Sunteți pe pagina 1din 2

Ştiinţele naturii şi filosofia

Între ştiinţǎ şi filosofie existǎ o strânsǎ legǎturǎ. Iniţial filosofia cuprindea totalitatea
cunoştinţelor existente.
Odatǎ cu acumularea dşi dezvoltarea cunoştinţelor din sânul filosfiei s-au deprins mai
întâi astronomia, geometria, mecanica, iar apoi au apǎrut fizica, chimia, biologia, geologia
etc.; ştiinţe care şi-au dovedit apoi rapid capacitatea de a dezvǎlui esenţa şi legile fenomenelor
pe care le studiazǎ. Nevoia uneo filosofii ca „ ştiinţǎ a ştiinţelor” a dispǎrut.
Dezvoltarea ştiinţei a impus crearea unei metode noi de cercetare, pregǎtind terenul
pentru apariţia filosofiei ştiinţifice. Începuturile acestui proces se leagǎ de cele trei mari
descoperiri ale timpului : descoperirea structurii celulare a plantelor şi animalelor, teoria
originii speciilor, legea conservǎrii şi transformǎrii enrgiei.
O datǎ cu apariţia materialismului dialectic s-a conturat precis şi obiectul filosfiei.
Filosofia a devenit ştiinţa legilor generale de dezvoltare a naturii, societǎţii şi gândirii umane.
La baza filosofiei ştiinţifice a fost pusǎ doctrina materialitǎţii şi cognoscibilitǎţii lumii,
primordialitǎţii materiei faţǎ de conştiinţǎ. În cercetǎrile lor concrete, oamenii de ştiinţǎ se
puteau sprijini acum pe principii generale de bazǎ, aveau la dispoziţie o metodǎ de cercetare
adecvatǎ realitǎţii.
Apariţia materialismului dialectic are o însemnǎtate nepieritoare. Filosofia burghezǎ a
pierdut orice capacitate de a orienta just ştiinţa în cunoaşterea lumii. Progresistǎ în perioada
apariţiei sale , filosofia burghezǎ a devenit ulterior reacţionarǎ. Ea s-a ridicat împotriva ideii
dezvoltǎrii, a refuzat sǎ recunoascǎ existenţa unei legitǎţi obiective, punând sub semnul
întrebǎrii posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurǎtoare. Cǎlǎuzindu-se dupa interesele sale
înguste de clasǎ, filosfia burghezǎ a abandonat principiile materialismului şi ateismului
militant, a trecut fǎţiş pe poziţii idealiste şi religioase, ajungând astfel în impas şi în
contradicţie principalǎ cu ştiinţa.
Savanţii burghezi cei mai progresişti, ale cǎror lucrǎri au împins înainte ştiinţele
naturii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, vedeau lipsa de concordanţǎ dintre concepţia
oficialǎ despre lume şi datele obiective ale ştiinţei. Ei nu au fost însǎ în stare sǎ analizeze şi
sǎ şi sǎ depǎşeascǎ în mod critic filosfia clasei lor. Sub presiunea faptelor, o parte a lor se
situa spontan pe poziţii materialiste, efectuând cercetǎrile ştiinţifice sub deviza “Lumea
poate fi cunoscutǎ!” Alţii, presupunând cǎ vor merge mult mai departe dacǎ vor înceta sǎ se
ocupe în genere de probleme filosofice, evitau în mod conştient orice filosofie. Dar aceasta
nu ducea la vreun rezultat pozitiv. Dupǎ expresia reuşitǎ a lui F. Bacon, aceşti savanţi se
asemuiau cǎlǎtorului care rǎtǎceşte prin întuneric şi îşi cautǎ pe dibuite drumul. Un cǎlǎtor ca
acesta pierdea repede drumul şi cǎdea victimǎ filosfie idealiste care încatuşa şi frîna orice
activitate ştiinţificǎ.
Acest fenomen, relevat sub toate aspectele de cǎtre V.I. Lenin, s-a format cu o forţǎ
deosebitǎ la sfârşitu; sec al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea, în perioada crizei fizicii
moderne, determinatǎ de revoluţia modernǎ în ştiinţele naturii.
Pe baza materialismului dialectic a fost rezolvatǎ problema unitǎţii reale a lumii, au
fost elaborate ştiinţific noţiunea de materie şi noţiunea de forme de existenţa ale amateriei, s-
au tras concluzii principiale cu privire la posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice şi ;limitele ei. Au
fost trasate problemele fundamentale şi direcţia dezvoltǎrii ştiinţei moderne.
Lupta filosoficǎ în jurul descoperirilor fizicii moderene

Aproape în tot cursul istoriei omenirii s-a dus o luptǎ înverşunatǎ între concepţii opuse
în jurul descoperirilor ştiinţei. Încǎ din lumea anticǎ, Democrit şi discipolii lui respingeau
nâscocirile despre originea divinǎ a lumii şi nemurirea sufletului, luând atitudine împotriva “
lumii ideilor” a lui Platon, apunând acestei lumi transcedente lumea lucrurilor senzoriale,
naturale, accesibile cunoaşterii . Împotriva doctrinei religioase-idealiste despre finalitatea
stabilitǎ de o pretinsǎ forţǎ supremǎ care ar domina în natura, materialiştii au elaborat
doctrina cauzalitǎţiişi necesitǎţii ca lege a naturii.
Atomistica materialiştilor antici, renascutǎ într-o formǎ nouǎ în sec al XVII-lea, a fost
îndreptatǎ de Gassendi împotriva scolasticii şi misticismului, împotriva principiului idealist al
lui Descartes : “Gândesc, deci exist.”
În sec al XVII-lea , doctrinei idealiste a lui Liebniz despre monadele lipsite de
întindere şi reprezentând “iradieri ale divinitǎţii”, M. V. Lomonosov i-a opus “particula
nesimţitoare” şi materialǎ, aflatǎ într-o mişcare continuǎ în virtutea însuşirilor ei lǎuntrice,
particulǎ care este cognoscibilǎ.
Idealismul a atacat în repetate rânduri materialismul, primind sprijinul activ al religiei,
care considera doctrina materiei c principalǎ primejdie pentru ea. Acest fapt şi-a gâsit
expresia deosebit de pregnantǎ în tezele filosfului şi episcopului englez Berkeley, unul dintre
strǎmoşii idealismului modern. Încǎ din 1710 acesta scria cu indignare cǎ pe temelia doctrinei
materiei au fost ridicate toate “ construcţiile nelegiuite ale ateismului”. Dupǎ pǎrerea acestui
episcop militant, substanţa materialǎ a fost întotdeauna “marele prieten al ateiştilor”. Berkeley
afirma cǎ, dacǎ aceastǎ “ piatrǎ unghiularǎ a doctrinelor materialiste” ar fi înlǎturatǎ, atunci
întregul edificiu al materialismului s-ar prǎbuşi in chi inevitabil de la sine.
Iatǎ de ce idealismul şi religia urǎsc materialismul şi doctrina atomistǎ, apǎrutǎ pe
baza acestuia. În forma lui atomistǎ, materialismul a fost întotdeauna un solid fundament
ştiinţific şi filosofic al ateismului, ascuţişul lui îndreptat împotriva misticismului şi oricǎror
nǎscociri religioase. Dând fenomenelor naturii o explicaţie cauzalǎ pe baza proprietǎţilor şi a
mişcǎrii particulelor materiale – atomii-, doctrina materialsitǎ atomistǎ excludea acţiunea
oricǎror forţe exterioare, ridicându-se astfel împotriva oricǎrei religii. Afirmând caracterul
obiectiv al existenţei atomilor, afirmând cǎ proprietǎţile şi legile acestora pot fi cunoscute,
teoria tomistǎ respingea orice agonisticism şi idealism, venind în sprijinul teoriei materialste
a cunoaşterii.
În ciocnirea de iedi dintre cele douǎ curente filosofice fundamentale îşi gǎsesc
expresie lupta înverşunata, multisecularǎ dinbtre clasele antagoniste. În ciuda afirmaţiilor
revizioniştilor contemporani , aceastǎ luptǎ nu se atenueazǎ, nu se estompeazǎ în epca
prǎbuşirii capitalismului şi triumfului socialismului, ci izbucneşte cu o forţǎ nouǎ, îndeosebi
în ideologie. Iatǎ de ce rǎmân pe deplin actuale şi valabile cuvintele lui Lnin, datând încǎ din
1908: “ A putut oare sǎ se învecheascǎ, în decursul celor 2000 de ani de dezvoltare a
filosofiei, upta dintre idealism şi materialism? Lupta tendinţelor sau liniilor lui Platon şi
Democrit în filosfie? Lupta dintre religie şi ştiinţǎ? Lupta dintre negarea adevǎrului obiectiv şi
admiterea lui? Lupta dintre partizanii cunoaşterii suprasensibile şi adversarii acesteia ? “