Perspective n sociologie

1.5. Functiile sociologiei

Sociologia, ca stiinta teoretica avnd deopotriva o finalitate cognitiva si una practica are o serie
de functii:
Functia expozitiva sau descriptiva - se concretizeaza ntr-o acumulare de date, fapte si
informatii suficiente si relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi ndeplinita aceasta
functie, sociologia trebuie sa ndeplineasca o serie de conditii:
- de completitudine - adica de luare n consideratie a tuturor datelor si faptelor necesare pentru
a testa valoarea de adevar a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectarii arbitrare, strict subiective datelor si faptelor analizate.
- maxima obiectivitate fata de fapte (evitarea apropierii de fapte avnd idei preconcepute despre
acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate asa cum sem prezinta ele).
Functia explicativa - permite sociologiei sa nteleaga realitatea sociala, sa identifice
mecanismele intime de functionare si schimbare a realitatii sociale , de producere si derulare a
faptelor, a fenomenelor sociale, a vietii sociale n general, sa desprinda determinarile multiple ce
se manifesta la nivelul realitatii sociale si ndeosebi, relatiile cauzale ntre variabilele realitatii
sociale. Prin ndeplinirea acestei functii, sociologia poate elabora generalizari teoretice de
diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Functia predictiva, prognotica sau previzionala: - prin intermediul careia sociologia
cerceteaza atent si aprofundat realitatile sociale prezente pentru a identifica directiile cele mai
probabile de evolutie ulterioara a societatii. Studiind trecutul si prezentul, sociologia poate
identifica si proiecta tendintele probabile de evolutie ulterioara a societatii.
Functia critica - presupune ca cercetarea sociologica sa nu se rezume la descrierea si
explicarea societatii asa cum este la un moment dat si la descrierea tendintelor probabile de
evolutie ulterioara, ci sa ncerce sa arate cum ar trebui sa fie aceasta realitate sociala. Pentru a
reusi acest lucru sociologia trebuie sa compare realitatea sociala asa cum se prezinta ea la un
moment dat, cu un model normativ al realitatii sociale. n esenta, o asemenea analiza
comparativa se reduce la ncercarea de surprindere a nemultumirilor, disfunctionalitatilor
existente la nivelul realitatii investigate, la realizarea a ceea ce mpiedica functionarea si
dezvoltarea normala, fireasca a societatii n ansamblul sau, a unor unitati sau grupuri sociale
specifice (deficiente de organizare, conducere, structurare, deficiente predominant subiective
posibil de remediat). Pentru ca analiza sa fie critica ea trebuie sa respecte doua conditii:
a) sa fie ntemeiata - adica sa se bazeze pe o cunoastere temeinica, aprofundata a realitatii
sociale.
b) sa fie constructiva - analiza disfunctionalitatilor sa fie reala si corecta avnd ca scop
perfectionarea realitatii sociale.
Sociologia este o stiinta critica, declarat anti apologetica, negarea sau ignorarea
disfunctionalitatilor este contraproductiva. Functia critica a sociologiei confera acestei stiinte o

certa utilitate sociala, dar o poate face, n acelasi timp, relativ incomoda pentru unii factori aflati
n posturi de decizi sau de conducere, purtnd responsabilitatea modului de derulare a vietii
sociale att la nivel macrosocial ct si la nivel microsocial.
Functia practic - operationala - prin intermediul careia sociologia ti propune sa
identifice modalitatile prin care se pot nlatura disfunctionalitatile, dereglarile, neajunsurile
constatate n vederea modelarii realitatii sociale la un nivel ct mai apropiat de modelul normativ
stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie sa tina cont de urmatoarele:
- a) - solutiile propuse trebuie sa fie rezultatul unei analize atente att a realitatii sociale
prezente ct si a efectelor posibile ale aplicarii acestor solutii asupra realitatii sociale.
b) - solutiile propuse sa fie realiste.
c) - sa fie oferite un set de solutii bine fundamentate si argumentate realist si rationat, set
de solutii din care decidentul sa aleaga varianta optima.
d) sociologul sa acorde asistenta tehnica la implementarea solutiei alese, sa urmareasca
efectele acesteia
BIBLIOGRAFIE:
1. Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, coordonatori: Catalin Zamfir,
Lazar Vlasceanu.
2. Gilles Ferol, Dictionar de sociologie, Editura Polirom, Iasi, 1998.
3. Petre Andrei, Sociologie generala, Bucuresti, 1970.
4. Nicolae Grosu, Sociologie esentiala, Editura Militara, Bucuresti, 1996.
5. Norman Goodman, Introducere n sociologie, Editura Lider, Bucuresti, 2000.
6. Nicolae Pepelea, Sociolgie generala, Bucuresti 2000.
7. Nicolae Schifirnet, Sociologie, Bucuresti, 2002.
8. Ilie Badescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1996.
Problemele filosofice i problemele lor
Ni se pare ceva firesc ca, n vocabularul folosit pentru a descrie filosofia,
s apar cuvntul problem. Adeseori ni se spune c filosofia se ocup de
probleme, sau c filosofia are problemele sale specifice, sau c a filosofa nseamn
a problematiza. Indiferent cum ar fi dezvoltate mai departe aceste susineri, ele
conin deja presupoziia c este legitim s caracterizm filosofia printr-un joc de
limbaj n care termenul problem joac un rol important. Dar pe ce se bazeaz
discursul care susine c a filosofa nseamn a problematiza sau c filosofia are
de a face cu un anume gen de probleme, aa-numitele probleme filosofice ?
ntrebndu-ne asupra temeiurilor discursului, despre problemele filosofice
ncercm s evitm ntrebrile mai directe care se pun de obicei: exist
probleme filosofice? sau: ce sunt problemele filosofice? sau care este natura
lor? Asemenea ntrebri (directe) nu sunt lipsite de sens, dar ele ne pre-determin,
ntr-un fel, s nelegem problemele filosofice ca nite entiti spirituale a cror

esen sau natur ar urma s o identificm. n acest fel, ele par s substanializeze
problemele, n felul unor lucruri (res) despre care vorbim. n aceeai direcie
ne trimite, se pare, i considerarea problemelor ca subiecte (cuvntul subjectum
nsemnnd chiar substan). Poate c problemele sunt, ntr-adevr, substana
gndirii i nu doar ntr-un sens metaforic dar, oricum, ele nu trebuie reifica i cum am vorbi despre
lucruri care exist sau nu exist n sine, indiferent de
relaia noastr cu ele. n fond, problemele exist doar pentru cei care le recunosc ca
atare; i adesea s-a remarcat, tocmai n acest sens, c n aceeai situaie cineva
poate identifica o problem, n vreme ce, pentru o alt persoan, situaia respectiv
este cu totul neproblematic. Prin urmare, problema ca atare (prin ea nsi) nu are
o natur care s se impun tuturor. n mod similar putem considera c nici
filosoficul nu este o substan revelatoare, a crei prezen s-o detectm n unele
probleme, spre a le separa astfel de altele, care nu sunt filosofice. Dei aceast
metafor a detectorului este implicat n acel gen de cercetri care vizeaz criterii
de demarcaie ntre problemele filosofice i cele de alt natur, ea ni se pare totui
neadecvat n msura n care sugereaz c am avea de a face cu substane,
naturi sau proprieti naturale, care trebuie mai nti identificate, pentru a
decide, apoi, clasa logic n care s le ncadrm. De fapt, istoria cunoaterii ne arat
c aceeai problem poate fi tratat fie ca una filosofic, fie ca una tiinific, sau
n ambele modaliti n acelai timp; i c multe dintre problemele tradiionale ale
filosofiei au devenit, ntre timp, probleme tiinifice, dup cum altele, cu o cert
origine tiinific, pot fi ridicate n rang ,devenind filosofice. Ar fi greu s
explicm asemenea transformri dac ne-am cantona ntr-o concepie a
problemelor delimitate dup natura lor specific.
Din acest motiv, recuznd o viziune substanialist sau naturalist a
problemelor, considerm c trebuie s ne ndreptm atenia ctre discursul despre
probleme n cazul nostru, cel privind problemele filosofice i s cercetm
temeiurile sale. Prin temeiurile unui discurs nelegem ceea ce l face posibil sau
ceea ce susine preteniile sale de validitate. Mai exact, vom ncerca s artm c
discursul despre probleme constituie el nsui un mod de problematizare ale crei
presupoziii pre-determin interpretarea problemelor. Cercetnd aceste presupoziii,
vom cuta s identificm modelele de gndire care le structureaz. Blaga numea
asemenea modele de gndire orizonturi ideatice sau zri ale problemei i
observa c ele predetermin ntrebrile, adic modurile de problematizare. 1
Care ar fi, deci, modurile de gndire care n-temeiaz discursul 2 asupra problemelor
filosofice ?