Sunteți pe pagina 1din 126

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (Ciclul I)

AUTOR:

Vitalii Slonovschi dr. în drept, lector superior.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CAHUL 2013

TEMA

1:

APARIŢIA

CUPRINS:

ŞI

EVOLUŢIA

ISTORICĂ

A

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

5

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

 

5

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

7

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

8

TEMA

2:

NOŢIUNEA

ŞI CARACTERISTICILE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

10

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

 

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului

internaţional public

 

10

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

 

11

3. Izvoarele dreptului internaţional public

 

15

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

20

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale

 

public

 

20

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor. Succesiunea şi

 

neutralitatea statelor

 

22

3. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

25

TEMA

4:

PRINCIPIILE

JURIDICE

GENERALE

ALE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

30

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional

 
 

public

 

30

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului internaţional public

32

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

38

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional

 

public

 

38

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public

 

39

3. Regimul juridic al străinilor

 

41

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

 

42

TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

50

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

50

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema

 

modificărilor teritoriale

 

52

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale

54

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

56

5. Regimul juridic al zonelor polare

 

58

TEMA

7:

PRINCIPIILE

JURIDICE GENERALE ALE

SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC

 

64

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic

64

2. Principiile spaţiului extraatmosferic

 

65

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor

 

spaţiale

66

TEMA 8: DREPTUL MĂRII

 

69

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

69

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere

 

inofensivă

 

70

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

71

4. Zone

maritime nesupuse suveranităţii statelor

73

TEMA

9: DREPTUL TRATATELOR

 

77

1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor.

 

Denumirea şi clasificarea tratatelor

 

77

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

79

3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor

 

82

4. Interpretarea tratatelor

84

TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA

TRATATELOR.

REZERVELE TRATATELOR

87

1. Rezervele

la un tratat şi efectele lor

 

87

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

88

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

90

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

91

TEMA

11:

REZOLVAREA

DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

94

1. Noţiunea de diferend internaţional

 

94

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a

 

diferendelor

internaţionale

 

95

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul

organizaţiilor internaţionale

101

4. Mijloacele bazate pe constrângere

102

TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

105

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia mediului înconjurător

105

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul

protecţiei mediului

106

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului. Răspunderea şi compensarea

107

TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

1. Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale

2. Definiţia şi elemente constitutive

3. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale

4.Dobândirea calităţii de membru

5. Pierderea calităţii de membru

6. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri contraversate privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori consideră că dreptul internaţional a apărut după formarea statelor, totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului internaţional au apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale. Desigur rolul primordial în evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale îi revine statelor. În prezent relaţiile internaţionale se desfăşoară în toate domeniile: economic, social, cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces istoric îndelungat ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi structura sa au evoluat datorită primelor relaţii internaţionale ce au apărut în orientul antic(Egipt, China, India). Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate referitoare la renunţarea de la război şi rezolvarea diferendelor internaţionale dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează existenţa unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate sacre încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. În acea perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului şi se interzicea omorârea prizonierilor. Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi corespondenţa diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de lut ars de la Tell-Amarna.

Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul internaţional apar în Grecia şi Roma Antică care prevedeau reguli referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu încheiau tratate de pace ci armistiţii intervenite pe perioade scurte sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure. Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună credinţă. Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În această perioadă se formează „ius gentium‖ care reglementa atât problemele de drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între cetăţenii romani şi străini. În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul acestei epoci dreptul internaţional cunoaşte o stagnare datorită fărâmiţării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele româneşti. În aceste condiţii sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica catolică impune aşa numitele „armistiţii ale lui Dumnezeu‖ adică interzicerea războiului în anumite zile. Tot în această perioadă se dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituţia ambasadorilor. Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat acest moment ar fi punctul de plecare al dreptului internaţional european sau modern. În Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) sunt de menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă Poarta Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare. Apare Şcoala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu Francisco Suares. În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză (1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a-şi schimba forma de guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor. În această perioadă se creează primele organizaţii

internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884). Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional. La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi state independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu caracter general care asigură pacea şi respectarea dreptului internaţional. După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt menţionate pe larg regulile de drept internaţional.

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi ducând la formarea unor concepţii, teorii în această privinţă. În ceia ce priveşte natura, fundamentul dreptului internaţional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi dreptului natural. Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX sub influenţa filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea obişnuită pe baza datelor experienţei juridice imediate. Această doctrină are la bază concepţia potrivit căreia forţa obligatorie a dreptului decurge din faptul el este un produs al voinţei statului exprimată individual sau împreună cu alte state. Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient se determine care dintre normele sale este fundamentală având însuşirea de a atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem. Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În concepţia lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului internaţional.

Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea dreptul îşi are originea în natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internaţional, acesta considera fundamentul dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite referitoare la dreptul internaţional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena internaţională. Începând cu sec. XIX sub influenţa progresului tehnic, al dezvoltării cooperării internaţionale dintre state pe arena internaţională încep să apară organizaţii internaţionale interstatale. Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională îşi face apariţia naţiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea numărului statelor peste 200 cât şi sporirea organizaţiilor interstatale şi internaţionale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile internaţionale interstatale sunt subiecte ale dreptului internaţional public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate. Naţiunile sunt şi ele subiecte ale dreptului internaţional dar statutul lor juridic este limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional public este creat pe baza acordului de voinţă exprimat prin tratate, acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării spaţiului atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze un interes comun a statelor faţă de aceste zone şi resursele lor naturale.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică şi medievală asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.

2. Politica externă dusă de domnii ţărilor române în perioada modernă şi impactul acesteia la dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

3. Evenimentele majore de la sfîrşitul sec.XIX începutul sec. XX în cotextul dezvoltării normelor dreptului internaţional.

4. Premisele obiective şi subiective care au stat la baza formării unor noi instituţii ale dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial.

5. Analizaţi instituţiile dreptului internaţional public ce s-au fondat la sfîrşitul sec.XX şi impactul lor pozitiv în dezvoltarea şi codificarea normelor internaţionale.

6. Republica Moldova la etapa contemporană ca element al societăţii internaţionale.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

2. Geamanu G „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca G. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1988.

4. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.

5. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public‖, ed. „Ministerului de Interne‖, Bucureşti, 1993.

6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

7. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi

1993.

8. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional public

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

3. Izvoarele dreptului internaţional public

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional public

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional public îl formează relaţiile dintre state. Obiectul dreptului internaţional public contemporan îl creează şi relaţiile care se nasc între stat şi alte subiecte de drept internaţional. Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi norme juridice scrise sau nescrise create de către state, dar şi de celelalte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă în scopul reglementării raporturilor internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate. Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre state care fac obiectul dreptului internaţional public deosebim raporturi:

a) Comerciale

b) Diplomatice

c) Economice

d) Culturale

e) Ştiinţifice.

2.

Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele indiferent de mărimea lor şi de regiunea unde se află. Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordini juridice internaţionale. Dreptul internaţional public se formează pe baza acordului de voinţă a statelor care compun la un moment dat societatea internaţională. Statele în deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma realizării acordului de voinţă dintre ele creează norme juridice prin intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional public. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional public, a aplicării şi respectării normelor sale. Deci statele nu pot fi obligate respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul. Acordul de voinţă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a voinţei suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin obligatorii numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă care este manifestată în tratate sau alte izvoare ale dreptului internaţional. Voinţa fiecărui stat este determinată în conţinutul său de condiţiile social-politice existente în interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică ci fiecare stat îşi păstrează voinţa sa suverană. Normele dreptului internaţional public nu pot fi create prin simple manifestări de voinţă a statelor, ci numai prin consensul acestora. N. Titulescu susţinea că legea internaţională are un caracter de coordonare şi nu de subordonare iar raporturile dintre state nu sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă. Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de voinţă:

1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este acceptat de toate statele şi ca urmare a acestui fapt este expresia voinţei lor. Potrivit acestei teorii statele nu au

obligaţia să respecte regulile dreptului internaţional public pe care nu le-au acceptat.

2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea -şi retragă consimţământul dat la dreptul internaţional şi să părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960 care nu puteau fie legate de un sistem de drept la crearea căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele dreptului internaţional privind dreptul la integritate teritorială şi independenţă politică şi alte drepturi fundamentale recunoscute de dreptul internaţional respingând unele reguli de ordin cutumiar.

3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susţine că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi necesită consimţământul statelor. El poate fi tacit în cazul cutumelor şi expres în cazul tratatelor.

4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a consimţit la o regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care nu au consimţit la o regulă cutumiară de drept se împart:

a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în general. b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici obiecţii.

5. Orice stat ar fi liber -şi exercite dreptul său suveran de a

respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru motivul nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziţie pentru aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar. Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există o serie de asemănări şi deosebiri. În continuare vom enumera deosebirile care există între acestea:

a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are obiect de reglementare relaţiile dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele, aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional. Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.

b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului

internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte fundamentale în sistemul dreptului internaţional. Temeiul politic şi juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional îl formează

suveranitatea de stat. În ce priveşte dreptul intern subiectele sunt persoanele fizice şi juridice.

c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul

societăţii internaţionale nu există o autoritate publică superioară sau un guvern mondial care fie împuternicit cu funcţii de legiferare a normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional public sunt create de state şi tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul intern statul edictând sau sancţionând normele de drept se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt

relevate şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept internaţional. Astfel normele dreptului internaţional nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care acţionează în mod individual sau colectiv şi prin organizaţii internaţionale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate. În ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării normelor şi principiilor dreptului internaţional acestea le putem clasifica:

a)Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie un sistem de sancţiuni colective contra păcii şi actelor de agresiune. Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată Consiliului de Securitate care are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta recunoaşte dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o măsură ilegală a forţei, dreptul la apărare apare ca reacţie la un asemenea act şi are caracter de sancţiune. Acesta este singurul caz în

care statele au voie să recurgă la forţa armată ca formă de autoapărare şi aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U. b)Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate poate lua măsuri de întrerupere totală sau parţială a relaţiilor economice, culturale, politice, maritime, aeriene fără folosirea forţei armate. La aceste interdicţii se mai adaugă şi altele în cazul încheierii unor tratate internaţionale ca:

- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau ameninţării cu forţa ori care încălcă normele imperative ale dreptului internaţional; - încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a prevederilor sale de cealaltă parte; - excluderea sau suspendarea din organizaţiile internaţionale; - pedepsele penale aplicate celor vinovaţi de crime contra păcii şi umanităţii. Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor diplomatic a ambasadei din Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale împotriva URSS ca urmare a intervenţiei armate a acesteia în Afganistan. Dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este imperfect iar sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele statelor converg spre un interes comun, acest scop ar trebui să servească păcii şi securităţii internaţionale tuturor statelor şi popoarelor şi să fie străin de apariţia în scena politică a unor interese strategice de dominaţi, supremaţie ori legate de politica sferelor de influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială. Sistemul dreptului internaţional. În sec. XVII apare teza împărţirii dreptului internaţional pe ramuri:

a)Dreptul păcii. b)Dreptul războaielor. Înainte de cel de al II război mondial se procedează la sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: D. Constituţional, D. Administrativ, D. Civil şi D. Penal. În sfera de codificare pentru a desemna părţile dreptului internaţional se recurge la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spaţial, dreptul diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internaţional

înţelegem totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi rumurilor de drept internaţional privite din punct de vedere al unităţii interacţiunii şi interdependenţei lor. Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin structură înţelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea şi interacţiunea existentă între elementele sale. În dreptul internaţional nu există o clasificare şi o enumerare exhaustivă a instituţiilor şi ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele instituţii de drept internaţional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor, dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internaţional. Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândeşte valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau provoace obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne. Ex. reglementări internaţionale care au avut impact asupra dreptului intern Convenţia de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite a aeronavelor unde ţările se obligă de a aplica în acest sens pedepse severe. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările dreptului intern în privinţa numirii şi funcţiilor diplomatice.

3. Izvoarele dreptului internaţional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţional datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului internaţional recunosc în calitate de izvor ale dreptului internaţional

tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele izvoare de drept internaţional. Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele şi alte izvoare de drept internaţional‖. Deci dreptul internaţional nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:

Convenţiile internaţionale.

Cutuma internaţională.

Principiile generale de drept.

Hotărârile judecătoreşti.

Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat înţelegem un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional fie este consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. În convenţie se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile internaţionale. Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită următoarelor circumstanţe:

a. Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale. b.Actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate. c. Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern. Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale. Tratatele multilaterale sunt chemate reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate

tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele licite adică încheiate fără vicii de consimţământ şi nu contravin normelor imperative de drept internaţional existente în momentul încheierii lor şi cele care sunt intrate în vigoare. Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu tratatul. Prin cutumă se înţelege practica generală relativ îndelungată şi repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc o forţă juridică obligatorie. La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de drept intern şi transpuse în ordinea internaţională. Putem menţiona că principiile generale de drept îşi au originea în tradiţiile juridice ale principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un principiu fie inclus în dreptul internaţional public nu este suficient ca acesta fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca el să fie potrivit pentru a funcţiona în sistemul DIP. O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept include atît reguli procesuale, cât şi reguli materiale introduse în dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia mai multe drepturi decât ea are însăşi, principiul bunei credinţe. Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărârile judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare a normelor juridice. În ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor naţiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi aceasta din cauza absenţei unui statut clar al autorilor de DIP în raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP

include atât contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cât şi lucrările unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile unor specialişti trebuie luate în considerare opiniile separate sau individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului Curţii Internaţionale de Justiţie reiese scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din dreptul internaţional general atunci deciziile normative ale organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor juridică fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei în cauză.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1.Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri ale dreptului. 2.Influienţa dreptului intern asupra dreptului internaţional şi influienţa dreptului internaţional asupra dreptului intern. 3.Normele dreptului internaţional public şi alte norme sociale. 4.Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului internaţional. 5.Analizaţi părerile diferitor autori în privinţa conferirii calităţii de izvoare ale dreptului internaţional mijloacelor auxiliare de exprimare a normelor de drept.

Bibliografia:

1.Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001. 2.Geamanu G. „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981. 3.Moca Gh. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989. 4.Andronovici C „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.

5.Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public‖, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993. 6.Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti 1993. 7.Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1993.

8.Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public‖, ed.

„Ministerului de Interne‖, Bucureşti, 1993. 9.Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

10. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în

drept internaţional public‖, ed. „ALL Educaţional‖, Bucureşti,

1997.

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1.Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public 2.Recunoaşterea statelor şi guvernelor 3.Succesiunea şi neutralitatea statelor 4.Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre subiectele de D.I.P. statul îşi asumă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:

1.O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de subiecte ale D.I.P. 2.Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru,

spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia. 3.Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului. 4.Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta. Unele din capacităţile statului le putem enumera:

a. De a produce acte juridice internaţionale; b.De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite de către un stat terţ; c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor internaţionale; d.De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale; e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. În relaţiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state permanente neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan neutralitatea are următoarele caracteristici:

1.Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este interzis participe la orice conflict armat sau să devină teatrul unor ostilităţi militare. 2.Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii. 3.Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de fapt. Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii. Drepturile acestora sunt:

a)Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială. b)Dreptul de a deveni parte la tratate. c)Dreptul la autoapărare. Obligaţiile statelor sunt:

a)De a nu participa la nici un conflict armat. b)De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război. c)De a nu participa la alianţe militare. d)De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze militare străine. e)De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.

f) De a promova relaţii de pace prietenie şi cooperare.

Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul constituţional de a exercita atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul subiect de D.I.P. Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de federaţii ale căror subiecte au dreptul de a încheia cu consimţământul guvernului federal acorduri internaţionale.(URSS a permis Ucrainei participe în relaţiile externe) O altă formă de stat este confederaţia. Confederaţia este o asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându-şi independenţa şi calitatea de subiect de D.I.P. Practica internaţională a arătat că confederaţia este formă premergătoare creării federaţiilor. Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat federal. Spre deosebire de statul federal confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine stătător sau împreună la viaţa internaţională. În prezent confederaţii nu mai există.

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca un act unilateral prin care un stat sau mai multe state i-au act de existenţa unui fapt sau unei situaţii juridice nou apărute în comunitatea internaţională de natură să determine raporturi juridice între acestea şi situaţia sau entitatea recunoscută de el. În calitate de obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi statul nou apărut, guvernul instalat pe cale ne constituţională, mişcările de eliberare naţională. Prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat admite o entitate statală terţă în virtutea elementelor sale constitutive întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea personalităţii juridice depline în ordinea internaţională. Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului, ministrul afacerilor externe sau de la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau multilateral după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state

în baza unui tratat multilateral. Dreptul internaţional nu consacră obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care apar pe arena internaţională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Totodată ne recunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în cadru normalizării relaţiilor dintre state. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv în sensul prin acest act se constată existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca rezultat al actului de recunoaştere. Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale. Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.

b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt

stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul statului care la recunoscut.

c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere calificate după următoarele criterii:

1)După modul de exprimare:

a. Expresă(declaraţie, telegramă)

b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul

său)

2) După întinderea efectelor:

a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce

efecte limitate. 3)După numărul de subiecte:

a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.

b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă

comune şi concomitente ale mai multor state. În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele constituţionale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii

guvernelor. Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Practica arată că recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

a. Activitatea noului guvern fie sprijinită de populaţie.

b. Să corespundă voinţei acestuia.

c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil

garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern. Pe lângă recunoaşterea statelor şi guvernelor în dreptul internaţional s-a conturat şi idea de recunoaştere a mişcărilor de eliberare naţională care răspunde cerinţelor de a asigura popoarelor coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat independent, o capacitate juridică internaţională pe măsură să accelereze procesul în curs. În urma recunoaşterii statutului mişcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce le-a permis stabilirea de relaţii oficiale cu statul care o recunoaşte, le-

a oferit posibilitatea de a participa la unele organizaţii internaţionale în calitate de observator.

3. Succesiunea şi neutralitatea statelor

În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor pot fi: tratatele internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat, arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii internaţionale. Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:

1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta numai pentru simplu fapt la data succesiunii statelor tratatul era în vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune. Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul succesor nu este ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat independent urmează printr-o notificare -şi stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezultă din tratat sau se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul. Bunurile de stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului succesor. Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele două state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.

2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a

unea sau mai multor părţi din teritoriul unui stat. Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru a forma unul sau mai multe state şi independent de faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat

succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la Viena din 1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile doar în proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a contribuţiei teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.

3.

Succesiunea în caz de unificare a statelor.

Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc pentru a forma un singur stat - statul succesor. În ceia ce priveşte tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe, ele continuă să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepţia cazurilor când din tratat rezultă sau este stabilit aplicarea acestuia ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat şi arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se întâmplă cu datoriile de stat. ex. Germania.

4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul

unui stat altui stat. În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale statului predecesor îşi încetează efectele asupra teritoriului transferat, iar tratatele internaţionale ale statului sub a cărui suveranitate a trecut teritoriul în cauză încep să-şi producă efectele sale cu excepţia

cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului transmis ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată tratatele încheiate cu statele terţe referitor la frontierile teritoriului transferat îşi păstrează valabilitatea. Fac excepţie de la această regulă tratatele localizate adică acelea care se referă la o anumită regiune sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu transmiterea unei părţi din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl reprezintă succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea fostei URSS. Procesul de dezmembrarea a URSS a dus la apariţia pe teritoriul ocupat cândva de aceasta a trei categorii de state. Ca atare numai una poate fi considerată ca relevând succesiunea clasică. Federaţia Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea preluând toate angajamentele internaţionale contractante de către URSS, datoriile externe şi activele situate în afara uniunii. Printre statele succesoare o poziţie de osebită o ocupă Ucraina şi Belorusia care până la dezmembrarea URSS posedau o personalitate juridică internaţională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea URSS. Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă la tratatele internaţionale în mod variat. Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara desfăşurării

războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de neutralitate:

1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de război se obligă să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi ne favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus următoarelor cerinţe:

Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;

Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său;

Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict;

2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat la un conflict armat cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni militare dar fără participarea la operaţiunile militare.

3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Ex. atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel şi statele arabe din 1967.

4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui

stat caracterizată prin:

a.Ne participarea la alianţe militare, politice care au drept scop pregătirea războiului; b.Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite; c.Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare; d.Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele; Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi Republica Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este menţionat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe

militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale Constituţiei nu sunt respectate de statele terţe.

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de cooperare a statelor. Scopul înfiinţării lor este de a coordona colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. Actualmente personalitatea juridică internaţională este recunoscută tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În dispoziţiile statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile internaţionale dispun de următoarele capacităţi:

a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu funcţionarii săi. b.Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile. c. Dreptul de a apărea în justiţie. Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional derivate întru cât ele sunt produsul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele numai în limitele prevederilor statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor. Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie decurge că organizaţia internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu o putere suprastatală. Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept internaţional umanitar. A se sublinia o mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale. Mişcările de

eliberare naţională o dată recunoscute obţin un statut juridic special adică calitatea de subiect de D.I.P. limitat ce le permite beneficieze de următoarele drepturi:

a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea lor naţională. b.De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu acele state şi organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea relaţiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se acordă statutul de observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive prevăd acest lucru mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de membri asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii aceste mişcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi depline în aceste organizaţii. c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni internaţionale organizate de state sau organizaţiile care le-au recunoscut. d.De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P. e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea statelor sau organizaţiilor. Ca urmare a constituirii majorităţii popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de D.I.P. a mişcărilor de eliberare naţională este în descreştere ceia ce probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional public.

2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor şi arhivelor.

3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.

4. Vaticanul ca subiect de drept internaţional public.

5. Poziţia persoanei fizice în dreptul internaţional public.

6. Statutul Mişcării de eliberare naţională a Palestinei.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

2.

Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. Didactică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1989.

4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed. „Hyperion‖, Bucureşti, 1993.

5. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1993.

6. Andronovici C., „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. „Chemarea‖, Iaşi, 1993.

8. Năstase Popescu D., A, „Drept internaţional public‖, Bucureşti, 1993.

9. Miga-Besteliu R., „Drept internaţional, introducere în dreptul internaţional public‖, ed. „ALL‖, Bucureşti, 1997.

10.Niciu M., „Organizaţii internaţionale‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1992.

TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional public

dreptului

2. Conţinutul

juridic

al

principiilor

generale

ale

internaţional public:

a)

Principiul ne recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa.

b)

Principiul soluţionării

prin

mijloace

paşnice

a

diferendelor internaţionale.

 

c)

Principiul egalităţii suverane a statelor.

 

d)

Principiul

neamestecului

în

treburile

interne

ale

statelor

e)

Principiul

integrităţii

teritoriale

a

statelor

şi

inviolabilităţii frontierelor.

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional public.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de conduită de maximă generalitate universal valabile şi juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin

acordul de voinţă a acestora în special al statelor. Principiile DIP au

o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte

principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele cele mai importante de DIP servind bază pentru întregul sistem de

drept. în al doilea rând se caracterizează prin conţinutul lor general. Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea rând principiile după sfera lor de aplicare au un caracter universal. În

al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru

toate statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria normelor care au o forţă juridică supremă în raport cu celelalte norme şi principii ale dreptului care trebuie fie în conformitate cu primele. În ce priveşte modul de apariţiei a principiilor dreptului

internaţional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară

ca mai apoi fie reafirmate şi dezvoltate pe cale convenţională prin tratate internaţionale. Este de subliniat că între principiile

fundamentale există o interdependenţă şi o interpătrundere ele condiţionându-se reciproc. Din cauza toate principiile fundamentale de drept internaţional au aceiaşi valoare juridică între ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală. Principiile fundamentale se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin încheierea de noi tratate şi crearea de noi norme cutumiare menite concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea unor noi principii capabile guverneze problemele ce apar în faţa civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea unor principii noi are loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi totală, colaborării în protecţia mediului.

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului internaţional public

Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. Acest principiu a apărut în perioada dintre cele două războaie mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea existenţe principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de a porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. Primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat la Paris în 1928. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune: Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Conform actelor sus menţionate se interzice:

1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat.

2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.

3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.

4.

Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate sau a altor bande armate.

5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.

6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea prevederilor Cartei ONU.

7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau aplicării ei.

8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de

dreptul la autodeterminare. Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război. În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:

În

caz

de

auto apărare când devine victima

unui

act de

agresiune din partea altui stat. În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă. În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate a ONU. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale decurge din diferite reglementări. Acest principiu presupune obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care printre altele se prevede:

Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende;

Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice alese în mod liber de ele;

organisme

Statele

care

sunt

părţi

la

acorduri

sau

regional sunt obligate să întreprindă toate eforturile

pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri; Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale. Acest principiu se caracterizează prin:

Statele sunt obligate respecte egalitatea suverană şi specificul fiecăruia dintre ele precum şi toate drepturile inerente suveranităţii;

Fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;

Fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor state;

Toate statele au drepturi şi obligaţii egale;

Toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi exercitarea după propria apreciere a relaţiilor sale cu alte state.

Fiecare stat este în drept participe la organizaţii şi tratate internaţionale;

Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inalienabile;

Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale; Suveranitatea este indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă. Din cele menţionate rezultă că acest principiu are două părţi componente:

respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturi a statelor. Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internaţional. Carta ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriză Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interna a statelor şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei ONU. Pincipiul mai include:

Interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau ameninţare îndreptate împotriva personalităţii altui stat; Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat;

Interzicerea aplicării forţei pentru a priva popoarele de dreptul lor la identitatea naţoinală;

Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării sau tolerării activităţilor armate teroriste;

Interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat;

Dreptul oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic, economic, social şi cultural; Principiul integrităţii teritoriale a statelor este un principiu potrivit căruia membrii organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea principiului integrităţii teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord şi în virtutea reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau procedeze la modificările teritoriale cu acordul populaţiei exprimat pe calea plebiscitului. Principiul inviolabilităţii frontierelor vine completeze principiul integrităţii teritoriale. Respectarea frontierelor existente est o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor. Pe lângă aceste principii dreptul internaţional mai specifică şi altele: principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele, principiul cooperării internaţionale, principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele.

2. Principiul cooperării internaţionale şi îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.

3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

2. Geamanu G. „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Popescu D., Năstase A. „Sistemul principiilor dreptului internaţional‖, ed. „Academiei‖, Bucureşti, 1986.

4. Moca Gh. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989.

5. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti 1993.

6. Duculescu V., Ecobescu N „Drept internaţional public‖, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

7. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.

8. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1993.

9. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

10.Carta Naţiunilor Unite, art. 33-38.

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile

de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi apatridia

3. Regimul juridic al străinilor

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt supuşi jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale. Deci din această definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele caregorii de persoane:

1.Cetăţenii statului respectiv; 2.Cetăţenii străini; 3.Persoanele fără cetăţenie; În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare stat stabileşte situaţia juridică a populaţiei sale reglementând statutul juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor caregoriilor de persoane care formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele care având un statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi. Statele încheind anumite acorduri internaţionale în domeniul drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului şi formelor cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor omului există diverse opinii unele susţin că sunt aspecte privind protecţia şi promovarea şi ţin de competenţa internă a statelor, în timp ce altele fac parte din ordinea internaţională. Noţiunea de promovare cuprinde activităţi referitoare la cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor documente

referitoare la drepturile omului şi rapoartele periodice prezentate de state ca o modalitate eficientă pentru schimbul de informaţie şi experienţă în domeniu. Noţiunea de protecţie a drepturilor omului se desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite instituţii juridice, iar aspectul internaţional apare atunci când prin încălcari grave şi sistematice sunt puse în pericol valori majore ale umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum şi în situaţia când se comit crime împotriva umanităţii. Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi cel alresponsabilităţii unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt şi ele înscrise în sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi egalităţii minorităţilor acestora nu li se acordă drepturi sau obligaţii speciale sau colective.

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public.

Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla

cetăţenie şi apatridia

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre

o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi

obligaţii reciproce între stat şi persoană.