Sunteți pe pagina 1din 2

Spatiul. Caracteristici spatiale. Lumina si umbra.

Spatiul arhitectural este dat de relatia intre obiecte (sau relatia dintre
obiecte si planuri); ele nu au propriu-zis caractere de obiect ca atare, ci
constituie limite ale acestui spatiu, care se cristalizeaza astfel prin
delimitare(Pierre von Meiss). Aceste limite sunt date de relatia cu mediul,
care poate fi bazata pe informatiile furnizate de simturi, dar si de relatiile
topologice (cele mai simple forme de interactiune a omului cu spatiul
inconjurator: proximitate, similitudine, succesiune, continuitate, inchidere).
Cu toate acestea, omul simte spatiul ca pe un dat subiectiv, datorita
faptului ca este trecut prin filtrele unei perceptii legate atat de experienta
senzoriala, cat si de bagajul mental acumulat (de sorginte culturala,
sociala, intrinseca). Kevin Lynch distinge o serie de scheme de identificare a
spatiului de catre om, care se alatura identificarii topologice primare:
centrul, parcursul, domeniul, reperele, si nu in ultimul rand, limitele (care
devin arhetipuri structurale).[1] Printre elementele de definire a spatiului se
numara si profunzimea (perceputa vizual prin suprapuneri de obiecte, si
reprezentata prin perspectiva odata cu Renasterea), careia i se alatura
densitatea spatiului (grija arhitectului este sa obtina un efect optim al
densitatii din punct de vedere psihologic uneori, spatiile unitare, lipsite de
densitate, par mai reci mai distante, pe cand cele mai dense par mai
prietenoase, mai sigure (ex. unui spital vs. exemplul casei bunicilor
Pierre von Meiss - apropierea spatiului prin memoria afectiva). Definind
spatiul, se naste o alta problematica, si anume relatia dintre el si alte spatii;
prin juxtapunere intelegem o relatie intre spatii bine definite, am putea
spune, de sorginte clasica ansamblul este clar structurat, are ceva din acea
rationalitate premergatoare modernismului. Prin extensie, interpenetrarea
spatiala este o reactie la spatiul definit aici limita devine virtuala planul
liber. Arhitectura nu poate fi perceputa fara o geometrie intrinseca; ea este o
necesitate a proiectului de arhitectura si totodata o metoda de structurare
a spatiului. Exista o intreaga simbolistica a figurilor geometrice elementare,
dovedita inca din Antichitate. Nu in ultimul rand, raportul lumina-umbra ofera
greutate spatiului arhitectural, cat si o anumita poetica pe care o vom
analiza mai jos: spatiul arhitectural exista prin iluminarea obiectelor si a
suprafetelor.
Relatia dintre lumina si umbra se articuleaza in jurul fenomenului de
perceptie a obiectului de arhitectura (in cadrul caruia s-ar parea ca
experienta vizualului a capatat in ultima vreme o preeminenta asupra
celorlalte simturi[2]). Raportul lumina-umbra este decodificat in primul rand
prin intermediul privirii, nascandu-se mai apoi corelatii intre simtul vazului si
celelalte simturi (la nivel psihologic, vadit intimist). Impactul acestui joc
intre spatiul luminat si spatiul din umbra asupra formelor privite fost

observat de catre antici (corectiile colonadei templelor) si speculat printr-o


punere in scena ce avea sa se manifeste si in Evul Mediu (fascinatia
luminii divine a carei receptacul devine catedrala gotica mistica luminii
a abatelui Suger). In Renastere si mai cu seama in Baroc (atat in arhitectura
cat si in pictura clarobscurul lui Caravaggio), tensiunea dintre cele doua
este folosita pentru a pune in valoare obiectul sau seria de obiecte
prezentata privitorului.
Pierre von Meiss observa in lucrarea sa faptul ca spatiul luminat permite acea
punere in scena care face distinctia intre planuri (potentand unele obiecte
si trimitandu-le in fundal pe celelalte obiect vs. fond); obiectele luminate
sunt aduse in fata, cele neluminate sunt trimise in spate, afectand astfel
ambianta si confortul psihologic intr-un spatiu dat. Poate de aceea lumina din
Sala Oglinzilor (Versailles) se lasa captata de oglinzile de pe peretelepandant, pentru a fi dublat intoarsa spre cel care explora spatiul. Astfel,
lumina capata caracter de obiect ce putea fi dirijat catre un punct sau catre
un spatiu determinat. Spatiul poate fi definit prin jocul lumina-umbra atat la
nivel calitativ cat si cantitativ; in timp, lumina a fost captata si rasfranta,
creeand irizari sau gradari ce puteau fi controlate: de exemplu, lumina
seriilor de obiecte (obiectul=deschiderea, fereastra) mareste sau micsoreaza
spatiul, il deschide sau il comprima prin calitate (in cazul Hagiei Sofia,
deschiderile din jurul cupolei prin care patrunde lumina controlat fac spatiul
sa se verticalizeze, sa se inalte, fasciculele de lumina concentrandu-se in
acelasi timp in centrul basilicii). De asemenea, plasticitatea obiectului creste
odata ce acesta este iluminat din surse diferite. Cu un bagaj greu in spate,
modernismul (prin arhitecti precum Mies vad der Rohe sau Le Corbusier) vine
sa pluseze asupra raportului lumina-umbra, extragand din el maximul
potential-volumetria de sticla; post-modernismul insa impinge aceasta
relatie mai departe, suprasolicitand pana la transparenta maxima a fatadei,
pana la disolutie desubstantierea opozitiei interior-exterior, transformarea
in spatiu vag moartea ferestrei despre care vorbea P. Von Meiss.

(c) Cosmescu Ioana Catalina