinţat, în
urma negocierilor începute în 1957 şi finalizate prin încheierea Acordului
de la Stockholm, Asociatia Europeană a Liberului Schimb ai cărei membrii
fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia
Elveţia şi Portugalia, iar membrii asociaţi Finlanda şi Islanda. Cauzele care
au determinat apariţia acestei noi grupări integrative, cu mult mai puţin
ambiţioasă în atingerea unor forme superioare ale integrării decât
Comunităţile sunt legate de inacceptarea caracterului supranaţional şi a
deciziilor comunitare şi de rezervele manifestate faţă de Piaţa Agricolă
17
Europeana
Comună care constituia pentru ţările membre AELS un concurent de

temut.
Un moment deosebit de important în evoluţia integrării vest
europene l-a constituit apariţia Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului, ca urmare a planului de reconciliere franco-germană lansat de
Jean Monet şi respectiv George Schuman în perioada 1949-1950, ca o
organizaţie economică subregională formată din şase state vest-europene
(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat în
1951 Tratatul de la Paris. Pentru toate statele implicate, dar mai ales
pentru Franţa şi Germania, semnarea tratatului a avut, fără a declara
aceasta în mod expres, pe lângă semnificaţia economică o puternică
conotaţie politică.
Formarea CECO-ului în perioada de reconstrucţie vest-europeană a
determinat creşterea productiei în ţările membre, iar aplicarea
prevederilor Uniunii Europene de Plăţi a favorizat liberalizarea comerţului
intracomunitar şi multilateralizarea sistemului de plăţi cu efecte deosebit
de importante asupra stabilizării preţurilor. Toate acestea au determinat
guvernele statelor vest-europene să caute să lărgească cooperarea în
domeniul economic. Rezultatul a fost apariţia, în 1957 a două noi
Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană şi Euratomul, care
ulterior,în 1967, printr-un amendament constituţional al Tratatului de la
Roma au fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economică
Europeană.
SCURT ISTORIC
- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat

de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");
- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea
CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;
- 1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului devine
functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele vamale si
restrictiile cantitative cu privire la materiile prime mentionate;
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea
Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica
Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia,
Luxemburg si Olanda; tratatele de infiintare sunt cunoscute sub numele de
Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958;
- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga
cooperarea politica celei economice;
- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai
puternica si mai extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE,
prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la
cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene;
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state
europene care au indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania,
18
Europeana
Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,

Irlanda);
- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;
- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei ministeriale
interguvernamen-tale pentru negocieri de aderare cu Malta, Romania,
Slovacia, Letonia, Lituania si Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia
- 2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a aniversare a
"Declaratiei Schuman";
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre
guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa
de catre toate parlamentele nationale;
- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele
12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si
Ungaria)
- 2005, 13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii
Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93
impotriva si 71 de abtineri, a fost adoptata rezolutia referitoare la
aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in 2007.
- 2005, 25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia
de Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a
semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana ca si primul ministru al
Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de
state membre.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO): înfiinţată în
1951 prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o piaţă comună în
sectorul cărbunelui şi oţelului.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate înfiinţată în
1957 prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv principal crearea unei
Pieţe Comune pentru Statele Membre. De-a lungul anilor, activităţile s-au
extins către alte domenii, astfel că CEE şi-a pierdut caracterul sectorial.
Tratatul de la Maastricht a luat act de această nouă dimensiune, subliniind
că este nu numai o organizaţie economică, ci şi una cu dimensiune
politică.
EURATOM
EURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea Economică
Europeană (CEE) prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o
politică comună de utilizare a energiei atomice în scopuri paşnice.
Pilonii Uniunii Europene

Pilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:
19
Europeana
- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele

stabilite prin Tratatele celor trei comunităţi (CE, CECO, EURATOM), ex.
cetăţenia europeană, politicile comune, UEM, etc.;
- al doilea pilon – politica externă şi de securitate comună;
- al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea
criminalităţii.
20
Europeana
CURS 2.
STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE

ŞI STATE CANDIDATE LA U.E.
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane,

libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării
drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată
prin pluralism, nediscriminare, toleranţa, justiţie, solidaritate şi egalitate
între bărbaţi şi femei.[...]".
Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările
europene, început după cel de-al doilea război mondial. De-a lungul
deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi
propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, economic,
social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a
statelor componente.
CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?

 Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi
integrare;
 Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele
membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având
drept suport solidaritatea.
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state

membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Ungaria), care formează împreună un spaţiu de peste 4
milioane km2, cu o populaţie totală de aproximativ 460 milioane de
locuitori.
1.) AUSTRIA
Anul aderarii: 1995

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia: 8,18 milioane locuitori
21
Europeana
2.) BELGIA
Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
3.) CIPRU
Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Nicosia
Populatia: 771.651 locuitori
4.) DANEMARCA
Anul aderarii: 1973

Capitala: Copenhaga
5.) ESTONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Tallinn
6.) FINLANDA
Anul aderarii: 1995

Capitala: Helsinki
22
Europeana
7.) FRANŢA

Capitala: Paris
8.) GERMANIA

Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
9.) GRECIA
Anul aderarii: 1981

Capitala: Atena
10.) IRLANDA
Anul aderarii:1973
Capitala: Dublin
11.) ITALIA

Capitala: Roma
12.) LETONIA
23
Europeana
Anul aderarii: 2004

Capitala: Riga
13.) LITUANIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Vilnius
14.) LUXEMBURG

Capitala: Luxembourg
15.) MALTA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
16.) MAREA BRITANIE
Anul aderarii: 1973

Capitala: Londra
Populatia: 60,09 mil.loc.
17.) OLANDA

24
Europeana
Capitala: Amsterdam
18.) POLONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Varsovia
19.) PORTUGALIA
Anul aderarii: 1986

Capitala: Lisabona
20.) REPUBLICA CEHĂ
Anul aderarii: 2004

Capitala: Praga
21.) SLOVACIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Bratislava
22.) SLOVENIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Ljubljana
25
Europeana

Populatia: 1,93 mil.loc.
23.) SPANIA
Anul aderarii: 1986

Capitala: Madrid
24.) SUEDIA
Anul aderarii: 1995

Capitala: Stockholm
25.) UNGARIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Budapesta
STATE ÎN CURS DE ADERARE LA U.E.
1.) BULGARIA
Acord de asociere: 1993

Capitala: Sofia
2.) ROMÂNIA
Acord de asociere: 1993

Capita: Bucuresti
26
Europeana
STATE CANDIDATE LA U.E.
1.) CROAŢIA

Capitala: Zagreb
2.) TURCIA

Capitala: Ankara
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda

unică Euro şi Ziua Europei.
Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond

albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor
Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar
stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu
numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului
începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie
internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale
europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către
toate instituţiile Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda
bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul
său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al
Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie,
să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei
melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în
diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza
Uniunii Europene.
27
Europeana
Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în

diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri,
80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
Moneda unică EURO - la originea conceptului de

monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii
Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa
comună este unul dintre obiectivele Comunităţii
Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între
popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 -
Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele
monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid
decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1
ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele
cetăţenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre
au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al
Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona
Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera
grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei
şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele
două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a

reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este
astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul
de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa,
Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească
producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii
europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul
căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune
– ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război.
Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi
Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al
doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul
construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai
să devină Ziua Europei.
28
Europeana
CURS 3.
TRATATELE UNIUNII EUROPENE
Tratatele pot fi clasificate astfel:

a.) tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht;
b.) tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic European,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
c.) tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind
Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la
Paris), respectiv Tratatul de Constituirea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice.
TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO
Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în vigoare la
23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea
comerţului şi crearea unei pieţe comune pe care cărbunele şi oţelul produs
în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor
membrilor comunităţii.
TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei atomice a

fost semnat la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958,
răspunzând nevoii de a suplimenta sursele de energie tradiţionale.
Punctele forte ale tratatului vizau crearea unei pieţe unice pentru
materialele şi echipamentele nucleare, stabilirea legislaţiei nucleare
comune, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii energiei
nucleare în scopuri paşnice.
ACTUL UNIC EUROPEAN
Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1 iulie 1986,

modificând tratatele de bază ale Comunităţii. El relansează construcţia
europeană care are nevoie de un nou imbold, atât economic, cât şi
instituţional.
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective:

 susţinerea progresului economic şi social care poate fi susţinută în
particular prin crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea
29
Europeana
coeziunii economice şi sociale şi prin crearea uniunii economice şi

monetare culminând cu moneda unică;
 întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale cetăţenilor
din ţările membre prin introducerea cetăţeniei unionale;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern din cele 15

ţări membre au semnat tratatul.
Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale:
 plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de muncă în
centrul Uniunii;
 depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de circulaţie a
cetăţenilor;
 acordării Europei o poziţie mai puternică în sfera economică prin
responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor
comune care urmează să fie administrate de statele membre;
 eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii
Uniunii în special spre ţările Europei de Est.
TRATATUL DE LA NISA
Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul

Conferinţei Interguvernamentale a adoptat un nou Tratat care a adus
modificări importante în 4 probleme instituţionale:
 mărimea şi compoziţia Comisiei Europene;
 ponderea voturilor în Consiliu;
 înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu
majoritatea calificată;
 intensificarea cooperării.
30
Europeana
CURS 4.
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii:

1. Parlamentul European
2. Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene
3. Comisia Europeană
4. Curtea de Justiţie
5. Curtea de Conturi
Aceste institutii colaboreaza indeaproape cu mai multe organisme, si

anume:
1. Comitetul Economic si Social
2. Comitetul Regiunilor
3. Mediatorul European
4. Banca Europeana de Investitii
5. Banca Centrala Europeana
1. CONSILIUL EUROPEAN
Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care

este o organizatie interguvernamentala continentala ce activeaza in
principal in domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene,
care reuneste reprezentantii celor 15 la nivel ministerial.
Consiliul European reprezinta reuniunea sefilor de stat sau de
guvern din statele membre, la care participa si presedintele Comisiei
Europene.
Reuniunile au loc de doua ori pe an, in general cate doua zile in lunile iunie
si decembrie.
Ia decizii in sfera initiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de
orientari politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore
blocate la nivel ministerial, joaca rol essential in solutionarea unor
probleme curente din viata internationala prin Politica Externa si de
Securitate Comuna (PESC – mecanism destinat alinierii pozitiilor
diplomatice ale Statelor Membre si prezentarii unei optiuni comune).
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezinta o
institutie a Uniunii Europene, asa cum sunt Parlamentul European, Comisia
Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justitie sau Curtea de
Conturi, aceasta insa nu diminueaza rolul sau esential in toate domeniile,
pornind de la definirea si coordonarea orientarilor politice, arbitraj, pana la
deblocarea dosarelor dificile.
31
Europeana
Consiliul Uniunii Europene reprezinta o institutie comunitara cu

atributii legislative. Ia decizii dupa avizul Parlamentului sau in procedura
de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice
generale ale Uniunii, de a incheia in numele acesteia acorduri
internationale, de a aproba, impreuna cu Parlamentul, bugetul comunitar.
De asemenea, ia deciziile necesare in vederea definirii si punerii in
aplicare a PESC, si in vederea coordonarii actiunilor statelor membre in
domeniile care tin de ordinea publica si cooperare judiciara in materie
penala. Este ajutat in activitatea sa de Comitetul Reprezentantilor
permanenti ai statelor membre pe langa UE (COREPER).
2. PARLAMENTUL EUROPEAN
Reprezinta forumul democratic al UE, avand functia de a participa la

procesul legislativ si de a controla activitatea Uniunii.
Membrii sunt alesi prin vot direct, universal, din 5 in 5 ani, si se
reunesc in sesiuni plenare o saptamana pe luna, la Strasbourg.
Detine 20 de comitete care isi desfasoara sedintele de lucru la
Bruxelles In urma Tratatului de la Nisa numarul membrilor a fost marit la
732, din care in prezent exista 626 de deputati, restul locurilor fiind
rezervate in vederea extinderii.
3. COMISIA EUROPEANA
Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de

membri (comisari), inclusiv presedintele, numiti de guvernele nationale.
Reprezinta exclusiv interesele comunitare, asigurand respectarea
tratatelor si avand drept de initiativa prin directive, reglementari, decizii,
recomandari.
Este responsabila de punerea in aplicare a politicilor comunitare.
Adreseaza Consiliului recomandari de politica economica,
supravegheaza situatia bugetara si datoriile publice ale statelor membre,
poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.
In urma Consiliului European de la Nisa, tarile mari au acceptat ca,
incepand din anul 2005, sa renunte la unul din cei doi comisari, in schimb
“tarile mici” au refuzat propunerea de a ramane fara singurul comisar de
care dispun; in documentul final a fost mentinuta o referire la plafonarea
numarului de comisari la 27.
4. CURTEA DE JUSTITIE
Jurisdictia sa acopera numai probleme specifice legate de aplicarea

Tratatelor, pe baza principiului ca dreptul comunitar prevaleaza asupra
legii nationale. Este formata din 15 judecatori, asistati de 9 avocati
generali.
Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei
autoritatilor judiciare din UE, destinata imbunatatirii eficacitatii sistemului
judiciar; in acest sens sunt importante doua aspecte: asigurarea
posibilitatii ca reprezentanti din noile SM sa participe la activitatea
32
Europeana
autoritatilor judiciare din UE si configurarea adecvata a deciziei

preliminare; reforma sistemului justitiei conform Tratatului de la Nisa
acopera infiintarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbari
in structura tribunalelor speciale, introducerea unei impartiri clare a
jurisdictiei tribunalelor speciale.
5. CURTEA DE CONTURI
Garanteaza, in fata Consiliului si Parlamentului European, corecta

gestionare a fondurilor europene.
Tratatul de la Nisa ia in considerare accesul la cunoasterea practica
a aspectelor legale si financiare ale functionarii UE de catre noile state
membre.
Organismele pe care se sprijina functionarea institutiilor

europene, acestea au urmatoarele atributii:
1. COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL
 reprezinta o platforma institutionala, non-politica, prin care

reprezentantii mediilor economico – sociale europene pot, si trebuie
sa isi exprime punctele de vedere, de maniera formala, asupra
politicilor europene;
 transmite avize pe teme economico-sociale de interes european
Comisiei, Consiliului si Parlamentului European;
 membrii sai (numiti consilieri) sunt propusi de guvernele nationale si
provin din trei grupuri: patronatul, salariatii si diferitele ramuri de
activitate (agricultori, mestesugari, proprietari de intreprinderi de
intreprinderi mici si mijlocii, liber profesionisti, reprezentanti ai
consumatorilor, ai comunitatii stiintifice si pedagogice, ai economiei
sociale, ai familiei, ai miscarilor ecologiste);
 are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa
caz, de catre Parlamentul European, Consiliu sau Comisia
Europeana;
 avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE, si publicate
in Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene.
2. COMITETUL REGIUNILOR
 a fost creat prin Tratatul de la Maastricht;

 are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeana de cetatenii sai, in
doua sensuri: prin rolul de purtator de cuvant, transmitand
informatiile de la institutiile europene catre regiunile statelor
membre (autoritati locale), cat si prin medierea intre institutiile
europene si autoritatile locale pentru ca acestea din urma sa isi faca
opinia cunoscuta la nivel comunitar;
33
Europeana
 reprezinta pozitia autoritatilor regionale si locale care sunt afectate

de activitatea Comunitatii;
 are 222 membri din autoritatile locale si regionale ale UE, numiti pe
4 ani de catre Consiliul European;
 detine 8 comisii interne specializate pe domenii:
- politica regionala, fonduri structurale, coeziune economico-sociala,
cooperare trans-frontaliera si inter-regionala
- agricultura, dezvoltare rurala, pescuit
- retele trans-europene, transporturi, societatea informationala
- planificare teritoriala, energie, mediu
- politica sociala, sanatate, protectia consumatorului, cercetare, turism
- ocuparea fortei de munca, politica economica, piata unica, industrie,
IMM-uri
- invatamant, formare profesionala, cultura, tineret, sport, drepturi
fundamentale
- probleme institutionale
3. MEDIATORUL EUROPEAN
 emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri

de administrare ineficienta in actiunile institutiilor si organelor
comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima
instanta;
 orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar
in UE poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al
Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European.
4. BANCA EUROPEANA DE INVESTITII
 a fost creata in urma Tratatului de la Roma

 acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile;
 asigura fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in
special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe
pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in
conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme cu
obiectivele Uniunii Europene.
5. BANCA CENTRALA EUROPEANA
 impreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza

Sistemul European al Bancilor Centrale – Eurosystem (ESCB);
 principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor;
 defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro;
 controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale
statelor membre.
34
Europeana
CURS 5.
POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE
Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării

Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non tarifare şi aplicarea
unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la
liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13
reglementează ridicarea obstacolelor de natură cantitativă şi în general a
celor de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani
în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.
Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie
cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-
au caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a
eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi
serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin
aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor
instituţii comune şi aplicării unor politici comune.
In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat
stabilirea tarifului extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor
vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate
au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce
a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri
tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii.
În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu
efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste
restricţii au fost eliminate în totalitate încă din 1961.
Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade
mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în
1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi
Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.
INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE
Tariful extern comun (CET) ;Nivelul şi structura CET.

Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel
aplicat de Statele Unite sau Japonia. El a continuat să scadă progresiv ca
urmare a rundelor succesive ale GATT, ajungând în prezent la un nivel
mediu de 3%. De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie
de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să
întreţină relaţii privilegiate.
Acestea sunt:
35
Europeana
 AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a

lărgirii UE prin aderarea fostelor state membre AELS la UE;
 cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al
produselor provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special
materii prime sau semifabricate;
 cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile
dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei lor de foste colonii pe
care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE;
 cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi
semifabricate în unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau
produsele siderurgice;
 cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de
importanţă nesemnificativă până în 1989 şi cu care au fost semnate
Acorduri de Asociere (acorduri care au un puternic caracter
comercial ).
În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de
prevederi a căror punere în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor.
Acestea au conţinut pe lângă instrumente ale integrării negative şi
reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de
administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de
La Roma conform căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie,
statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi
legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea
formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii
comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau
reexportul mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii
Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare
bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a
veniturilor în cadrul PIB.(pentru Germania şi Marea Britanie ele
reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce pentru ţările mici (Belgia,
Olanda sau Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB.
La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare
spectaculoasă atât în privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării
schimburilor comerciale comunitare.
Clauzele sau măsurile de salvgardare.

Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea
unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc
prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în
scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi
doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.
Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în
conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din
1976.Conform documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu
vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu
aplicat pe piaţa internă a exportatorului(mai mare).
36
Europeana
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate

produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de
guvernele ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul
subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor respective.
In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri
antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor
partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate spre China
(23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud (12%).
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost
produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou
industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute
ale forţei de muncă.
Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea

unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există
parteneri care aplică politici comerciale ilicite.
Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale
acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale
ilicite.
Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au
încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, după cum
urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa
politicii agricole comune;cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa
codului E.S.C.E.;cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului
multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE.
SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe
piaţa americană.
Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a
schimburilor comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in
1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada,
Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece
principalul partener au fost şi au rămas SUA.
Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor
comerciale cu UE până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere
cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre
spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european.
Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o
scădere drastică începând cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice
dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse
de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE.
37
Europeana
CURS 6.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un anumit

punct de vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al
construcţiei europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe
o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică)
ar fi stat la baza creării Uniunii Economice şi Monetare, aceasta nu s-ar fi
realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau
doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare
reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra deciziilor privind
politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea şi utilizarea
monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar
necesita transferul de responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri
politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică şi
monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei. Spaţiul
comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă
monetară optimă presupune un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră
a capitalului şi forţei de muncă, o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor,
transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt
redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului comunitar,
lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state comunitare în căutarea
unui loc de muncă, tot aşa cum, datorită unei protecţii sociale generoase
nu sunt dispuşi să accepte locuri de muncă prost plătite. Pentru statele
membre mai puţin competitive, creşterea concurenţei nu va determina
nici scăderea salariilor nici migrarea lucrătorilor, iar, odată intrate în zona
euro, autorităţile monetare naţionale nu vor putea utiliza devalorizarea,
ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la niveluri la care aceste
efecte adverse sunt reversibile. Efectul va fi creşterea şomajului în aceste
state. UE nu are resurse bugetare suficiente şi nici un mecanism bine opus
la punct la transferurilor fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În
esenţă, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga
reciproc din deţinerea unei monede comune doar atunci când structurile
lor economice sunt similare şi când nu există riscul ca şocurile asimetrice
să lovească doar unele din aceste ţări.
Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă faptul că
între economiile statelor membre există diferenţe notabile între nivelurile
de dezvoltare, fapt care va determina o reacţie diferită la şocurile venite
din exterior. Astfel, pentru ţara exportatoare modificarea preţului mondial
al unui produs va avea efecte opuse decât pentru ţara importatoare.
38
Europeana
În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută

mai mult, alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în mod diferit fluctuaţiile
ratelor dobânzilor. Mecanismul ratei de schimb nu va reuşi să atenueze
şocurile asimetrice. Mai există apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor
de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creştere,
altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică
nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai au
posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de
schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din
mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migraţia, nivelul salariilor,
mişcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele
directe nu funcţionează la parametri optimi în spaţiul Euro. În acelaşi timp,
există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă.
Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care există
stagnare economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea scăzută pentru
economiile aflate în pericol de supraîncălzire.
Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi în
prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în
această etapă a integrării.
Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea
unei monede unice şi nici la un sistem de coordonare a politicilor
monetare între statele membre. La sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului
financiar de la Bretton Woods, coroborat cu şocurile petroliere ale
deceniului opt au adus în discuţie crearea unui sistem monetar european.
În 1969, Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea cooperării şi
asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin Raportul
Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare care urma să înceapă
să funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.
În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978, pe
baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a preşedintelui
Franţei, Valery Giscard d’ Estaing s-a creat Sistemul Monetar European,
văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în
spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi
Uniunea Economică şi Monetară..
Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii
Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai
acestuia are ca şi componente:
 unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare
 un fond de cooperare monetară, instituit în 1973
 mecanismul ratei de schimb
 institutul monetar european.
ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a
Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de
vedere a structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş
monetar constituit în funcţie de puterea economică a statelor membre
participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei
39
Europeana
de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale
Sistemului Monetar European.
Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat
în special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a
emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private
de unde şi denumirile de ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin
(aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. Ulterior,
funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea
bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EURO iar din
1999 ECU şi-a încetat existenţa.
Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973,
reprezintă un fond comun creat din depunerile în aur şi dolari (fiecare în
proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în
ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul
funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care
şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu
pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU.
Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca
Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile legate de
etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de
Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de
către Institutul Monetar European.
Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul la
Frankfurt, în Germania. Prin instrumente şi proceduri financiare specifice,
Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile
Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea
Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor
monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.
Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în
funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.
Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce
fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza
susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele
membre. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin
cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea.
Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când
valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord
şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit,
restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din
1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în
acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie
1992. Grecia nu făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performanţă
a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care
îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din
valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp, o rată centrală de
paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuaţie de +/-2,25% în
jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de
40
Europeana
fluctuare de 6% datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi dificultăţilor politice

interne.
Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături
particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în
întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă
extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede
pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină şi cea
italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de
schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira Irlandeză, coroana daneză
şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15%
a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate
în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea
acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare
în cadrul sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi
mecanisme care să permită integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a
fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în
cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care
fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu
euro. Acest mecanism permite intervenţia de către Banca Centrală
Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre atunci când
cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central.
Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca
(aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuaţie de +/- 2,25%.).
Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl reprezintă ajutorul
acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de
stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a
atinge convergenţa necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului
ratei de schimb sunt:
 creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de
cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi
de afaceri;
 acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu
doar pe eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;
 impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin
stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;
 o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor
legate de fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării
mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;
 stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de
schimb; în absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre
sectoarele economice care nu aveau legătură cu exportul;
 stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de
cursul de schimb;
 creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.
41
Europeana
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată

evita o criză de proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:
 faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi
putut fi menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce
înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;
 faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată,
că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele
altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la
stabilitatea acestora;
 mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei
scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi negativ în
momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de
reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin
referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele
din statele membre;
 a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru
monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor
membre;
 pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii
monetare asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care
derivă din acest aspect.
Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul

acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor
de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele
luate, o scădere a independenţei băncilor centrale, generând aşa numita
“trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o
politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate
deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii
mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei
de schimb combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor.
Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu
rate diferite ale inflaţiei însă şocurile petroliere din anii 70 au determinat o
creştere a diferenţei dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a
ratei inflaţiei prin renunţarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare
la independenţa în stabilirea ratei inflaţiei şi menţinerea sistemului
cursurilor fixe. Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii divergenţelor între
ratele inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar
pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern şi
extern.
Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la reducerea
impredictabilităţii cursului de schimb între monedele componente ale
acestuia, introducerea şi creşterea gradului de convergenţă între ratele
inflaţiei la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de
creştere a ofertei de bani din ce în ce mai mici şi mai apropiate, reducerea
variabilităţii ratelor naţionale ale inflaţiei, ale creşterii ofertei de bani şi ale
dobânzilor.
42
Europeana
Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică şi

Monetară, aşa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, semnat
în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993 a fost conturată încă din
1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii Economice şi
Monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei
etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a
recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziţia
Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o
presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării
monetare.
Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de Tratatul Uniunii
Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice şi Monetare, cadrul
instituţional necesar funcţionării acesteia, format din Banca Centrală
Europeană şi sistemul băncilor centrale precum şi criteriile de convergenţă
pentru economiile statelor membre.
Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31
decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de
Maastricht, a reprezentat etapa consolidării pieţei. În cadrul ei s-au realizat
o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de
capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a
cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei
etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de
convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de
monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de formare
instituţională, a marcat alinierea şi convergenţa economiilor statelor
membre dar a şi implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul
European al Băncilor Centrale şi crearea Institutului Monetar European.
Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de cursuri
fixe, utilizarea unei politici monetare unice pentru statele membre
participante precum şi înlocuirea progresivă, până la eliminare, a
monedelor statelor membre care au îndeplinit criteriile de convergenţă cu
moneda unică Euro.
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii
Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenţă
nominală, un fel de ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi sub numele
de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:
 rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 %
cele mai bune performanţe ale statelor membre participante în anul
dinaintea examinării;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu
depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante
state membre participante în anul dinaintea examinării;
 un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3% din PIB
 datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional
în limitele marjelor normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin
43
Europeana
doi ani înaintea intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a

cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la
Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte
de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea
obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte de intrarea în zona
euro, timp în care nu este permisă realinierea parităţii centrale în
sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.
În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de alţi

factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi,
costul unitar al forţei de muncă precum şi alte elemente relevante pentru
stabilitatea pieţelor.
Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face
obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei
Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe
asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor
membre şi ale celor candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de
convergenţă reală privesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor
comerciale externe în PIB,
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în
totalul comerţului exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură
şi servicii),
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de
cumpărare, fie la cursul nominal.
La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis că 11 din
cele 15 state membre îndeplineau criteriile de convergenţă şi deci puteau
participa la etapa a treia a procesului integrativ. În fapt, s-au făcut o serie
de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei
publice în PIB în cazul Italiei şi al Belgiei. Pentru a se evita controlul
guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat
Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era asigurată
disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele
stabilite.
Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele care
aderă la Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în ceea ce
priveşte adoptarea monedei comune şi implicit intrarea în zona euro, ceea
ce presupune ca, ulterior aderării, acestea să intre în MRS2.
Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în
principal de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale
statelor membre formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre
care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu
privire la politica monetară unică pentru zona Euro.
Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea stabilităţii
preţurilor alături de definirea şi implementarea politicii monetare unice,
crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante şi
asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999,
44
Europeana
politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel

naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană.
Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate

de către BCE sunt:
 operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte operaţiunile de
cesiune temporară, operaţiile ferme de vânzare de active de către
SEBC, emisiunea de certificate de depozit, operaţiuni de schimburi
de devize şi lichidităţi în alb;
 facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de
lichidităţi;
 rezervele obligatorii;
 controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte scurt, dar nu
şi pentru cele pe termen lung, cu ajutorul cărora se finanţează
datoria publică.
Politica monetară comună este adoptată de către Banca Centrală

Europeană şi apoi implementată de către băncile centrale ale statelor
membre participante la moneda unică. Banca Centrală Europeană este
independentă şi nu execută dispoziţiile instituţiilor Uniunii Europene şi nici
pe cele ale guvernelor statelor membre. Ea are dreptul exclusiv de a
autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei euro, în timp ce băncile
centrale naţionale sunt unicii acţionari şi deţinători ai capitalului Băncii
Central Europene. Capitalul subscris este proporţional cu ponderea PIB-ului
şi respectiv a populaţiei statului membru respectiv în totalul comunitar.
45
Europeana
CURS 7.
POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ
Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este

cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural.
Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi
trei.
Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o
puternică coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare
naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în
privinţa celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui regulament
fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe
performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această
natură.
În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de
coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de
intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea
bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea care merge pe principiul
coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune
existenţa unei baze legale în acest sens.
Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat
de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în
tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări
formale care obligă la respectarea legii şi, în cazuri dovedite de
nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că
sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.
Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de
Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în
tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.
Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a
politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu
obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de
sancţiuni financiare.
Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale
Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte
abandonarea controlului asupra problemelor economice şi monetare în
favoarea Comunităţii.
Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin
politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de
muncă, de stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici
a căror elaborare şi implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub
jurisdicţia statelor membre.
46
Europeana
Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună

este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea
economică şi monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi
a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi
monetară a fost convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină
deosebit de dificil de îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore
dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de
completarea pieţei interne.
În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au
constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei
politici economice eficiente.
Convergenţa economică în Uniunea Europeană

Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi
menţin responsabilitatea asupra politicii economice, în condiţiile
respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu
concurenţial corect.
Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor
membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din
Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea capacităţii statelor
membre de a atinge în mod progresiv convergenţa în privinţa
performanţelor economice înregistrate.
În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare
(ECOFIN), acţionând pe baza majorităţii calificate, la recomandarea
Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul
general al politicii economice pentru statele membre şi pentru Uniune în
ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.
Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate
calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite
obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de
schimb şi ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).
Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a
Uniunii Europene.
Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie
monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale
Uniunii, prin aşa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe
programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele
membre (art. 99.3 din TEC).
Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor
bugetare, cu referire particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.
Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente
reciproce din partea statelor membre de a-şi coordona politicile econom
In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat
membru nu sunt în concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate,
pe baza majorităţii calificate, sa facă recomandări statului membru în
cauza.
47
Europeana
De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra

măsurilor ce urmează a fi luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un
stat membru prezintă dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.
In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este
ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul
acestuia, Consiliul poate, pe baza de unanimitate să decidă, la
propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă financiară statului membru
respectiv (art. 100 TEC).
Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi
adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre şi mai mult
prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de schimb comun.
Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în
responsabilitatea guvernelor naţionale, in conformitate cu art. 104 din TEC
şi cu prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.
Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra
perspectivelor inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale
zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica
monitorizare şi coordonare a politicilor economice ale statelor membre care
formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să
contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.
Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei
interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din
mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor
economice.
48
Europeana
CURS 8.
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica

agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai
controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura
utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în anii
60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să
constituie o sursă de conflicte atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în
relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.
Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial,
agricultura a reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi
a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care
trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei
afirmaţii sunt următoarele:
Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale
indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază
ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei
economii.
Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale.
Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei
uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor
ramuri;
Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad
ridicat de volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de
factori naturali.
Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea
ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să
fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura
o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în
veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei,
atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente
specifice.
În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a
activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în
agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e
nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura componenta
ecologică a acestei ramuri.
În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că
agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către
stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a
intensificat în urma experienţei generate de lipsa alimentelor şi a
foametei din timpul războiului.
49
Europeana
Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:

a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul
constituirii structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor
cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au
tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;
b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea
de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să
atragă la bugetul de stat cât mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în
special prin pârghii fiscale;
c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65
milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de
17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele
membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia,
25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-
ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia
agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;
d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi
al randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite;
astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de
aproximativ 20 de ori mai mare decât cele europene; un fermier american
hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.
Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi
agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a
agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene.
Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o
structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât atunci
când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri
concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele
agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică
eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor
comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat
disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat
includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicarea unei
politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai
fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în
interior, obligând la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii
producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus
la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a fermelor şi
fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.
Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o
afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa
produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane.
Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o
forţă demnă de luat în considerare.
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art.
38-47, acum art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul
Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au
fost puse în aplicare începând cu 1962. Această politică acoperă o gamă
50
Europeana
largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul schimburilor

comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri,
transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii
nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.
Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din
Tratat, sunt:
 creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului
tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei
de muncă;
 asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;
 stabilizarea pieţelor agricole;
 asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;
 asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele
agricole.
Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două
tipuri de politici:
A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de
funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări privind
concurenţa şi comerţul exterior comunitar;
B. politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie,
condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei
politici la nivel comunitar.
1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI
Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela

conform căruia pieţele agricole sunt administrate, instrumentele utilizate
în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de
import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie
de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor,
stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la
cultivarea pământului etc. Indiferent de natura instrumentelor utilizate,
sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.
Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune
 unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor
agricole în limitele spaţiului comunitar;
 preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de
produse agricole din afara spaţiului comunitar şi promovarea
exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează
producătorii, restrânge posibilitatea de alegere a consumatorilor
comunitari;
 solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună)
conform căruia costurile PAC sunt suportate de către toate statele
membre, fără a lua în calcul în mod direct contribuţia pe care au
adus-o la bugetul comunitar .
Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei

tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele de garantare şi preţul de
51
Europeana
intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de

intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile comunitare intervin
şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor
pentru un număr limitat de produse;
Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei
sunt :
 sistemul de susţinere a preţurilor;
 subvenţiile directe;
 barierele de import;
 subvenţiile la export;
 existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary
system).
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl

constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea
Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru
aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt
cu 50% până la 100% mai mari decât preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
 preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare
cumpără şi stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia
este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu
intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este
un preţ unic pentru spaţiul comunitar;
 preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre
preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul
transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu
producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care
se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea
mai mică;
 preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci
când preţul acestora este mai mic decât preţul la care se obţin
produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între
preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul
transportului.
Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice

unor produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea
neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul
de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe
atunci când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite
produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se,
pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii,
de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating
ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime
garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea
producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.
52
Europeana
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor

produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii
de mătase sau anumite tipuri de seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale
aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import
asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul
timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor
agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste
produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un
pericol pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod
de a susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă
atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât
cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este
interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de
către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o
reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din
totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în
1998.
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a
asigura, şi prin pârghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole
şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă, sistemul se baza
pe calculul unor rate de schimb speciale numite “ cursuri verzi” aplicate
produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile
“verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare
(care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau
compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul
compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-
monetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de
decontare ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar.
Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu
mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state
membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.
2. POLITICA STRUCTURALĂ
Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită

diferenţelor dintre condiţiile de producţie şi dintre legislaţiile naţionale în
domeniul agricol, care trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei
politici s-au aplicat prevederile Planului Mansholt, care cuprindeau trei
grupe de măsuri: administrative, de îmbunătăţire a canalelor de desfacere
a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.
Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm
susţinerea financiară a investiţiilor efectuate în scopul introducerii
progresului tehnic în agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost
subvenţionarea dobânzilor şi a unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau
dezvoltarea învăţământului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor
care doreau să-şi închidă afacerile.
53
Europeana
Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii

fabricilor de lactate, a celor de ambalare a legumelor şi fructelor,
producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului acestor produse pe
pieţele externe.
3. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE
Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii

Europene dintr-un importator net de produse agricole la mijlocul anilor 60,
în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest
lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a
susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în
spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor
alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor de consum,
să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole
tranzacţionate între statele membre.
Costuri
Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în
principal de aspectele financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se
spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre
politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic caracter
protecţionist.
Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:
 Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din
bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură
reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la
80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de
aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii,
stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile
obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite de
sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi
stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul
produselor agricole;
 Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în
momentul creării ei nu mai există . Problema majoră a anilor 60,
lipsa de produse agricole s-a transformat în problema surplusului de
produse agricole, în condiţiile în care, începând cu 1973 consumul
de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai puţin de
0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o
creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a
ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi
depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei
surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul
acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din
spaţiul comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica
Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera
politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care
producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre
54
Europeana
costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea

fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate,
UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole
comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost
interzise;
 Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită
impozitelor pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt
utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită
preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu
cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni
există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între
clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi
prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la
formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai
mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de
produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o
redistribuire a puterii de cumpărare dinspre familiile sărace spre
fermierii bogaţi;
 Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în
sensul că subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi
nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi
mineritul sau industria oţelului);
 Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii
mari sunt avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia
constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită
economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai scăzute
decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca
urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a
beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între preţul
intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal.
Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994
aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit
aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din
producţia agricolă provine din fermele de mari dimensiuni;
 Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de
conflict cu alte state, în special cu Statele Unite;
 A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea
agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.
Beneficii
Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de
natură economico-socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive.
Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:
 utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor,
creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad
de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate
acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul
veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE.
55
Europeana
Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din

agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al unui
lucrător din UE;
 creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o
creştere a producţiei agricole, reducând prin aceasta dependenţa de
importuri a spaţiului comunitar;
 în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a
veniturilor medii mult mai accentuată decât cea înregistrată la
nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere
a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale
 aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe
scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a
condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor
agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o
creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea
pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care ,
după 1977, UE s-a transformat din importator net în exportator net
de produse agricole.
4. STRUCTURA LEGISLATIV-INSTITUŢIONALĂ ŞI FINANCIARĂ
Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt

Consiliul şi Comisia Europeană. Puterea de co-decizie a Parlamentului
European nu se aplică agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei
din cadrul Conferinţai Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest
lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a
specificat acest obiectiv.
Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul
European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe
două secţiuni: una de garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul
cheltuielilor şi prin care este finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere
a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară acordată
ajustării structurilor agricole.
56
Europeana
CURS 9.
EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE
În etapele procesului de extindere, privite în dinamica lor, se pot

identifica unele similitudini dar şi diferenţe semnificative, dintre care
amintim:
Până în prezent, economiile statelor membre admise ulterior formării
Comunităţilor, cu excepţia “săracilor” (care erau, în momentul admiterii
aproximativ la fel de săraci - privit din perspectiva PIB/locuitor - ca si unele
din statele candidate) au fost considerate drept economii de piaţă
funcţionale, în ciuda existenţei unui anumit grad de control si centralizare
a activităţii economice.
Cea de-a cincea etapă a extinderii a permis intrarea în Uniune a
statelor central şi est europene care au aparţinut anterior unor structuri de
economie centralizată. Toate statele care au aderat la 1 mai 2004, ca de
altfel şi statele candidate pentru 2007, au obţinut statutul de economie de
piaţă funcţională într-o perioadă de timp relativ scurtă, în care au avut loc
transformări de esenţă datorită cărora se manifestă încă o relativă
fragilitate instituţională şi structurală.
În acest context, aderarea lor înseamnă formarea unei structuri
economice integrate din economii aparţinând unor sisteme economice
anterior diferite, diluând oarecum economia de piaţă consacrată de secole
de capitalism.
Integrarea în Uniunea Europeană a statelor din primele patru etape
de extindere nu a fost o experienţă integrativă nouă, ele făcând parte,
până în momentul în care au devenit membrii cu drepturi depline ai
acesteia fie din zona de comerţ liber a AELS, fie din Spaţiul Unic European.
Din acest motiv, ele au cunoscut forme, instrumente şi tipuri de integrare
proprii economiilor de piaţă.
Etapele anterioare ale extinderii, premergătoare celei de-a cincea,
au adus în rândul statelor membre două tipuri de parteneri. În prima
categorie intră statele cu venituri scăzute (Grecia, Spania şi Portugalia), a
căror intrare a determinat o scădere a venitului mediu al Uniunii şi care au
devenit, prin redistribuire bugetară, beneficiari net ai fondurilor Uniunii
Europene. De remarcat că atât numărul populaţiei cât şi diferenţa dintre
venitul mediu al statelor membre şi a celor care au aderat la UE nu a atins
nici măcar jumătate din nivelul celor înregistrate de cele 10 state intrate în
structurile comunitare în 2004. În cea de a doua categorie intră state cu
un venit peste media pe Uniune (Austria, Finlanda, Suedia) care au crescut
venitul mediu net şi au determinat o creştere a contribuţiei la bugetul
unional.
Contextul geopolitic în care s-a desfăsurat extinderea spre est a
Europei este fundamental diferit de cel al deceniilor anterioare, în care s-
57
Europeana
au înregistrat evoluţii ondulatorii si perturbări importante ale ciclului

economic care au favorizat tendinţa de integrare în ideea creşterii puterii
economice a statelor aspirante prin participarea lor în cadrul unei forme
integrative.
Ultimul deceniu a fost ferit de şocuri masive de genul celor
declanşate de criza petrolului sau de cea a datoriilor externe, însă a pus
pe tapet probleme noi, cum ar fi terorismul cu toate implicaţiile lui
economice şi geostrategice. În acest context, extinderea nu mai este
privită doar ca un mijloc de exploatare eficienta a resurselor, de lărgire a
pieţei şi implicit de creştere a standardului de viaţă, ci ca şi atragerea unor
spaţii tot mai ample într-o zonă stabil integrată, în care terorismul şi
efectele lui să poată fi mai uşor ţinute sub control sau anticipate.
Creşterea rolului şi a importanţei corporaţiilor transnaţionale în
cadrul procesului de integrare globală si regională în ultimele trei decenii a
determinat o reconsiderare a poziţiei Uniunii Europene fată de ţările
central si est europene. Investitiile străine directe realizate de către
companiile multinaţionale din Uniunea Europeană în ţările central şi est
europene reprezintă o formă a integrării naturale, informale, pregătitoare
a aderării pe care etapele anterioare ale extinderii nu le-au cunoscut.
Uniunea Europeană traversează, în ultimul deceniu, o perioadă de
creştere si dezvoltare a procesului integrativ spre noi forme; dacă statele
aderate până în prezent şi-au armonizat interesele cu primele etape ale
unei Uniuni în formare (zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă
comună), în cadrul căreia datorită contextului global al anilor ‘60-70
intrarea lor a însemnat acoperirea lipsei de fortă de muncă şi a unor pieţe
de desfacere croite pe măsura dezvoltării dimensiunilor producţiei şi a
intensificării schimburilor comerciale, statele care au aderat în mai 2004 şi
cele candidate pentru 2007 trebuie să atingă nivelurile de dezvoltare
cerute de formele superioare ale integrării: uniunea economică şi
monetară si ulterior cea politică.
EXTINDEREA SPRE CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI
Al cincilea val al extinderii Uniunii Europene – de cea mai mare

amploare ca număr de ţări a acoperit opt state central şi est-europene:
Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, şi
două ţări mediteraneene: Cipru şi Malta. Acestea reprezintă 34% din
suprafaţa Uniunii Europene cu 15 membri, 29% din populaţie şi 5% din
PIB.
Programul de extindere a fost lansat oficial de Comisia Europeană la
30 martie 1998, când primele cinci state: Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia,
Slovenia şi Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor de
aderare.
Un pas important în această a cincea etapă de extindere l-a
constituit decizia Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie
1999, cu privire la extinderea negocierilor de aderare în vederea includerii
Bulgariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, României şi Slovaciei, cât şi pentru a
acordarea oficial Turciei a “statutul de candidat”.
58
Europeana
Costurile şi beneficiile integrării unei economii într-un spaţiu

integrat, cu particularizare a economiilor central şi est europene în
Uniunea Europeană pot fi sintetizate în efecte de natură politică,
economică şi socială.
Din punct de vedere politic, beneficiile decurg în principal din
participarea la procesul decizional, stabilitatea sistemului democratic,
creşterea siguranţei cetăţenilor şi consolidarea poziţiei în raport cu terţii.
Din punct de vedere economic, beneficiile sunt date în principal de
accesul liber la piaţa unică, care de altfel se poate uşor transforma în cost
în absenţa unui grad adecvat de competitivitate, accesul la fondurile
structurale şi la fondul de Coeziune, care se îndreaptă spre economiile cu
un grad de dezvoltare cuprins în parametri inferiori mediei comunitare,
precum şi de creşterea capacităţii de a atrage investiţii străine prin
creşterea stabilităţii legislativ-instituţionale dictată de adoptarea aquis-ului
comunitar.
Privite prin prisma efectelor generate pe piaţa internă, beneficiile
apar ca urmare a efectelor statice de creare şi deturnare de comerţ, a
scădere a costurilor de producţie datorate eliminării taxelor vamale,
accelerării creşterii economice şi impulsionării ramurilor producătoare de
produse pentru export.
Privite din perspectiva politicii de dezvoltare regională, beneficiile
înseamnă alături de accesul la fondurile structurale şi la fondul de
coeziune transferul de know-how, dezvoltarea infrastructurii regionale şi
echilibrarea diferenţelor dintre regiuni.
Efectele generate de adoptarea politicii agricole comune se regăsesc
în sprijinul financiar sub forma plăţilor compensatorii şi subvenţiilor la
export, creşterii producţiei agricole datorită creşterii preţurilor produselor
agricole odată cu alinierea lor la cele comunitare; creşterea exporturilor,
dezvoltarea zonelor rurale, creşterea veniturilor populaţiei ocupate în
agricultură şi reducerea subvenţiilor acordate de către statul membru.
Apartenenţa la Uniunea Economică şi Monetară va genera, la rândul
ei, o serie de beneficii ce derivă în principal din stabilizarea
macroeconomică pe termen lung şi din reducerea costurilor de
tranzacţionare.
În privinţa costurilor, acestea apar în principal legate de gradul de
competitivitate al economiei şi într-o mai mică măsură reprezintă
cheltuielile legate de crearea şi formarea aparatului administrativ,
armonizare legislativă şi formarea personalului.
Detaliate pe obiective, acestea sunt date, pentru piaţa unică, de
creşterea deficitului comercial ca urmare a aplicării tarifului extern comun
dar şi ca urmare a aplicării schemelor de preferinţa comunitare din cadrul
Sistemului Generalizat de Preferinţe Vamale al Uniunii Europene.
Pătrunderea pe piaţa internă a unor produse din terţe ţări, ca urmare a
scăderii protecţiei tarifare dar şi a produselor comunitare pot elimina de
pe piaţă firmele necompetitive, generând şomaj şi scăderea venitului
mediu.
Din perspectiva politicii de dezvoltare regională, costurile sunt date
în principal de construcţia instituţională dar şi de eventuala apreciere a
59
Europeana
monedei naţionale ca urmare a infuziilor masive de capital, cu efecte

negative asupra exporturilor.
Politica agricolă comună va genera o creştere a costului produselor
agricole şi implicit o creştere a cheltuielilor pentru hrană ale populaţiei, iar
subvenţiile şi plăţile compensatorii pot întârzia restructurarea agriculturii.
60
Europeana
CURS 10.
INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII
În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul

Europei de la sfârşitul anilor’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările
aparţinătoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de
cooperare economica: acorduri de asociere, încheiat cu cele şase ţări din
Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si
parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ ţi
cooperare cu Albania si Slovenia.
Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa
domeniilor de cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în
primul rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile
de asociere au domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând
crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea unor zone de
comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de
comerţ şi cooperare se limitează la prevederi vizând cooperarea
economică sectorială şi concesiile comerciale.
Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme
instituţionalizate ale cooperării dintre statele candidate şi Uniunea
Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor
candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum şi prin
complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală
a unei zone de liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să
pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului
candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.
Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113
şi art.238 din Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa
cum rezultă din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil
dialogului politic şi relaţiilor politice între UE şi ţările asociate; integrarea
treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii
schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport
pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală; înfiinţarea
unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei
integrări treptate în Uniune.
Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul
conţinutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi
comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi
“acorduri din a doua generaţie”
Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est au fost semnate începând cu 1991, conform tabelului de
mai jos:
61
Europeana
Ţara Semnarea Intrarea în Cererea

acordului vigoare a oficială de
european Acordului aderare la UE
European
Bulgaria martie 1993 februarie 1995 decembrie 1995
Cehia octombrie 1993 februarie 1995 ianuarie 1996
Estonia iunie 1995 februarie 1998 noiembrie 1995
Letonia iunie 1995 februarie 1998 octombrie 1995
Lituania iunie 1995 februarie 1998 decembrie 1995
Polonia decembrie 1991 februarie 1994 aprilie 1994
România februarie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovacia octombrie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovenia iunie 1996 februarie 1999 iunie 1996
Ungaria decembrie 1991 februarie 1994 martie 1994
Turcia septembrie 1963 Decembrie aprilie 1987
1964
Malta decembrie 1970 aprilie 1971 iulie 1990
Cipru decembrie 1972 iunie 1973 iulie 1990
Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene în România. Tema
europeană 10, Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie
2002.
Criteriile de la Copenhaga
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993

a lansat promisiunea istorică potrivit căreia ţările din Europa Centrală şi de
Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de
îndată ce sunt în măsură să îşi asume obligaţiile de membru, prin
îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.
Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub
numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite
standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:
1. Criteriul politic
a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul

de drept;
Ţările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertăţile
democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă),
să înfiinţeze şi să garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a
independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să
organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la
putere a diferitelor partide politice;
62
Europeana
b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea

formulate în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;
c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă
la Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la
respectarea drepturilor individuale ale minorităţilor, la Recomandarea
nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în
1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea
drepturilor colective ale minorităţilor.
2. Criteriul economic
a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionale

Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin
privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea
controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilităţii preţurilor,
existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată
colecta depuneri şi să le orienteze spre finanţarea dezvoltării economice;
să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme
să nu fie împiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere
administrative); să existe şi formula ieşirii de pe piaţă prin faliment; să
existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să
întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată
prin stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie
prezentă astfel încât să reprezinte suportul unei creşteri economice
durabile;
b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi
forţelor pieţei din cadrul Uniunii
Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul
condiţiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa
infrastructurii, a sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă
funcţionale, a unor politici economice adecvate noilor condiţii, la un grad
ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante sunt,
pentru forţa competitivă a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi
tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.
3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera

la obiectivele politice, economice şi la uniunea monetară.
Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din

Europa Centrală şi de Est să înregistreze de la început performanţele
necesare participării la Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că
acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre atingerea
acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht
ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea
Economică şi Monetară (UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI).
Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a
prelua reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis-
63
Europeana
ului communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului

de integrare a pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea
administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia naţională a
reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în
practică.
Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă
pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii
trebuie să fie îndeplinite până momentul aderării. Al treilea criteriu
presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi
reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să
le aplice în mod efectiv.
“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite
pentru a deveni membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului
reformelor în ţările candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil.
Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în
beneficiul actualilor şi viitorilor membri.
ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Despre negocierile de aderare
Ce se negociază?
Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la
Uniunea Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia
europeană. Legislaţia europeană (denumită acquis comunitar) este
împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa-numitelor capitole de
negociere).
Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în momentul în care
Uniunea Europeană consideră că România a ajuns la un nivel minim de
adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Procesul de negociere se
referă la adoptarea de câtre România a unor reglementări similare celor
europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului
acquis din domeniu. După ce se ajunge la o poziţie comună, a Uniunii
Europene şi României, capitolul este considerat a fi "închis provizoriu”.
Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi definitiv închis până în
momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol
care se negociază şi care se închide este capitolul 31 - Diverse care
cuprinde reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte
30.
De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate
capitole, oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre exemplu,
legislaţia europeană s-a modificat şi România nu poate să adopte legi
similare până la data aderării, sau în cazul în care România nu îşi respectă
angajamentele luate în procesul de negociere).
Negocierile se consideră a fi finalizate numai în momentul în care au
fost negociate şi închise toate cele 31 de capitole.
Când au început negocierile?

64
Europeana
Negocierile de aderare au început, în martie 1998, cu

Martie
şase ţări candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia,
1998
Slovenia şi Cipru.
La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor
Membre UE să înceapă negocierile şi cu România,
Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta. Această
Decembrie
propunere a fost aprobată oficial de către Statele
1999
Membre la Consiliul European de la Helsinki, din 12
decembrie 1999. România a început negocierile de
aderare, în mod oficial, în februarie 2000.
Cine negociază?
Din partea Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care a fost
însărcinată de Statele Membre UE să se ocupe de negocieri. Cu alte
cuvinte, România negociază cu Comisia Europeană, în calitatea sa de
reprezentant al Statelor Membre UE.
De obicei, la începutul fiecărei Preşedinţii UE (adică, o dată la şase
luni), Consiliul de Miniştri al Uniunii anunţă care sunt domeniile care
urmează să fie discutate, în perioada următoare, cu ţările candidate.
Din partea României, Guvernul a stabilit ca instituţiile care
coordonează procesul de negociere sunt Ministerul Integrării Europene
(prin Ministrul Integrării Europene) şi Delegaţia de Negociere a Aderării
României la Uniunea Europeană (condusă de un Ministru-Delegat, care
îndeplineşte funcţia de Negociator-Şef).
Negociatorul-şef conduce procesul de negocieri, coordonează
elaborarea documentelor de poziţie şi urmăreşte progresele făcute de
România în punerea în practică a acquis-ului. Ministrul Integrării Europene
este responsabil pentru coordonarea tuturor activităţilor de integrare
europeana, precum si pentru gestionarea asistentei financiare si tehnice
puse la dispoziţia României in procesul de aderare.
De asemenea, pentru fiecare domeniu in parte din acquis-ul
comunitar exista, in procesul de negociere, „delegaţii de sector”, care sunt
formate din reprezentanţi ai diferitelor Ministerelor sau altor instituţii cu
atribuţii in domeniu.
Capitole de negociere
Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din

legislaţia europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională).
Există 31 de capitole pe care fiecare ţară candidată trebuie să le discute
cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub
numele generic acquis comunitar.
Prin negocieri se urmăreşte ca legislaţia din ţara candidată să fie
armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetăţean român să aibă
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din Uniunea Europeană. În cursul
negocierilor, ţara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară
65
Europeana
perioade de tranziţie (amânarea pentru o perioadă limitată a aplicării

unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări
pe teritoriul său).
Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord
comun asupra condiţiilor în care ţara candidată o să aderă la Uniunea
Europeană. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se
consideră că ţara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi
are instituţiile necesare pentru aplicarea lui, condiţii necesare pentru
aderarea la Uniunea Europeană.
Cele 31 de capitole:
Capitolul 1 - Libera circulaţie a bunurilor
Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei
Capitolul 7 - Agricultura
Capitolul 8 - Pescuitul
Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10 - Impozitarea
Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară
Capitolul 12 - Statistica
Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14 - Energia
Capitolul 15 - Politica industrială
Capitolul 16 - Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea
Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret
Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Capitolul 20 - Cultura şi audiovizualul
Capitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale
Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne
Capitolul 25 - Uniunea vamală
Capitolul 26 - Relaţii externe
Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună
Capitolul 28 - Controlul financiar
Capitolul 29 - Prevederi financiare şi bugetare
Capitolul 30 - Instituţii
Capitolul 31 - Diverse
Capitolul "Alte teme" nu este tratat similar cu celelalte capitole de

negociere. El reprezintă, în termeni practici, capitolul de negociere în care
se regăsesc aspectele care deşi nu sunt controversate, nu pot fi incluse în
nici unul din celelalte capitole.
66
Europeana
Capitolul "Alte teme" cuprindea următoarele aspecte, care au fost

negociate şi agreate de câtre ţările candidate la Copenhaga:
1. Aderarea ţărilor candidate la Fondul European de Dezvoltare;

2. Participarea şi contribuţia ţărilor candidate la Fondul de Cercetare
pentru Cărbune şi Oţel;
3. Subscrierea, de către ţările candidate, la capitalul şi rezervele
Băncii Centrale Europene;
4. Amendarea Statutului Băncii Europene de Investiţii, în vederea
aderării ţărilor candidate;
5. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de
salvgardare în domeniul economic, a unei clauze specifice de salvgardare
referitoare la piaţa internă, şi a unei clauze specifice de salvgardare
referitoare la domeniul justiţiei şi afacerilor interne, valabilă pe o perioada
de trei ani;
6. Aplicarea si gestionarea regulilor având ca scop punerea în
practică, după aderare, a fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi
SAPARD, în noile state membre;
7. Crearea unei facilităţi de tranziţie pentru dezvoltarea pe mai
departe, consolidarea capacităţii administrative şi încurajarea schimbului
de bune practici între membrii cu drepturi egale, în beneficiul noilor state
membre, după aderare;
8. Crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în
vederea aplicării acquis-ului Schengen şi pentru controlul la graniţele
externe, fond cu o valoare totala de 858.3 milioane Euro, pentru perioada
2004-2006;
9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004,
pentru finanţări din Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA şi cele
pentru Politici Interne;
10. Aranjamente pentru perioada interimara, între data de 1
noiembrie 2002 (termen de referinţa pentru finalizarea negocierilor) şi
data aderării; acquis-ul comunitar adoptat în această perioadă nu este
acoperit de negocierile de aderare; în acelaşi timp, ţările candidate care
au semnat tratatul de aderare nu sunt încă State Membre propriu-zise;
11. Baza legală pentru gestionarea fondurilor necesare pentru
dezafectarea reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) şi Bohunice –
Unitatea VI (Slovacia);
12. Acordul bilateral între Republica Cehă şi Austria în ceea ce
priveşte centrala nucleară de la Temelin;
13. Declaraţia Maltei cu privire la Gozo;
14. Declaraţia Maltei cu privire la neutralitatea ei;
15. Protocolul maltez privind avorturile;
16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru.
67
Europeana
68

Economie Europeana

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE EUROPEANA

MODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

Curs 1. Conceptul de integrare------------------------------------------

Curs 2. Formele integrarii-------------------------------------------------

MODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

Curs 1. Istoricul formarii Uniunii Europene---------------------------

Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state

candidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europene------------------

Curs 3. Tratatele Uniunii Europene-------------------------------------

Curs 4. Institutiile Uniunii Europene------------------------------------

Curs 5. Politica comerciala a Uniunii Europene---------------------

Curs 6. Uniunea economica si monetara-----------------------------

Curs 7. Politica economica comuna------------------------------------

Curs 8. Politica agricola comuna----------------------------------------

Curs 9. Extindere spre est a Uniunii Europene----------------------

Curs 10. Instrumentele asocierii si aderarii--------------------------

1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru

3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme,

Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de

instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea

indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standarde

Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din

Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel

norme, regulamente şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau

intensitatea procesului integrativ - dată de măsura armonizării politicilor -;

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una

1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice

2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă

4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care

5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre

6. PIAŢA COMUNĂ, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia,

Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între

7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe comune

8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind de la

9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim

ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific

Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-

Zollverein-ului a constituit momentul de început al unei jumătăţi de secol

care se desprind ca importanţă în plan politic şi militar apropierea

Comună care constituia pentru ţările membre AELS un concurent de

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat

Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Pilonii Uniunii Europene

- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele

STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE

"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane,

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state

Anul aderarii: 1995

Anul aderarii: Membru fondator

Anul aderarii: 2004

Anul aderarii: 1973

Anul aderarii: 2004

Anul aderarii: 1995

Anul aderarii: Membru fondator

Anul aderarii: Membru fondator