Pustnici, anahoreti, pelerini si nebuni intru Hristos

Pe o imaginara harta a monahismului romanesc, sihastriile abia se mai zaresc.

Din marile continente ale pustniciei de altadata, astazi nu au mai ramas decat niste
banuite insule refugiate in adancurile de padure din Valcea, Bucovina si muntii
Neamtului. Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub
ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari"
iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile
si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului.
Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana tainici si nestiuti pe deplin.Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub
sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data
cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si
comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna
cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul sau muntele Rarau, asteptand ca
trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei.
Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de
slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat,
retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti
de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La
prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu
Chilii in stanca

natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.

Chilii in stanca
Nici
daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il
auzi numai daca buzele tale au gustat cu adevarat din mierea tacerii. Cu rabdare si gand
curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste. Cu ochii in pamant, continua sa te cerceteze si
sa-ti dea raspuns la toate intrebarile tale, nu inainte insa de a te lega cu juramant sa nu
spui nimanui - nici locul, nici cele auzite. Deloc intamplator, staretul manastirii Tarcau,
parintele Gherman, refuza sa spuna ceva despre pustnicii aciuiati prin muntii din preajma.
Se teme si pentru el, si pentru obste. Cu ani in urma, arhimandritul Gamalaiil a incalcat
porunca si a vorbit in gura mare despre un pustnic anume. Pedeapsa i-a venit pe loc. I-a
luat foc casa si apoi, mult mai grav, a plecat de la el linistea calugareasca, dragul de chilie
si sporul rugaciunii. Viforul de ganduri l-a alungat din manastire. A devenit calugar
hoinar la 70 de ani - varsta la care trebuia sa culeaga roadele cugetarii si ale impacarii cu
sine. Neascultarea l-a lasat fara temelia locului, facandu-l umblator netihnit din schit in
schit, din poarta in poarta.
Traistari si vagabonzi mistici

Ciudat cumva si inexplicabil, ortodoxia romaneasca se codeste sa-i accepte pe monahii

pelerini, pe umblatorii si "traistarii" mistici ce rascolesc tacut si aparent fara o treaba
colbul drumurilor de manastire. Preumblarile dintr-un loc in altul produc calugarilor
batrani un intens frison de teama si respingere, pentru ei nimic nefiind mai aspru si
primejdios decat duhul nestatorniciei si al iesirii de sub ascultare. Doar la rusi, pelerinul e
admirat si pretuit. Doar in imensitatea stepelor calmace, "vagabondul mistic" porneste

la drum pentru a-si satisface setea de nesfarsit.

Noi nu cunoastem aceasta evlavie itineranta, in care (o spune marele teolog M.

Evdokimov) "imensitatea pamanturilor pare a se impreuna cu imensitatea cerului,
indemnand omul la o meditatie asupra propriei sale imensitati interioare, pentru a atinge
sau a pregati macar calea desavarsirii si a intalnirii cu Dumnezeu". Noi nu avem nici
vagabonzi biblici si nici nebuni intru Hristos ca Sfanta Xenia, cea care a vaduvit pana la
sfarsitul vietii imbracata in hainele sotului ei, cerandu-si iertare necontenit pentru toate
crimele si pacatele acestuia. Sihastrii nostri sunt mai altfel - mai statornici si mai
luminosi, "traistari calatori" in jurul aceluiasi munte, aceluiasi izvor. Poate ca resemnarea
noastra mioritica chiar de aici ne vine - neavand intinderi mari de pamant, ne-am
multumit sa ramanem pe loc si sa ne pazim petecul nostru de cer. Saracia noastra s-a
dovedit pana la urma plina de bogatie. Nici acum nu avem atatea locuri sfinte ca grecii
sau rusii, dar avem inca destule ca sa nu le sfarsim prea curand: Rarau, Ceahlau, Tarcau,
Cozia, Arnota, Polovragi sau Bozioru.

Sfintii 7 Tineri din Efes si somnul lor de 184 de ani

Micuta capela Sf. Ioan Botezatorul

Adevaratii pustnici nu au nici varsta si nici biografie. Anii lor se socotesc in numarul
nevointelor si in puterea de a le indura. Pustnicia e suitoare ca un munte. La poale, se
aseaza matca monahala, stupul rupt de lume, cu doua vietuiri: de obste (viata la comun) si
de sine (fiecare isi poarta singur de grija, fara a uita de indatoririle comune). Cine vrea
mai mult si simte o ravna aparte urca la sihastrie, unde, ceva mai sus, il asteapta prima
treapta a tineretii isihaste: chilia si mai apoi coliba. De aici incepe totul - linistea si lupta
gandurilor, rugaciunea inimii si contemplatia, limbajul pasarilor si iesirea din timp,
nepasarea la frig sau foame si, intr-un tarziu, bucuria intensa, rascolitoare si fara egal bucuria iubirii si comuniunii cu Dumnezeu. Pana la "contemplativi", "nevazuti" sau pana
la celebrii "calugari goi", imbracati cu doar cateva zdrente in jurul taliei, mai este cale de
urmat. Muntele pustniciei nu se termina niciodata. Varful lui abrupt duce direct in cer.
Sihastrii pe muntele Athos

Simpla si complicata in acelasi timp, habotnica si delasatoare, monotona si plina de

armonii psaltice, ortodoxia cuprinde uimitor de multe trepte monahale, de apartenente si
caste eremitice - fiecare cu povestea si taina sa fondatoare: xerokolivarii, kufalitii,
kafsokalivii, lavriotii, caviotii sau pustnicii fara adapost. Am vrea sa stim mai multe
despre ei si despre taina pustniciei, dar nu suntem in stare. Pustnicii sunt anonimii zilelor
noastre. Nu au nume, biografie sau varsta, si asa si mor - fara a avea scris pe cruce anul
nasterii si al decesului. Pustnicii traiesc si dispar in felul lor - discret, tacut si usor. Multi
ani dupa aceea, se intampla ca cineva sa le descopere osemintele. Un miros dumnezeiesc,
bine-placut si plin de arome linistitoare, iti arata calea si locul se imbogateste cu prezenta
unui nou sfant, asa cum s-a intamplat cu Ioan Iacob Hozevitul,

tainuit multi ani in pestera sa din pustie.

Si mai putin stim despre "pustnicii nevazuti", eremiti ridicati la ultima treapta a sihastriei,
despre care se spun cele mai uimitoare lucruri auzite vreodata. Se spune, de pilda, ca unii
traiesc sute de ani sau ca altii adorm si se trezesc apoi in alte timpuri si in alta lume. Un
text apocrif evreiesc vorbeste despre un pustnic etiopian, pe care proorocul Ieremia l-a
trimis sa stranga smochine, pentru a nu asista la macelul si robirea israelitilor. In miezul
zilei fiind si pe o caldura greu de indurat, pustnicul s-a retras intr-o mica pestera, unde,
furat de oboseala, a si adormit. Se va trezi cu smochinele din cosul sau inca proaspete,
dar dupa 70 de ani, cand evreii deja se intorsesera din robia Babilonului. La fel vor pati
Sfintii 7 Tineri din Efes, sarbatoriti de Biserica pe 22 octombrie. Urmariti de prigonitorii
imparatului Deciu (249-250), acesti tineri s-au ascuns intr-o pestera, unde, dupa un somn
de 184 de ani, s-au trezit si au inceput sa propovaduiasca invatatura lui Hristos si sa
combata erezia unei secte care nu credea in Invierea cea mare, de la sfarsitul veacurilor.
Pustnic

*
Pustnic

Despre pustnici, eremiti si isihasti stim numai ceea ce vor ei sa se afle si sa se

propovaduiasca mai departe. Gresim daca ne preinchipuim viata lor dupa vrerea si
imaginatia noastra. Gresim daca nu zabovim asupra nevointei lor, pana sa intelegem
deplin ca marii insingurati ai rugaciunii nu fug neaparat de lume, ci mai degraba alearga
insetati spre Dumnezeu. In Limonariul vechi gasim o povestire despre un parinte ce se
ostenea intr-o pestera din muntele Sinai. Vazandu-l de departe pe ucenicul sau, in timp ce
se ruga, pustnicul a luat infatisarea unui curmal, ca sa nu fie intrerupt sub nici o pricina
din comuniunea lui cu Dumnezeu, iar dupa rugaciune si-a reluat surazator chipul lui de
duhovnic.
Sa luam aminte la aceasta intamplare si sa calcam mai cu bagare de seama in
preumblarile noastre prin padurile Tarcaului sau ale muntelui Rarau. S-ar putea ca stejarul
sau ulmul pe langa care tocmai trecem sa fie un pustnic, un "tainic" silitor, pe care tocmai
l-am intrerupt din conversatia lui cu Hristos. Daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai

gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat
mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste.