Sunteți pe pagina 1din 46

Sistemul stiintelor juridice

Stiintele juridice ocupa un loc important in cadrul stiintelor despre societate, atat din punct de vedere al
continutului dar si al traditiei, intrucat dintotdeauna dreptul a avut un loc important in organizarea si
conducerea societatii iar statul s-a constituit ca o structura fundamentala in realizarea acestor scopuri de
realizare si conducere.
Spre deosebire de celelalte stiinte despre societate, stiintele juridice se caracterizeaza prin faptul ca studiaza
aspectele legate de drept ale celor trei puteri ale statului (legislativ, executiv, putere judecatoreasca) cat si
normele de drept cuprinse in actele normative in vigoare. Diferita ale fenomenului dreptului pot fi studiate
ca un ansamblu, din punct de vedere istoric sau pe anumite parti in care sunt grupate normele, institutiile si
ramurile de drept cu trasaturi comune.
Stiintele juridice se pot clasifica in:
a.
Stiinte juridice care studiaza dreptul in ansamblul sau: TGD, Filozofia dreptului, Enciclopedia
dre ptuli
b.
Stiinte juridice istorice care analizeaza dreptul in evolutia sa: Istoria dreptului, Istoria
doctrinelor juridice.
c.
Stiintele juridice de ramura, care analizeaza diferitele categorii ale normelor de drept, grupate
pe baza obiectului lor comun: dr. constitutional, dr. administrativ, dr. penal, dr. civil, dr.
comercial.
d.
Stiinte juridice interdisciplinare (nu sunt stiinte juridice propriu-zise) care ajuta la cunoasterea
optima a conditiilor ce permit o elaborare si aplicare eficienta a dreptului (medicina legala,
criminalistica, statistica judiciara, psihologia judiciara)
Stiintele juridice istorice:
Studiaza dreptul in evolutia sa istorica concreta, in mod cronologic intr-o tara sau global. Cercetarea istorica
a dreptului este importanta deoarece dovedeste ca structura juridica actuala isi are originile in instituii
stravechi, perspectiva istorica a dezvoltarii dreptului demonstreaza interdependenta dintre existenta unor legi
(aparitia, devenirea sau disparitia unor forme de drept) si legile de dezvoltare a societatii, precum si legatura
dintre dreptul unui stat si dreptul altor state.
Istoria dreptului romanesc ofera argumente certe referitoare la originea daco-latina si continuitatea poporului
roman pe aceste meleaguri.
Stiintele juridice de ramura:
Fiecare stiinta are ca obiect de cunoastere o anumita ramura a sistemului de drept. Acest obiect este alcatuit
dintr-o grupare de norme strans legate intre ele, care reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale
care se bazeaza pe aceeasi metoda de reglementare si principii comune.
Caracteristica unei ramuri de drept este o legislatie cu problematica unitara cuprinsa intr-un cod si care
reglementeaza un manunchi de relatii sociale strans legate intre ele.
Despre fiecare ramura de drept sunt elaborate teorii stiintifice ce reprezinta stiinta despre acea ramura.
Ramurile stiintei dreptului sunt mai multe decat ramurile dreptului. Sunt studiate fara a exista in mod
obligatoriu o corespondenta stricta intre denumirea ramurii de drept si disciplinele de invatamant care se
predau. Distinctia evidenta se face intre ramura dr.civil si ramura dr. penal.
Dreptul civil reglementeaza relatiile sociale cu continut patrimonial si personal nepatrimonial avand ca
metoda specifica metoda egalitatii partilor juridice. Raporturile juridice patrimoniale se refera la drepturile
reale, la dreptul de proprietate si raporturile obligationale (raportul dintre partile unui contract), astfel ca
raporturile personale nepatrimoniale se pot referi la identificarea subiectelor de drept prin nume, domiciliu,
stare civila sau la existenta si integritatea persoanelor si raporturi generate din creatia intelectuala (drept de
autor, inventator)

Totalitea normelor care alcatuiesc deptul civil constituie dreptul civil material iar stiinta care studiaza aceste
norme se numeste stiinta dreptului civil.
Dreptul penal cuprinde norme care reglementeaza relatiile de aparare sociala stabilite intre stat (organele
sale speciale) si cei care nesocotesc dispozitiile legii penale. Spre deosebire de raporturile juridice civile,
unde partile se afla pe pozitii de egalitate juridica (vanzare-cumparare), in raporturile juridice penale
raportul este de autoritate, putere, unde statul si dreptul au obligatia de a trage la raspundere pe cel vinovat,
iar el are obligatia de a respecta sanctiunea impusa si prevazuta de lege.
Stiintele juridice interdisciplinare:
Nu fac parte din sistemul propriu-zis al stiintelor dreptului dar contribuie la cunoasterea unor fenomene
juridice, la elaborarea si aplicare dreptului (medicina legala ajuta dr. penal, criminalistica determina obiectul
care a cauzat decesul unei persoane)
TGD - este un discurs, o teorie despre drfept luat ca intreg (sub toate aspectele sale). Disciplina se gaseste si
sub denumirea de Enciclopedia dreptului (perioada interbelica) si de Introducere in studiul dreptului care are
o nunaunta de discurs introductiv, simplificat, expozitiv cu privire la unele notiuni de drept.
Observatie: "Introducere in studiul dreptului" ca atare , nu se poate confunda cu o teorie generala a dreptului
pentru ca ISD este analitica (se analizeaza notiuni importante pentru drept), iar TGD este un demers sintetic,
preponderent complex, de unde rezulta si dificultatea disciplinei.
Obiectul de cercetare al TGD este constituit din dreptul ca sistem de norme, modalitatea de creare a acestuia,
modul de interpretare a normelor, modul in care se realizeaza (ajunge in realitatea sociala) raportarea
sistemului de drept la subiectii de drept, finalitatea coercitiilor impuse prin norme
TGD nu se confunda nici cu Filozofia dreptului care este o teorie filozofica ce are alte metode si alte
finalitati. Ex. : Ce este Justitia? Este posibila cunoasterea dreptului? Cum se legitimeaza limitarea libertatii
omului?

2. Sistemul stiintelor juridice teoretice, ramurale, auxiliare


a) Sistemul stiintelor juridice. Componente
Stiinta dreptului sau stiintele juridice s-au constituit evolutiv, de-a lungul timpului, in functie de
obiectul si metodele de cercetare a dreptului, acumulandu-se treptat un volum insemnat de cunostinte
teoretice constituite in teorii, doctrine sau stiinte ale dreptului in intelesul deplin al termenului. Dezvoltarea
cunoasterii stiintifice in sfera dreptului continua si in prezent datorita pe de o parte importantei si
implicatiilor individuale si social-politice, economice si umaniste a dreptului in viata contemporana si pe
de alta parte influentei si impulsului dat stiintelor de actuala revolutie stiintifica si tehnica contemporana.
In actuala dezvoltare a stiintelor in general si in cea a dreptului in special, pot fi remarcate trei mari
directii sau tendinte: cea a constituirii si dezvoltarii stiintelor de sinteza, teoretice, fundamentale ; cea de
diversificare si compartimentare a stiintelor pe noi ramuri si subramuri de specialitate ; cea a aparitiei noilor
categorii ale stiintelor de contact sau de granita care se formeaza prin interferenta sferelor de cunoastere ale
ramurilor sau subramurilor de specialitate. Acestea din urma sunt rezultatul largirii si adancirii legaturilor
dintre stiintele juridice cu celelalte stiinte si in principal cu cele socio-umaniste: filosofia, sociologia,
politologia, psihologia, antropologia, etica, axiologia etc.
Asa cum au aparut si constituit, stiintele juridice nu sunt o acumulare amorfa, o suma sau o cantitate
oarecare de cunostinte, teorii sau stiinte izolate ci un sistem8), adica un ansamblu relativ unitar de asemenea
teorii, discipline sau stiinte constituite pe domeniul relativ unitar si distinct al fenomenului juridic. Asadar,
marea diversitate a stiintelor care au ca obiect de studiu fenomenul juridic in toata complexitatea sa nu apar

ca izolate, rupte unele de altele ci conexe, in legatura directa sau indirecta unele cu altele sau in
complementaritatea lor. De aceea, generic vorbind, stiinta dreptului apare ca un intreg, ca un sistem, in care
stiintele diferitelor domenii, ramuri sau subramuri sunt componentele relativ distincte dar inseparabile din
sistem, completandu-se in mod reciproc. De aceea, din perspectiva sistemica stiinta dreptului (sau stiintele
juridice) apare ca un sistem constituit din cel putin urmatoarele mari componente sau structuri (subsisteme) :
Stiintele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau globale, din care fac parte: Teoria generala
a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia juridica, Introducerea in studiul dreptului etc. ;
Stiintele juridice istorice in care sunt cuprinse diversele istorii generale (nationale sau
universale) ale dreptului, istoriile diferitelor ramuri sau institutii ale dreptului ;
Stiintele juridice de ramura, sau de specialitate constituite pe domenii relativ distincte din sfera
dreptului, adica pe ramuri sau subramuri ale dreptului. Aceasta categorie de stiinte formeaza componenta cea
mai larga a stiintelor juridice. In acest context trebuie observata distinctia si in acelasi timp corelatia dintre
notiunile de 'ramura a dreptului' si 'ramura a stiintei dreptului' sau a stiintelor juridice. Astfel, ramura de
drept este inteleasa ca o subdiviziune a dreptului (in intelesul de drept obiectiv). Ramura de drept cuprinde o
grupare mai larga de norme care reglementeaza relatii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din
ansamblul relatiilor sociale. Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului: dreptul constitutional,
dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul international etc.
(Despre 'ramura de drept' se va vorbi pe larg la capitolul Sistemul dreptului).
Spre deosebire de ramura de drept, ramura stiintei dreptului este inteleasa ca o componenta relativ
distincta a stiintei dreptului (stiintelor juridice) care are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura
de drept. De regula fiecarei ramuri sau subramuri a dreptului ii corespunde o ramura sau subramura a stiintei
dreptului. Astfel, ramurii dreptului constitutional ii corespunde stiinta dreptului constitutional, ramurii
dreptului administrativ ii corespunde ramura stiintei dreptului administrativ, ramurii dreptului civil ii
corespunde stiinta dreptului civil s.a.m.d. (De observat insa ca in mod uzual nu se foloseste terminologia
completa de stiinta a dreptului constitutional, sau de stiinta a dreptului administrativ sau stiinta
dreptului civil etc., ci denumirea directa a ramurii dreptului pe care o studiaza, adica, drept constitutional,
drept administrativ, drept civil etc. ca formule de exprimare mai directe, uzuale).
Totodata mai trebuie notat ca intre ramura de drept si ramura stiintei dreptului nu este intotdeauna o
legatura sau un corespondent direct si strict. Aceasta in sensul ca ramurile stiintei dreptului sunt de regula
mai numeroase decat ramurile dreptului si aceasta din mai multe considerente, printre care : In primul rand,
pe structura unei ramuri de drept se pot constitui mai multe ramuri ale stiintelor in functie de metodologia
sau unghiul de cercetare. De exemplu, pe ramura dreptului constitutional se pot constitui stiintele dreptului
constitutional in plan national, in plan universal sau regional, stiinte istorice asupra acestei ramuri sau asupra
unor institutii ale dreptului constitutional etc. ; In al doilea rand, in sfera stiintelor juridice au aparut stiintele
teoretice generale, stiintele istorice si stiintele de granita precum si cele auxiliare care nu au un corespondent
direct intr-o anume ramura a dreptului ; In al treilea rand, unele stiinte s-au constituit pe structura unor
subramuri ale dreptului care s-au dezvoltat mai accentuat dobandindu-si o relativa autonomie fata de ramura
din care s-au desprins ; De exemplu, ramura dreptului familiei sau a dreptului comercial care sunt desprinse
din trunchiul ramurii dreptului civil sau, divizarea dreptului international in drept international public si
drept international privat si corespunzator acestora ramurile stiintelor respective.
(Nota: Ramurile si subramurile dreptului si ale stiintei dreptului au un corespondent in invatamantul
juridic universitar in care cadru ele iau denumirea curenta de discipline de invatamant. De observat si aici
ca nu exista intotdeauna o legatura sau corespondent direct intre ramura sau subramura de drept ori a stiintei
dreptului cu cea a disciplinei de invatamant; acestea din urma fiind, de regula, mai numeroase datorita

posibilitatilor si cerintelor divizarii obiectului unei ramuri sau subramuri a stiintelor dreptului. Cu alte
cuvinte, disciplina didactica poate acoperi integral sau partial o ramura a dreptului sau a stiintei dreptului, pe
structura unei ramuri sau subramuri ale acestora constituindu-se mai multe discipline de invatamant).
Din categoria stiintelor de specialitate mai fac parte :
a) Stiintele de granita (de contact sau de interferenta) constituie categoria relativ noua a stiintelor
juridice care s-au format prin interferenta sferelor unor stiinte de ramura sau subramura fiind o categorie
derivata a acestora dar cu obiect, metode si aparat conceptual relativ distinct de cel al stiintelor in contact.
Din aceasta categorie fac parte stiinte cum sunt, de exemplu, sociologia juridica, logica juridica, psihologia
juridica, antropologia juridica, medicina legala etc.
b) Stiintele juridice auxiliare sunt categoria stiintelor ajutatoare, complementare in studiul
dreptului cum ar fi, de exemplu, statistica judiciara, informatica juridica, criminologia, medicina legala,
psihologia juridica etc. Aceasta categorie sau componenta a sistemului stiintelor juridice este de o data
relativ recenta in sfera sistemului, fiind un rezultat al dezvoltarii actuale a stiintelor in general si a stiintelor
juridice in special.
Stiinta dreptului ca un sistem unitar de cunoastere a fenomenului juridic nu este o existenta in sine ci,
strans legata de practica social-istorica a elaborarii si aplicarii dreptului. De aceea, sistemul stiintelor juridice
are rolul de a dezvolta si perfectiona sistemul dreptului in ansamblul sau, precum si practica juridica in
general. In acelasi timp, practica juridica serveste stiintelor juridice drept criteriu de verificare a tezelor,
ideilor si conceptiilor pe care le elaboreaza.

Dreptul obiectiv
desemneaz totalitatea regulilor juridice de conduit sau anormelor juridice din societate. El reprezint
totalitatea normelor de conduit instituite deorganele statului i impuse indivizilor sau colectivitii n cadrul
vieii sociale, uneori chiarprin fora de constrngere a statului.Dreptul obiectiv este reprezentat de o
multitudine de reguli de conduit ceinflueneaz i orienteaz comportamentul oamenilor n societate. Acest
drept nu are ns oexisten independent de voina i contiina oamenilor, de interesele grupurilor
icategoriilor sociale, ci dimpotriv, exprim voina i interesele acestora care suntobiectivizate n normele
juridice impuse de puterea public.Dreptul obiectiv poate fi analizat sub dou aspecte, respectiv: sub aspect
static (concretizat n acte normative, jurispruden, cutum, ce reprezint de fapt izvoare aledreptului) i sub
aspect dinamic (concretizat n acte de realizare i de aplicare a dreptului de ctre autoritile competente n
acest sens.)Dreptul obiectiv are urmtoarele trsturi caracteristice :- are un caracter normativ
adic este format din reguli juridice ce stabilesccomportamentul oamenilor n societate (care
reglementeaz conduita indivizilor);- are un caracter obligatoriu
pentru c regulile de conduit care-l formeaz suntobligatorii pentru toate persoanele crora li se
adreseaz, n sensul c, atunci cnd nu suntrespectate de bun voie, intervine fora coercitiv a statului care
impune respectareaacestor norme juridice de ctre destinatarii lor;- are un caracter general
pentru c regulile de conduit care-l alctuiesc suntreguli generale ce se adreseaz tuturor subiecilor de
drept, unor categorii de subiecte dedrept sau unei persoane anume, ca titular a unei funcii
;-are un caracter de actualitate
deoarece cuprinde norme juridice care se afl nvigoare;

- dreptul obiectiv este format din reguli de conduit care, dei sunt numeroase, sunttotui limitate ca numr ;dreptul obiectiv este format din norme de conduit care sunt impersonale i tipiceabstracte
; normele juridice ce-l alctuiesc exist independent de raportul juridic n careprile sunt titulare de drepturi
i obligaii;- dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduit a cror aplicare este asigurat
, adiceste garantat de puterea public (de stat);- dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor
subiective , cadrul derecunoatere i de exercitare a acestor drepturi;- dreptul obiectiv este considerat a fi un
pilon central al fenomenului drept , pentru c n jurul su, de la el i nspre el iradiaz celelalte manifestri
ale fenomenului juridic(respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.).Cel mai rspndit sens al
termenului drept este cel de drept obiectiv, de aceeaatunci cnd se folosete expresia drept fr alte
atribute, se nelege dreptul n sensobiectiv.
Dreptul subiectiv
-este prerogativa recunoscut subiectului unui raport juridic de a avea oanumit conduit sau de a pretinde
unui alt subiect de drept, s dea, s facsau s nu fac ceva, n temeiul normelor juridice.Dreptul subiectiv
este dreptul pe care o persoan (fizic sau juridic) l folosete i lexercit n mod nemijlocit, n calitate de
titular.
Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indic prerogativele (facultile)unui subiect de drept de
a-i valorifica sau proteja mpotriva terilor un anumit interesaprat de dreptul obiectiv. (ex. dreptul de
proprietate, dreptul de autor etc.)Dreptul subiectiv consacr juridicete acele valori ce configureaz
personalitateauman (cum ar fi : viaa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) valori
care,sancionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului i alctuiesc statutul juridic al
acestuia. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la via, sntate iintegritate corporal; dreptul la
proprietate; dreptul la munc; dreptul la cstorie etc.Drepturile subiective decurg i sunt strns legate de
dreptul obiectiv, ntre eleexistnd o legtur indisolubil. Drepturile subiective nu pot fi concepute fr s
fieprevzute n normele juridice; deci ele exist i se pot exercita numai dac suntrecunoscute de dreptul
obiectiv, pentru c numai recunoaterea i ocrotirea printr-onorm juridic a unei valori i confer acesteia
calitatea de obiect al unui drept subiectiv.Dei cele dou accepiuni ale dreptului (dreptul obiectiv i dreptul
subiectiv), suntdiferite ca semnificaie terminologic, ele reprezint dou ipostaze corelate ale
fenomenuluiunic, care este dreptul. Sunt considerate astfel pentru c, drepturile subiective nu exist inu pot
exista n afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul, acestora, estecadrul de principialitate i
reglementare juridic a drepturilor subiective i de executare aobligaiilor corelative. Dreptul obiectiv
privete i ocrotete dreptul subiectiv, iar regula dedrept se realizeaz prin exercitarea dreptului
subiectiv.Drepturile subiective prezint urmtoarele trsturi caracteristice:
-

sunt prerogative concrete recunoscute unei personae (fizice sau juridice) de careaceasta se poate
prevala n relaiile cu societatea;
- sunt strns legate de titularul lor , ca subiect determinat al unui raport juridicconcret;- sunt
nelimitate ca numr , dar sunt limitate de lege i de moral;-

sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecia puterii publice a statului ;
-

pot avea natur juridic diferit, n funcie de ramura de drept ale crei norme juridice le
reglementeaz;
- unui drept subiectiv aparinnd unui subiect de drept i corespunde o obligaie corelativ aaltui
subiect de drept
Definitia dreptului : ansamblul regulilor asigurate si garantate decatre stat , care au ca scop
organizarea si disciplinareacomportamentului umanin principalele relatii din societate , intr-unclimat

specific manifestarii coexistentei libertatilor , a aparariidrepturilor esentiale ale omului si a


statornicirii spiritului dedreptate .

Articol de dicionar: "Dreptul natural"


Dreptul natural (I) (lb. latin jus naturale), n filosofia juridic acel drept suprastatal, suprapozitiv,
care nu se sprijin pe legea uman i care, n anumite cazuri, poate veni n contradicie cu dreptul
statal.
(...) Dreptul natural apare ca drept raional (...) nc din filosofia antic, mai apoi i n epoca modern
(Renatere, Baroc i Iluminism). Dreptul natural a devenit o materie de sine stttoare, fiind predat
la Universiti, emind pretenii de filosofie a dreptului i de fundament al marilor sisteme legale
(Grotius, Pufendorf), pentru teoria contractului statal i social i astfel i a statului constituional,
pentru o umanizare a dreptului penal (desfiinarea proceselor intentate vrjitoarelor i torturii) precum
i pentru pozitivarea drepturilor omului i, implicit, pentru statul liberal.
(...) Uzul abuziv al dreptului statal pozitiv n prima jumtate a secolului XX a condus, dup 1945, la o
resuscitare a antropologiei filosofice i la o "rentoarecere a dreptului natural".
[din Bertelsmann Discovery Lexikon]

Dreptul natural (II): Totalitatea drepturilor nnscute, inerente naturii umane. Toi oamenii dispun
de o msur egal de drepturi naturale (de ex. dreptul la via i la integritate corporal sau la
libertate personal), indiferent de sex sau vrst, de poziia social, de timpul, de locul i de ordinea
statal n care triete. Drepturile naturale sunt drepturi suprastatale i de aceea nemodificabile,
"eterne"; ele se deosebesc de prevederile statale i de normele legale care se pot schimba de-a lungul
istoriei, adic de dreptul pozitiv, emind pretenia c au o calitate juridic mai sporit fa de acesta
din urm.
Drepturile naturale au rdcini istorice adnci, n antichitatea greac; ele apar n filosofia unora dintre
sofiti (secolele 5 - 4 . Chr.), n filosofia lui Platon (427-347 . Chr.) i a lui Aristotel (384-322 .
Chr.), ele au constituit ns mai ales centrul preocuprilor stoicilor (ncepnd cu sec. 3 . Chr.), fiind
dezvoltate de adepii greci i romani ai acestui curent, de Cicero (106-43 . Chr.), Seneca (cca. 4 .
Chr.- 65 d. Chr.) i de Epictet (cca. 50-138).
n filosofia i teologia Evului Mediu i mai ales n cea a lui Toma d'Aquino (1225-74) i a celorlali
scolastici, drepturile naturale erau considerate o reminiscen a dreptului divin ce acioneaz n om.
Drepturile naturale au dobndit relevan politic de abia n Iluminism (secolele XVII-XVIII). Teoria
drepturilor naturale bazate pe raiune (drepturi raionale), teorie dezvoltat de J. Althusius (15571638) i H. Grotius (1583-1645), mai apoi de S. Pufendorf (1632-94), Chr. Thomasius (1655-1728),
Chr. Wolff (1679-1754), J. J. Rousseau (1712-78), I. Kant (1724-1804) .a.m.d a folosit la justificarea
filosofic a Revoluiei Franceze (1789) i a celorlalte revoluii "burgheze" ale secolelor XVIII i XIX,
devenind un instrument redutabil n minile burgheziei n lupta sa mpotriva sistemului feudal i a
statului absolutist i pentru statul de drept. Drepturile naturale i-au gsit materializarea n drepturile
fundamentale ale omului i ale ceteanului pe care se sprijin statul de drept modern.
[din: Beck, Reinhard: Sachwrterbuch der Politik, Krner Verlag, Stuttgart 1986, p. 637]

Este un fapt indisputabil c drepturile omului provin din aceast tradiie. Teoria raionalist i iluminist
a drepturilor naturale i-a trit momentele de glorie n secolele XVII-XVIII. n secolul al XIX-lea a
predominat n schimb o micare mpotriva drepturilor naturale, aa numitul "pozitivism", care stipula
c doar legile pozitive (n vigoare) dein valabilitate, indiferent de coninutul acestora. Ambele direcii
se sprijin pe argumente solide, ambele ascund ns i anumite pericole. n cele ce urmeaz vom
ncerca s confruntm aceste dou poziii:
Dreptul natural
Exist un drept natural superior, mereu
valabil, deasupra oricror norme pozitive.

Pozitivismul
Drept care deriv din norme positive,
indiferent de coninutul acestora.

Teoria clasic a dreptului natural consider


coninuturile legale ca fiind absolute.

Pozitivismul consider forma legilor


absolut.

"Exist principii care sunt mai puternice


dect orice alt dispoziie legal. Dac o
lege vine s contrazic aceste principii, ea
este considerat invalid. Aceste principii
poart numele de drepturi naturale sau
drepturi raionale. Cu siguran c i n
jurul lor planeaz unele ndoieli, totui
secolele care au trecut peste ele au conturat
o component stabil, reunindu-le n aanumitele Declaraii ale Drepturilor Omului i
Cetenilor"

Politica are dreptul s stabileasc


coninuturile legale.

[Gustav Radbruch, Rechtsphilosophie,


1950]

"Adevrul este c puterea juridic poate


impune orice legi dorete."

"Trebuie s recunoatem caracterul


obligatoriu al tuturor legilor, indiferent cum
ar fi aceste legi, atta vreme ct ele sunt
produse corect din punct de vedere formal."
[Karl Bergbohm, Jurisprudenz und
Rechtsphilosophie, 1892]

[Felix Soml, Juristische Grundlehre, 1927]


Judectorul dispune are autoritatea
Judectorul este legat de legile emise de
necesar de a trece judecile sale raionale stat.
naintea legilor scrise.
Pericole: instabilitate legal, abuzuri

Pericole: Legile "nedrepte" ale unui dictator


sunt aplicate la liter.

[Prezentarea grafic a acestei comparaii se afl pe schema temei de aprofundare "Dreptul natural"]

Pozitivismul secolului XIX considera cazurile extreme, precum introducerea unor legi "perverse", pur
ipotetice. Dar tocmai acest lucru s-a ntmplat n dictaturile totalitariste i fasciste ale secolului XX. De
aceea, dup ncheierea celui de-al Doilea Rzboi Mondial, dreptul a fost regndit, dreptul natural
reintrndu-i n atribuii. n cadrul Naiunilor Unite s-a ncercat pozitivarea dreptului natural sub
forma drepturilor omului. Acest lucru a nsemnat c, cu toate c exista deja ideea c exist un drept
superior, oficialitile au ncercat s fixeze aceste drepturi i s le imprime caracterul obligatoriu i
universal.
Acesta a fost un compromis ntre cele dou poziii extreme reprezentate mai sus: bineneles c
prioritare erau legile scrise, totui trebuia evitat respectarea literei legii cu orice pre. Dac legile
contraveneau principiilor dreptii, atunci omul avea obligaia s nu se in de ele. Ce trebuie s
nelegem prin ideea de "dreptate" reiese din documentele recunoscute la nivel mondial, mai ales din
"Declaraia Universal a Drepturilor Omului".

Dreptul pozitiv are o eficien real n viaa social datorit pozitivitii, care este atributul unei norme
a crei impunere i aplicareefective se realizeaz prin intermediul statului. Acesta din urm poateformula i
ordona aplicarea legilor, sub garania puterilor sale, sau poate drept pozitiv
Totalitatea normelor juridice in vigoare la un moment dat, prin care se reglementeaza o institutie juridica,
sau care alcatuiesc o ramura de drept ori, in fine, care alcatuiesc impreuna sistemul dreptului. Dreptul
pozitiv exprima vointa statala, ridicata la rangul de lege si concretizeaza, in reguli de conduita obligatorii,
cerintele disciplinei sociale, garantate in respectarea lor prin forta de constrangere a statului
1.1 Denumirea : ,, Drept international

Sintagma ,,drept international a aparut in epoca moderna,fiind folosita pentru prima oara de
filosoful si juristul englez Jeremy Bentham intr-o lucrare publicata in 1789.
In secolul XVII autori ca Grotius, Puffendorf si Vattel au folosit expresia ,,jus gentium(dreptul
gintilor, dreptul popoarelor).
Actualmente, expresia ,,Drept international publicsau,,Drept international(in engleza ,,Public
International Law, in franceza ,,Droit international public ) s-a generalizat atat in doctrina, cat si in
practica diplomatica.
Expresia,, drept international public semnifica faptul ca obiectul reglementarii il constituie
relatiile internationale (interstatale si/sau intre alte subiecte de drept international), spre deosebire de relatiile
din interiorul unui stat care formeaza obiectul dreptului intern.
In present, societatea internationala este alcatuita din :
o

state, ca singurele entitati purtatoare de suveranitate in temeiul careia isi pot


asuma, in mod nemijlocit, drepturi si obligatii in plan international;

organizatii internationale interguvernamentale a caror capacitate de a-si asuma


obligatii internationale rezulta din vointa statelor;

miscarile, popoarele care lupta pentru eliberare carora, in virtutea principiului


autodeterminarii, li se recunoaste capacitatea de a-si insusi anumite drepturi si obligatii
internationale;

Vaticanul, care desi nu intruneste in totalitate elementele deplinei statalitati, isi poate asuma
in mod limitat, anumite drepturi si obligatii internationale.

drepturi si

In afara acestor patru entitati, care apartin categoriei mari de subiecte de drept
international, in societatea internationala contemporana actioneaza si alte entitati de natura
diferita,cum sunt:organizatii internationale neguvernamentale, marile societati transnationale
si in conditii determinate, chiar indivizii (persoanele fizice). Calitatea de subiect de drept international a
acestor entitati de natura diferita este controversata in doctrina si prea putin semnificativa pentru dreptul
international. 1.4. Dreptul international public si politica externa a statelor
Intre dreptul international si politica externa a statelor exista raporturi de influentare si
interconditionare.
Dreptul international influenteaza si directioneaza politica externa a statelor prin actiunea normelor
si principiilor sale care trebuie respectate in infaptuirea politicii externe de catre state. Politica externa
recurge la instrumentele dreptului international, inter alia, tratate, organizatii si instante internationale pentru
realizarea obiectivelor sale.
Politica externa se reflecta in tratatele pe care statele le incheie, in negocierile si propunerile din
cadrul organizatiilor internationale, in pozitia privind gestionarea si rezolvarea conflictelor internationale, in
actiunile de mentinere a pacii si securitatii internationale etc.

1.5. Dreptul international public si dreptul international privat

Dreptul international public nu reglementeaza toate raporturile juridice care includ un element de
extraneitate. Un asemenea element poate rezulta din faptul ca una din partile raportului juridic, obiectul sau
efectele raportului respectiv sunt situate in state diferite. Astfel de raporturi privesc persoane fizice sau
juridice si intra in sfera de reglementare a dreptului international privat.
Raporturile de drept international privat sunt raporturi civile, comerciale, de munca, de procedura
civila si alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate.
Normele dreptului international privat solutioneaza conflictul de legi, indicand legea aplicabila, si
conflictul de jurisdictii.

DREPT PROCESUAL CIVILTEMA 1NOTIUNEA SI SISTEMUL PROCESULUI CIVIL SI ALE


DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.NORME DE PROCEDURA CIVILA1.Definirea procesului civil =
activitatea desfasurata de instanta, parti, organe de executare si alte personae sau organe care participa la
infaptuirea de catreinstantele judecatoresti a justitiei in pricinile civile, in vederea REALIZARII sau
STABILIRII drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si executarii silite a hotararilor judecatoresti sau
a altor titluri executorii. doua faze: (1) judecata (COGNITIO) si (2) executarea silita (EXECUTIO)(1)
declansata prin CEREREA DE CHEMARE IN JUDECATA care investeste instanta competenta; are mai
multe etape (nu esteobligatoriu sa existe toate):
a. faza scrisa partile se incunostiinteaza reciproc asupra pretentiilor, apararilor, probelor;
b.etapa dezbaterilor in sedinta de judecata complexa, mai multe termene, partile isi sustin in mod real si
contradictoriu pretentiile, sa administreze probe, sa le analizeze si sa puna concluzii;c. faza cailor
extraordinare de atac
- poate exista, si vizeaza hot definitive sau irevocabile;(2)in cazul hot. care pot fi puse in executare cu ajut.
fortei de constrangere a statului, daca nu sunt executate de buna voie (activitateainstantei si a executorilor
judecatoresti).Astfel: persoana ale carei drepturi civile nu sunt recunoscute ori e tulburata in exercitarea lor
se adreseaza instantei prin CEREREA DECHEMARE IN JUDECATA; judecatorul il cheama si pe parat;
dupa stabilirea imprejurarilor, se retrage pentru deliberare si pronuntareahotararii; daca vreuna din parti nu e
multumita de hotararea data o poate ataca; hotararea ramasa definitiva sau irevocabila poate fi pusa
inexecutare silita daca debitorul nu-si indeplineste de buna-voie obligatia.
2.Notiunea dreptului procesual civil
ansamblul normelor juridice care reglementeaza modul de judecata de catre instantele judecatoresti a
pricinilor privitoare la drepturi civile (inclusiv din raporturi de drept comercial, de dreptul familiei, de
dreptul muncii etc) ori la interese legitime care se pot realizanumai pe cale justitiei, precum si modul de
executare silita a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii. caractere ale DPC:
-

sanctionator garanteaza eficacitatea disp. de drept material


reglementar

vointa judecatorului si a partilor e limitata de norme;


-

formalist

suspus exigentelor de forma si unor termene;


-

de drept comun dreptul comun al procedurii, se aplica unde nu exista dispozitii speciale.

3.Legaturile dreptului procesual cu alte tramuri de drept


- DPC este ramura distincta (caracter autonom) pt. ca are obiect propriu de reglementaresi dispune de
metode specific dereglementare pe baza de principii fundamentale.
a.DPC si dreptul constitutional
- normele dreptului constitutional fundamentale, stau la baza oricarei ramuri de drept;
- justitia se infaptuieste in numele legii; judecatorii sunt independenti si se supun numai legii etc.
b.DPC si dreptul material civil
- dreptul material totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale, iar DPC asigura
realizarea lui pe caile cele mai potrivite;
- norma procesuala este subordonata normei de drept substantial.
c.DPC si dreptul administrativ
- instantele judecatoresti au obligatia sa judece cererile celor vatamati in drepturile lor prin acte
adminsitrative, putand sa se pronunte si asupra legalitatii acestor acte;
-DPC este dreptul comun in aceasta materie. d.DPC si dreptul comercial
- DPC dreptul comun.
e.DPC si DPP
Asemanari:
- aceleasi instante;
- principii fundamentale identice sau similare;
- etape asemanatoare, conditiile de exercitare fiind uneori diferite.Deosebiri:
- natura deosebita a normelor de drept material aparate;1
- masuri de constrangere diferite;
- modul de sesizare diferit.
4.Definitia normelor de procedura civila 2 mari categorii de norme civile:
- norme de drept material
(norme de fond) reglementeaza raporturile sociale cu privire la persoane, intre subiectii de drept si
patrimoniul lor;norme de drept procesual
raporturile sociale legate de infaptuirea justitiei si punerea in executare a hot. si a altor
titluriexecutorii.5.Clasificarea normelor de procedura civilaa.dupa obiect:

-de organizare judecatoreasca


reglementeaza org. si funct. instantelor: L 92/1992; - au caracter imperativ, cu exceptia normelor
privitoare la recuzarea judecatorilor.
-de competenta sarcinile instantelor judecatoresti fata de atributiile altor organe cu activitate jurisdictionala
( generala), modul derepartizare intre instante de drept diferit (Materiala ) si intre instante de acelasi grad
( teritoriala );Au caracter imperativ; in principiu doar normele de competenta teritoriala au caracter
dispozitiv, cu exceptia celor care se refera la persoane si al bunuri prev in art, 13-16 Cpc.
- de procedura propriu-zise
- reglementeaza modul de judecare si de executare; pot fi:
- de procedura contencioasa;
- de procedura necontencioasa;
- de executare silita.
In principiu, au caracter imperativ cele care determina ordinea fireasca a judecatii, etapele si principiile; au
caracter dispozitivnormele care stabilesc facilitati pentru parti.
b.dupa intinderea campului de aplicare:
- generale
se aplica in toate cazurile si in orice materie, daca legea nu prevede altfel;
-

speciale

numai intr-o anumita materie, cuprind dispozitii derogatorii, de stricta interpretare si aplicare; se aplica cu
prioritate sise completeaza cu cea generala.
c.dupa caracterul conduitei pe care o prescriu:
- imperative
impun o anumita conduita obligatorie, de la care este interzis sa se deorge, chiar cu autorizarea
instantei;nerespectare nulitate ababsoluta; aplicarea poate fi ceruta de oricare din partile din proces,
inclusiv din oficiu, de catre instanta;viciile unui act procedural savarsit prin incalcarea unei norme
imperative nu pot fi acoperite prin vointa partilor;
-

dispozitive

(supleative ) suplinesc vointa neexprimata a partilor, ingaduindu-le sa isi exercite dreptul de dispozitie;
partile se potintelege, in anumite limite, nerespectarea nulitate relativa; aplicarea poate fi ceruta doar de
catre partea in favoarea careiaactioneaza norma; partea interesata poate renunta la invocarea incalcarii
normei supleative.Pentru distingerea caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor de procedura
criterii:
- exprimarea legiuitorului;
- cand exprimarea nu permite calificarea exacta => criteriul finalitatii textului; au caracter imperativ normele
care, prin finalitatealor depasesc interesul personal si vizeaza un interes general.

Norme Sociale
-Stabilesc conduita oamenilor in cele mai diferite domenii de activitate , varietatea normelor sociale fiind
conditionata de variettea relatiilor si de modul in care vointa exprimata in aceste reguli urmeaza a fi adusa la
indeplinire.
- Au un continut subiectiv , volitional , fiind forme in care se exprima vointa societatii, vointa statului sau a
grupelor sociale , a organizatiilor politico-obstesti etc .
-Sunt cerinte sociale exprimate in reguli referitoare la ceea ce este posibil si 11511r1717l datorat .
-Indicatia lor obligatorie cu privire la conduita datorata consta dintr-o actiune sau inactiune , dintr-o obligatie
de a face , o interdictie ori o permisiune si este insotita de o mentiune asupra consecintelor neindeplinirii
indicatiilor - sanctiunea regulilor sociale.
-Pot fi incalcate de oameni.
Categorii de norme sociale :
a)

Norme tehnice

b)

Obiceiuri

c)

Reguli de morala

d)

Reguli elaborate de organizatiile sociale,norme politice

e)

Reguli juridice

Normele tehnice
-Reglementeaza comportarea oamenilor in procesul de productie , fata de natura , fata de mijloacele de
productie si uneltele de munca .
-Sunt expresia raportului dintre legile naturii si conduita umana .
-Scopul lor este de a se obtine , cu minim de efort , maximum de rezultat .
-Se formeaza ca urmare a dezvoltarii cunostintelor tehnice si a deprinderilor practice , ajutand oamenii sa
obtina cat mai repede si mai economicos , rezultatul urmarit .
-Pot fi incalcate de oameni .
-Nu fac parte , de regula , din sistemul reglementarii juridice a relatiilor sociale , insa , aplicarea unor norme
tehnice , prezentand un interes deosebit , este asigurata si prin forta coercitiva a statului.In acest sens
normele tehnice fac corp comun cu actele normative juridice , capatand un caracter juridic (normele
securitatii muncii , de circulatie publica =norme a caror aplicare rezulta dn obligatia de serviciu).
Obiceiul
-Este o norma sociala care a aparut in mod spontan, in urma unei indelungate actiuni a oamenilor.

-Se creeaza pe baza existentei unor elemente sociale, stabile , a unei stabilitati si repetabilitati sociale , si
anume caracterul sau conservator.
-Sunt reguli care corespund ce mai bine societatilor caracterizate printr-o lenta dezvoltre a fortelor de
productie , a relatiilor sociale in general , societaqtii comunei primitive , antice si feudale .
-Cuprinde pe langa indicarea conduitei si o anumita sanctiune pt. nerespectarea acestei indicatii : luarea in
deradere , aplicarea constrangerii fizice in comunitatile sociale , primitive ; razbunarea sangelui , suprimarea
vietii celui vinovat in primele formatiuni statale.
-Constituie un izvor de drept in societatea antica si cea feudala .Totalitatea acestor reguli cutumiare , care
sunt izvoare ale dreptului , constituie DREPTUL CUTUMIAR.
Morala
-Reprezinta un ansamblu de conceptii si reguli cu privire la bine sau la rau , drept sau nedrept , permis sau
nepermis .
-Normele de morala indica oamenilor conduita necesara si arata consecintele nerespectarii acestei conduite ,
sanctiunile morale .
-Sfera moralei este mai vasta decat cea a dreptului,ea reglementand comportarea in cele mai diferite relatii
sociale .
-Normele de morala nu sunt , de regula , norme scrise , fiind produsul colectivitatii sociale neorganizate.
-Respectarea normelor de morala nu este garantata de forta coercitiva a statului , ci de actiunea unor factori
sociali , a opiniei publice ,a educatiei etc .
Normele organizatiilor sociale
-Sunt creatia organizatiilor sociale nestatale , a partidelor politice , a organizatiilor profesionale ,economice ,
culturale , sportive etc.
-Se deosebesc de celelalte norme sociale nejuridice prin faptul ca exprima vointa unei anumite
organizatii,respectarea lor fiind asigurata prin fortele de care dispune aceasta organizatie.
-In cazul nerespectarii se aplica sanctiunea stabilita de organizatie , cea mai grava fiind excluderea din
organizatie.
-Pot fi impartie in diferite categorii ,in functie de intinderea materiala a efectelor pe care le produce: normele
organizatiei respective precum si normele care se extind asupra altor categorii de cetateni .
-Unele forme ale organizatiilor sociale au un caracter politic si pot fi caracterizate ca norme politice
-Pot produce efecte juridice numai atunci cand actele normative in care sunt cuprinse sunt aprobat de stat :
-aprobare prealabila, prin imputernicirea organizatiei sociale de a reglementa anumite domenii
ale relatiilor sociale prin forme de reglementare juridica .
-elaborarea concomitenta de catre un organ de stat si o organizatie sociala a unor acte care
cuprind norme juridice .
aprobarea ulterioara de catre un organ de stat a unui act al organizatiei sociale , acestui act
conferindu-i-se astfel caracter normativ juridic.

-Nu isi pierd caracterul lor social ,ele avand o natura mixta de acte sociale si juridice .

Principiile de drept sunt reguli de maxima generalitate care sintetizeaza experienta sociala si
asigura echilibrul dintre respectarea drepturilor si ndeplinirea obligatiilor.
Etimologic, notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are sensul de nceput, obrsie
sau element fundamental.Orice principiu este un nceput pe plan ideatic, o sursa de actiune. Principiile
generale ale dreptului sunt prescriptiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului si aplicarea sa.
Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deductii sau o generalizare a unor fapte
concrete.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerenta si capacitatea de dezvoltare a
unor relatii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experientei sociale, iar utilitatea practica a
cunoasterii principiilor generale consta n aceea ca ele traseaza liniile directoare pentru ntregul sistem
juridic si exercita o actiune constructiva, orientnd activitatea legiuitorului.
Pe de alta parte, principiile generale au un important rol n administrarea justitiei, deoarece cei abilitati cu
aplicarea dreptului trebuie sa cunoasca nu numai norma juridica, ci si spiritul sau, iar principiile dreptului
determina tocmai spiritul legilor. In alta ordine de idei, n situatii determinate, principiile de drept tin loc
de norma de reglementare. In consecinta, judecatorul nu poate refuza solutionarea unei cauze, invocnd
lipsa textului legal, n baza caruia poate judeca, deoarece ar fi nvinuit de denegare de dreptate si va
solutiona acea pricina n baza principiilor de drept.
Actiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garantiei dreptului mpotriva imprevizibilitatii
normelor coercitive si asigurarea concordantei legilor si oportunitatii lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare din
alte norme avnd rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evolutia sociala.
DELIMITAREA NOTIUNII DE PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
Spre deosebire de conceptele si categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a aplicarii
principiilor, principiile dau continut concret categoriilor juridice, asigurndu-le functionalitatea.
Intre principiile fundamentale de drept si normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care
exista ntre ntreg si parte, potrivit careia normele juridice se raporteaza n permanenta la principii:
" Normele juridice pozitive contin si descriu o mare parte din principiile dreptului;
" Principiile dreptului si asigura functionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele
juridice;
" Normele juridice au o valoare explicativa mult mai restrnsa fata de valoarea explicativa a princiilor
Principiile dreptului se deosebesc si de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un
grad de cuprindere incomparabil mai mic dect al principiilor fundamentale.
PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI
Aceasta prezentare sumara are scopul de a ajuta la formarea unei imagini asupra sistemului principiilor
dreptului. Acest sistem este format din principiile fundamentale ale dreptului si din principiile de ramura.
Principiile de ramura au la baza principiile fundamentale, continundu-le actiunea, amplificnd-o la
nivelul fiecarei ramuri de drept.
Cele mai importante principii ale dreptului sunt:
1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului;
2. Garantarea libertatii si egalitatii indivizilor
3. Principiul responsabilitatii sociale a indivizilor;
4. Principiul echitatii si justitiei.
Vom dezvolta pe scurt continutul fiecarui principiu prezentat.

ASIGURAREA BAZELOR LEGALE DE FUNCTIONARE A STATULUI


ACTIUNEA acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept, deoarece caracteristica
fundamentala a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa n
conformitate cu cerintele legalitatii.
In statul de drept izvorul oricarei puteri politice trebuie sa fie vointa suverana a poporului, care trebuie sasi gaseasca formele juridice de exprimare, astfel nct puterea poporului sa poata functiona n mod real ca
o democratie. Guvernarea prin drept implica potentarea virtutilor dreptului, descurajarea si reprimarea
tendintelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridica activa. Poporul trebuie sa
aiba garantii constitutionale eficiente, asigurndu-se exercitiul separat al puterii pe cele trei
planuri:legislativ, executiv si judecatoresc si n acelasi timp interconexiunile si intercontrolul fiecarei
componente a puterii.
In acest context se poate considera ca actiunea principiului asigurarii bazelor legale de functionare a
statului se constituie n premisa existentei statului de drept.
GARANTAREA LIBERTATII SI EGALITATII INDIVIZILOR
Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia lor juridica. Nu poate
exista egalitate dect ntre oameni liberi, iar libertatea nu poate exista dect ntre oameni a caror egalitate
este consfiintita juridic.
Egalitatea priveste echilibrul vietii sociale, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona fara
oprelisti, dar astfel nct, prin exercitarea drepturilor proprii sa nu fie vatamate drepturile altora.
In planul realizarii efective a libertatilor sociale, rolul dreptului se materializeaza prin ngradirea
nclinatiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place si n nlaturarea tuturor barierelor si
discriminarilor care persista n asigurarea sanselor egale de manifestare si progres pentru toti oamenii.
Libertatea este una singura, nsa caile si formele de manifestare a libertatii sunt numeroase si le corespund
diverse drepturi ale individului prevazute n Constitutie, cum ar fi:
-libertatea de opinie;
-libertatea religioasa;
-libertatea de exprimare, etc.
PRINCIPIUL RESPONSABILITATII SOCIALE A INDIVIZILOR
Responsabilitatea nsoteste libertatea, si de aceea, trebuie facuta demarcatia neta ntre libertate si liberul
arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului n procesul
interactiunii sociale. Concepnd responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii
sociale a omului, se admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii.
Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul sau sanctionator, intervenind pe tarmul raului
deja faptuit, ci trebuie avuta n vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie la
fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care presupune grija fata de integritatea
valorilor ocrotite de lege.

PRINCIPIUL ECHITATII SI JUSTITIEI.


Cuvntul echitate provine din limba latina: ECVITAS - NEPaRTINIRE, CUMPaTARE, DREPTATE.
Actiunea principiului echitatii trebuie sa priveasca att activitatea legiuitorului - n elaborarea actelor
normative -, ct si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului de catre organele care aplica legea.
Justitia reprezinta acea stare generala a societatii care se realizeaza prin asigurarea pentru fiecare individ
n parte si pentru toti impreuna a satisfacerii drepturilor si intereselor legitime.
Prin finalitatea sa justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii
sociale, deoarece ea ntruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita sa asigure armonia si pacea
sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale si juridice.
In dreptul roman, justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii - HONESTE VIVERE. In ierarhia
legilor, n vrful piramidei sunt asezate legile divine, care dau continut legii naturii, iar la baza piramidei
stau legile umane.

Justitia urmareste ca n tratamentul dintre oameni sa fie exclusa orice disparitate care nu ar fi fondata pe
consolidarea drepturilor fiecaruia, astfel ca prescriptiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justitiei.
In ipoteza n care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii existente, atunci cnd
aceasta este un obstacol definitiv n realizarea justitiei.
FUNCTIILE DREPTULUI
Functiile dreptului sunt acele orientari fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la ndeplinirea
carora participa ntregul sistem al dreptului - ramurile, institutiile, normele dreptului - precum si instantele
sociale special abilitate cu atributii n domeniul realizarii dreptului.
Aceste functii sunt:
1. Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice a societatii rezida n
aceea ca dreptul asigura cadrul de functionare a ntregului sistem de organizare sociala. Dreptul, prin
normele sale, reglementeaza organizarea exercitarii puterii, ncredintarea exercitiului puterii unor categorii
de organe pe cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc.
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, care rezida n aceea
ca statul ocroteste si garanteaza cu ajutorul dreptului:
- ordinea constitutionala;
- proprietatea;
- drepturile si ndatorile fundamentale ale cetatenilor.
3. Functia de conducere a societatii deriva din faptul ca , n sensul cel mai larg, legea ni se nfatiseaza a fi
forma universala de exprimare a celor mai importate deziderate sociale si n acelasi timp, dreptul se
circumscrie conceptului de practica sociala si confera norme de reglementare a societatii. Normele juridice
sunt acte de decizie si de conducere sociala, fiind expresia concentrata a necesitatilor vietii sociale.
4. Functia normativa a dreptului - este o functie de sinteza, n sensul ca priveste si aspectele importante ale
celorlalte functii . aceasta functie deriva din nevoia subordonarii actiunilor individuale fata de conduita tip
prescrisa de normele juridice. Mai mult, normativitatea juridica este o componenta a normativitatii
sociale , si n consecinta, att individul, ct si statul, organele sale, persoanele morale si desfasoara
comportamentul conform rescriptiilor normative ale dreptului .

CUTUMA SAU OBICEIUL JURIDIC


Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulsocial obiceiul precede dreptul.El este o
regul de conduit ce seformeaz spontan ca urmare a aplicrii ei repetate ntr-o perioad detimp relativ
ndelungat ntr-o colectivitate uman.Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiii i practici cucaracter
moral sau religios a reprezentat modalitatea principal deordonare a relaiilor sociale i influenare a
aciunii umane n comuna primitiv, n conformitate cu interesele asigurrii existenei isecuritii
colectivitii. Obiceiul se nate prin repetarea aplicrii aceleiai idei juridicentr-un mare numr de cazuri
individuale succesive, prin creare de precedente. Atunci cnd norma juridic are o provenien spontan,
cndapariia ei nu este legat de un organ oficial specializat, ci provine nmod nemijlocit de la grupul
social, cnd norma juridic izvortedintr-o uzan general i prelungit, dintr-o practic constant
careare la baz consimmntul ntregului grup social care o considerconform dreptului, ne afim n
faa cutumei, a obiectului juridic.Deci cutuma cuprinde dou elemente eseniale: a) un elementmaterial
care const ntr-o uzan social constant, uniform aplicatloga et inveterata consuetitudine i b) un
element psihologic opiniaiusis sau opinia necesitate care const n convingerea c aceastuzan este
necesar i constituie dreptul. Simplele uzane nuconstituie dect un element de fapt, dac ele nu sunt
recunoscute a fiun adevrat drept care poate fi invocat ca drept nsoit de sanciune.Prin uzan se nelege,
aadar o practic social constant iuniform, difuzat ntr-un mediu social determinat, general
acceptati urmat. Spre deosebire de cutum uzana este deci lipsit de Cutuma se nate prin
recunoaterea de ctre puterea de stat aobiceiurile existente. Puterea de stat poate avea fa de
obiceiurileexistente urmtoarele atitudini:a)de recunoatere, consacrare i sancionare dndu-le fora

juridic acelora pe care le consider utile i necesareconsolidrii ordinii de drept (care devin obiceiuri
juridice) b)de acceptare i tolerare a acelora care, prin semnificaia iimportana lor nu reclam
transformarea lor n norme cucaracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordineade
dreptc)interzicere a acelora care contravin ordinii instituite sauaprate de puterea de stat.
Odat cu sporirea rolului actelor normative n epoca modern icontemporan, acestea au prevzut
situaiile n care se recunoate fora juridic a regulilor obinuielnice.n plan istoric, obiceiul juridic sau
dreptul consuetudinar (cutumiar sau obinuielnic) a alctuit prima form a dreptului pozitiv,un fel de drept
rudimentar. Spiritul poporului alctuiete adevratasurs a dreptului. Dreptul este astfel per excellentiam
cutum.Primele norme juridice nu au fost altceva dect nsi transformareaunor obiceiuri n norme
obligatorii garantate de puterea public.Asemenea obiceiuri au fost rzbunarea sngelui, legeatalionului
i compoziia (rscumprarea). Totui, istoric privindlucrurile, se constat scderea rolului obiceiului,
ajungndu-se aproapela dispariia sa n dreptul european continental. Aceast reducere arolului obiceiului,
este urmare a promovrii puternice a codificrilor.Cutuma a jucat i continu s aib un rol important ca
izvor aldreptului internaional dei n epoca contemporan s-a dezvoltat puternic tendina de reglementare
scris i codificare a acestuia.Obiceiul juridic ca izvor de drept este n genere, propriusocietilor cu ritm
lent de dezvoltare i transformare.Atunci cnd o cutum este constatat din aciunea repetat aunuia sau
mai multor organe de drept public ea constituie o uzan.

precedent judiciar - hotrre judiciar anterioar care, chiar dac nu poate constitui izvor de drept penal,
are rolul de a orienta practica judiciar la un moment dat.

In dezvoltarea istorica a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupa un loc secundar in comparatie cu
celelalte izvoare - obiceiuri, acte normative. Contractul este un act individual care stabileste drepturile si
obligatiile unor subiecte prcis determinate. In cazul in care contractul nu vizeaza un raport juridic
concret, ci stabileste, in urma acordului intre doua sau mai multe parti o regula dupa care se vor conduce
aceste parti, el poate capata valoare de izvor de drept.

In dreptul intern, contractul normativ s-a mai folosit si ca un instrument juridic de drept
constitutional, cu prilejul formarii statelor confederative si federative. Contractele, diferitele conventii
incheiate cu aceasta ocazie, stabileau drepturile si competenta formatiunilor statale, a statului federal si,
respectiv,a statelor membre ale federatiei sau confederatiei.

Contractul normativ, ca izvor de drept, isi gaseste o larga aplicabilitate in dreptul


international. Subiectele principale ale dreptului international, statele, isi reglementeaza relatiile reciproce
prin diferite acte, purtand denumirea de acord, carta, pact, tratat, conventie etc.
Contractul normativ este in principiu un act juridic individual, opera vointei a doua sau mai multe
persoane, care convin cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, din
care rezulta drepturi si obligatii ale partilor.
Exista totusi o anume categorie de contracte, care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile
unor subiecte de drept determinate, ele nereglementand raporturi juridice concrete, ci au in vedere

reglementarile cu caracter generic. Acestea sunt contractele normative si in aceasta calitate sunt
considerate ca izvor de drept, cu deosebire in dreptul constitutional, dreptul international public sau
dreptul muncii si protectiei sociale.
In materia dreptului constitutional, contractele normative pot fi concretizate pe scheletul tratatelor
incheiate intre statele ce urmeaza sa compuna o federatie, constituind izvor de drept in organizarea si
functionarea structurii federative a statelor.
In dreptul constitutional, contractele normative pot aparea sub forma tratatelor internationale, care
reprezinta expresia consimtamantului statelor semnatare si in aceasta masura este considerat izvor de
drept.
In dreptul muncii si securitatii sociale, contractul normativ apare sub forma contractelor colective
de munca in care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se incheie
contractele individuale de munca.

ACT NORMATIV, este izvorul de drept creat de organe ale autoritii publice, investite cu competene
normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme generalobligatorii, a cror aplicare poate fi realizat i prin intervenia forei coercitive a statului (De ex.: legi,
decrete, ordonane ale guvernului, regulamente i ordine ale ministerelor, decizii ale organelor
administrative locale).
Este necesar a se face distinctie ntre izvoarele materiale si izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele
materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioara, care determina actiunea
legiuitorului. In consecinta, prin izvor de drept, n sens material, ntelegem viata sociala, economica si
culturala n complexitatea ei, progresul social care determina nasterea unor reguli de drept si institutii.
Din punct de vedere juridic, ne intereseaza n special izvoarele formale sau formele de exprimare a
normelor de drept.
Sensul juridic al notiunii de "izvor formal al dreptului" surprinde o multitudine de aspecte si modalitati
prin care continutul normei de drept devine norma de conduita si se impune ca model de urmat n relatiile
sociale. Deci, izvorul formal al dreptului l reprezinta regula de conduita prescrisa si exteriorizata,
cuprinsa ntr-o anumita haina juridica.
Izvoarele de drept sunt clasificate dupa diferite criterii:
A. Dupa modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele nescrise:
-obiceiul - izvor nescris
-norma juridica - norma scrisa
B.Dupa caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:
-legea - izvor oficial
-obiceiul, doctrina - izvoare neoficiale.
C.Din punct de vedere ale modului de impunere:
-izvoare directe - actele normative
-izvoare indirecte - obiceiul sau normele elaborate de organizatiile nestatale care pentru a deveni
obligatorii trebuie sa fie validate de o autoritate statala.
D.Dupa modul de creare a normei:
-izvoare creatoare: legea si cutuma, deoarece creaza legi noi
-izvoare interpretative:jurisprudenta si doctrina care interpreteaza legile existente.
E.Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:
-obiceiul juridic - cutuma;
-practica juridica - jurisprudenta
-precedentul juridic
-doctrina

-contractul normativ
-actul normativ.

Clasificarea legilor

1.n funcie de autoritatea lor juridic, distingem 3 tipuri de legi: constituionale, organice i ordinare.
Legile constituionale sau fundamentale (Constituia, ca lege fundamental a rii, precum i legile de
modificare a Constituiei) stabilesc principiile ntemeietoare ale vieii sociale i de stat, sistemul organelor
i separaia puterilor n stat, precum i drepturile i ndatoririle cetenilor.
Legile organice ocup o poziie distinct n ierarhia legislativ, att fa de Constituie, ct i fa de legile
ordinare. Din aceast categorie fac parte legile care reglementeaz sistemul electoral, organizarea i
funcionarea partidelor politice, organizarea Guvernului i a Consiliului Suprem de Aprare a rii
(CSAT) .a.
Legile ordinare reglementeaz acele domenii ale relaiilor sociale care nu fac obiectul reglementrii
primelor dou categorii de legi.
2.Dup criteriul coninutului lor, legile se clasific n legi materiale i procedurale. Primele normeaz
activitatea subiectelor de drept, persoane fizice i juridice, precum i relaiile dintre ele.
Cele procedurale stabilesc forma de desfurare a unei activiti publice sau private, forma de emitere sau
ntocmire a actelor juridice, precum i modul cum trebuie s fie sancionai cei care au nclcat legea
material.
3.n funcie de obiectul reglementrii juridice, exist legi cu caracter civil, penal, administrativ, fiscal,
etc. Mai exist i un al patrulea criteriu dup care se difereniaz legile, i anume acela al clasificrii
legilor n generale, speciale i excepionale.
n categoria legilor generale, care reprezint dreptul comun, intr Codul civil, Codul penal, Codul de
procedur civil, Codul de procedur penal, .a.
Legea special constituie o reglementare aparte, particular, n raport cu exigenele legii generale. n
situaia de concurs ntre legea general i legea special, se aplic aceasta din urm, dup principiul lex
speciali derogat generali. ns atunci cnd legea special, care este prin natura ei de strict interpretare,
nu dispune totui altfel fa de cea general, se va aplica legea general.
Legile excepionale sunt acele legi care instituie dispoziii ce vizeaz starea de necesitate (de exemplu
calamiti naturale). Decretul lege este actul cu putere de lege ce poate fi emis n anumite situaii de
tranziie politic. ntr-o astfel de situaie se afla i Romnia dup 22 decembrie 1989, cnd Parlamentul nu
era constituit, iar singurul organ era executivul, care putea emite acte cu putere de lege, pn la primele
alegeri din 20 mai 1990.

Acte normative subordonate legii. Organe emitente


n Romnia, exist o serie de acte normative subordonate legii, dintre care menionm: decretele (acte
emise de ctre eful statului); acte ale organelor centrale executive hotrri, ordonane, instruciuni,
elaborate de guvern, ministere sau alte organe centrale de stat; acte ale organelor locale (prefectur,
primrie, diverse agenii, inspectorate, .a.).
Decretele prezideniale cu caracter normativ sunt emise de ctre preedintele rii cu ocazia declarrii
mobilizrii, a instituirii strii de urgen .a. ns, preedintele poate emite i decrete fr caracter
normativ (cele care privesc acordri sau avansri n grade militare, numiri sau rechemri n i din funcii).
Hotrrile cu caracter normativ ale guvernului. Avnd fundamente n Constituie i legi, hotrrile prevd
msuri de aplicare a legilor n mai toate domeniile.
ns, pentru o durat limitat i n baza unei mputerniciri exprese (de regul, n perioada vacanei
parlamentare), guvernul poate emite ordonane, care ns ulterior trebuie supuse aprobrii Parlamentului,
prin lege. n acest sens, Constituia Romniei stipuleaz n Titlul III, Capitolul III, art. 108 Actele
Guvernului urmtoarele:
Guvernul adopt hotrri i ordonane.
Hotrrile se emit pentru organizarea executrii legilor.
Ordonanele se emit n temeiul unei legi speciale de abilitare, n limitele i n condiiile prevzute de
aceasta.
Ordinele cu caracter normativ i instruciunile minitrilor i ale altor conductori ai organelor centrale de
specialitate ale administraiei de stat (de ex. Banca Naional a Romniei, Direcia Naional de Statistic
etc.) se adopt n baza prevederilor legii, decretelor, hotrrilor i regulamentelor guvernului.
Legea administraiei publice locale prevede ca izvoare de drept hotrrile normative ale consiliilor locale,
hotrrile consiliului judeean, ordinele prefectului (numai dac acestea cuprind norme juridice), deciziile
delegaiei permanente i dispoziiile (normative) ale primarului.
Important de reinut este faptul c un act normativ poate fi modificat numai printr-un alt act normativ de
aceeai valoare i cu aceeai for juridic.

Actiunea actelor normative in timp si spatiu asupra persoanelor


In timp actele normative sunt adoptate pentru a actiona asupra relatiilor sociale in determinarea
conduitei si comportamentului subiectilor de drept. Actul normativ trebuie adus la cunostinta cetatenilor
organelor de stat, organizatiilor, tuturor celor ce vor trebui sa le respecte. Aceasta se face prin publicarea
in "Monitorul Oficial". Pentru determin 838s186i area actiuni normelor juridice este necesar ca sa se
cunoasca momentul in care intra in vigoare cat si cel al incetari sau iesiri din vigoare.
Intrarea in vigoare : Modalitatile determinari acestui moment pot fi diferite. Actul normativ are o
prvedere speciala in cuprinsul sau care specifica data inceperi actiuni, data publicari sale oficiale. Exista

posibilitatea ca legiuitorul sa considera ca actului normativ ii trebuie o perioada de timp pentru asigurarea
pregatirii organizatorice si atunci se stabileste data intrari invigoare dupa o parioada ce o considera
necesara organizari. In tara noastra legile si actele normative intra in vigoare odata cu publicarea lor in
"Monitorul Oficial al Romaniei". Un aspect important al actiuni in timp al actelor normative se refera la
principiul neretroactivitatii actelor normative. In mod logic noua reglementare juridica poate face referiri
la relatiile sociale ce vor apare sub imperiul legi respective. Exista unele exceptii ale retroactivitati ce are
principii de ordin umanitar.
In tara noastra principiul retroactivitati are urmatoarele situatii:
1.

Cand actul normativ prevede in mod expres ca se aplica unor fapte petrcute anterior.

2.

Lege penala mai favorabila sau mai blanda.

3.
Legi interpretative. Retroactivitatea nu poate fi admisa decat in interesul statului si pentru apararea
unor interese legitime ale cetatenilor. Exista legi interpretative ce vin a da explicatii exacte la legile
aparute anterior.
Iesirea din vigoare a actelor normative sau incetarea actiuni lor ia de asemenea mai multe forme.
Se disting insa doua situatii:
1.
Cand durata de timp a actului normtiv nu a fost limitata si atunci incetarea actiuni sale are loc prin
abrogare.
2.

Cand durata in timp a unui act normativ i-si inceteaza actiunea prin ajungerea la termen.

Abrogarea este conceptul prin care se exprima incetarea actiuni unui act normativ. Se cunosc mai multe
forme de abrogari:
-Abrogarea expresa directa cand actul normativ prevede ca vechiul act normativ se abroga;
-Expresa indirecta, cand nu se numeste expres actul normativ abrogat dar prevede abrogarea
actelor normative anterioare.;
-Tacita sau implicita cand noul act normativ se deosebeste atat de mult de cele anterioare incat
acestea nu se mai aplica;
-Caderea lui in desuetitudine, acestea au fost complet depasite datorita relatiilor sociale, politice si
economice in transformare.
Principiul abrogari actului normativ are o exceptie cunoscuta prin expresia de ultraactivitatea legi
si apare pentru a rezolva cazuri ce apar ulterior abrogari.
Actiunea actelor normative in spatiu. Actul normativ are actiune bine determinata prin faptul ca are
aplicatie pe teritoriul unui stat intr-o perioada bine determinata. Se aplica persoanelor aflate pe un teritoriu
deoarece obiectul reglementarilor juridice il reprezinta tocmai oameni. Se disting doua aspecte:
1.
Latura interna a suveranitati statului. Se ajunge la concluzia obiectivitati legilor si altor acte
normative pentru toti cetateni, organismele si organizatiile din stat. Actiunea actelor normative in spatiu
este conditionata de competenta teritoriala a organului emitent. Actele normative adoptate de organele
locale de stat au o actiune limitata.
2.

Aspectul international constituie obiectul de studiu al unor discipline cum sunt : drept international

privat, penal si comercial. Acestea au survenit datorita necesitati reglementari si dezvoltari relatiilor inter
state in conditiile egalitati intre ele. Ele reglementeaza si statutul persoanelor straine de pe teritoriu ce au
in principiu statut diplomatic. Este vorba despre imunitatea diplomatica, statutul juridic al consulului,
regimul juridic al unor categorii de straini. Imunitatea diplomatica consta in exceptarea personalului
diplomatic de la jurisdictia statului resedinta, inviolabilitatea cladirilor, reprezentantelor mijloacelor de
transport. Persoane ce incalca grav legile tarilor de resedinta pot fi declarate "persona non grata" .
Reprezentanti consulari ai statelor straine sunt scutiti de unele impozite sau prestatii. Regimul strainilor se
manifesta de regula sub trei aspecte:
-regimul national constand in faptul ca straini au aceleas drepturi ca si cetateni statului resedinta;
-regimul special, potrivit caruia drepturile strainilor sunt stabilite in mod special prin legi sau tratate
internationale;
-regimul clauzei natiuni celei mai favorizate, statul de resedinta acorda cetatenilor unui alt stat dar aflati
pe teritoriul lui, anumite drepturi care nu pot fi mai restransa decat drepturile acordate cetatenilor oricarui
alt stat tert.
Statul nostru acorda persoanelor straine drepturi, pretinde ca cetateni sai aflati pe teritoriul altor
state sa aiba aceleas privilegii. Cetatenii statului nostru sunt datori oriunde s-ar afla sa respecte legile
organelor de stat ale tari noastre. Codul penal prevede sanctiuni pentru delicte savarsite de romani in
strainatate, cat si pentru cetateni straini ce comit delicte, pe teritoriul statului nostru.
Actiunea actelor normative asupra persoanelor a fost elucidata odata cu cercetarea actiuni
teritoriale a legilor atat sub aspect intern cat si sub aspect international. Legile se aplica tuturor cetatenilor
statului, in mod egal fara deosebire de nationalitate sau sex. Exista categorii de cetateni cu capacitate
juridica diferita pentru care s-au elaborat legi dupa specific; studenti, mame, copii.

Tehnica juridica
Notiunea tehnici juridice se intelege ansamblul normelor al procedeelor si si regulilor care
imbinate cu o anumita maiestrie personala, sunt aplicate in vederea executari unei operatii, sau lucrari in
practica unei profesii oarecare. Tehnica juridica are srcina de a gasi mijloacele optime, pentru a transpune
in drept, norme juridice vointa de stat careia conducerea politica vrea sa-i dea forta juridica si sa o ridice la
rang de lege. O prima sarcina in determinarea conceptului este sa se stabileasca corelatia ei cu stiinta
juridica. In liter 939m1223j atura juridica s-au depus eforturi pentru a face distinctie intre stiinta juridica si
tehnica juridica. S-a ajuns la o delimitare intre cele doua prin conceptul "dat" si "construit". "Datul" este
realitatea existenta, faptul obiectiv pe care stiinta cauta sa il descopere. "Construitul" este rezultatul
vointei oamenilor. Tehnica juridica a aparut odata cu dreptul si mai ales cu cel scris. Studiile despre
tehnica juridica au aparut mult mai tarziu. Tehnica juridica reprezinta ansamblu sau totalitatea
procedurilor si metodelor folosite intr-un sistemde drept, cu scopul elaborarii actelor normative si aplicari
acestora in viata. Tehnica juridica este un concept complex, care coprinde atat tehnica elaborarii dreptului,
tehnica legislativa, cat si tehnica realizari aplicari si intrpretati dreptului.
Tehnica elaborarii actelor normative
Partile constitutive ale actului normativ
Un act normativ este compus, de regula din urmatoarele parti:

- expunerea de motive;
- titlul actului normativ;
- preambulul si formula introductiva;
- dispozitii sau principii generale;
- dispozitii de continut;
- dispozitii finale si tranzitorii.
Expunerea de motive insoteste unele acte normative de importanta deosebita. In ea se face o prezentare
succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin
adoptarea respectivului act normativ.
Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa exprime cu
claritate continutul actului normativ).
Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere in tema a subiectilor in legatura cu
motivatia social-politica a interventiei legiuitorului. Aceasta parte nu este obligatorie, ea se va regasi in
continutul actelor normative de importanta deosebita.
Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Aici sunt institutionalizate
normele de competenta pentru organul care adopta actul normativ respectiv.
Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera relatiilor ce se
reglementeaza, definirea unor notiuni.
Dispozitiile de continut formeaza propriu-zis continutul actului normativ. In aceasta parte sunt cuprinse
regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate
urmarile nefavorabile in cazul nerespectarii conduitei impuse.
Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi in legatura cu:
- punerea in aplicare a reglementarii;
- intrarea sa in vigoare;
- relatiile cu reglementarile preexistente.
Actele normative mai pot cuprinde si Anexe, care fac corp comun cu legea si cu aceeasi forta juridica.
Necesitatea lor usor este determinata de faptul ca prin continutul lor sunt redate organigrame, tabele,
schite, statistici, etc.
Elementele de structura ale actului normativ
Norma juridica, cu structura sa interna (ipoteza, dispozitie, sanctiune), este cuprinsa in articolele actului
normativ.
Elementul structural de baza al actului normativ il formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste
celula de baza a dreptului).
Continutul normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul, de regula,
contine o dispozitie de sine-statatoare.
Exista cazuri insa cand in cuprinsul actului normativ un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o
norma este cuprinsa in mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei
juridice, pot fi regasite, in articole diverse. Pentru acest motiv, nu se poate identifica norma juridica cu
articolul actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singura regula
(norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza.
Aceste caracteristici trebuie redate in asa fel incat ele sa exprime in mod cat mai complet norma juridica si
sa delimiteze in mod precis continutul acelei norme in raport cu celelalte norme ale actului normativ.
Intr-o buna tehnica legislativa articolele actului normativ trebuie sa se afle in stransa legatura, iar
structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica.
Complexitatea reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se
subdivide uneori in paragrafe si aliniate.
Articolele se numeroteaza cu cifre arabe. In cazul unor acte normative care modifica reglementarea din
alte acte normative se utilizeaza numerotarea cu cifre latine.
De obicei aliniatele si paragrafele nu se numeroteaza.
In cazul unor acte normative, de mare importanta (Constitutia, Codul) articolele au si note marginale, care
redau, intr-o forma sintetica, continutul articolului respectiv.

Atunci cand intr-un act normativ se introduc articole noi, fara sa se modifice numerotarea veche a
actului normativ, se foloseste metoda introducerii unor indici. Pentru o mai buna sistematizare a actului
normativ, articolele acestuia se pot grupa in sectiuni, capitole, titluri.
Unele coduri sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala - cum este cazul Codului penal).
Sectiunile, capitolele si titlurile au denumiri, care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care la contine.
In cazul in care un act normativ face referire la dispozitii dintr-un alt act normativ deja existent, noul act
normativ nu va reproduce dispozitiile din actul normativ preexistent, ci va face trimitere la dispozitiile
respective printr-o norma de trimitere.

Prezumia juridic
Prezumia const in transformarea unei probabiliti n certitudine. Acesta ar fitotodat i hotarul dintre
prezumii si ficiuni (de asemenea procedee de tehniclegislativ) cci, dac n cazul prezumiilor se tinde
la stabilirea, pe baze stiinifice, a unei probabiliti ce urmeaz s stea la baza unor reglementri legale,
urmrindu-se deci o just reflectare a ceea ce se ntampl n majoritatea cazurilor, n cazul ficiunilor
seadmite, n mod deliberat, o deformare a faptelor reale. Probabilitatea, n sens larg,exprim o ans,
posibilitate, contingen, credibilitate, etc. Probabilitatea e susceptibilde diferite interpretri . De
exemplu: n interpretare semantic probabilitate nseamnverosimilitatea unei propozitii; n interpretare
static probabilitatea exprim frecvenarelativ a unui anumit eveniment n cadrul unui colectiv; n
interpretare logic probabilitatea exprima gradul de incredere intr-o judecata sau in certitudinea ei. In
teoriaactuala a determinismului, probabilitatea este un concept de baza si exprima cantitativfrecventa
transformarii posibilitatii in realitate.Prezumtiile au, de asemenea, la baza adevruri constituite ca medie
statistic acomponentelor individuale dintr-un ansamblu, aceasta medie nefiind altceva decatfrecventa
realizata la nivelul ansamblului, adica raportul dintre numarul cazurilor care serealizeaza i numrul
cazurilor posibile.Starea de posibilitate este proprie n mod obiectiv unor procese evolutive. Spredeosebire
de descrierea probabilistica a unor fenomene ce contin in mod obiectiv factorialeatori, probabilitatea
gnoseologica se refera la caracterul cunostintelor noastre, lacaracterul probabil al adevarului unei
propozitii sau teorii. Un astfel de caracter au, ngeneral, ipotezele.Examinate din aceasta perspectiv, a
ipotezelor, prezumiile reprezint anticipride adevruri deduse din generalizarea faptelor i fenomenelor
acumulate. n dezvoltareasa logica, ipoteza ia forma unui rationament complex, in care mersul gandirii
este omiscare , care pleaca de la fapte cunoscute si se ridica, prin explicarea lor anticipata larangul
generalului, iar de aici, din nou, prin verificarea cunostintelor deduse, la particularul concret. Elaborarea
ipotezei se poate baza pe fapte observabile pe caledirecta, pe fapte observabile in cursul experientelor,
precum si pe cunostinte obtinute pecalea rationamentului (prin analogie, deductie, inductie sau prin toate
la un loc utilizateconjugat ori separat in diferitele faze ale elaborarii ipotezei). Ipoteza nu este lipsit
deadevr, i prin transformarea ei ulterioar n alte ipoteze se ajunge la o reflectare aadevrului cu tot mai
mare probabilitate pn cnd, n cele din urm, se ajunge la teoriatiintific de la ipoteza stiinific.
Ficiunea juridic
Fictiunile juridice - procedee tehnice potrivit carora un anumit fapt este considerat caexistent sau ca
stabilit, desi el nu exista in realitate sau nu a fost stabilit (exemplu:fictiunea comorientilor, a creditorului
in actiunea persecutorie, etc.). Ficiunea pune n ocul unei realiti, alta inexistent. Spre exemplu, situaia
n care o persoana estedeclarat incapabil permanent, dei poate sunt cazuri cnd ea este capabil, are
momentede luciditate, totui, printr-o ficiune, interzisul este socotit permanent incapabil. Copilulconceput
este socotit ca deja nascut, el fiind subiect de drept, cat privete drepturile sale.Ficiunea, ca reprezentare
imaginar (nu are un corespondent n realitate) este (cai prezumia) o modalitate prin care se creeaz o
"realitate juridic" - ca realitateconvenional acceptat: din perspectiva dreptului deci, ficiunea juridic
este un artificiucreat prin construcia legislativ prin care "realitatea juridic" exprimat i consacrat
ntextul normativ nu exist n realitatea factual.Exemple: se consider (prin ficiune) c bunurile fixate pe
imobile sunt i ele imobile(art. 468 C. civ.) sau: bunurile accesorii urmeaz regimul juridic al bunurilor

principale;sau: capacitatea de folosin a copilului este recunoscut din momentul concepiei (art. 7al
Decretului nr. 31/1954), ficiunea extrateritorialitii etc.

Tehnica sistematizarii actelor normative


Actele normative in ansamblul lor formeaza un sistem dinamic, cu o structura complexa.
Sistemul legislatiei cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative aflate intr-o stare de reala si
acuta interferenta.
Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizarii lor. Sistematizarea actelor normative este
determinata de nevoia organizarii acestora in baza unor criterii precise, in scopul bunei cunoasteri si
aplicari a normelor juridice in relatiile sociale.
Conceptul de sistematizare a legislatiei pus in lumina in cadrul preocuparilor de tehnica juridica, raspunde
unor necesitati de a se pune ordine in multitudinea de acte normative, de a se realiza o simplificare,
reducere si concentrare a reglementarilor.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
- incorporarea
- codificarea
Incorporarea este o forma inferioara de sistematizare si priveste o simpla asezare a actelor normative, in
raport de criterii exterioare-cronologice alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice.
O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala.
Este oficiala incorporarea realizata de organe de stat (spre exemplu: Colectiile de legi, decrete, hotarari
publicate periodic, colectii in care se imbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului
normativ).
In afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane particulare (sub forma
unor indrumari legislative).
In continutul acestor incorporari nu se procedeaza la prelucrarea materialului normativ, nu sunt aduse
modificari continutului normelor juridice adunate in colectii sau culegeri (se corecteaza anumite erori
materiale sau eventuale greseli gramaticale).
Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea intr-un cod (act normativ
cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinand aceleiasi ramuri de drept.
Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului de prelucrare complexa a intregului
material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completarea
lacunelor, de novatie legislativa (introducerea de norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de
ordonare logica a materialului normativ si de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica legislativa.
Sistematizarea dreptului pe calea codificarii inseamna de fapt ridicarea la Universal.
"Codul sesizeaza principiile de drept si le exprima pe calea gandirii in universalitatea lor si prin aceasta, in
determinatia lor" - Hegel "Principiile filozofiei dreptului".
Codificarea este o forma superioara de sistematizare realizata de legiuitor intrucat ea porneste totdeauna
de la principiile generale ale sistemului dreptului si ale unei ramuri de drept, cautand sa redea intr-un
singur act, cu un continut si o forma unitara, cat mai complet si mai inchegat toate normele juridice dintr-o
ramura a dreptului.
Codul nu este o lege obisnuita, el este un act legislativ unic, cu o organizare interna aparte, in care
normele juridice sunt asezate intr-o consecutivitate logica stringenta, dupa un sistem bine gandit, care
reflecta structura interna a ramurii de drept respective.
In conceptia unui cod intra un grup de factori:
- politici
- economici
- ideali
- juridici
Conditiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate in expunere, caracter practic, logica,

frumusetea si acuratetea stilului, etc.


Codul apare in urma unui complex de operatii si unui ansamblu de investigatii in statuturi sociale dintre
cele mai diverse.
Reglementand pentru o perioada intinsa de timp, alcatuirea codului, dezbaterea si adoptarea sa in organul
legislativ implica profesionalism, previziune si raspundere.
Napoleon obisnuia sa remarce faptul ca guvernarea sa va ramane probabil in istorie nu prin victoriile
militare ci prin Codul civil.
Codul civil roman = 1 decembrie 1865 contine 1914 articole = o lucrare clara si simpla in exprimare,
valabila in buna masura si astazi.

Codificarea legislatiei
Codificarea este forma superioar de sistematizare a actelor normative care const n procesul de
prelucrare i alctuire a unui singur act normativ cu putere de lege, numit cod, din toate (sau aproape
toate) actele normative dintr-o ramur de drept[1]. Codul apare ca un rezultat al unui complex de operaii.
El necesit profesionalism, previziune, rspundere[2]. Procesul de codificare ine de competena exclusiv
a Parlamentului.
La etapa actual legislaia naional din ramura transporturilor este reprezentat de coduri, legi i alte acte
normative subordonate legii. ns nu toate raporturile sunt reglementate la fel: de exemplu, cele cu
caracter de comer sunt reglementate preponderent de Codul civil[3], n timp ce relaiile de ordin
administrativ, de organizare, de testare i desfurare a transportului sunt prevzute n legislaia fiecrui
tip de transport luat n parte, cele mai importante fiind: Codul transporturilor auto[4], Codul transportului
feroviar[5] i Codul navigaiei maritime comerciale al Republicii Moldova[6].
Lund n consideraie c relaiile sociale din ramura transportului n Republica Moldova se afl ntr-o
permanent ascensiune, argumentele n favoarea sistematizrii i codificrii legislaiei devin tot mai
pertinente.
Principalul act normativ n ramura transportului rutier este Codul transporturilor auto. Din nefericire,
acesta nu incorporeaz pe deplin normele materiale i procedurale, acestea fiind reglementate prin hotrri
de Guvern i ordine ale ministrului. De exemplu, modul de organizare a transportului de cltori este
prevzut nRegulamentul transporturilor auto de cltori i bagaje nr.854 din 28.06.2007[7], testarea
tehnic n Regulamentul cu privire la Registrul de stat al transporturilor nr.1047 din 08.11.1999[8], n
timp ce condiiile de liceniere n transportul auto de cltori nu sunt stipulate n nici un act legislativ. Mai
mult dect att, licena de transport se obine la Camera de Liceniere, dreptul de deservire a rutelor
regulate se obine la Ministerul Transporturilor i Infrastructurii Drumurilor, iar permisul de activitate pe
rut se obine de la Agenia Naional Transport Auto. n consecin, pentru a putea desfura transportul
rutier de cltori pe rute regulate, agentul economic are nevoie de trei acte administrative permisive
obinute de la trei organe de stat diferite.
n scopul soluionrii acestor probleme, n proces de examinare se afl Proiectul Codului transportului
rutier[9]. Cu prere de ru, noul Proiect reprezint un plagiat din legislaia Romniei, i anume: din
Ordonana de urgen privind transporturile rutiere nr.109/2005[10], din Normele privind organizarea i
efectuarea transporturilor rutiere i a activitilor conexe acestora, aprobate prin ordinul ministrului
transporturilor nr.1892/2006[11], precum i din alte acte normative. Neavnd legtur cu realitatea din
Republica Moldova, Proiectul risc s nu fie neles. Or, sistemul organizrii transportului rutier n ara
noastr este diferit n raport cu cel din Romnia, iar noul Proiect determin schimbarea ntregului concept
la acest capitol.
Cu toate acestea, reforma este oportun i inevitabil, deoarece una dintre condiiile cerute de Uniunea

European pentru integrarea Republicii Moldova n acest sistem const n armonizarea legislaiei din
transportul rutier la standardele europene.

Cuprins
1.

Dreptul roman..pag 1

2.

Definitii ale dreptului..pag 1

3.

Drept public - Drept privat .Criterii de diviziune..pag 1

4.

Drept intern-Drept internationalpag 2

5.

Ramuri de drept specifice dreptului privat si ramuri de drept specifice dreptului public..pag 3

6.

Importanta impartirii dreptului in public si privat. pag 3

7.

Bibilografie selectiva..pag 6

1. Asa cum grecii au fost considerati un popor de filosofi , tot astfel si romanii au fost considerati un
popor de juristi .Este si normal ca primele definitii ale dreptului sa fie de origine romana.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt transmise de catre Ulpian : Juris praecepta sunt haec :
honeste vivere , alterum non laedere suum cuique trtibuere ( principiile dreptului sunt acestea : a trai in
mod onorabil , a nu vatama pe altul , a da fiecaruia ce este al sau ) . In acest text dreptul se confunda cu
morala. Tot astfel si una din primele definitii ale dreptului,transmisa de Celsus, se face referire la morala :
Jus est ars boni et aequi ( dreptul este arta binelui si a echitabilului ) . In acea perioada dreptul avea ca
scop realizarea binelui moral, azi insa ne sunt prezentate definitii mai complexe ale notiunii de drept.
2. In conceptia Anitei Naschitz dreptul este privit ca un complex de reguli de conduita , avand menirea
ca , pe calea unor dispozitii generale referitoare la raporturile generale tipice , sa reglementeze intr-un
anumit scop conduita previzibila a oamenilor
Alta definitie ne ofera Eugeniu Sperantia : Dreptul este un sistem deductiv de norme sociale destinate ca
printr-un maximum de justitie realizabila sa asigure un maximum de socialitate intr-un grup social
determinat
O definitie completa a dreptului ar fi aceasta : dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de
catre stat , care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din
societate , intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor , a apararii drepturilor esentiale ale
omului si a statornicirii spiritului de dreptate.
3. In ceea ce priveste structura dreptului o importanta diviziune este aceea in drept public si drept privat.
Cum era de asteptat , romanii au fost cei care au realizat aceasta impartire . Potrivit lui Ulpian :
Publicum ius est quod ad statum rei
Nicolae Popa , Teoria generala a dreptului , p. 89
-1-

sromanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem


( dreptul public este acecla care se refera la organizarea statului roman , iar dreptul privat este acela care
se refera la interesele fiecaruia ) .
Desi aceasta definitie este criticabila deoarece in conceptia lui Ulpian exista anumite norme care dau
expresie unor interese generale ale societatii alaturi de alte norme care exprima interese ale
indivizilor(cand in realitate toate normele exprima interese generale) exista un criteriu pe baza caruia
putem distinge intre dreptul public si privat , si anume , sfera de reglementare juridica ( normele dreptului
public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale , iar normele dreptului privat reglementeaza alte
categorii sociale ) .
Din definitia lui Ulpian rezulta unul dintre criteriile impartirii dreptului in public si privat.Acesta este
interesul general ( pentru dreptul public) si interesul personal ( in cazul dreptului privat ).
In viziunea lui N.Bobbio diferenta dintre dreptul public si cel privat reiese din faptul ca dreptul privat
poate fi atribuit structurii societatii , iar dreptul public poate fi atribuit suprastructurii societatii.
Criteriul utilitatii sociale a influentat deasemenea diviziunea aceasta.Este utila o delimitare a
domeniului public de cel privat.
O alta diferenta consta in ordinea spre care tind normele dreptului privat si ordinea spre care tind normele
de organizare ale dreptului public.Pe cand regulile de conduita ale dreptului privat au nevoie , pentru a
determina o ordine a actiunii , de cunoasterea particulara si de scopurile indivizilor care actioneaza ,
regulile de organizare ale dreptului public determina direct o astfel de actiune concreta.
4. Aceasta diviziune , in public si privat , a dreptului se refera atat la dreptul intern cat si la dreptul
international.
In esenta dreptul international are aceiasi caracteristici ca ale dreptului in general , in sensul ca emana de
la state ca autoritati sociale competente sa elaboreze reguli de conduita obligatorii , susceptibile de a fi
duse la indedplinire prin constrangere. Diferenta de dreptul intern se face in planul tehnicii juridice
pentrru ca obiectul dreptului international il constituie reglementarea relatiilor dintre un
Emil Molcut ,Drept privat roman.Note de curs , p. 9
Nicolaie Popa , Teoria generala a dreptului,

p. 82

-2numar mic de societati organizate in state independente care nu se pot compara cu persoanele fizice si
juridice carora sunt destinate normele dreptului intern.
5. In ceea ce priveste ramurile de drept care intra in componenta dreptului public si ale dreptului privat , se
observa urmatoarea structura :
* Dreptul public cuprinde:
- Dreptul constitutional (reglementeaza relatiile care tin de organizarea puterilor publice , forma statala)
- Dreptul administrativ (se ocupa de organizarea puterii executive la nivel statal si local )

-Dreptul financiar ( reglementeaza relatiile financiare , bancare )


-Dreptul penal ( are ca obiect de reglementare apararea sociala impotrtiva faptelor infractionale ce pun in
pericol ordinea de drept)
-Dreptul muncii (reglementeaza relatiile de munca si de protectie sociala )
-Dreptul procesual (reglementeaza relatiile care privesc buna desfasurare a proceesului judiciar )
*Dreptul privat cuprinde:
-Dreptul civil
-Dreptul comercial ( reglementeaza relatiile de comert )
6. Unul dintre cei mai mari teoreticieni romani in domeniu , Paul Negulescu , preciza ca impartirea
romana este important sa fie mentinuta deoarece :
A.Normele dreptului privat sunt mai cristalizate si mai stabile decat cele ale dreptului
Grigore Geamanu , Drept international public , p. 267
-3public. El isi bazeaza afirmatia pe faptul ca in decursul timpului notiunile drept privat nu au cunoscut mari
modificari de la romani pana in prezent.
B.Calitatea de subiect de drept public difera de cea reglementata de dreptul privat. Aceasta afirmatie face
referire la faptul ca pentru a putea fi in postura de subiect al dreptului public persoana in cauza trebuie sa
aiba capacitate de exercitiu, cu alte cuvinte, in tara noastra, sa aiba varsta majoratului. Unele drepturi ce
decurg din notiunea de drept public necesita si alte conditii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la
vot necesita si cetatenie, etc.In cecea ce priveste dreptul privat , oricine poate fi titular de drepturi si
obligatii.
C.Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea ca intotdeauna unul dintre subiectele sale este
statul sau o autoritate publica, iar partile nu se afla in pozitie de titulare egale de drepturi si obligatii.
Prin aceasta afirmatie se face distinctia si intre forma de manifestare a actului de drept public care,
bucurandu-se de prezumtia de legalitate are caracter obligatoriu si executoriu, fiind in general unilateral.
Pe de alta parte in dreptul privat partile se afla in pozitie de titulare egale de drepturi si obligatii, pe baza
principiului egalitatii partilor in raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a consensualismului,
partile implicate cautand sa ajunga la un consens in ce priveste obligatiile si drepturile ce decurg dintr-un
raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.
-4D.Sub aspectul tehnicii juridice, adica a modului de redactare a continutului normelor juridice se
inregistreaza importante distinctii dupa cum norma apartine dreptului public sau privat. In cele doua
sfere, publica respectiv privata normele difera radical. Pentru dreptul public ele sunt imperative, rigide,
care impun o anumita conduita pe cand pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile si permit ca
partile sa negocieze de comun acord finalitatea acestora.
E.In institutiile de drept privat , afara de institutia familiei , constatam un caracter lucrativ , pe cata

vreme gasim in institutiile de drept public un spirit dezinteresat .


Aceestea sunt doar cateva dintre deosebirile importante dintre dreptul public si cel privat. Totusi
aceasta impartire este zdruncinata de aparitia unor ramuri mixte de drept datorita caracterului dinamic al
acestuia si din cauza dependentei sale de evolutia relatiilor sociale.
Astfel , dincolo de impartirea clasica a dreptului in public si privat , se simte nevoia redefinirii scopului , a
obiectului si a unor institutii , pe fondul aparitiei unor ramuri noi ale stiintei dreptului dreptul industrial,
dreptul afacerilor etc.
Paul Negulescu , Tratat de drept administrativ, p. 34-38

Marele sistem de drept romano-germanic: sistemul juridic german


Daca sistemul francez confera substanta unei insemnate parti din sistemele nationale pe care le putem
numi si romaniste, dreptul german reprezinta cea de a doua sursa principala a acestora, al doilea canal prin
care s-a alimentat mareloe sistem de drept romano-germanic.
Cercetarea istoriei dreptului german pune foarte lesne in evidenta unitatea fundamentala dintre aceasta si
dreptul francez, unitate ce indreptateste incadrarea lor intr-unul si acelasi mare sistem de drept.
Exista desigur intre sistemul francez si cel german deosebiri care uneori sun 15415f514p t
insemnate.Exista in continutul normativ dar si in expresia tehnica ale acestora diferenta care pentru
specialist prezinta o importanta deosebita.Exista mai ales o mentalitate juridica diferita, o diferenta de
"approach" care desparte pe juristul latin de cel german, si care nu paote trece nesesizata deoarece in
doctrina juridica din Franta ,Italia, Spania etc. pe de o parte, si cea din Germania pe de alta parte au aparut
importante curente de gandire scoli juridice care au reflectat in cel ami inalt grad acest unghi diferit de
abordare.
Toate aceste diferente raman la suprafata lucrurilor patrunzand in interior se poate lesne observa un fond
normativ comun datorat atat receptarii paralele a dreptului roman cat si unor numeroase elemente identice
ce se puteau intalni in cutumele franceze si germane care au trecut parcurgand felurite avataruri in
codificarile moderne. Trebuie notate apoi structura identica a sistemului izvoarelor dreptului in care legea
scrisa ocupa pozitia dominanta precum si locul principal pe care il ocupa in ambele cazuri codurile civile.
Inrudirea dintre cele doua sisteme apare evidenta daca vom cauta sa le comparam cu celalat mare sistem
juridic occidental: common-law.Deosebirile dintre acesta si dreptul continental pun in lumina profundele
asemanari dintre sub-sistemele celui din urma, adica dreptul francez si cel german, reveland astfel reala sa
unitate.
Pentru a intelege mai bine sistemul juridic modern al germaniei, o incursiune asupra formarii si evolutiei
dreptului german este deosebit de utila.
La inceput a fost cutuma.Aceasta asertiune poate defini cel mai bine perioada originilor sistemului
german, situata in cel de-al doilea si al treilea secol al mileniului nostru, in care nu despre preponderenta
cutumei trebuie vorbit ci despre exclusivitatea ei ca sursa de drept.Adagii populare definind mentalitatea
epocii spuneau: "cutuma e sfanta"sau "cutuma este dreptul".
Incepand din secolul al XIII-lea isi fac aparitia acele consolidari ale cutumei ce poarta denumirea de
"Oglinzi":"Saxenspiegel"(oglinda saxona este cea mai cunoscuta dintre acestea datorita lui Eike von

Repgowe) sau "Scwabenspiegel"(oglinda svaba) reflectau intregul drept al acestor statulete din secolul
amintit.
Peste aceste drept cutumiar s-a suprapus incepand din secolul al XV-lea dreptul roman.Receptarea a fost
mult usurata de faptul ca Sfantul Imperiu Roman de origine germana se socotise continuatorul imperiului
roman astfel incat dreptul acestuia aparea in ochii juristilor timpului ca insusi dreptul Imperiului German.
Institutiile lui Iustinian de exemplu erau aplicate aici in mod direct cu titlul de Kaiserrecht(dreptul
imperial). Este citat ca o curiozitate faptul ca unele legi ale impa-ratilor Frederic I si Frederic II au fost
inserate in modul cel mai firesc in codul lui Iustinian.
Impactul dintre dreptul cutumiar si cel roman a lasat urme.Dreptul roman a devenit aplicabil, insa numai
cu titlu subsidiar. Aceasta subsidiaritate a fost sustinuta de o regula procedurala care si-a facut loc cu
trecera timpului potrivit careia partea ce invoca in sustinerea pretentiilor norme de drept roman se bucura
de fundato intentio, in sensul ca adversarului sau ii revenea sarcina de a dovedi existenta unei norme de
drept german care inlocuise regula romana.In cazul in care o astfel de proba nu se putea face dreptul
roman se aplica fara nici o rezerva . E usor de inteles ce efecte a avut asupra configurarii sistemului juridic
german aceasta procedura si cum a condus ea la raspindirea si consolidarea dreptului roman.
Un moment de seama in sistemul de formare a dreptului german este reprezentat de codificarea realizata
in prusia in anul 1794.Initiativa elaborarii unui cod general care sa cuprinda nu numai materia dreptului
privat , dar si cea a dreptului constitutional, a celui administrativ , a celui canonic chiar si a dreptului penal
a apartinut lui Frederic cel Mare care nu a trait pentru a isi vedea implinit visul."Allgemeines
Landrecht"(A.L.R.) cuprinzand 17 000 de paragrafe este opera unui mare jurist practician al timpului Carl
Gottlieb Svarez. Regele a evitat sa numeasca in comisia de redactare profesori de drept considerand ca
acestia "sunt intotdeaunea foarte prolixi".
Marea perioada de inflorire a dreptului german a ramas insa sex al XIX-lea. Faramitarea imperiului
german nu a condus la desfiintarea dreptului care sub denumirea de drept comun a ramas acelasi in multe
din statele aparute pe ruinele fostului imperiu. O doctrina si o jurisprudenta uniforme au facilitat aplicarea
acestui drept comun. Este epoca de inflorire a celebrei scoli istorice ilustrate de nume precum Friederic
Karl von Savigny, Einhorn Puffendorf, Dernburg. Potrivit acestei scoli se deosebeau asa-numitul drept al
pandectelor sau dreptul roman actual pe de o parte, si dreptul privat german ale carui institutii se
dezvoltasera in afara influentei dreptului roman pe de alta parte.
Cele mai insemnate realizari legislative ale acestui secol au fost codul civil (Brgerliches Gesentzbuch
BGB) promulgat in 1869 si intrat in vigoare odata cu inceputul noului secol, la 1 Ianuarie 1900, si codul
civil general austriac( Allgemeines Burgerliches Gesentzbuch ABGB). Intreaga dezvoltare a dreptului
privat in tarile de limba germana a avut loc in jurul acestor doua coduri.
Codul civil german cunoscut indeosebi dupa initialele denumirii sale (BGB) reprezinta unul dintre cele
mai importante dar si mai originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic.
Elementele inedite , limbajul tehnicist pe care il promoveaza , anumite particlaritati in definirea unor
concepte de baza , structura sa originala, toate acestea il fac sa difere intr-o masura insemnata de codul
civil francez , asigurandu-i o pozitie particulara in cadrul amrelui sistem de drept.
Elementul cel mai caracteristic al acestei structuri consta in existenta unei parti generale a codului care
cuprinde toate principiile ce stau la abza reglementarii rapor-turilor civile .Ideea de a cuprinde in cod o
astfel de parte generala inspirata de metoda cunoscutului pandectist Arnold Heisse a facut cariera ea fiind
insusita de multe din codurile civile aparute in secolul al XX-lea.
Sistemul de drept anglo-saxon

(common law )Spre deosebire de sistemul romano germanic, dreptul anglo saxon esteformat n cea
mai mare parte din hotrri judectoreti (case law), numite precedente judiciare, care sunt obligatorii
pentru instanele de judecat inferioaredac acestea se confrunt cu situaii similare.Dreptul anglo saxon
poate fi regsit n Europa (Anglia i Irlanda), n StateleUnite ale Americii, n Australia, n Noua Zeeland
i n India. n general, ncadrul acestui sistem regsim Anglia i fostele sale dominioane.
Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt dreptul englez idreptul american. reprezint cea
mai veche parte a dreptului englez, fiind formatiniial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin
deciziile diferitelor organe jurisdicionale (Curtea eichierului, Curtea plngerilor comune, Curtea
bnciiregelui). Astfel a devenit common law a devenit o nsumare de precedente.Regula precedentului
judiciar a nceput s prind contur ncepnd cu secolul alXVIII lea. Equity , cea de-a doua parte a
dreptului englez, constituie un corectiv adus common law.
Apariia sa era necesar deoarece orice sistem de drept bazat pe precedente tinde s devin rigid,
nemaicorespunznd realitilor n schimbare i progresului social. Statutary law reprezint component
legislativ a dreptului englez, acea parte a sistemului ce este alctuit din norme juridice prevzute n legi
(statute).Dreptul exprimat prin legi are un caracter excepional, ponderea acestor reguli juridice fiind
relativ restrns. Parlamentul intervine rar n viaa legislativ, doar n caz de necesitate, de exemplu starea
de rzboi.Datorit caracterului su de excepie, dreptul scris din Anglia este de strictinterpretare.n
materie constituional, dreptul englez nu are un singur act fundamental.Constituia este alctuit din mai
multe componente, dintre care trei sunt maiimportante: Magna Charta Libertatum , Habeas Corpus
i Bill of Rights. Dreptul american. Acesta are o structur oarecum original, dei, iniial, erafoarte
asemntor dreptului din care i trage originea, cel englez. Specificul suconst n aceea c este alctuit
din legislaiile statelor componente care, deiasemntoare n principiu, prezint numeroase particulariti
locale.Astfel, dei este compus la rndul su din precedente judectoreti (care, nS.U.A., poart
denumirea de stare decisis ), legea scris este mult mai prezent.Precedentele nu sunt ntotdeauna
obligatorii, ele fiind profund influenate deConstituie.Spre deosebire de sistemul romano germanic,
dreptul anglo saxon nucunoate mprirea pe ramuri. De asemenea, noiunile fundamentale, precum
ivocabularul juridic sunt total diferite.

Sisteme de drept religioase i tradiionale


Aceste sisteme de drept se regsesc n Asia i n nordul Africii. Ele prezint particularitatea c se
adapteaz cu mare greutate la relaiile sociale moderne. Deasemenea, majoritatea lor sunt profund
religioase.n cadrul acestei categorii se regsesc: (1) dreptul musulman, (2) dreptulhindus, (3) dreptul
ebraic, (4) dreptul chinez i (5) dreptul japonez tradiional.
A. Dreptul islamic.
Acest sistem este astzi larg rspndit n Asia Orientali n Africa. O important parte a populaiei lumii
este adepta acestui sistem.Pentru musulmani ordinea social nu poate exclude regulile religioase,
acestedou tipuri de reguli coexistnd n societate.n cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul ,
alctuit din peste6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept.Dar dreptul
musulman are i alte izvoare precum: Sunna, Idjima i Idjitihad. Sunna este compus din prezentarea unei
sume de fapte svrite de profetulMohamed. Sunna include i diferitele formulri atribuite acestuia.
Idjimansumeaz concepia nvailor musulmani. Idjitihad eprezint jurisprudena.Dreptul islamic
reglementeaz doar relaiile juridice dintre musulmani,raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce

au alte religii fiind supuse altuiregim juridic.


B. Dreptul hindus.
Este rspndit n India i n alte ri din Asia de Sud Est precum i din Africa. Sistemul nu reprezint
doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepie despre via.
C. Dreptul ebraic (rabinic).
Trebuie fcut distincia ntre dreptul israelian(al statului Israel) care se aplic doar cetenilor acestuia,
precum i raporturilor de drept ce se produc pe teritoriul su i dreptul tradiional care i vizeaz pe toicei
care sunt de religie iudaic, indiferent de statul n care acetia triesc.n ciuda modernizrii i laicizrii
dreptului israelian, anumite domenii aurmas reglementate de dreptul tradiional. Aceast situaie duce la
numeroaseconflicte ntre legile civile i cele tradiionale. De asemenea, apar frecvent iconflicte de
competen ntre instanele laice i cele tradiionale.n principal, problematica statutului personal
(cstoria, divorul, adopia) armas n sfera dreptului tradiional.
Dreptul japonez tradiional
.
ncepnd cu secolul al XIX lea, Japonia aadoptat un sistem bazat pe coduri dup modelul european
(filiera german)devenind astfel o component a sistemului de drept romano germanic. Totui, nmod
tradiional, ca i n cazul Chinei, populaia consider c este mai bine s nuse adreseze tribunalelor pentru
soluionarea litigiilor, fiind preferate concilieriledirecte, fr implicarea dreptului.De altfel, n materia
persoanelor i a relaiilor de familie s-a pstrat o diferen profund fa de reglementrile occidentale care
au inspirat dreptul japonezmodern.Sistemul tradiional japonez a fost influenat de cel tradiional chinez
(nspecial de filosofia lui Confucius).

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE


Interpretarea normelor juridice poate fi oficial sau neoficial.
1. Interpretarea oficial
Acest tip de interpretare se mai numete obligatorie sau cu for juridic i provine de la organul de stat
competent, fie cel care a emis actul normativ din care face parte norma juridic interpretat, fie chiar organul de
aplicare a dreptului.
Interpretarea oficial poate fi autentic sau cazual (concret).
Interpretarea oficial este autentic atunci cnd se realizeaz de ctre organul de stat care a emis actul normativ.
Ea se face printr-un alt act normativ (lege interpretativ) care face corp comun cu actul interpretat. Acest tip de
interpretare se mai numete i interpretare legal, prezentnd un mare grad de generalitate i aplicndu-se,
retroactiv, tuturor situaiilor vizate de actul normativ interpretat.
Interpretarea fcut ntr-un caz concret de ctre instanele judectoreti sau organele administrative se numete
interpretare cazual sau concret. Acest tip de interpretare se aplic doar cazului ce este supus soluionrii de ctre
respectivele organe de stat i are for juridic doar fa de prile implicate, neavnd aplicabilitate n alte situaii,
chiar similare. Se mai numete i interpretare de caz, iar dac se realizeaz de ctre o instan judectoreasc,
interpretare judiciar.
2. Interpretarea neoficial ( facultativ sau doctrinar)
Acest fel de interpretare este specific mediului tiinific al dreptului, doctrinei acestuia.
Spre deosebire de interpretarea oficial, cea doctrinar nu are for juridic, ea nefiind obligatorie, ci facultativ.

Ea este rezultatul analizei fcute de oamenii de tiin, n cadrul procesului de cercetare teoretic a dreptului.
Interpretarea doctrinar poate fi invocat n faa instanelor judectoreti sau a oricrui alt organ de aplicare a
dreptului, dar ea nu este obligatorie pentru acestea.
Seciunea III
METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE

Cele mai importante metode de interpretare a normelor juridice sunt metoda gramatical, metoda
istoric, metoda sistematic, metoda logic, metoda teleologic i analogia.
1. Metoda gramatical
Metoda gramatical de interpretare are la baz analiza gramatical (sintactic i morfologic) a textului normei
juridice. Prin aceast operaiune se urmrete stabilirea exact a sensului comandamentului pe care l cuprinde
norma juridic.
2. Metoda istoric
Metoda istoric de interpretare explic sensul normelor juridice prin analiza condiiilor social-politice existente
la data apariiei actului normativ din care acestea fac parte.
3. Metoda sistematic
Prin aceast metod se urmrete stabilirea sensului unei norme juridice n raport cu sensul actului normativ din
care ea face parte sau n raport cu alte acte normative.
Norma juridic nu este conceput separat de celelalte norme juridice, ci ca parte component a unui sistem
(instituie sau ramur de drept) n contextul cruia ea trebuie interpretat.
De asemenea, interpretarea sistematic presupune i raportarea sensului normei juridice supuse analizei la
sensul celorlalte reguli de drept cuprinse n acelai act normativ
4. Metoda logic
Metoda logic elucideaz sensul normei juridice prin analizarea acesteia cu ajutorul legilor logicii formale.
Aceast metod implic anumite aprecieri de natur raional, precum i operaiuni de generalizare sau sintez.
5. Metoda teleologic
Metoda de interpretare teleologic sau dup scop, urmrete gsirea sensului exact al textului de lege n funcie
de finalitatea (scopul) normei juridice interpretate.
6. Analogia
Exist i situaii cnd organul care aplic dreptul, sesizat cu soluionarea unui caz concret, nu gsete norma
juridic corespunztoare rezolvrii acestuia. n asemenea mprejurri, organul de aplicare nu se va dezinvesti,
constatnd c nu poate soluiona cazul. Dimpotriv, el va apela ori la o norm juridic ce se aplic ntr-o situaie
asemntoare celei supuse rezolvrii, ori, n lipsa acesteia, va soluiona cazul pe baza principiilor generale ale
dreptului.
Atunci cnd respectivul organ de aplicare a legii apeleaz la o norm juridic aplicabil ntr-o situaie
asemntoare celei de rezolvat se realizeaz o analogie a legii (analogia legis).
Dac aceasta nu este posibil, pentru rezolvarea cazului se recurge la principiile generale ale dreptului
folosindu-se analogia dreptului (analogia juris).
Exist ramuri de drept n care analogia sub oricare dintre formele sale nu este permis. n aceast situaie este
dreptul penal, ramur n cadrul creia opereaz principiul legalitii incriminrii.
Seciunea IV
REZULTATUL INTERPRETRII NORMELOR JURIDICE
Din punctul de vedere al rezultatului interpretrii, aceasta poate fi literal, extensiv sau restrictiv.
1. Interpretarea literal ( ad litteram sau interpretatio declarativa)
Acest tip de interpretare se realizeaz atunci cnd organul care trebuie s aplice norma de drept constat c textul
acesteia se muleaz, n mod corespunztor, relaiilor sociale pe care le vizeaz. n aceast situaie, organul ce aplic
legea nu mai are i sarcina de a interpreta normele care o alctuiesc, deoarece acestea sunt clare.

2. Interpretarea extensiv ( interpretatio extensiva)

Uneori, n cadrul procesului de interpretare a normelor juridice, organul de aplicare poate constata
faptul c textul acestora are un coninut mai restrns dect sfera relaiilor sociale la care ele se refer. n
aceast situaie, se va folosi o interpretare extensiv a normelor n cauz.
3. Interpretarea restrictiv ( interpretatio restrictiva)
Dac textul normei juridice are un coninut mai larg dect sfera relaiilor sociale la care se refer, organul de
aplicare va folosi o interpretare restrictiv a acesteia.

Fazele aplicarii dreptului.


Varietatea actelor de aplicare nu exclude existenta unor faze sau etape in procesul aplicarii
dreptului. Aceste faze constituie un proces unic, desi ele nu au aceeasi succesiune in timp la toate
categoriile de norme juridice.
a)
Stabilirea starii de fapt constituie prima faza a aplicarii dreptului. Ea presupune cercetarea si
cunoasterea situatiei concrete, a imprejurarilor, cauzelor, aflate in fata organului de aplicare si care
urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in elaborarea actului de aplicare.
Organul de aplicare, cercetand starea de fapt, va trebui sa cunoasca situatia reala, sub toate
aspectele ei, adevarul material. Cauza supusa solutionarii trebuie sa fie lamurita din toate punctele de
vedere, fie ca este vorba despre o fapta juridica cu caracter licit, fie ca este cazul unei fapte care
contravine prevederilor juridice. O
deosebita importanta are strangerea probelor pe baza de documente, declaratii ale martorilor si alte
materiale.
b)
Alegerea normei de drept constituie urmatoarea faza, care mai poarta denumirea de critica
(selectionarea normei). Numai prin cunoasterea situatiei de fapt si determinarea normei care se refera la
aceasta situatie se poate asigura o corecta calificare juridica si temeinicia actului de aplicare. Acest lucru
presupune, la randul sau, nu numai determinarea textului normativ, dar si verificarea daca acest text este
autentic, adica reprodus intr-o publicatie oficiala, daca norma nu a fost abrogata expres sau implicit, daca
se aplica la cauza respectiva sub aspectul actiunii ei in spatiu si dupa persoana. Legalitatea normei
juridice, corespondenta ei fata de actele normative superioare si, in primul rand, fata de legi este o alta
sarcina pe care trebuie sa o rezolve organul de aplicare in luarea deciziei asupra alegerii normei de drept.
Uneori organul de aplicare va trebui sa rezolve anumite coliziuni ce pot aparea intre doua sau mai multe
acte normative care se refera la acelasi caz.
c)
Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a
stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice, utilizand in acest scop metode si procedee cu care
opereaza tehnica interpretarii dreptului.
d)
Elaborarea actului de aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand in elaborarea
deciziei juridice, care va atrage dupa sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
concrete. Operatiunea de elaborare si de redactare a actelor de aplicare presupune indeplinirea unor
cerinte de continut si de forma ce variaza de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramura de
drept la alta. In cadrul dreptului administrativ, actele de aplicare se concretizeaza, in special, in ordine si
autorizatii si adresate unor persoane, unitati de stat sau organizatii particulare, obligand la anumite

actiuni, abtineri ori dand imputerniciri pentru executarea unor drepturi si satisfacerea unor interese. In
dreptul penal, actele de aplicare poarta denumirea de hotarari judecatoresti care, atunci cand s-a
constatat existenta unei infractiuni, stabilesc sanctiuni ce se aplica persoanelor vinovate.
Studiul detaliat al tehnicii juridice a elaborarii actelor de aplicare, a conditiilor, obiectului, cauzei,
formei juridice, modalitatilor, efectelor etc. intra in obiectul fiecarei ramuri a stiintei dreptului.

2. Forma si caracteristicile actului de aplicare a dreptului


Ca modalitate sau cale specific juridica de realizare a dreptului, aplicarea imbraca la randul ei
diverse forme, mijloace, proceduri, faze etc. prin care organele de stat traduc in fapt dispozitiile
normelor juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc. sunt, la randul lor, reglementate, in principal,
prin normele juridice procedurale specifice ramurilor de drept in care se aplica.
(In literatura juridica notiunea de aplicare a dreptului (sau a normelor juridice) a fost
controversata6), fiind inteleasa si utilizata sub doua acceptiuni sau forme : ca aplicare normativa si
respectiv ca aplicare individuala. In majoritatea lor, autorii in materie considera ca acceptiunea propriuzisa a notiunii de aplicare consta in aceea de aplicare individuala.)
Forma de aplicare individuala este acceptiunea propriu-zisa, concreta a notiunii de aplicare a
dreptului. Ea consta in ansamblul de proceduri, mijloace, metode, faze etc., prin care organele de stat
competente transpun la situatii concrete, individuale, adica aplica prevederile normei la un caz dat.
Acest ansamblu de proceduri, metode, mijloace etc. de transpunerea in practica concreta, individuala a
normelor mai poarta si denumirea generica act sau acte de aplicare. Actul de aplicare individuala are
principala caracteristica de a determina intotdeauna nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
concret.
In legatura cu cele doua categorii de acte: normative si respectiv, actele de aplicare
individuala sunt de retinut urmatoarele sublinieri7) : In primul rand, cele doua categorii de acte nu
trebuie intelese ca exprimand competente exclusive si strict delimitate, ca apartinand numai unora sau
altora dintre structurile de putere. Cu alte cuvinte, daca in virtutea principiului separatiei puterilor in stat
actul de legiferare si cel de aplicare sunt in principiu separate, ca acte distincte, fiind de competenta
unor structuri de putere distincte Parlament (putere legislativa), Guvern (putere executiva) si Putere
judecatoreasca aceasta nu inseamna ca respectivele structuri de putere si actele lor sunt in mod strict,
absolut numai acte legislative sau numai executive. Intelegerea mai nuantata si delimitarea acestor
competente decurge din observarea a cel putin urmatoarelor realitati si necesitati : Parlamentul bunaoara, desi este un organ de putere prin excelenta normativ, legislativ, el poate si trebuie ca in anumite
situatii sau probleme sa adopte si deci sa realizeze o serie de acte de aplicare individuale - ca de exemplu,
acte de aplicare individuala a prevederilor Regulamentului Camerei Deputatilor sau a Senatului fata de un
anumit parlamentar ; Guvernul - desi organ prin excelenta executiv, de aplicare poate emite si o serie de
acte cu continut normativ propriu-zis care nu sunt de competenta legii. In legatura insa cu organele puterii
judecatoresti, acestea comporta, in acest context, sublinierea ca ele nu au competente de a emite acte cu
continut normativ, generic ci, numai acte de aplicare individuala (hotarari judecatoresti, decizii, sentinte
etc.) vizand un anumit caz sau speta.
O a doua subliniere ce se impune in acest context vizeaza intelesul termenului de aplicare care,
asa cum rezulta din cele mentionate mai sus, nu trebuie restrans sau ingustat ori identificat cu termenul sau
notiunea de sanctionare, chiar daca termenii respectivi se gasesc intr-o stransa corelatie. Aceasta in
sensul ca intotdeauna o sanctiune stabilita pentru un fapt este un act de aplicare, dar nu toate actele de

aplicare individuala implica si pe cel de sanctionare. Aplicarea poate viza, bunaoara, realizarea unei
anumite conduite, derularea unei actiuni sau activitati sociale pozitive, a unei obligatii, stabilirea unei
functii, recompense etc. si nu intotdeauna si neaparat o sanctiune. Sanctiunea si, in sens mai larg, tragerea
lor la raspundere juridica sunt intr-adevar acte de aplicare dar intervin numai in situatiile unor conduite
ilicite, pe cand notiunea de aplicare a dreptului are in vedere ansamblul conduitelor umane atat licite
cat si ilicite.
Intre cele doua categorii de acte: normative si de aplicare exista atat asemanari cat si
deosebiri8).
Elementele care ilustreaza asemanarea, esenta lor comuna, constau, in principal, in urmatoarele:
ambele forme constau in acte cu caracter juridic emanand de la organe competente ale statului; ambele
urmaresc realizarea aceluiasi scop: infaptuirea legalitatii in viata sociala; ambele au temei juridic ordinea
constitutionala si legile.
Deosebirile dintre cele doua categorii de acte constau, in principal, in urmatoarele:
In timp ce actul normativ, are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuala este
prin excelenta un act concret, vizand o situatie sau stare de fapt data, un caz si determina intotdeauna
nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;
Dupa efectul lor in timp, actele normative produc efecte in timp, sunt deci aplicabile, intre
limitele momentului de intrare si cel al iesirii lor din vigoare, in timp ce actele de aplicare individuala isi
produc efectele odata cu momentul in care au fost transpuse in practica sub diversele ei forme:
comunicare, instiintare, pronuntare, luarea masurii sau a sanctiunii respective, solutionarea cazului etc.;
Deosebiri exista si in ceea ce privesc conditiile formal-juridice si procedurile cerute pentru
valabilitatea lor. De exemplu, sunt diferite conditiile si procedurile necesare pentru intocmirea si
valabilitatea unei legi, hotarari, sau ordonante guvernamentale si, respectiv, pronuntarea unei sentinte
judecatoresti ori, intocmirea unui act contraventional etc.;
Deosebiri exista si in privinta principiilor si formelor cailor de atac sau de contestare a acestor
acte, astfel: Actele normative pot fi modificate sau anulate, de regula, numai de catre organul emitent si in
anumite situatii numai de organele ierarhice (De exemplu, Parlamentul poate invalida o ordonanta sau
hotarare guvernamentala), in timp ce actele de aplicare individuala pot fi atacate, modificate sau anulate
pe alte cai cum ar fi: recursul, apelul, sesizarea, plangerea etc., adresate de regula organelor ierarhice;
In fine, actele de aplicare individuala se subordoneaza actelor normative si impreuna se
subordoneaza, potrivit principiului suprematiei legii, ordinii constitutionale si a legilor statului.

Aplicarea dreptului prin analogie.


In mai multe sisteme de drept este cunoscuta institutia analogiei, aceasta ofera organului de aplicare a
dreptului ca dupa constatarea stari de fapt si a adevarului ob 111p1520b iectiv sa gaseasca solutie juridica
chiar daca nu se gasesc norme care sa se refere la cauza data. Se recurge astfel la doua forme de analogie:
1.
Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci cand se constata lipsa normei juridice,
in cazul ce urmeaza a fi solutionat. In dreptul nostru procedeul analogiei legii nu are, in principiu,
aplicare, deoarece legislatia nu are lacune. Cerintele legalitatii impun rezolvarea cauzelor supuse
reglementarii juridice numai pe baza normelor juridice.

2.
Analogia dreptului constituie o alta forma a analogiei, la care se recurge atunci cand in
solutionarea unei cauze lipseste norma juridica si nici nu se pot gasi norme sau texte juridice care sa
reglementeze cauze asemanatoare.

RAPORTUL JURIDIC

Seciunea I

Noiunea de raport juridic

Raportul juridic reprezint o relaie social care este normat de ctre regula de drept i care d natere la
drepturi i obligaii n sarcina subiectelor ntre care s-a stabilit. Drepturile i obligaiile subiectelor de
drept pot fi realizate, atunci cnd este cazul, i prin fora de constrngere a statului.

Seciunea II

Caracterele raportului juridic

Raportul juridic prezint mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un raport social, voliional i
valoric.

1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul c acesta se stabilete ntre oameni, fie
privii individual ca persoane fizice, fie ca participani n cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar
instituiile statului.

2. Caracterul voliional
Raportul juridic este un raport voliional deoarece el se nate din voina subiectelor de drept.
Voina subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completat cu voina statului care este
autorul normelor de drept n baza crora se nasc raporturile juridice, adic drepturile i obligaiile pe care

le vor avea subiectele de drept.


Datorit acestui motiv, n doctrin se vorbete despre dublul caracter voliional al raportului juridic.

3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezint i un caracter valoric deoarece prin intermediul su sunt fie protejate fie
concretizate principalele valori sociale.

Seciunea III

Structura raportului juridic

Raportul juridic are o structur ce include trei elementele: subiectele, coninutul i obiectul.

1. Subiectele raportului juridic


Subiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Acetia pot fi privii fie individual (persoane fizice), fie
grupai n anumite structuri de organizare, colective (statul, organele statului i persoanele juridice).

A. Persoana fizic este omul ca titular de drepturi i obligaii.


Individul este recunoscut ca titularul unei capaciti juridice, aceasta reprezentnd aptitudinea general i
abstract a unei persoane de a dobndi drepturi i de a-i asuma obligaii juridice.
n dreptul civil se face distincie ntre capacitatea de folosin i capacitatea de exerciiu.
Capacitatea de folosin este posibilitatea unei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi i
obligaii n cadrul raportului juridic. Aceasta se dobndete prin natere (uneori chiar n perioada de dup
concepie capacitatea de folosin anticipat) i se pierde prin moarte.
Capacitatea de exerciiu constituie aptitudinea unei persoane de a-i exercita singur drepturile i
obligaiile. Aceasta se dobndete la 18 ani. ntre 14 i 18 ani persoana fizic are o capacitate de exerciiu
restrns care i ngduie s-i exercite singur doar anumite drepturi i sa-i poat asuma numai unele
obligaii.
Exist i situaii n care anumite persoane fizice, dei au o vrst mai mare de 18 ani, nu posed capacitate
de exerciiu deoarece, pentru anumite motive, ele au fost puse sub interdicie printr-o hotrre
judectoreasc irevocabil. (interziii judectoreti).
Persoana fizic, pentru a nu fi confundat cu alte persoane fizice, prezint anumite atribute de

indentificare. Acestea sunt: numele i prenumele, data i locul naterii, domiciliul, starea civil i codul
numeric personal (CNP).

B. Statul constituie subiect de drept att n cadrul raporturilor juridice interne, ct i n al celor externe.
Statul este subiect de drept n dreptul constituional (cetenia, federaiile, raporturile dintre el i unitile
administrativ-teritoriale).
n dreptul civil, statul este participant n calitate de creditor al tuturor obligaiilor fiscale ale
contribuabililor (reprezentat de Ministerul de Finane), precum i n anumite aspecte legate de dreptul
succesoral (moteniri vacante).

C. Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative -executive, precum i de


cele judiciare.

D. Persoana juridic constituie un subiect colectiv de drept. n doctrina mai veche, conform influenei
franceze, persoana juridic este numit persoan moral.
Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupri de persoane fizice n vederea realizrii unui
anumit scop.
Persoanele juridice pot fi nfiinate prin act normativ emis de ctre unul dintre organele puterii de stat
(centrale sau locale) ori prin manifestarea de voin a mai multor persoane fizice sau juridice, realizat n
condiiile legii i, eventual, supervizat de un organ de stat.
Desfiinarea unei persoane juridice poate avea loc n aceleai moduri.
Persoanele juridice au capacitate juridic care de cele mai multe ori este limitat la obiectul lor de
activitate (specialitatea capacitii de folosin).
Ca atribute de identificare, n cazul persoanelor juridice se disting: denumirea, naionalitatea, sediul,
contul bancar, numrul de nmatriculare sau nregistrare n anumite evidene specifice i codul de
identificare fiscal.
Coninutul raportului juridic
Coninutul raportului juridic este alctuit din drepturile i obligaiile subiectelor ntre care s-a stabilit
raportul.
Drepturile i obligaiile subiectelor de drept ntre care s-a stabilit un raport juridic sunt corelative, astfel
nct obligaia unuia dintre acetia este chiar dreptul celuilalt.
n unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de drepturi, cellalt fiind titular de obligaii. n
alte raporturi, subiectele sunt, n acelai timp, att titulari de drepturi, ct i de obligaii.
Exist i situaii (cstoria) n care subiectele de drept au exact aceleai drepturi i obligaii unul fa de

altul (soii).
Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de drept s fac sau s nu fac ceva, s
pretind altui subiect s fac, s nu fac sau s-i dea un lucru. De asemenea, posibilitatea de a apela la
fora de constrngere a statului n cazul nerespectrii drepturilor sale.
n funcie de posibilitatea evalurii lor n bani, drepturile subiective se mpart n drepturi patrimoniale (cel
mai important fiind dreptul de proprietate) i drepturi personal-nepatrimoniale.
Titularul dreptului subiectiv se numete subiect activ.
Obligaiile juridice constituie ndatoriri ale subiectului de a face, de a nu face sau de a da ceva altui subiect
de drept.
Titularul obligaiei juridice poart denumirea de subiect pasiv.

3. Obiectul raportului juridic


Obiectul raportului juridic este dat de conduita pe care trebuie s o urmeze subiectele acestuia. Obiectul
raportului juridic este aciunea sau inaciunea la care are dreptul subiectul activ i la care este obligat
subiectul pasiv.

Seciunea IV

DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Deosebirea ntre diferitele categorii de raporturi juridice se va face n funcie de natura normei de drept
care guverneaz relaia social ce se constituie n raport juridic. Astfel, n temeiul unei reguli de drept civil
se va nate un raport de drept civil (de exemplu, dintr-un delict civil se nate ntotdeauna un raport de
drept civil), iar dintr-o regul de drept penal se constituie un raport de drept penal (de exemplu, svrirea
unei infraciuni).
Capitolul
I.
Noiunea
dreptului
subiectiv
civil
Termenul de drept primete, chiar i n limbajul comun, sensul de putere recunoscut unei persoane de a
pretinde alteia ceva, un anumit comportament. Termenul drept subiectiv este unul foarte familiar
juristului, att de des invocat n doctrin i n jurispruden, nct existena sa pare de domeniul evidenei
iar, coninutul su de la sine neles. Folosirea curent a termenului de drept subiectiv i rolul subiectiv
care i se atribuie astzi n numeroase raionamente juridice, nu l-au cruat de critici importante i opinii
numeroase cu privire la existena i definirea sa. Totui pentru definirea dreptului subiectiv vom avea n
vedere
opiniile
exprimate
n
doctrina
noastr.
n literatura romneasc de specialitate se admite c prin drept n sens obiectiv se nelege un sistem de
norme juridice, ordinea juridic, iar prin drept n sens subiectiv se trimite la prerogativele persoanei n
ordinea obiectiv dat , aa nct dreptul subiectiv civil exprim prerogativele persoanei n spaiul juridic
organizat
prin
normele
dreptului
civil.
n opinia domnului Ion Dogaru dreptul subiectiv este definit ca posibilitatea juridic a unei anumite

conduite, garantat de lege prin putina de a pretinde persoanelor obligate o anumit comportare
corespunztoare, la nevoie, prin mijlocirea aparatuluii de constrngere a statului .
n prezent, dreptul subiectiv civil este definit, mai ales, ca posibilitate recunoscut de legea civil
subiectului activ persoan fizic sau juridic n virtutea creia aceasta poate, n limitele dreptului i
moralei, s aib o anumit conduit, s pretind o anumit conduit corespunztoare s dea, s fac ori
s nu fac de la subiectul pasiv i s cear, la nevoie, concursul forei coercitive statale .
Capitolul
II.
Clasificarea
drepturilor
subiective
civile
2.1.
Criterii
de
clasificare
Drepturile subiective civile pot fi clasificate n funcie de mai multe criterii. Fiecare clasificare evideniaz
un anumit aspect al dreptului subiectiv civil supus acestei operaiuni, iar mprejurarea c aceasta poate fi
inclus ntr-o categorie sau alta atrage serioase consecine asupra regimului juridic ce este aplicabil.
Principalele criterii prin care se face clasificarea drepturilor subiective civile sunt gradul de opozabilitate;
natura coninutului; corelaia cu alte drepturi subiective civile; gradul de certitudine oferit titularului;
scopul
dreptului.
n funcie de criteriile enunate drepturile subiective civile se clasific n urmtoarele categorii :
- drepturi subiective civile patrimoniale i drepturi subiective civile nepatrimoniale (criteriul naturii
coninutului);
- drepturi subiective civile absolute i drepturi subiective civile relative (criteriul gradului de
opozabilitate);
- drepturi subiective civile principale i drepturi subiective civile accesorii (criteriul corelaiei dintre ele);
- drepturi subiective civile pure i simple i drepturi subiective civile afectate de modaliti (criteriul
gradului
de
certitudine
oferit
titularului);
- drepturi egoiste i drepturi-funciuni (n funcie de scopul dreptului) .
2.2.
Clasificarea
drepturilor
subiective
civile
n
funcie
de
obiectul
dreptului
n raport cu acest criteriu drepturile n sens subiectiv sunt patrimoniale i nepatrimoniale. Cele
nepatrimoniale sunt mprite n drepturi ale omului, drepturi ce poart asupra diferenelor atribute ale
persoanei i drepturi ce privesc relaiile cele mai intime ale persoanei. Cele patrimoniale se clasific n
drepturi
reale,
drepturi
de
crean
i
drepturi
intelectuale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi care prin natura lor, avnd un coninut moral, nu pot fi evaluate n
bani, fiind strns legate de via, identificarea i relaiile eseniale ale persoanei.
Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective care au un coninut economic, n sensul c pot fi
msurate n bani .

. Definiia i elementele raportului juridic de obligaie.


Rolul obligaiilor n viaa juridic este determinat de faptul c ele stau la baza oricruiraport de drept, fiind
ntlnite n toate materiile dreptului. n dreptul roman, noiunea de obligaie a fost neleas iniial ca o
legtur pur material ntre debitor i creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea societii romane a
fcut ca aceastnoiune s devin o legtur pur juridical (vinculum juris) care permitea creditorului s-i
pretinddebitorului s dea, s fac sau s nu fac ceva, avnd posibilitatea de a recurge la executareasilit
asupra bunurilor debitorului. n principal, obligaia este analizat ca un raport juridic stabilit ntre creditor
i debitor.Creditorul este subiectul activ al raportului obligaional, iar debitorul este subiectul pasiv, care
se ndatoreaz fa de creditor la executarea unei prestaii.Obligaia civil este raportul juridic stabilit ntre
dou sau mai multe persoane, nconinutul cruia intr dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere
subiectului pasiv denumit debitor i cruia i revine ndatorira corespunztoare - s dea, s fac sau s nu
faccevaElementele obligaiei.
Structura raportului juridic de obligaie implic trei elemente:subiectele, coninutul i obiectul.

Subiectele raportului juridic de obligaie. Raportul juridic obligaional, ca orice raport juridic, se stabilete
ntre persoane fizice sau juridice. El presupune, n mod necesar, dousubiecte: subiectul activ i subiectul
pasiv.Subiectul activ este denumit creditor , adic persoana care are ncredere n cel care seoblig, iar
subiectul pasiv poart denumirea de debitor , deoarece datoreaz creditorului oprestaie determinat.Dei
subiectele oricrui raport juridic de obligaii civile au denumirile de creditor i debitor,termeni proprii
obligaiilor civile n general, n fiecare raport obligaional subiectele poartdenumiri specifice naturii lui:
vnztor-cumprtor; locator-locatar; mandante-mandatar;asigurator-asigurat etc.
De cele mai multe ori, prile dintr-un raport juridic de obligaie au dubl calitate, desubiect activ i
subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt i raporturi de obligaii n care oparte este numai creditor i
cealalt numai debitor (contractele unilaterale, raporturile juridicecreate prin svirea unui fapt ilicit).
Coninutul raportului juridic de obligaie.
Coninutul raportului juridic de obligaie cuprindetoate drepturile subiective ale creditorului, crora le
corespund obligaiile debitorului. Coninutulraportului juridic de obligaie se stabilete prin voina prilor,
ori este determinat prin lege, dupcum izvor al obligaiei l constituie actul civil sau un alt izvor dect
actul juridic al prilor.
Obiectul raportului juridic de obligaie.
Raportul juridic de obligaie are ca obiect prestaiala care s-a obligat debitorul, prestaie ce poate fi
pozitiv (a da, a face) sau negative (a nu face).

CAPITOLUL

VIII

RSPUNDEREA JURIDIC

Seciunea I

NOIUNEA DE RSPUNDERE JURIDIC

Rspunderea juridic este o variant a rspunderii sociale. Ea apare ca un raport stabilit n baza legii ntre
subiectul de drept care a nclcat prevederea legal i stat, reprezentat de organele de cercetare penal,
instanele judectoreti precum i diferiii funcionari publici, prin care subiectul de drept suport o
sanciune de la care nu se poate sustrage, iar statul urmrete prin aplicarea sanciunii restabilirea ordinii
juridice.

Seciunea II

CONDIIILE RSPUNDERII JURIDICE

Pentru antrenarea rspunderii juridice a unui subiect de drept, trebuie ndeplinite mai multe condiii, i
anume:
a) Existena unei conduite ilicite din partea acestuia;
b) n urma conduitei ilicite s apar un rezultat vtmtor pentru una din valorile sociale;
c) Vinovia subiectului de drept care este autorul actului ilicit;
d) ntre conduita ilicit i rezultatul vtmtor trebuie s existe o legtur de cauzalitate.

1. Conduita ilicit a subiectului de drept poate fi exprimat printr-o aciune sau o inaciune ce nu respect
cadrul legal.
De exemplu, o aciune este ilicit dac un subiect de drept acioneaz cu nerespectarea legii (un individ
lovete pe un altul sau distruge bunul altuia datorit unei manevre greite fcut cu autoturismul etc.).
Inaciunea unui subiect este ilicit doar atunci cnd acesta avea obligaia s fac ceva i nu realizeaz
respectiva aciune. De exemplu, este ilicit nedenunarea de ctre un funcionar public a anumitor fapte
penale despre care ia cunotin n timpul serviciul su.
2. Rezultatul vtmtor al conduitei ilicite se concretizeaz n atingerea adus anumitor valori sociale
care sunt protejate de lege.
Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrri de ctre un subiect de drept poate aduce atingere
intereselor (poate cauza un prejudiciu) altei persoane.

3. Vinovia subiectului de drept. Orice aciune sau inaciune a omului trebuie raportat la caracterul
contient sau incontient al acesteia, precum i la libertatea voinei acestuia.
Vinovia reprezint atitudinea psihic a unui subiect de drept fa de conduita sa ilicit.
n dreptul penal vinovia mbrac dou forme: intenia i culpa.
Intenia poate fi direct (subiectul prevede rezultatul faptei i urmrete producerea lui) sau indirect
(subiectul prevede rezultatul faptei, nu urmrete producerea acestuia, dar accept survenirea lui).
Culpa este de dou feluri: culp prin impruden (subiectul prevedere rezultatul faptei sale, rezultat pe
care nu-l urmrete, nu accept producerea lui i consider fr temei c acesta nu se va produce) i culp
prin neglijen (subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, dei putea i trebuia s-l prevad).

Dreptul penal cunoate i un concept hibrid al vinoviei numit praeter intentie (intenie depit).
n dreptul civil, vinovia poart generic numele de culp. Formele vinoviei (culpei) civile sunt: dolul
(intenia), imprudena i neglijena.

4. Existena legturii de cauzalitate ntre aciunea ilicit i rezultatul vtmtor pentru valorile sociale
este obligatorie pentru antrenarea rspunderii juridice.

Seciunea III

FORMELE RSPUNDERII JURIDICE

Exist mai multe forme de rspundere juridic.


n domeniul ramurilor de drept pot fi ntlnite: (1) rspunderea penal, (2) rspunderea contravenional,
(3) rspunderea civil, (4) rspunderea disciplinar etc.
1. Rspunderea penal
Acest tip de rspundere juridic se declaneaz atunci cnd subiectul de drept svrete un fapt
considerat ilicit de legea penal, numit infraciune.