Sunteți pe pagina 1din 46

CICERO

y5y18yt Importanta lui Cicero Daca, asa cum vom constata, pentru Caesar, discurs
ul, inclusiv cel istoriografie, urmarea doar un singur obiectiv, concretizat in
verbul "a instrui", docere, desi marele om politic deforma de fapt adevarul isto
ric, la Cicero se manifesta o strategie mai complexa. Aceasta strategie poate fi
definita prin trei notiuni, prin trei verbe. Desigur, prin docere, dar si prin
verbele "a emotiona" sau "a misca", mouere, si "a atrage de partea sa", concilia
re. in acest mod concepea Cicero atat discursul, cat si literatura in general. D
upa inceputurile sale stangace, proza latina atinge, in opera lui Cicero, un ina
lt nivel de maturitate artistica, in realitate una dintre culmile sale. Ca si Ca
esar, Cicero initiaza si dezvolta procesul de materializare a limbajului literar
latin. Pe langa aceasta, Cicero a fost autorul roman care a exercitat cea mai p
rofunda influenta asupra literaturii latine, ce i-a succedat, si asupra receptar
ii acesteia in culturile moderne. Chiar daca na fost cel mai valoros prozator la
tin - titlu pe care nu poate sa-l revendice decat Tacit , Cicero s-a manifestat
ca unul dintre cei mai fertili scriitori romani, mai fecund decat Seneca si Augu
stin. Activitatea sa literara sTpoTitlco-sbciaiis-a concretizat in foarte numero
ase domenii, ineit Cicero poate fi calificat ca un "om universal", homo universa
lis. Cicero a conferit umanismului sensul cel mai complex, pe care I-a asumat an
tichitatea, sens corelat imaginii omului creator de valori si respectat ca atare
.6-a aratat ca Cicero a definit un program de educatie, ca a conexat studiile li
terare de filosofie, ca de fapt a faurit ansamblul asa numitelor stiinte umane,
amsamblu strans legat de notiunea ciceroniana de "umanitate", humanitas. Elocint
a era inchipuita de Cicero ca servind angajarea politica. Umanismul ciceronian,
umanismul in general, al carui parinte poate fi considerat Cicero, implica o dub
la preocupare pentru realism si pentru ideal. Acest umanism se exprima in actiun
ea politica, insa si in reflectia asupra limbajului, culturii, conceptelor filos
ofice1. Cicero a devenit o figura mitica, a carei imitare sistematica a mentinut
multa vreme oratoria romana in aceleasi tipare. Cel putin elocinta clasicizanta
a ilustrat o destul de stricta obedienta fata de paradigma ciceroniana. in plus
, cum am aratat de fapt, Cicero a oferit un model de cultura, de humanitas - ter
men frecvent utilizat de marele scriitor -, indiferent de contextul politic, soc
ial si chiar mental, in care au evoluat evenimentele de la Roma Magisteriul exer
citat de Cicero este astfel bazat si pe unele dintre calitatile lui personale: m
oderatie, o anumita intelepciune, pasiune pentru

justitie. Iar ezitarile tactice ale lui Cicero nu au fost, cum vom arata, efectu
l lasitatii. S-a aratat ca marele orator n-a rupt continuitatea gandirii romane,
am spune noi a discursului mental predilect al latinilor, ci dimpotriva a asigu
rat-o, pregatind noi manifestari stralucite de cultura 2. Viata Viata lui Cicero
este bine cunoscuta, datorita numeroaselor date biografice, de felurita proveni
enta. Supranumele (cognomen) avea o semnificatie precisa, deoarece cicer insemna
in latina "bob", mai cu seama Je naut, chiar "leguma" in general. Marcus Tulliu
s Cicero s-a nascut la 3 ianuarie 106 ie.n., intr-o familie de cavaleri si notab
ili municipali din Arpinum, asezare din teritoriul volscilor, candva aprigi dusm
ani ai romanilor. Se inrudea, dupa cat se pare, cu Marius, un alt arpinat celebr
u. Cicero si-a iubit toata viata "mica patrie", aflata la 120 kilometri sud-est
de Roma. Dar la Arpinum prinsesera puternice radacini vechi traditii italice si
republicane, de care Cicero nu se va desparti niciodata. Iar la Roma el nu se va
simti vreodata instrainat, caci legaturile profunde cu Arpinum nu au exclus, ci
dimpotriva au potentat, in sufletul lui, structurile mentale traditionale ale R
omei 3. Dupa ce urmase cursurile scolare obisnuite la Arpinum, Cicero este dus l
a Roma, de tatal sau, pe cand avea saptesprezece ani, iar in 88 i.e.n. asculta e
xpunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii si elev al lui Carne
ade. A debutat ca orator si avocat in 81 i.e.n. Primele sale discursuri l-au com
promis in cercurile din jurul dictatorului Sulla. Din prudenta si pentru a-si de
savarsi formatia, Cicero calatoreste in Grecia continentala si in insule, mai al
es in Rodos. La Atena audiaza prelegerile filosofilor, iar in Rodos devine elevu
l lui Molon, care ii va bloca tendintele de a practica oratoria de tip asianic.
Ceea ce va avea efecte salutare asupra sanatatii lui Cicero, destul de subreda d
e altfel, intrucit isi va limita efortul vocal si gesticulatia exagerata, caract
eristice asianismului. intors la Roma, probabil in 77 i.e.n., el se casatoreste
cu Terentia, care dispunea de o zestre bogata. Va divorta de ea la batranete, da
r mult dupa ce Terentia ii daruise doi copii. Tullia, pe care o va iubi foarte m
ult, si Marcus. Dar cum s-a realizat cariera politica a lui Cicero? El se angaje
aza clar impotriva masurilor legislative, adoptate sub presiunea dictaturii lui
Sulla, dar nu se inroleaza in randurile popularilor, in 76 i.e.n., Cicero devine
quaestor si isi incepe exercitiul magistraturii sale la 5 decembrie in Lilybaeu
m, adica in Sicilia. Dupa aceasta, Cicero devine senator si militeaza undeva la
jonctiunea intre oamenii banului, cei ai traditiei si cei ai municipiilor. Dores
te inca de acum o concentrare considerabila de factori politici, in jurul idealu
rilor Cetatii, adica realizarea unei a treia forte, bazate pe

senatorii moderati si pe cavaleri, ca si pe ascensiunea lui Pompeii. De aceea, i


n 7l-70 i.e.n , intreprinde o ferventa batalie impotriva fostului guvernator cor
upt, Verres, ca si impotriva tribunalelor aristocratice, pe care le creasera "re
formele" lui Sulla. insa, dupa ce exercitase magistraturi intermediare, Cicero e
ste primul "om nou", homo nouus, in urma unei pauze de cincizeci de ani, care es
te ales consul in iulie 64 i.e.n, pentru anul 63 in timpul consulatului, Cicero
descopera asa numita conjuratie a lui Catilina. O anunta senatului la 23 septemb
rie, pentru ca la 22 octombrie senatorii sa voteze aplicarea senatusconsultului
ultim. La 8 noiembrie, Cicero rosteste in senat prima Catilinara, urmata de plec
area precipitata a lui Catilina din Roma, pe care de altfel Cicero o reclamase c
u insistenta. La 9 noiembrie, Cicero pronunta a doua CatilinarS in fata poporulu
i, iar la 3 decembrie a treia, de asemenea adresata poporului, ca urmare a arest
arii allobrogilor. Solii tribului allobrogilor, din Gallia narboneza, fusesera c
ontactati de conjuratii aflati la Roma, care doreau sprijinul militar al provinc
ialilor. Allobrogii divulga aceste manevre lui Cicero, obtin de la conspiratori
scrisori, adica probe scrise de inalta tradare, care se aflau asupra lor in mome
ntul unei arestari aranjate in prealabil. La 5 decembrie, Cicero rosteste in sen
at a patra Catilinara si ordona strangularea conjuratilor, anterior arestati din
ordinul sau, in temnita Tullianum. Dupa executie, Cicero exclama in fata poporu
lui "au trait", uixerunt5. Dupa 60 i.e.n. si instaurarea primului triumvirat, or
ientarea politica si existenta lui Cicero intra intr-o criza complexa. Popularii
ii reproseaza lui Cicero executarea complicilor lui Catilina, inainte de a le f
i acordat dreptul de apel la popor, incat Clodius si chiar Caesar il urmaresc cu
inversunare. Pana la urma, Cicero, incepand din martie 58 i.e.n., a petrecut ma
i mult de un an un surghiun in Grecia, pe care l-a suportat foarte greu. La 4 au
gust 57 i.e.n., comitiile centuriate, cea mai venerabila adunare populara a Rome
i, voteaza rechemarea din exil a lui Cicero, care era sprijinit acum de Pompei.
intelegerea de la Luca, dintre triumviri (15 aprilie 56 i.e.n.) limiteaza consid
erabil posibilitatile lui Cicero de a manevra pe arena vietii politice, dar el p
ledeaza in numeroase procese si isi petrece o mare parte din existenta in vilele
sale din Italia e. Dupa ce, in 5l-50 i.e.n., fuaese proconsul in Cilicia, Cicer
o a incercat in van sa-i reconcilieze intre ei pe Caesar si pe Pompei, aflati ac
um in plin conflict. in cele din urma, trece de partea lui Pompei si a optimatil
or republicani, insa, dupa infrangerea acestora, se afla printre primii care se
reintorc in Italia si obtin iertarea de la Caesar. in 47 i.e.n., Cicero se afla
din nou la Roma, unde divorteaza de Terentia, pentru a se casatori cu tanara sa
pupila, Publilia, pe care insa o repudiaza dupa moartea Tulliei

(45 i.e.n.). El pregateste - pe plan ideologic - omorarea lui Caesar, de la 15 m


artie 44 i.e.n. Cicero n-a participat la complot, insa a asistat probabil la sce
na asasinarii lui Caesar in senat, cand Brutus a agitat pumnalul insingerat si a
strigat numele marelui orator Cicero a devenit de altfel repede seful republica
nilor si a sperat intr-o adevarata restaurare a republicii, care insa era imposi
bila. A incercat, fara succes pe termen lung, sa-l manipuleze pe tanarul Octavia
n impotriva lui Marcus Antonius, pe care il considera cel mai primejdios dusman
al republicii. insa, la 7 decembrie 43 i.e.n., asasinii trimisi de Antonius care
se intelesese in prealabil cu Octavian, suprind pe tarmul campanian pe Cicero.
Marele orator a zarit pe centurionul Herennius, pe care il aparase candva de acu
zatia de paricid; a cerut sclavilor sa opreasca lectica, a scos capul dintre per
dele si si-a privit fix asasinul. Herennius l-a ucis pe cel ce, dupa cutuma roma
na, ii devenise tata 7. Opera, actiunea politica si discursurile ciceroniene Cum
am aratat, Cicero a alcatuit o opera imensa. S-au pastrat cincizeci si sapte de
discursuri, pe teme judiciare, politice etc. la care se adauga o vasta culegere
de scrieri consacrate retoricii si filosofiei, precum si o ampla corespondenta.
S-au pierdut, pe langa numeroase discursuri, poemele lui Cicero, mai ales cel c
onsacrat faptelor savarsite in timpul consulatului si intitulat "Despre consulat
ul sau", De consulatu suo, din care s-au conservat enunturi precum "armele sa se
dea in laturi inaintea togii", cedant arma togae, devenit celebru de-a lungul s
ecolelor. De asemenea s-a pierdut o istorie a aceluiasi consulat, redactata in g
receste, ca si numeroase alte lucrari. Totodata Cicero a tradus in latineste ope
re ale lui Xenofon, Aratos si mai ales Platon. Au disparut in nisipul timpurilor
, care se scurg inexorabil, si alte lucrari ale lui Cicero 8. In continuare vom
urmari, pe sfere de activitate si de gandire, opera literara a lui Cicero. Discu
rsurile si corespondenta decanteaza de altfel actiunea politica a lui Cicero. Es
te greu de stabilit o distinctie intre activitatea de avocat si discursurile jud
iciare pe de o parte si cuvantarile pur politice, rostite in senat sau in comiti
i, pe de arta. Chiar discursurile care implica dreptul privat, litigiile strict
particulare, dobandesc indeobste conotatii politice. in toate discursurile, Cice
ro isi apara amici, in realitate aliati politici, chiar temporari. Dar, fireste,
Cicero cunostea perfect dreptul civil. Trebuie adaugat ca Cicero si-a revizuit,
stilizat, ameliorat discursurile in vederea publicarii. Unele dintre ele au fos
t supuse remanierii radicale. Primul discurs de avocat, in principiu judiciar, a
fost "Pentru Quinctius", Pro Quinctio, rostit in 81 i.e.n. in aceasta cuvantare
, Cicero apara pe Publius Quinctius, pe care un anumit Sextus Naevius voia sa-l
expulzeze de pe un domeniu mostenit de el.

Cel putin in subtext, sunt criticate manevrele dubioase, care caracterizau epoca
lui Sulta. Iar, la sfarsitul lui 80 i.e.n, Cicero pronunta "Pentru Roscius Amer
inus", Pro Roscio Amerino. Tanarul Sextus Roscius din Ameria era acuzat, la inst
igatia verilor sai, de a-si fi ucis tatal. Verii acuzatului erau sprijiniti de c
atre Chrysogonus, libert si favorit al iui Sulla. Proscriptiile se terminasera s
i dusmanii lui Roscius nu putusera sal treaca pe lista celor ce trebuiau lichida
ti, pentru a-i rapi mostenirea. Roscius se refugiase la Roma, in locuinta Caecil
iei Metella, incat, chiar la inceputul, adica in exordiul discursului, Cicero su
bliniaza ca tanarul acuzat si aparatorul lui, au sprijinul marilor familii arist
ocratice, cum erau cele ale Metellilor, Serviliilor si Scipionilor (care in cura
nd il vor determina pe Sulla sa abandoneze puterea absoluta). De fapt Cicero il
vizeaza pe Chrysogonus, ca autorul moral al uciderii tatalui lui Sextus Roscius.
Conotatiile politice emerg limpede. in cele din urma Cicero l-a invins pe celeb
rul Hortensius, avocatul acuzarii si Roscius a fost achitat de tribunal, dar, cu
m am aratat mai sus, Cicero a trebuft sa pleve in Grecia 9. Cum se manifesta act
ivitate a de avocat si actiunea politica a lui Cicero dupa intoarcerea din Greci
a si declansarea crizei p ogresive a legislatiei sullane? Cel mai semnificativ t
estimoniu al acestei perioade din viata lui Cicero il reprezinta Verrinele sau "
impotriva lui Verres", In Verrem, discursuri rostite de orator ca tcuzator in sp
rijinul invinuirilor aduse de sicilieni impotriva fostului lor propraetor. Caci
fostul Ic guvernator, Verres, era acuzat de a fi comis foarte grave abuzuri si m
alversatii in timpul exerc,tarii mandatului sau intr-o provincie, in care Cicero
fusese candva quaestor, deci tot magis.rat roman, desi de un rang mai modest. L
a inceputul lui ianuarie 70i.e.n., acuzatiile impotriva lui Verres au fost depus
e in fata praetorului, magistratul specializat in probleme judiciare. Procesul a
inceput la 5 august 70 i.e.n. Dar Verres avea sprijinitorii sai; daca se urmare
a condamnarea sa, era necesar ca primul discurs sa fie atat de zdrobitor, incat
fostul guvernator, corupt si abuziv, sS renunte la apararea sa. Cicero a adus do
vezi clare ale exactiuni-lor lui Verres si martori ai acuzarii, care au defilat
opt zile consecutiv. Primul discurs al lui Cicero a fost scurt, dar foarte categ
oric. Ca urmare, Verres s-a exilat singur, recunoscandu-se astfel vinovat. Totus
i Cicero si-a publicat celelalte discursuri, care constituiau "cuvantarea a doua
", actio secunda, in opozitie cu "prima cuvantare", actio prima. Aceasta a doua
actio cuprinde cinci sectiuni, de fapt cinci rechizitorii: "despre praetura urba
na", de praetura urbana (referitor la ilegalitatile comise de Verres ca paetor a
l Orasului, adica la Roma, si indeobste la cariera acestuia), "despre praetura s
iciliana", de praetura Siciliensi (care deschide seria compartimentelor dedicate
abuzurilor savarsite de acuzat in

Sicilia si se ocupa de jafurile initiate de el), "despre grau", de frumento (rel


ativ la rnalversatiile comise de Verres si de agentii lui, cu prilejul livrarilo
r de cereale, furnizate Romei de cultivatorii si de proprietarii provinciali) "d
espre statui", de signis (privitor la rechizitiile si la furturile de opere de a
rta, practicate in detrimentul particularilor si oraselor siciliene), "despre pe
depse", de suppliciis (ce prezinta, cu mult patetism, cruzimile lui Verres, exec
utiile ilegale, pedepsele si supliciile impuse de el in insula). in toate rechiz
itoriile, Cicero apara in masura mai redusa justitia in genere impotriva abuzuri
lor comise de un guvernator necinstit si mult mai substantial cauza consolidarii
Imperiului, atragerii provincialilor de partea acestuia, salvgardarii "maiestat
ii" Romei10. Ca praetor, in 66 i.e.n., Cicero rosteste primul sau discurs pur po
litic, inaintea poporului. El va fi publicat imediat sub titlul "Despre comanda
suprema incredintata lui Gnaeus Pompei", De imperio Gnaei Pompeii, sau, dupa o t
raditie mai putin autorizata, "Pentru legea Manilia", Pro lege Manilia. Ce se in
timplase si despre ce este vorba in discurs? in ianuarie 66 i.e.n., tribunul ple
bei Gaius Manilius Crispus propusese o lege care adauga puterilor exceptionale,
in vederea combaterii piratilor, puteri conferite lui Pompei in anul anterior, c
omanda suprema in razboiul intreprins impotriva lui Mitridate, pana atunci purta
t de Lucuilus. Cicero sprijina propunerea lui Manilius cu autoritatea sa de prae
tor. El rosteste un discurs simplu, intemeiat pe un plan limpede, pentru a expli
ca problemele aflate in dezbatere si punctul sau de vedere. Sustine ca se afla i
n joc gloria poporului roman, mai ales militara, salvarea cetatilor aliate si a
prietenilor Romei. A obtinut Cicero castig de cauza? Desigur. .Legea a fost vota
ta si Lucuilus a revenit la Roma, de altfel imbogatit in timpul consulatului, Ci
cero a rostit mai multe discursuri foarte importante. Astfel sau pastrat trei di
ntre cele patru discursuri rostite impotriva unui proiect de reforma agrara favo
rabila plebei rurale sarace. in mai sau in iunie 63 i.e.n., Cicero a rostit in f
ata comitiilor tribute, intr-o adunare preliminara, discursul "Pentru Rabirius",
Pro Rabirio. Care erau problemele in dezbatere? Tribunul plebei Titus Labienus
acuzase de "inalta tradare", perduellio, un batran cavaler, Gaius Rabirius, care
, cu treizeci si sapte de ani in urma, in 100 i.e.n., participase la uciderea tr
ibunului plebei, Lucius Appuleius Saturninus, mentionat mai sus in capitolul X.
insa Rabirius actionase in virtutea unui senatusconsult ultim. De fapt Rabirius
daduse curs apelului la arme lansat de consulul Marius, caci numai magistratii a
veau dreptul sa restabileasca ordinea publica. Problema era de natura politica,
deoarece popularii sustineau prioritatea dreptului de apel la popor, care nu fus
ese acordat lui Saturninus, fata de orice hotarare a senatului. in plus, Saturni
nus, ca tribun al plebei, fusese sacrosant si

inviolabil. Daca Rabirius era condamnat, s-ar fi stabilit un precedent, care ar


fi limitat aplicarea senatosconsultului ultim. in cazul acuzatiilor de perduelli
o, se aplica insa o procedura straveche, instituita pe vremea regilor Romei. int
r-adevar a fost creata o justitie specifica, alcatuita din doi barbati, duumuiri
perduellionis, trasi la sorti. Dar tragerea la sorti a fost manipulata, astfel
incat au fost desemnati ca duumviri Gaius lulius Caesar, care de fapt il instiga
se pe Labienus, si varul lui, deci Lucius lulius Caesar. Duumvirii l-au condamna
t pe Rabirius, care urma sa fie supus unei executii capitale de tip arhaic; Rabi
rius a facut apel la popor si la rejudecarea procesului sau de catre comitiile c
enturiate. Totusi cand praetorul Quintus Caecilius Metellus si-a dat seama ca Ra
birius va pierde din nou procesul, a luat flamura rosie de pe ianiculum si deci,
conform cutumei romane, comitiile centuriate au fost dizolvate. in aceasta situ
atie, Labienus a intentat lui Rabirius un nou proces, in care il acuza de omucid
ere si nu de inalta tradare. Procesul urma sa se desfasoare inaintea comitiilor
tribute, prezidate de un praetor. intr-una din adunarile preliminare dezbaterii
propriu zise a procesului, au luat apararea lui Rabirius Hortensius si Cicero. E
ste probabil ca Cicero a obtinut un reviriment al opiniei publice, pana atunci o
stile lui Rabirius, incat Labienus si-a retras acuzatia si procesul propriu zis
n-a mai avut loc. Rabirius n-a avut probabil nimic de suferit. in discursul sau,
remaniat in vederea publicarii in 60 i.e.n., Cicero pledeaza vibrant cauza lui
Rabirius, sustine pacea sociala, drepturile senatului si valoarea santusconsultu
lui ultim, cu putin inaintea crizei declansate de actiunile lui Catilina, ratiun
ea de stat in generalt2. Dar desigur ca principalele discursuri rostite de Cicer
o in timpul consulatului au fost cele patru "Catilinare" sau "impotriva lui L. C
atilina", In L Catilinam. Cauzele miscarii cunoscute sub numele de conjuratia lu
i Catilina sunt de multa vreme discutate. Pierre Grimal asaza la baza actiunii l
ui Lucius Sergius Catilina ambitia principalelor personaje politice ale Romei, c
are nu mai acceptau vechea regula republicana: dupa incheierea mandatului sau of
icial, fostul magistrat devenea un simplu particular, multumit cu prestigiul con
ferit de pozitia sa in senat si de demnitatea dobandita in fata poporului. Misca
rea lui Catilina s-ar fi intemeiat pe notabili municipali si ar fi incorporat de
fapt o ierarhie sociala asemanatoare celei care functiona in statul roman. in o
rice caz conspiratorii n-ar fi dorit realizarea unor reforme reale 13-2 insa chi
ar daca ambitiile personale si frustrarile incercate de unii notabili municipali
si de veterani s-ar fi aflat la obarsia asa numitei conjuratii a lui Catilina,
miscarea contestatara, dezvoltata de conspiratori, a crescut pe fondul crizei ge
nerale a

insititutiilor republicane. Iar in cursul extinderii miscarii, s-au preconizat d


esigur reforme sociale si mai ales institutionale foarte profunde. Se afla in jo
c acapararea, confiscarea si dominarea structurilor republicane de catre conspir
atori, care nu puteau sa nu nazuiasca la remodelarea statului, intr-un sens ce c
onducea ineluctabil la instaurarea monarhiei. Catilina a fost de fapt exponentul
aripii radicale a popularilor, dar, in umbra, manevra Caesar, cel putin instiga
torul moral ai conjuratiei. De altfel de unde stim ca, in caz de victorie, Catil
ina n-ar fi remis puterea absoluta lui Caesar? Am aratat mai sus, in subcapitolu
l consacrat vietii lui Cicero, la ce date si in fata caror instante au fost rost
iteSCatilinarele, cele mai cunoscute cuvantari cicetoniene si, probabil, cele ma
i relevante pentru actiunea lui Cicero, in vederea apararii republicii/lin prima
Catilinara, Cicero a inceput printr-un debut brusc si foart clamoros, ramas cel
ebru in literatura universala ca exemplu de exordiu abrupt, exordium exabrupto.
Cicero si-a inceput in felul urmator pledoaria: "pana cand, in sfarsit, Catilina
vei abuza de rabdarea noastra? Cat timp nebunia asta a ta isi va mai bate joc d
e noi? Pana cand se va dezlantui indrasneala ta neinfrinata? Nu te-au miscat oar
e nici garda de noapte a Palatinului, nici strajile orasului, nici teama poporul
ui, nici adunarea grabnica a tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte ap
arat, destinat sedintei senatului, nici chipurile si privirile senatorilor? Nu i
ntelegi ca planurile tale sunt date pe fata? Nu vezi tu ca, dupa ce toata lumea
a aflat-o, conspiratia ta e pironita in lanturi? Care dintre noi crezi ca nu sti
e ce-ai facut azi-noapte, ce-ai facut noaptea trecuta, unde ai fost, pe cine ai
convocat, ce hotarari ai luat? O, timpuri! O, moravuri!" (Cat, 1,l-2, trad. deAr
istotel Parcalabescu). Acest exordiu comporta de fapt chintesenta intregii pledo
arii. Cicero dorea sa-l ia pe neasteptate pe Catilina si sa-l constranga sa para
seasca Roma, sa oficializeze, oa sa spunem astfel conjuratia. intregul discurs i
mplica o invectiva concomitent violenta si solemna, cu scopul dea-l obliga pe Ca
tilina sa se demaste. De fapt Cicero stia ca opinia publica si senatorii nu se i
ntorsesera inca impotriva lui Catilina. Totul se ya schimba, declara ritos Cicer
o, daca va pleca Catilina, impreuna cu complicii lui, si va deveni astfel 'inami
c", hostis, public. Cicero dorea sa evite tulburarile si sa mute confruntarea cu
partizanii lui Catiiina departe de Roma u. in pofida remanierii cuvantarii, in
vederea publicarii, discursul comporta vestigii ale intreruperilor lui Catiiina,
ale interventiilor directe ale acestuia in timpul rostirii pledoariei ciceronie
ne. in a doua Catilinara, Cicero a anuntat poporului fuga lui Catiiina si a expl
icat toata situatia. A denuntat 'adevaratele' intentii ale conspiratorilor. Comp
licii lui Catiiina nu parasisera Roma, dar Cicero spera inca in rezolvarea confl
ictului in afara Capitalei. El a alcatuit si un celebru tablou al categoriilor d
e conjurati. A evidentiat ca partizanii lui

Catiiina din exteriorul Romei vor fi combatuti de armata consulara, aflata sub c
omanda lui Gaius Antonius. La randul sau, Cicero nu putea, afirma el, sa-i execu
te imediat pe catilinarii din Roma si le cerea sa renunte la activitatile legate
de rebeliune. La sfarsitul lui noiembrie 63 i.e.n., s-a intrerupt seria Catilin
arelor si Cicero a rostit discursul "Pentru Murena", Pro Murena, in nouazeci de
paragrafe si in plina asteptare a declansarii ostentative a insurectiei interne.
Ce se petrecuse de fapt? Dupa opinia noastra, manipulati abil de catilinari, fn
numele stoicilor si optimatilor intransigenti, jurisconsultul Sulpicius Rufus s
i celebrul senator Marcus Porcius Cato il acuzasera pe unul dintre consulii ales
i pentru anul 62 i.e.n., Lucius Licinius Murena, de coruptie electorala, sever p
edepsita de legile romane. Cicero a intrevazut repede primejdia. Daca alegerea i
ui Murena ar fi fost casata, in anul 62 i.e.n. Roma n-ar fi avut decat un singur
consul, Decimus lunius Silanus. Sau ar fi devenit automat consul insusi Catiiin
a, care candidase si el la precedentele alegeri consulare si fusese infrant de M
urena si de Silanus. De aceea, in discursul sau relativ putin remaniat in vedere
a publicarii, Cicero a incercat sa-i izoleze pe cei doi acuzatori, sa-i confinez
e intre limitele propriilor imagini. Cato ar fi mai intransigent decat stoicii s
ecolelor anterioare. Oe aceea Cicero ridiculizeaza rigorismul stoic, ca si legal
ismul prea scrupulos al lui Sulpicius. Murena a fost achitat1S. Dupa arestarea a
llobrogilor si mai ales a conjuratilor aflati inca la Roma, Cicero reia seria Ca
tilinarelorl in a treia Gatlfmara, Cicero realizeaza o expunere sobra a faptelor
. Dezvaluie intrigile conjuratilor, fegaturileTor cu allobrogii, arestarea si ma
rturisirile lor, Multumeste zeilor pentru demascarea conspiratorilor. Discursul
se incheie intr-o tonalitate religioasa: Voi cetateni, pentru ca s-a si facut no
apte, cinstindu-l pe lupiter Capitolinul, aparatorul acestui oras si al vostru,
plecati pe ia casele voastre" (Cat, 3, 29, trad. de Aristotel Parcalabescu). in
ultima Catilinara, Cicero sprijina propunerea formulata de Silanus si de Cato, c
a sa fie executati conjuratii arestati, impotriva lui Caesar, care propusese exi
larea lor. in peroratie, Cicero se adreseaza pe un ton solemn senatorilor: "de a
ceea hotarati cu grija si cu curaj, asa cum ati si inceput, despre salvarea supr
ema a voastra si a poporului roman, despre sotiile si copiii vostri, despre alta
rele si vetrele, despre sanctuarele si templele, despre casele si asezarile intr
egului oras, despre imperiu si despre libertate, despre salvarea Italiei si desp
re intreg statul. Aveti un consul care nu sovaie sa se supuna hotararilor voastr
e si care, cat timp va trai, poate sa apere si sa duca la indeplinire ceea ce ve
ti hotara' (Cat, 4, 24, trad. de Aristotel Parcalabescu). Dupa strangularea conj
uratilor, Cicero va fi proclamat de senat "parinte al patriei", pater patriae.

in 62 i.e.n., Cicero rosteste cuvantarea "Pentru Sulla", Pro Sulla Cu autoritate


a conferita de victoria asupra conjuratiei lui Catiiina, Cicero ti apara pe Publ
ius Cornelius Sulla de acuzatia ca ar fi participat la conspiratie, pentru ca pi
erduse la alegerile consulare. La inceputul verii aceluiasi an 62 i.e.n , Cicero
pronunta discursul "Pentru poetul Archias", Pro Archia poeta, in treizeci si do
ua de paragrafe. Acest mic discurs constituie un moment luminos in mijlocul intr
igilor, in care se zbatea Cicero. Poetul Archias, sirian la origine, era acuzat
ca uzurpase ilegal calitatea de cetatean roman. Archias exercitase o anumita inf
luenta asupra adolescentei lui Cicero. Mai ales Cicero vedea in Archias exponent
ul gloriei si nemuririi conferite de poezie, de dezvoltarea literelor De aceea C
icero declara categoric ca Archias, ca poet, ar fi trebuit sa devina cetatean ro
man, chiar daca anterior n-ar fi obtinut cetatenia. Cicero staruie intens asupra
elogiului culturii si al literelor. in peroratie, Cicero insista asupra capacit
atii lui Archias de a incredinta "unei glorii nepieritoare" faptele sale si ale
Romei. S-a intrevazut insa in pledoarie si o conotatie politica: Cicero reia ds
fapt optiunile sale din Verrine, pentru a preconiza o politica romana imperiala
supla si generoasa. La 11 martie 56 i.e.n., Cicero rosteste "Pentru Sestius", Pr
o Sestio. il apara pe Sestius, care fusese invinuit de Clodius ca ar fi recurs l
a violenta impotriva lui si ca ar fi incalcat astfel legile. Conotatiile politic
e domina de fapt intregul discurs. Cu o luna inainte de intelegerea de la Luca a
triumvirilor, Cicero condamna actiunile lui Clodius si schiteaza un program pol
itic de concordie a ordinelor. Militeaza pentru o coalitie politica fundata mai
degraba pe principii, decat pe obarsie sociala. Se desprind de fapt doua idei fu
ndamentale. Cicero declara ca guvernarea statului trebuie asigurata de cei mai b
uni cetateni, optimates, dar indiferent de originea lor sociala. Adauga o a doua
idee, cand preconizeaza ca, in caz de restriste, de blocarea institutiilor repu
blicii, sa se practice "tihna asociata demnitatii", otium cum dignitate, adica o
odihna, o repliere care sa nu fie contrara onoarei. Aceasta formula se inspira
din reflectiile lui Aristotel si lui Platon. Sestius a fost achitat. Dar la 4 ap
rilie din acelasi an, Cicero il apara pe prietenul sau Marcus Caelius Rufus, in
conditii similare celor in care se desfasurase procesul intentat lui Sestius. Ca
ci si Caelius era acuzat de "recurgere la violc-nta", adica de incercare de a ot
ravi pe frumoasa Claudia sau Clodia-Lesbia lui Catul si sora lui Clodius. In "Pe
ntru Caelius", Pro Caelio, riposta ciceroniana s-a invederat a fi deosebit de en
ergica, incat si Caelius a fost achitat. La sfarsitul lunii iunie a aceluiasi an
56 i.e.n., Cicero rosteste "Despre provinciile consulare", De prouinciis consul
aribus. in conformitate cu o lege recenta, se ridicase in senat problema inlocui
rii guvernatorilor unor provincii, Caesar din cele doua Gallii, Piso din Macedon
ia si

Qabinius din Siria. Dar Publius Servilius Isauricus propusese numai inlocuirea g
uvernatorilor Macedoniei si Siriei, in conditiile mentinerii lui Caesar in Galli
i. Cicero sprijina aceasta propunere intr-un discurs pur politic, menit sa-l des
parta pe Caesar de Clodius, sa previna o actiune militara a marelui general impo
triva senatului si republicii16. in iulie sau in august 56 i.e.n., deci tot dupa
Luca, Cicero trebuie sa sprijine pe triumviri in discursul "Pentru Comelius Bal
bus", Pro Cornelio Balbo, iar, la sfarsitul lui august 54 i.e.n., el pronunta "P
entru Pjancius", Pro Plancio, pentru a-l apara pe Gnaeus Placius de invinuirea d
e a fi devenit ilegal edil. in peroratie, Cicero aminteste ca Plancius il ajutas
e in timpul exilului. La 4 aprilie 52 i.e.n., Cicero il apara pe Milo, ucigasul
lui Clodius, rapus dupa o incaierare incidentala. Pompei, devenit "consul fara c
oleg", initiase legi impotriva violentei si a coruptiei electorale. Cicero a fos
t singurul aparator al lui Milo, in fata tribunalului. El a vorbit, intimidat de
soldatii care inconjurau si pazeau tribunalul, asaltat de gloatele partizanilor
lui Clodius. Cicero, care, cu rare exceptii, "demara" greu, isi incepea cu difi
cultate discursurile, pe care indeobste le scria mai bine decat le rostea, s-a b
albait, a fost intrerupt de clamorile multimii. Se inversunasera impotriva lui M
ilo mai ales tribunii plebei, printre care se numara si Salustiu, viitorul istor
ic. Tribunalul, format din senatori, cavaleri si tribuni ai trezoreriei Romei, l
-a condamnat pe Milo la exil. Stenografii au conservat pledoaria rostita de Cice
ro, incat, chiar la sfarsitul secolului I i.e.n., Quintilian o cunostea si o car
acteriza ca un "discursisor" sau "mic discurs", oratiuncula. Cicero afirma ca Mi
lo fusese in legitima aparare, cand ordonase sclavilor lui sa-l ucida pe Clodius
. Ceea ce nu corespundea adevarului. Dar, ulterior, Cicero a scris un stralucit
discurs "Pentru Milo", Pro Milone, in o suta cinci paragrafe, adevarata capodope
ra a elocintei sale. in aceasta cuvantare, il prezinta pe Milo ca pe cel mai fid
el campion al senatului. Prin moartea lui Clodius, Roma ar fi fost salvata de te
roare si de crime; concomitent, Cicero exprima nedumeririle si dezamagirile sale
, deoarece Pompei parea sa dea crezare zvonurilor, care ii atribuiau lui Milo in
tentia de a-l asasina pe vestitul general17. Dupa intoarcerea in Italia, in sept
embrie 46i.e.n., Cicero pronunta in senat un discurs politic, in care multumeste
lui Caesar. Ne referim la "Pentru Marcellus", Pro Marcello. Cicero exprima recu
nostinta fata de dictator, pentru ca-l iertase pe Claudius Marcellus, consul in
51 i.e.n., republican convins, aflat in exil in insula Mytilene, de unde i se in
gaduia acum sa se intoarca la Roma. Cicero preconiza foarte clar, in acest discu
rs, un adevarat program de reconciliere politica intre fostii combatanti ai razb
oiului civil 18. in octombrie 46 i.e.n., Cicero a sustinut discursul "Pentru

Ligarius", Pro Ligario, pledoarie judiciara, dar pe o tema politica, rostita in


for, in fata unui tribunal condus de Caesar, care va pleca in Hispania in luna d
ecembrie a aceluias an. Pledoaria ciceroniana a fost eficace, deoarece Caesar la achitat pe Ligarius, care se afla inca in'exil. L-a achitat ca impricinatul sa
se intoarca din surghiun si sa participe la conjuratia care l-a ucis pe Caesar
la idele lui martie 44 i.e.n. in noiembrie 45 i.e.n. Cicero Aine discursul 'Pent
ru regele Deiotarus", Pro rege Deiotaro. Procesul s-a desfasurat chiar in casa l
ui Caesar. Caci Oeiotarus, tetrarh sau rege al Galatiei, stat gallo-elenistic di
n Asia Mica, sprijinise actiunile lui Cicero, pe cand era guvernator al Ciliciei
. in timpul razboiului civil, Deiotarus luptase alaturi de Pompei si apoi trecus
e de partea lui Caesar. Dictatorul invingator ii redusese totusi teritoriile, pe
care domnea, iar Castor, nepotul regelui, il acuzase pe Deiotarus ca ar fi inte
ntionat sa-l asasineze pe Caesar, dupa victoria repurtata de acesta asupra lui P
harnaces, la Zela. Cicero a sustinut cu abilitate ca acuzatiile sunt neverosimil
e, intrucat Deiotarus, candva inselat de pompeieni, nu avea nici un interes sa-l
asasineze pe Caesar, al carui aliat fidel devenise. Totodata Cicero il elogiaza
pe Caesar, tocmai in perioada in care il blama in corespondenta sa. Deiotarus a
fost, probabil, achitat19. Dupa idele lui martie si ca instrument de lupta pent
ru restaurarea deplina a republicii si impotriva veleitatilor lui Marcus Antoniu
s de a continua si a relua demersul autoritar al lui Caesar, arpinatul alcatuies
te cele patrusprezece "Filipice", Philippicae, adevarat testament politic cicero
nian. Cu exceptia ceie de a doua cuvantari din aceasta culegere de discursuri, c
are nici n-a fost vreodata rostita, Filipicele comporta particularitatea de a nu
fi fost retusate sau de a fi fost putin modificate in vederea publicarii. Ceea
ce le asigura spontaneitatea efortului politic considerabil, pe care il intrepri
ndea Cicero. in vreme ce, dupa cum stim, marele orator restructura indeobste pro
fund discursurile sale, inainte de editarea lor. Titlul adoptat de Cicero este i
n orice caz semnificativ. Cicero il admira fara rezerve pe Demostene, marele adv
ersar politic si oratoric al lui Filip, regele Macedoniei. El voia sa sugereze c
a Antonius era un al doilea Filip, deoarece se manifesta ca un dusman al liberta
tii, cum fusese si inamicul lui Demostene, si pentru ca lupta impotriva republic
ii ca un strain; caci Filip fusese macedonean si nu atenian sau grec. Cu excepti
a primei Filipice, mai prudente, in toate discursurile abunda invectivele, tonul
pasional, combaterea vehementa a celui care aparea in ochii lui Cicero nu numai
ca un alt Filip, ci si ca un alt Catilina. Totodata Cicero era constient ca tre
buia sa lupte impotriva armelor prin cuvinte si, de fapt, a esuat, dupa cum stim
Prima Filipioafost rostita ia 2 septembrie 44 i.e.n., in senat. in acest discur
s, Cicero invinuieste pe Antonius, care nu participase la sedinta respectiva, de
a fi utilizat

abuziv si arbitrar hotararile lui Caesar, a caror validitate fusese recunoscuta


de senat. Arpinatul il acuza pe Antonius de a inventa unele acta ale lui Caesar
sau de a prezenta ca definitve masuri, pe care dictatorul nu facuse decat sa le
preconizeze. Aceasta Filipica l-a indarjit considerabil pe Marcus Antonius si a
deschis intre Cicero si acesta un duel cumplit *. in vila sa de la Puteoli, dupa
9 octombrie, Cicero a alcatuit a doua Filipica. A sustinut aici ca de asasinare
a lui Caesar, pe care el n-ar fi provocat-o (in realitate Cicero fusese instigat
orul ei moral), n-a profitat decat Antonius. in Marcus Antonius, care era consul
in 44 i.e.n., a convocat senatul in 19 septembrie, si l-a acuzat pe Cicero de a
fi instigat la uciderea lui Caesar. a doua parte a discursului, Cicero a struct
urat un violent, un teribil tablou al viciilor adversarului sau politic. in aces
te doua Filipice, Cicero se exprima energic, relativ sobru, spontan, petulant, i
n fraze mai scurte decat tn alte cuvantari. La 20 decembrie 44 i.e.n., Cicero ro
steste in senat un discurs de politica generala, care constituie a treia Filipic
a. in esenja, oratorul propune sa se aduca laude tanarului Octavian, care se imp
otrivea lui Antonius, si sa se acorde sprijin si trupe lui Brutus impotriva lui
Marcus Antonius. Pe de alta parte, intocmai ca in 63 i.e.n., in seara aceleasi z
ile de 20 decembrie, Cicero reia in for si in fata poporului, reunit intr-o adun
are preliminara, esentialul cuvantarii tinute in senat, prin a patra Filipica. O
ratorul evoca mereu libertatea, libertas, pe un ton patetic, intentionat similar
celui candva utilizat in Catilinare. La 1 ianuarie 43, in senat si in prezenta
consulilor, Hirtius si Pansa, care intrau in functiune in acea zi, oratorul pron
unta a cincea Filipica, unde respinge ideea tratativelor cu Antonius, propune un
razboi fara crutare impotriva acestuia si reclama acordarea competentelor de se
nator si propraetor - deci un imperium, o putere militara - lui Octavian. La 3 i
anuarie ale aceluiasi an, intr-o adunare populara, urmeaza a sasea Filipica, iar
, la mijlocul aceleiasi luni, in senat, a saptea Filipica; pentru ca la 3 februa
rie, oratorul sa tina, de asemenea, a opta Filipica. in toate aceste discursuri,
Cicero demasca duplicitatea lui Antonius, care fagaduia pacea, dar asedia Mutin
a (Modena actuala) si se lasa coplesit de vicii, incat orice intelegere cu el, d
e altfel preconizata de multi senatori, ar fi fost imposibila. La 4 februarie, s
urvine a noua Filipica, in care Cicero realizeaza un elogiu funebru lui Servius
Sulpicius Rufus, mort pe cand pornise in solie a senatului pe langa Marcus Anton
ius. intre timp cezaricizii se organizau in Orient. in legatura cu actiunile lor
, se situeaza a zecea Filipica, din 15 februarie, si a unsprezecea Filipica, din
8 martie, ambele rostite in senat. intr-adevar Brutus si Cassius mersesera in e
stul Imperiului, ocupasera provinciile, care de altfel le fusesera atribuite chi
ar de Caesar, si concentrasera acolo forte militare importante. Desigur Cicero s
ustine cauza cezaricizilor. La 10 martie, in senat, Cicero rosteste a

douasprezecea Filipica, spre a se opune trimiterii unei noi solii de pace la Mar
cus Antonius, din care urma sa faca parte insusi oratorul. Totodata, el evoca di
n nou "talhariile" lui Marcus Antonius si ale fratelui acestuia, Lucius Iar la 2
0 martie 43 i.e.n., Cicero pronunta in senat a treisprezecea Filipica, pentru a
se impotrivi sugestiilor aflate intr-o scrisoare trimisa senatorilor de doi guve
rnatori, printre care se numara Marcus Lepidus. Oratorul afirma din nou ca este
imposibila pacea cu Antonius si reitereaza elogierea lui Octavian; interventia l
ui ar demonstra ca zeii ocrotesc Roma. La 21 aprilie, aniversarea traditionala a
intemeierii Romei, Cicero produce in senat a patrusprezecea Filipica, in care,
propune sa se aduca multumiri consulilor Hirtius si Pansa, ca si lui Octavian, i
nvingatori la 15 aprilie, la Mutina, ai lui Antonius. Oar oratorul subliniaza ca
razboiul nu s-a incheiat. Profetica observatie de altfel, caci, dupa cum stim,
Octavian se va alia cu Antonius! De fapt, Cicero a mai rostit si alte Filipice ca
re au fost, poate, saptesprezece in total - insa acestea nu s-au mai pastrat. Co
respondenta lui Cicero Multitudinea preocuparilor si demersurilor, numarul mare
de opere teoretice intocmite, nu l-au impiedicat pe Cicero sa poarte o foarte bo
gata corespondenta, din care, de fapt, ni s-a conservat doar o parte. 774 dintre
cele 864 de epistule, cat cuprinde aceasta corespondenta, au fost scrise de Cic
ero insusi. Aceasta corespondenta ne ingaduie un contact aproape cotidian cu mar
ele scriitor, cu viata lui politica si privata, cu preocuparile lui cele mai mar
unte, cu toate miscarile si gandurile lui. Corpus-ul epistolar a fost impartit i
n treizeci si sapte de carti, dupa cum urmeaza: saisprezece carti de scrisori "C
atre Atticus", Ad Atticum, (datate intre 68 si 43 i.e.n.), saisprezece carti de
scrisori "Catre prieteni", Ad familiares, (intre 62 si 43 i.e.n.), trei carti de
scrisori "Catre Quintus fratele" (lui Cicero), Ad Quintum fratrem, (intre 60 si
54 i.e.n.) si, in sfarsit, doua carti de scrisori "Catre Marcus Brutus", Ad Mar
cum Brutum. Autenticitatea ultimului grup de scrisori a fost contestata de unii
savanti, dar noi opinam in favoarea recunoasterii ei. Epistulele cele mai import
ante sunt, cu siguranta, cele adresate lui Atticus. Anumiti cercetatori consider
a ca ele au fost publicate chiar de Atticus, dar altii cred ca editarea lor s-a
realizat ulterior, in vremea lui August. Celelalte grupuri de scrisori par sa fi
fost publicate de catre Tiro, libert si de fapt prieten al lui Cicero, mentiona
t de noi in alte capitole. Ce cuprinde aceasta corespondenta? in continutul scri
sorilor se amesteca gramatica si meditatia filosofica, dizertatia asupra problem
elor politice, discursul pasionat sau pasional si lamentatia deznadajduita, conv
ersatia amicala, la nivelul impresiilor si marturiilor cotidiene. De fapt, din c
orpul scrisorilor emerge viata privata a lui Cicero

si a corespondentilor sau prietenilor lui, incidente strict intime, precum colic


ele lui Tiro, indigestiile marelui orator si om politic, care suporta cu dificul
tate consumul de legume. Anumite scrisori au totusi o structura oratorica, intru
cat constituie epistule oficiale, destinate difuzarii publice, incat ele impline
sc rolul jucat de articolele publicate in ziarele contemporane noua. in definiti
v, cum s-a aratat, corespondenta ciceroniana apare ca mai bogata, mai complexa d
ecat ansamblul scrisorilor doamnei de Sevigne. Rene Pichon a comparat corpul cor
spondentei ciceroniene, ca autobiografie profunda, cu Eseurile lui Montaigne si
Confesiunile lui Rousseau 21. Emerge portretul unui suflet bogat in multiple nua
nte. Vivacitatea nelinistita, umorul, mahnirea, suferintele, luciditatea, angoas
ele si ezitarile pot fi succesiv decelate in textul scrisorilor. Ele ajung astfe
l sa constuie un discurs literar viu si centrat pe cotidian. De multe ori, Cicer
o apare nehotarat, precum un Hamlet ante litteram, care intelege ca nu are totde
auna capacitatea de a domina realitatile si de aceea se repliaza spre cultura. D
esi sovaie in fata diverselor miscari tactice, pe care le-ar fi putut asuma, Cic
ero manifesta fermitate in privinta convingerilor fundamentale. Marele scriitor
se invedereaza ca organic atasat republicii si institutiilor ei, conservator si
liberal in acelasi timp, impatimit de libertate, de onestitate, pasionat de anga
jare politica, menita sa aiba impact asupra evenimentelor vremii. Cicero era, cu
adevarat, un om al secolului sau. in corespondenta, el este, fara indoiala, cel
mai interesant personaj: vanitos, mobil, anxios, sensibil, profund onest si uma
n, inteligent, spiritual, necrutator de ironic la nevoie. Orientarea politica a
lui Cicero Cercetatorii moderni au avut tendinta sa exagereze simtitor ezitarile
si oscilatiile lui Cicero. I s-au atribuit schimbari fundamentale de opinii: sar fi manifestat initial ca popular, ar fi devenit apoi - in De imperio Gn. Pomp
eii - exponent al cavalerilor, pentru a trece ulterior de partea optimatilor si
a se invedera, in cele din urma, dispus sa colaboreze chiar cu Caesar. Dar, dupa
opinia noastra, pe care de fapt o reiteram aici, toate pendularile lui Cicero a
veau un caracter tactic si nu strategic. Oscilatiile nu sunt atat ale lui Cicero
, cat ale epocii si evenimentelor, care ii sugerau marelui orator solutii divers
e, in functie de aceleasi convingeri fundamentale. Alain Michel desluseste doua
imperative primordiale ale demersului ciceronian: lupta impotriva oricaror forme
de tiranie, de regim autoritar, fundat pe puterea personala, si, in al doilea r
and, constientizarea slabiciunii mijloacelor, pe care le angaja in batalia lui p
olitica. Reclama ca toga sa aiba prioritate fata de arme, insa, in Pro Murena, a
tragea atentia lui Cato asupra limitelor inguste impuse militarii pentru un asem
enea ideal. Am aratat ca si in Filipice subliniaza ca trebuie sa lupte cu vorbel
e impotriva armelor

22. Pe de alta parte, o conotatie "mariana11 - ne referim desigur la Marius - na disparut niciodata din tactica si din strategia politica ciceroniana. Arpinatu
l s-a impotrivit intotdeauna celor care primejduiau republica romana traditional
a; de asemenea, a reclamat permanent concentrarea, fara evidente discriminari so
ciale, a celor "buni", boni, impotriva celor "rai", mali. S-a aratat ca atunci c
and a trebuit sa paraseasca Roma, ca sa plece in surghiun, Cicero a urcat pe Cap
itoliu, unde consacrase, in templul lui lupiter, o statuie a Minervei, pe care o
indragise. Caci numai Minerva, strajera a Cetatii, putea salva Roma. Acolo, pe
Capitoliu, Cicero a adresat o ultima rugaciune zeilor. Savarsirea astfel un gest
teatral, care nu atesta atat fidelitatea fata de religia romana, credinta in ze
ii acesteia, foarte sovaielnica la Cicero, cum vom vedea mai jos, cat lealitatea
fata de traditiile Cetatii 23. De fapt Cicero s-a impotrivit atat reformelor ol
igarhice ale lui Sulla, cat si restructurarilor sociale, preconizate de capeteni
ile popularilor, care, potrivit arpinatului, periclitau ordinea si ierarhia soci
ala. Mai ales considera pe sefii factiunii popularilor ca pe niste dicatori virt
uali, atestand in acest fel o reala perspicacitate. Pana la moarte, Cicero a asp
irat spre instaurarea republicii noi, cu toate ca fidela traditiilor romane. O v
reme a sperat ca chiar Caesar va restaura institutiile republicane, ca sa intele
aga ulterior ca dictatorul tindea spre instaurarea monarhiei: de unde ostilitate
a vadita fata de invingatorul de la Pharsalus, in corespondenta alcatuita in epo
ca respectiva. in sfarsit, dupa eliminarea lui Caesar, era imperios necesar ca n
imeni sa nu-l imite si sa reia drumul spre dictatura. De aici ura neimblanzita i
mpotriva lui Marcus Antonius. Bland fata de proprii sclavi, Cicero cerea imperio
s respectarea ierarhiei sociale consacrate. Voia un imperiu roman umanizat si re
ntabilizat, constient de faptul ca altfel Roma n-ar fi putut domina la infinit p
opoarele, pe care le supusese. S-a opus guvernatorilor pradalnici, pornind de la
asemenea considerente, dar si de la atasamentul sau fata de "omenie", humanitas
. Notiunea de humanitas constituie o tema majora a gandirii ciceroniene, intruci
t vehicula imaginea omului ce-si implineste indatoririle, ce dobandeste demnitat
e si liniste interioara 2A. De aceea Cicero considera ca maretia sufleteasca, da
ca nu se conjuga cu solidaritatea si comunitatea umana, devine cruzime si salbat
icie. O asemenea idee era noua la Roma. Pornind de la implicatiile ei, de la ace
asta comunitate umana, care postuleaza si respectarea ordinei sociale stabilite,
Cicero a pledat cauza sicilienilor impotriva lui Verres. Cicero se considera un
cetatean al universului, dar al unui univers al carui centru se afla la Roma, m
enita sa conduca si sa protejeze popoarele. Pe scurt, Cicero nu a fost atat un o
m de "centru-stanga", cum l-a caracterizat Rene Pichon 25, fortand modernizarea
conceptiilor politice antice, cat un moderat si un

traditionalist, relativ lucid, in orice caz uman, demn, pasionat de libertate. C


um am evidentiat mai sus, actiunea sa politica a depins de o asemenea orientare.
Gandirea politica in parte am si circumscris doctrina politica a lui Cicero. Tr
agismul emerge in screrile lui in relatie cu renuntarea la ragaz, la "tihna", ot
ium, echivalenta unui sacrificiu personal in favoarea angajarii politice aproape
permanente. La Roma, Cicero a fost primul ganditor politic profund, care si-a e
xprimat limpede reflectiile. Savantul francez Claude Nicolet a relevat ca, pana
la Cicero, ideologia politica se cantonase intr-o lume dominata de aspectul prac
tic, de praxis. in vreme ce arpinatul scoate teoria politica din praxis, faurest
e o filosofie politica foarte coerenta, reflecteaza asupra izvoarelor grecesti Platon, Aristotel, stoicii, Noua Academie - in legatura cu necesitatile Romei 2
6. Asadar Cicero construieste o teorie politica evident sistematica. Deoarece ex
ista un sistem al lui Cicero, o politologie sistematica, dominata mai ales de o
humanitas romana, un program de concordie a ordinelor sociale prevalente, concor
dia ordinum (care ar fi incorporat cavaleri, senatori, notabili locali, fiind ex
clusi doar oligarhii extremisti si agitatia tribuniciana); indeosebi dupa Luca,
Cicero converteste aceasta formula in "consensul tuturor celor buni", consensus
uniuersorum bonorum. Acest consens ingloba, printre "cei buni", elita Italiei, i
nclusiv libertii. Cicero avea in vedere de fapt un plebiscit generalizat, pe baz
a unirii intre morala si politica. Legea umana trebuie sa concorde cu cea natura
la, iar dreptul cu etica. Precursor al lui Vergiliu, arpinatul conferea o valoar
e mitica trecutului Romei, care, in viziunea sa, se impodobea cu faldurile poezi
ei. Doctrina politica ciceroniana arbora numai o utopie partiala. Dat fiind ca t
eoreticianul din Arpinum credea ca o Cetate aproape desavarsita functionase in v
remea Scipionilor. Credea de fapt ca institutiile republicane ar putea fi reechi
librate, ca pacea civila ar putea fi redobandita. Ceea ce nu se va petrece decat
pe vremea lui August si in conditiile instaurarii monarhiei. Sau, cum va spune
Tacit, cand vor surveni o pace si un principe. Dar altfel vazuse Cicero viitorul
Romei. Doctrina politica a lui Cicero implica de fapt conceptii aristotelice si
stoice, precum si inflexiunile propuse de unul dintre dascalii arpinatului, Ant
iochos din Ascalon, dar mai ales un platonism fundamental. Chiar titlurile opere
lor de politologie ciceroniana trimit la Platon. Aceasta din urma scrisese Polit
eta, Cicero va scrie tot "Despre stat", De republica. Platon alcatuise "Legile",
Ndmoi, Cicero va redacta "Despre legi", De legibus. Despre stat", De republica, r
eprezinta una dintre cele mai importante opere ale lui Cicero. Numeroase referin
te la acest tratat apar in corespondenta ciceroniana, inca din mai 54 i.e. n., d
ar se prelungesc pana in 50 i.e.n. Cicero prevazuse initial un plan in

noua carti, axate pe noua conversatii intre Scipio Aemilianus si prietenii lui.
Ulterior el are in vedere o discutie intre sine insusi si Quintus, pentru a reve
ni la planul initial, sub forma unui dialog desfasurat trei zile consecutiv. Dec
i redactarea a debutat in 54 i.e.n., iar tratatul a fost structurat in sase cart
i; s-au pastrat fragmente mai numeroase din primele doua carti. insa de fapt pan
a in 1822 nu dispuneam decat de aluzii si de putine fragmente din De republica *
. Tratatul include un dialog, inchipuit de Cicero a se desfasura in 129 i.e.n. s
i in gradinile lui Scipio Aemilianus, intre acesta din urma si mai multi interlo
cutori, cum ar fi Gaius Laelius Sapiens, consul in 140, prietenul principal al l
ui Scipio si al doilea personaj al dialogului (dar va aparea si in alte opere ci
ceroniene), Quintus Aelius Tubero, nepot al lui Scipio si adversar al Gracchilor
, Quintus Mucius Scaevola Augur, viitor consul si jurist reputat, Manlius Manili
us, consul 149 i.e.n., de asemenea jurist. Premisele tratatului rezida intr-o in
trebare care se punea staruitor de patru generatii: oare cetatile si statele se
nasc, se dezvolta si mor, ca si oamenii, adica supuse unui ciclu biologic fatal?
O alta intrebare se nastea imediat: legile bune, * In 1822, Angelo MAI, prefect
ul Bibliotecii Vaticane, a descoperit un palimpsest, care incorpora comentariul
la o serie de psalmi ai lui Augustin. Textul fusese alcatuit in secolul al Vllllea e.n., pe paginile spalate si rase ale unui pergament, pe care se aflase text
ul tratatului De republica, scris in secolul al IV-lea e.n. Angelo MAI a izbutit
sa restabileasca partial textul operei ciceroniene. Diversi editori i-au contin
uat osteneala; au recurs si la lungile citate din De republica, pe care le-au fu
rnizat Augustin insusi si alti autori antici. Astfel s-a ajuns la textul actual,
lacunar, insa pretios. solide n-ar putea asigura statelor nemurirea? Dicerarh,
discipol al lui Aristotel, pornise de la doctrina maestrului sau si faurise teor
ia celui mai bun regim politic, menit sa garanteze cetatilor, daca nu imortalita
tea, cel putin o "durata lunga". Dupa Dicearh, ar exista trei forte de baza, tre
i regimuri politice fundamentale: monarhia, oligarhia, democratia, fundate respe
ctiv pe puterea anumitor regi sau tirani, a celor putini si importanti, a poporu
lui. Dicearh imaginase insa amalgamarea, combinarea fericita a acestor trei tipu
ri de stat. Apoi problema fusese reluata de istoricul grec Poiibiu, de fapt unul
dintre intimii lui Scipio Aemilianus. Cicero mediteaza si el asupra intrebarilo
r mai sus mentionate si a teoriei lui Dicearh, in 53 i.e.n. si in anii subsecven
ti, sub impactul triumviratului, intelegerii de fa Luca, agitatiei politice din
Capitala. El inaugureaza dialogul prin reflectii asupra puterii statelor si part
iciparii necesare la treburile obstesti. Statul, adica "lucrul public", zice Sci
pio, constituie "lucrul poporului". Iar poporul ar fi "un grup din multimea de o
ameni, inchegat prin consensul asupra dreptului si asociat prin comunitatea de

interes" (Rep., 1, 26). Dar oamenii nu s-ar asocia ca sa-si apere slabiciunea, c
i in virtutea unui instinct natural, fiindca ei nu sunt fiinte solitare. Asocier
ea lor s-ar intemeia pe "drept", ius, care ar postula statutul personal al fieca
rui exponent al Cetatii, in raport cu semenii lui. Ius nu s-ar defini atat prin
legi, ci prin cutume, traite mai degraba decat gandite. Cea mai buna "constituti
e" ar alcatui-o aceea care ar ingadui decantarea perfecta a nevoii naturale de a
se grupa impreuna. De la speculatiile teoretice ale grecilor, Cicero coboara in
realitatea istorica a Romei. Justitia ar introduce rationalitate in viata civil
a, iar factorul fundamental al vietii colective ar fi deliberarea rationala, car
e conduce la decizii, deliberare numita de el consilium (Rep., 1, 39; 4l-42). Si
stemul social ar trebui sa se bazeze nu pe aplicarea rigida a legilor, adesea ge
neratoare de injustitie, ci pe perceperea directa, intuitiva si nuantata a echit
atii, aequitas. Numai consitutia mixta, preconizata de Dicearh, mikta, cum o num
eau grecii, putea asigura adevarata rationalitate si echitatea desavarsita. Astf
el Scipio Aemilianus pledeaza vibrant pentru constitutia mixta, pentru combinare
a celor trei regimuri fundamentale. Regimurile politice "pure" se invedereaza a
fi periculoase. Monarhia poate deveni tiranie, oligarhia genereaza puterea facti
unilor egoiste, democratia poate conduce la dezordine, la absenta oricaror regul
i precise, incat cetatile ajung sa piara, chiar prin actiunea fortelor interne.
Roma ar beneficia insa de constitutia mixta: aici elementul monarhic ar fi asigu
rat de magistrati, cel aristocratic sau oligarhic de catre senat, promotorul uno
r personaje remarcabile, bogate si competente. Magistratii exercita la Roma pute
rea, senatul "influenta", capacitatea de a spori si de a se spori, in latineste
auctoritas, poporul libertatea. Poporul si adunarile sale adopta legile si repre
zinta factorul democratic. O asemenea cetate, cea pe care Scipio o recunoaste in
jurul lui, poate fi eterna, intrucit nu este condamnata la o moarte naturala. i
n tot cursul tratatului si nu numai in cartea intai, Cicero trimite la sursa sa
platoniciana, enunta opinii similare celor ale marelui ganditor atenian asupa ju
stitiei, providentei, nemuririi. Anumite episoade corespund simetric celor din t
ratatul platonician: visul lui Scipio raspunde mitului lui Er armeanul. Totusi C
icero nu vehiculeaza o "cetate", (pdlis) ideala, ci una concreta, cea lui Romulu
s, pe care o vrea perfecponata dupa modelul republicii scipionice. De altfel in
cartea a doua, Cicero ofera o schita a istoriei romane, pentru a sublinia ca rep
ublica Romei constituie cea mai buna forma de guvernamant. Iar in cartea a treia
se discuta despre contrastul dintre util si drept. Laelius apara conceptia potr
ivit careia justitia alcatuieste fundamentul statului. in sfarsit, in cartea a p
atra, se discuta despre problemele educatiei si ale moralei. Pentru ca, in carte
a a cincea, Cicero sa sustina ca toate dezechilibrele, ivite temporar, dar menit
e sa 'gripeze" mecanismele

institutionale, pot fi eliminate datorita interventiei unuia sau a mai multi ins
i, care ar functiona fiecare ca un "indrumator" sau un "rector al statului", rec
tor rei publicae. Sarcina lor ar fi sa salveze statul, in conditiile prezervarii
institutiilor fundamentale. Mai mult decat atat, un asemenea rector, urmeaza sa
actioneze sever impotriva celor care blocau, pentru scopuri pur personale, func
tionarea institutiilor republicane. Dupa parerea noastra, Cicero se gandea la Pe
ricle din Atena, la Scipio Aemilianus si chiar la Pompei. Daca nu cumva, spre sf
arsitul dialogului, cand Pompei il dezamagise, la el insusi. Trebuie insa preciz
at ca n-a existat un "principe ciceronian", cum opinau unii savanti. "Rectorul"
statului nu este un monarh, nu este un principe, ci, dupa parerea noastra, un "m
oderator", moderator, un arbitru. De fapt, in cursul aceleiasi generatii pot act
iona mai multi "rectori": in jurul lui Scipio Aemilianus graviteaza mai multi oa
meni intelepti. Si, in orice caz, interventia 'rectorului" este temporara, crist
alizata mai ales in situatie de criza. Din cartea a sasea, al carui obiect princ
ipal ne este necunoscut, nu ni s-a conservat decat fragmentul ce contine visul l
ui Scipio. In acest episod, Cicero strecoara teoria nemuririi si a beatitudinii
eterne, de care se bucura cei ce bine meritasera de la patrie. in concluzie, ese
ntial ni se pare faptul ca statul ideal al lui Cicero nu constituie un proiect t
eoretic, precum cel platonician, ci republica scipionica, reala, concreta si guv
ernata de echilibru si de ratiune 27. "Despre legi", De legibus, reia si decante
aza teoria cetatii ideale, romane si de tip scipionic. Unii cercetatori dateaza
redactarea acestui tratat-dialog la sfarsitul vietii autorului, incat publicarea
ar fi avut loc postum, ca realizare a prietenilor scriitorului. Dar investigati
ile mai recente au demonstrat alcatuirea lucrarii in 52-51 i.e.n., in orice caz
inaintea razboiului civil. Despre legi, trebuie sa fi comportat tot sase carti,
intrucat Macrobius citeaza un fragment din cartea a cincea. Tratatul imbraca for
ma unui dialog care se desfasoara recent, dar atemporal, in cursul unei singure
zile, la Arpinum si in imprejurimi, intre Cicero insusi, Quintus Cicero si Attic
us. Atmosfera discutiilor este marcata de amenintarea prilejuita de razboiul civ
il. in cartea intai, Cicero deduce sistemul roman de legi, ca si dreptul, de la
natura. El purcede la faptul ca, la Roma, legile se dezvoltasera treptat, pragma
tic si organic, ca un arbore, a carui crestere nu se supune decat naturii. De ac
eea, arpinatul apreciaza ca legea umana trebuie sa fie inspirata de dreptul natu
ral. Tocmai pentru ca legea umana are valoare cand corespunde dreptului natural,
trebuie evitata aplicarea nemiloasa a legilor: "dreptul suprem este suprema ned
reptate", summum ius, summa iniuria. De fapt, afirma Cicero, exista doua feluri
de legi: cele universale, incluse in natura, care structureaza totul, si cele in
corporate in textele scrise, care cuprind ordine si interdictii umane. in societ
ate, legea trebuie sa decurga din ratiune, in fond comuna oamenilor si

zeilor. Ansamblul lumii echivaleaza cu o singura cetate fundamentala, cea umanod


ivina. Orice cetate concreta, ordonata in functie de legi rationale, va asuma o
vocatie universala. in cartea a doua, sunt abordate mai ales legile sacre, adica
privitoare la religie. Dar este reiterata asertiunea ca fundamentala este legea
naturala. Quintus declara ritos: "ceea ce este drept si adevarat este totodata
etern si nu apare sau dispare impreuna cu literele, care il consemneaza in scris
" (Leg., 2, 11). in cartea a treia, Cicero se refera la legile specifice si la r
egulile referitoare la activitatea magistratilor. Cu acest prilej, el ne ofera n
umeroase informatii pretioase despre institutiile concrete ale Romei si despre f
unctionarea lor. Prin urmare Cicero purcede de la comparatia intre legile platon
iciene si constitutia romana, spre a reitera fidelitatea fata de republica si le
galitate, fata de structura statului sau mixt, inspirat de republica scipionica,
readaptata si revalorizata, in Despre legi, se urmareste de fapt organizarea pr
actica si concreta a statului roman, a legilor si magistratilor. Cum am vazut, i
deea unitatii umano-di-vine devine preambulul privelistii complete a "constituti
ei" romane, a consideratiilor cu privire la praetori, edili, auspicii, jocuri et
c. Hegemonia Romei trebuie sa se bazeze pe un schimb de drepturi si indatoriri,
intre ea si supusii ei, care sa nu distruga particularismele locale. La Roma, se
natul urmeaza sa fie epurat de imorali, sa se deschida "oamenilor noi", sa se al
ieze cu ordinul cavalerilor. Magistratii n-ar trebuie sa detina putere militara.
Plebea poate sa-si pastreze tribuni, deoarece Cicero insusi atenueaza criticile
aduse de Quintus tribunatului plebei. Dar era necesar ca legile electorale sa s
uprime coruptia si sa confere puterea "oamenilor cinstiti" (Leg., 3, 39). Este f
oarte limpede ca statul ideal ciceronian crescuse din realitati romane concrete,
carora arpinatul voia sa le inculce un principiu director. Retorica Daca poetii
comici, indeosebi P/aut si Terentiu, construiesc o tara a comediei, o "Acardie
umoristica", datorita discursurilor sale, insa si lucrari/or teoretice, dupa par
erea noastra, Cicero configureaza o tara a declamatiei si a retoricii. intr-adev
ar Cicero a consacrat intense eforturi teoriei elocintei, discursului in general
, inclusiv discursul literar, in sensul cel mai larg al conceptului respectiv *.
Cicero s-a preocupat de statutul oratoriei romane, de istoricul si de viitorul
ei, de formarea oratorilor, dar si de arta in general. Desi s-a manifestat ca un
ul dintre parintii retoricii antice, arpinatul a stiut s-o depaseasca si sa tind
a spre o estetica generala. Cicero a crezut cu fermitate ca "ratiunea", ratio, t
rebuie sa fie legata de vorbire (oratio) si, de fapt, prin calc lingvistic, porn
ind de la doua sensuri ale cuvantului grecesc Idgos de "socoteala" si de "ratiun
e", a conferit vocabulei ratio tocmai sensul de "ratiune". Am

remarcat, in capitolul anterior, ca nici chiar la Lucretiu ratio nu desemna inca


"ratiunea". Cicero a creat asadar acest sens fundamental pentru cultura univers
ala, ca si o teorie activa a educatiei si a criticii * Prin "discurs", in virtut
ea conceptiilor moderne, teoriei discursului in general, intelegem o constructie
momentana, realizata cu materialele limbii, un loc de manifestare a creativitat
ii subiectului, o unitate mai ampla decit fraza, o practica sociala conditionata
de existenta anumitor conventii. literare. Cicero si-a propus sa deprinda pe oa
meni cu folosirea rationala a limbajului, spre a-si realiza plenar vocatia lor u
mana esentiala, care ar consta in actiunea colectiva utila Cetatii. Spre deosebi
re de stoici, care preconizau o retorica a cuvantului, Cicero a realizat o retor
ica a discursului28. Se ajunge astfel la un umanism complex, caci "omenia", huma
nitas, constituie si baza demersului ciceronian teoretico-retoric. Chiar inainte
a calatoriei in Grecia - desi unii savanti dateaza aceasta lucrare dupa audierea
lecfiilor lui Molon -, Cicero a sistematizat, la un nivel didactic si chiar did
acticist, ideile sale despre elocinta in tratatul "Despre inventiune", De inuent
ione. Unii cercetatori cred insa ca titlul autentic ar fi fost "Retorica", Rheto
rica, sau "Carti despre arta retorica", Artis rhetoricae libri. Oricum, din acea
sta lucrare ni s-au pastrat doua carti, care contin un manual, un breviar de ret
orica, intemeiat pe principiile fundamentale ale oratoriei, pe arta de a cauta s
i afla ideile, de utilizat in discursuri, de a descoperi ce trebuie sa spuna ora
torul asupra unui subiect anumit, pentru a face plauzibila teza pe care o sustin
e. La inceputul cartii a doua, Cicero ne descrie metodologia utilizata in aceast
a lucrare. Dupa cum pictorul Zeuxis, ca sa realizeze portretul celebrei Elena di
n Troia, luase ca modele toate fetele frumoase din Crotona, zamislind astfel o s
inteza, Cicero insusi a luat din reflectiile asupra elocintei ale antecesorilor
sai tot ceea ce era mai bun si a sintetizat observatiile esentiale (De inuent.,
2,4). Ulterior, Cicero insusi va judeca aspru aceasta lucrare de tinerete, pe ca
re o va considera stangace, bazata pe extrase din notite de scolar (De orat., 1,
2, 5), de altfel ca si Quintilian in secolul urmator (Inst. Or., 3,1, 20). Totu
si, chiar la acel nivel didacticist, Cicero sa straduit sa situeze preceptele ce
le mai tehnice intr-o perspectiva filosofica. Anectoda referitoare la Zeuxis ilu
streaza atat preocupari de sociologia retoricii, cat si optiunea in favoarea ant
idogmatismului Noii Academii, la care adera Cicero inca din tinerete . Preocupar
ile referitoare la retorica sunt reluate in principala lucrare de teoria elocint
ei, care constituie una dintre capodoperele lui Cicero. Ne gandim la "Despre ora
tor", De oratore, tratat-dialog alcatuit in 55i.e.n., in trei carti, si adresat
lui Quintus. Cicero stia ca poseda arta cuvantului mai temeinic ca oricare conte
mporan al sau, ca era

mostenitorul lui Molon si al oratoriei elenice. El inaugureaza seria dialogilor,


de fapt metoda demostratiei prin dialog agonistic, printr-o maieutica dialectic
a. Cicero nu recurge la contrapunerea unor replici scurte, ci, prin lenta succes
iune a interventiilor, la lungi expuneri ale participantilor la controversa. Act
iunea dialogului este situata in 91 i.e.n., in vila lui Crassus de la Tusculum.
Personajele care domina discutia sunt Lucius Licinius Crassus si Marcus Antonius
, tatal colegului de consulat al lui Cicero, si, culmea ironiei, bunicul, prin a
lt fiu, al triumvirului si al ucigasului lui Cicero. Totusi intervin si Gaius Au
relius Cotta, consul in 75 i.e.n., admirator al lui Crassus, si Publius Sulpiciu
s Rufus, suporter al lui Crassus. in prima zi a controversei, participa la dezba
tere si Quintus Mucius Scaevola, inlocuit in ziua urmatoare de alti doi tineri:
Quintus Lutatius Catulus si Gaius Caesar Strabo. De remarcat ca situatia politic
a din 55 i.e.n., adica dupa Luca, era in mare parte similara celei din 91 i.e.n.
, cand conlocutorii dialogului sunt melancolici si presimt razboaiele civile si
dictatura lui Sulla (De orat., 1, 26). Tocmai pentru a evita degringolada republ
icii, Cicero mediteaza asupra elocintei ca arta a bunei serviri a Cetatii (De or
at., 1,3). in cursul dialogului, Antonius reprezinta traditia catonina si, cum a
rata Alain Michel, exponentul realului. Pe cand, Crassus, mai degraba purtator d
e cuvantai lui Cicero insusi, apare ca omul idealului, indragostit de filosofie,
partizan al elocintei ca pisc al culturii. Dar, in cele din urma, optiunile lui
Antonius si Crassus se invedereaza a fi complementare. in definitiv Cicero expr
ima, prin cele doua personaje principale ale dialogului, sub forma a doua masti,
dubla sa experienta a culturii si a practicii sociale. Cartea intai a dialogulu
i este consacrata formarii si pregatirii oratorului. Crassus pledeaza pentru un
orator cultivat, familiarizat cu filosof/a, istoria, dreptul civil si chiar poez
ia. Antonius crede ca, daca oratorul are talent, el se poate forma prin practica
. Cartea a doua este harazita inventiei si studiului tehnicilor elocintei. Anton
ius pledeaza pentru prioritatea antrenamentului tehnic si trece in revista cele
trei specii de e!ocinAa: judiciara, politica si epideic-tica sau de aparat. in c
artea a treia, prevaleaza consideratiile asupra stilului oratorului. Crassus sus
tine ca oratorul trebuie sa posede toate virtutiile exprimarii, claritate, purit
ate, abundenta in vorbire, dar si proprietate a termenilor, legata de convenient
a, care descopera demnitatea, dignitas, si ingaduie concilierea intre ideal si s
pecificitate. Crassus se ocupa si de actiune, de mimica, pe care o califica "elo
cinta corpului". De fapt, cartea intai debuteaza cu o lunga introducere, in care
Cicero pretinde a relata amintirile lui Cotta despre o conversatie prezentata i
n continuare. Chiar in aceasta introducere, Cicero cere oratorului sa cunoasca r
ealitatile si sa studieze stiintele si artele in toata complexitatea lor: "eu vo
i statornici ca elocinta consista din ansamblul

cunostintelor celor mai invatati oameni' (De orat., 1, 2, 5). Cicero sustine ca
oratorul trebuie sa fie inzestrat cu o ampla cultura generala, desi nu desconsid
era tehnica retorica, socotita de el ca o propedeutica, pe care o imbogateste cu
reflectia sa personala. Prin excelenta oratorul trebuie sa studieze filosofia (
"acea nascatoare si ca si muma a tuturor artelor laudate, pe care grecii o numea
u filosofie", De orat., 1, 3, 9) insa si istoria, dreptul, fizica (adica stiinte
le naturii). Elocinta a generat retorica si nu invers. Elocinta perfecta, regina
artelor si stiintelor, presupune atat talent natural", ingenium, cat si "practi
ca" ori "uzul", usus. Ulterior Crassus va relua aceste trei notiuni, cu alte cuv
inte, desi cu aceeasi functie generativa de elocinta: "natura", natura, "mestesu
g", ars, "exersare", exercitatio (De orat., 1, 23, 107 si urm.). Fireste, orator
ul, inzestrat cu o vasta cultura, ajunge, spune Cicero, nu numai sa-si aleaga cu
vintele, ci sa le si construiasca: "trebuie imbratisate foarte multe cunostinte,
fara de care nu ajungem decat la o flecareala zadarnica si ridicula; iar discur
sul trebuie sa dobandeasca forma nu numai prin alegerea, ci si prin construirea
cuvintelor" (De orat, 1, 5,17). Este de asemenea necesar ca oratorul sa dispuna
de o excelenta cunoastere a pasiunilor umane, pentru a misca sufletele celor ce
il asculta. Totodata se cuvine sa se adauge si alte calitati pendinte de "invata
tura" si de "uz" 30. in continuare, Cicero subliniaza ca, datorita eruditiei enc
iclopedice, elocinta se converteste in limbaj prin excelenta: "intr-adevar, din
cunoasterea solida trebuie sa se infloreasca si sa tasneasca in afara discursul"
(De orat., 1,6,20). Introducerea dialogului - caci de la paragraful 30 incepe s
a vorbeasca Crassus - contine de fapt chintesenta gandirii ciceroniene asupra re
toricii, asupra culturii, asupra lumii in general. Crassus, reluand asertiunile
lui Cicero, pledeaza pentru insusirea dreptului si a filosofiei de catre orator,
in vreme ce Antonius adopta o alta pozitie. Se opereaza cu distinctia intre un
orator "abil vorbitor", disertus, si un altul, mult mai important, "elocvent", e
loquens, care depaseste nivelul unui simplu avocat de for. Antonius reclama o cu
ltura mijlocie pentru orator, Crassus o cultura enciclopedica: Antonius pledeaza
pentru abilitate in for, "prudenta", prudentia, Crassus pentru "intelepciune",
sapientia (1, 166-204; 209-262). Desigur Crassus are ultimul cuvant. De altfel s
e recunoaste naturii oratorului si naturii in general o deosebita importanta. Ch
iar ritmul provine de la natura, intrucit este fundat pe respiratie si pe instin
ctul urechii. Pretutindeni insa, mai ales prin intermediul lui Crassus, sunt dep
asite simplele retete de vorbire eficienta. De altfel s-a aratat ca Despre orato
r contine o complexa pedagogie, care isi propune sa modeleze "persoana", persona
, vorbitorilor, invataceilor in general. Aceasta pedagogie nu se limiteaza sa fu
rnizeze reguli, norme, ci isi propune formarea elevilor pe baza imitarii

unor modele, care se afla in literatura (De oral, 2, 20-24: 85-l04). Crassus tin
teste insa mai sus decat Antonius, cum am aratat deja. Oricum cultura trebuie st
rans legata de educatie. Dialogul permanent asigura imbogatirea educatiei, conci
lierea intre real si ideal. De aceea Cicero contrapune optiuni initial diferite,
ulterior complementare, in functie de o structura precisa de gandire: "nu numai
, dar chiar", non solum, sed etiam. Fara indoiala, De oratore constituie nu doar
una dintre principalele lucrari teoretice ciceroniene, daca nu cea mai insemnat
a, ci si cel mai important tratat asupra elocintei alcatuit in antichitate. in m
artie-aprilie 46 i.o.n., Cicero redacteaza dialogul Brutus, caruia, in 1531 e.n.
, Ftavio Blondo i-a adaugat subtitlul 'Despre oratorii renumiti", Siue de claris
oratoribus. Aici el a intocmit o istorie a elocintei romane, o aplicare la diac
ronie a sistemului retoric si pedagogic din De oratore. Cicero vrea sa ameliorez
e elocinta epocii sale, sa-si apere principiile in momentul in care aticistii pu
ri lansau o mare ofensiva. Dialogul se desfasoara intr-o singura carte si 333 de
paragrafe; implica pe Cicero insusi, Brutus si Atticus. Autorul se gandeste si
la restaurarea ordinei politice republicane, dar oricum cultivarea oratorilor ve
chi reprezinta, in ochii lui, un refugiu fata de dictatura. El nu accepta pieire
a libertatii si a elocintei viguroase. Cicero isi incepe dialogul cu elogiul mar
elui orator Hortensius (Brutus, l-2). Oricum, Cicero subliniaza in continuare im
portanta retoricii si evidentiaza din nou relatia dintre filosofie si elocinta:
"nimeni nu poate vorbi bine, daca nu gandeste intelept" (Brutus, 23). Cicero ne
ofera o panorama rapida asupra oratoriei grecesti si, in continuare, un lung ist
oric al elocintei romane. Sunt mentionati doua sute de oratori, incepand cu Brut
us, fauritorul republicii ABrutus, 53). De fapt Cicero portretizeaza fiecare ora
tor si nu se limiteaza la elocinta, ci ofera si anumite date biografice, anecdot
e revelatoare etc. Astfel el face biografie, ca si Cornelius Nepos, fara a fi in
principal un biograf. Stilul oratorilor este considerat ca un reflex al calitat
ilor morale. Consideratiile teoretice se impletesc cu cele istorice, inclusiv de
istorie politica. Elogiaza pe Caesar pentru limba lui pura, eleganta, de perfec
ta latinitate. Lasa sa se inteleaga ca Caesar ar fi putut renunta la confiscarea
republicii, deoarece, datorita talentului oratoric, s-ar fi putut manifesta ca
unul din acei fruntasi", principes, care au construit Roma si i-au asigurat o gl
orie perena. Discursurile lui Caesar 'sunt goale (adica sobre), precise si elega
nte" (Brutus, 262). Cicero opteaza pentru diversitatea expresiei oratorice (Brut
us, 260). Crede in evolutie si elaboreaza o critica istorica a artei. Toate mani
festarile artistice au comportat o faza arhaica rudimentara, urmata de rafinare
si expansiune, care pot conduce la manierism. Tucidide s-ar fi exprimat altfel,
daca ar fi trait in alta epoca, s-ar fi vadit "mult mai

matur si mai ponderat" (Brutus, 288). Dar, mai ales, Cicero vrea sa demonstreze
ca evolutia oratoriei nu se indreapta spre cristalizarea idealurilor aticiste, c
i spre implinirea nazuintelor ciceroniene de imbinare a castigurilor dobandite d
e toate curentele oratirice. Toti oratorii mari au fost atici, caci pot fi asemu
iti cu Demostene: "toti care vorbesc bine, vorbesc pe limba aticilor" (Brutus, 2
91). Astfel Cicero pune bazele unui aticism largit ca substanta a clasicismului.
in vara anului 46 i.e.n., Cicero scrie si publica, la cererea lui Brutus, "Orat
orul catre Marcus Brutus", Orator ad Marcum Brutum, care concentreaza ideile din
Brutus si din De oratore, intr-un fel de scrisoare adresata lui Brutus. Cicero
expune, intr-o forma sistematica si intr-o singura carte, continand 238 de parag
rafe, ideile din tratateledialog anterioare. Etimonul, structura generativa a in
tregii lucrari rezida in intentia lui Cicero de a alcatui portretul robot al ora
torului ideal, "suprem orator", summus orator, o fiinta care n-a existat nicioda
ta, insa care poate fi inchipuita. Astfel Cicero nazuieste sa parvina la ideea p
latoniciana de orator, la modelul de orator ideal, comparabil cu prototipurile l
ui Platon, dar si cu inteleptul stoic, De altfel afirma frecvent si fervent ca f
ilosofia constituie izvorul viu al elocintei. Dupa dedicatia catre Brutus (Orato
r, l-2) si reliefarea dificultatilor intreprinderii sale (Orator, 3-6), care urm
areste configurarea idealului de orator (Orator, 7-l0), ce trebuie sa se afie in
mintea noastra, dupa cum frumusetea ideala salasluia in spiritul lui Fidias, sc
ulptor al lui lupiter si al Minervei, fara sa fi avut modele concrete (Orator, 9
), Cicero trece la evidentierea importantei culturii filosofice (Orator, 1l-l9).
El extrage baza teoriei elocintei, "din miezul filosof iei", (Orator, 11). Fond
ul elocintei este furnizat de logica, pentru argumentare, si de morala, pentru s
ubstanta sentimentelor. Ca sa dobandeasca forma estetica, elocinta are nevoie de
filosofie. Si intr-adevar, arpinatul utilizeaza ca izvoare pe Platon, Aristotel
si Teofrast. Cicero alcatuieste teoria celor trei stiluri ale elocintei, celor
trei genera dicendi (Orator, 2-32, dar si 76-l12), sublim, simplu (tenuis) si "i
ntermediar ca si temperat", medius et quasi temperatus (Orator, 20-21), in care
exceleaza oratorul ideal, dupa modelul lui Demostene, elogiat de el pe un ton vi
brant (Orator, 23-27). Critica aspru pe aticisti, care se exprima prea uscat si
fara forta (Orator, 28-39). Dupa aceste consideratii introductive, teoreticianul
abordeaza corpul central al lucrarii (Orator, 33-236). Oratorul, evidentiaza Ci
cero, sa se preocupe "de ce sa spuna, in care loc sa spuna si in ce maniera* (Or
ator, 43), adica de inventie, dispozitie si elocutie. Pretutindeni, in acest scu
rt tratat, tehnica oratorica este puternic vivificata din interior, dominata de
sensibilitatea literara, de instinctul creator, ajustat la gusturile, la

orizontul de asteptare V publicului. Conotatia politica este de asemenea prezest


a. intrucat care cititor putea uita ft Demostene combatuse tirania?31. in aceeas
i vara a anului 46 i.e.n., Cicero redacteaza si "Despre cel mai bun fel de orato
ri", De optimo genere oratorum, un opuscul in 23 de paragrafe. Titlul a fost de
fapt dat de filologul Asconius Pedianus, caci aceasta lucrare, cum subliniaza Ci
cero insusi (De optim., 23), constituie o prefata la traducerea in latineste, re
alizata de arpinat, a doua discursuri celebre, ale lui Eshine (Despre ambasada i
nfidela) si Demostene (Despre coroana). Talmacirile respective nu s-au pastrat.
in corpul opusculului, Cicero reia concluziile sale asupra calitatilor cerute or
atorului si asupra aticismului epocii, schitand o aplicare practica a preceptelo
r din Orator. Pentru optiuni similare pledeaza si alte doua lucrari teoretice de
dimensiuni relativ reduse. Ne referim in primul rand la "Diviziunile oratoriei"
, Partitiones oratoriae, scrisa tot in vara anului 46 -desi unii cercetatori o d
ateaza in 54 i.e.n. - si in 140 de paragrafe. Aceasta lucrare reprezinta un manu
al, fara pretentii literare, pentru uzul fiului autorului, Marcus, care pleca la
Atena. De fapt Cicero a si structurat lucrarea respectiva ca un dialog, care ar
fi avut loc la tara (Ad Quint., 3, 34), intre autor si fiul sau. in acest caz,
dialogul se prezinta ca exterior, conventional. Cicero marturiseste optiunea sa
pentru Noua Academie (Part. or., 139) si spera ca Marcus va trai intr-o cetate l
ibera. Gheorghe Gutu a caracterizat aceasta lucrare drept un "catehism asupra re
toricii'32. in iulie 44 i.e.n., intr-o calatorie pe mare, de la Velia la Rhegium
, Cicero, care fugea din Italia, dominata de Antonius, isi aminteste ca fagaduis
e juristului Trebatius Testa sa-i explice Topicele lui Aristotel. Asadar, la bor
dul navei, scrie Topicele", Topica, pe care o destineaza si unui public mai larg
. Lucrarea comporta 100 de paragrafe si rezida intr-o culegere de sfaturi practi
ce, in vederea descoperirii si ordonarii argumentelor oratorice. De fapt argumen
tele sunt alese din lumea judiciara si consista in "locuri comune", Iod communes
sau tdpoi in greceste, utile argumentatiei. Totusi semnificatiile opusculului d
epasesc interesul pur formal si sunt dominate de corelatiile dintre gandire si e
xpresie, filosofie si retorica, situate in optica asumata inca in De oratore. Co
ncluzii asupra teoriei retorice ciceroniene Prin urmare Cicero faureste o teorie
a retoricii, mai cu seama in De oratore, dar si in alte lucrari, ca si o doctri
na a limbajului. Originalitatea omului rezida tocmai in limbaj, in posibilitatea
de a comunica cu semenii lui. Cicero practica si teoretizeaza limbajul, care, d
upa parerea sa, trebuie sa fie in acelasi timp emotionant si pur. in

acest fel emerge ciceronismul, care combina practica adecvata cu respectul regul
ilor teoretice. Este necesar sa urmam principiile analogiei gramaticale, cand ea
concorda cu lectiile autorilor de valoare si cu practica generalizata. Se poate
astfel da satisfactie eruditiei celor docti si totodata instinctului natural al
multimilor. Cum vom vedea in capitolul urmator, si Varro profeseaza asemenea id
ei, dar Cicero insista asupra alcatuirii lor interne. Arpinatul crede ca oratori
i si prozatorii trebuie sa evite folosirea cuvintelor arhaice, iesite din uz, pe
care numai poetii pot sa le revalorizeze (De oral, 3,38,153). Horatiu va relua,
in Arta poetica, aceste idei, ca sa ingaduie poetilor recurgerea la vocabulele
"inuzi-tate". Pe de alta parte, Cicero opineaza ca oratorul trebuie sa-si aleaga
cu prudenta si eleganta cuvintele, sa ocoleasca metaforizarea si indraznelile l
exicale excesive: "acel orator simplu, preocupat de eleganta exprimarii, nu va a
rata indrazneala in faurirea cuvintelor si va fi precaut in folosirea metaforelo
r, cumpatat in intrebuintarea vocabulelor vechi si rezervat in impodobirea vorbe
lor si a gandurilor" (Orator, 81). Horatiu va impartasi acest punct de vedere, i
ncit, cum vom vedea si in alt capitol, daca poetul augusteic va propune o esteti
ca clasicizanta a poeziei, Cicero a elaborat optiunea clasica a prozei, intemeia
ta pe masura si pe convenienta, pe vocabular ponderat. Cicero ajunge astfel la r
eflectia filosofica. Marea lui originalitate rezida tocmai in pledoaria pentru i
mpletirea retoricii cu filosofia. Profesorii sai de filosofie, chiar Philon din
Larissa, nu aveau incredere in elocinta, care le amintea de sofistica. in schimb
Cicero predica fervent reconcilierea filosofiei cu elocinta, ca posibila si chi
ar necesara. in fond Cicero ajunge sa confunde, cum am mai aratat, retorica cu e
stetica literara si chiar critica. Arata ca Aristotel era filosof, dar, intrucit
poseda stiinta limbajului, devenea si orator (De oral, 3,35,141). Pe de alta pa
rte si oratorul, care uneste intelepciunea cu elocinta, poate fi calificat drept
filosof. Sa nu elogiem nici balbaielile celui care cunoaste realitatea, insa no poate exprima intr-un limbaj convingator, precum nici ignoranta celui care vor
beste frumos, dar nu cunoaste realitatile. Daca trebuie totusi ales, este de pre
ferat intelepciunea neelocventa flecarelii prostesti. Desigur ca adevarata glori
e revine oratorului instruit. Cicero, care mediteaza asupra sublimului si patosu
lui, dezvolta de fapt, in Orator, o teorie a frumosului. Asuma virtutile expresi
ei, dupa cum le definise Teofrast: corectitudine, claritate, ornamentare, gratie
. in conceptia ciceroniana despre frumos, exegeza moderna a distins doua valori
esentiale. Cea dintai ar echivala cu frumosul propriu zis, pulchrum, care ar con
sta in armonia organica a intregului si in symmetria lui, adica in repartizarea
proportionala a diverselor elemente. De aici rezulta preocuparea marcata a arpin
atului pentru echilibrul perioadelor lui si pentru ritm, pentru metrica clauzule
lor. A doua valoare

esentiala ar rezida in convenienta, in "adecvare", aptum.sau conuenientia, care


ar implica gratia demna si decenta, pertinenta totdeauna, eleganta si capacitate
a scriitorului sau creatorului de a se adapta problematicii si publicului. La ac
este valori fundamentale, s-ar adauga alte doua trasaturi, alte doua insusiri, c
are conduc la frumos: perfecta aranjare a cuvintelor, "armonizarea", concinnitas
, si "abundenta", copia, care confera amploare si noblete stilului. Astfel se re
face triada functiilor discursului: "a instrui" docere, "a emotiona", mouere, "a
atrage de partea sa", conciliare 33. Filosofia in tot cursul existentei sale, C
icero a fost preocupat de filosofie. Si-a propus de fapt realizarea unei sinteze
intre scolile socratice, stoicism, aristotelism si mai ales platonism, sub egid
a Noii Academii. in diverse opere, inclusiv in discursuri, Cicero a afirmat cate
goric optiunea sa in favoarea Noii Academii. Arpinatul s-a refugiat in redactare
a unor opere pur filosofice mai ales in ultimii ani ai vietii, adica dupa batali
a de la Pharsaius. El n-a fost un copist stangaci, un constiincios plagiator, un
eclectic mediocru si, dupa opinia noastra, nici macar un electic pur si simplu.
Adevarat filosof, original in felul sau, Cicero a creat proza filosofica romana
, dupa cum Lucretiu - pe care, reamintim, arpinatul il editase -faurise poezia f
ilosofica latina. Cicero a meditat profund si relativ original asupra conditiei
umane, a creat nu numai limbajul filosofiei romane, aparatul ei conceptual, ci s
i "sistemul" ei propriu de gandire. indeobste cercetatorii au confundat optiunea
ciceroniana pentru Noua Academie probabilista si antidogmatica cu eclectismul.
Cicero se considera un discipol al lui Platon, cum subliniaza el insusi in De re
publica, dar mai ales al corifeilor Noii Academii, Arcesilas si Carneade, care n
u puneau accentul pe teoria ideilor, ci pe alte elemente: adevarul exista, insa
in lumea sensibila lumina lui orbeste pe oamenii care nu suporta decat semiobscu
ritatea aparentelor. Filosofia nu se poate apropia de adevar decat treptat, sluj
indu-se de verosimilitate si de plauzabilitate, de probabilitate. Ea cauta "ceea
ce este plauzibil din viata", probabile ex uita. Nici un sistem filosofic nu se
indereaza ca absolut adevarat, dar dialogul dintre sectele filosofice este posi
bil, ca sa ajungem ia probabilitati. De aceea, referindu-se la el si la alti ade
pti al Noii Academii, Cicero exclama ca "numai noi suntem liberi printre filosof
i" (Jusc. disput., 5,83). Caci, adauga el, discursul nostru nu judeca nimic in s
ine, ci sustine toate tezele, astfel ca poate la randul sau fi judecat fara inte
rventia vreunei filosofii. in acest fel, Cicero si ceilalti discipoli al Noi Aca
demii preconizeaza nu atat o filosofie, cat o antifilosofie. Cicero o adopta si
totodata asuma dialogul ca forma de exprimare si de gandire. Se ajunge astfel, i
n cadrul dialogului agonisti-co-filosofic

ciceronian, la o confruntare fertila a opiniilor. Iau nastere de fapt: 1) o doxo


grafie, care depinde de Noua Academie post cameadeica, mai ales din Philon din L
arissa; 2) o dialectica probabilista; 3) un limbaj clar, care refuza tehnicismul
abuziv, deoarece este inclinat spre concret si ostil abstractizarii; 4) o refle
ctie profunda asupra conditiei umane Cicero ne-a lasat un numar relativ mare de
opere pur filosofice, fn realitate un autentic corpus de lucrari de filosofie. A
ltele - si nici ele nu sunt putine - s-au pierdut. Multe dintre operele conserva
te apar ca rezultatul discutiilor, pe care arpinatul le purta cu Brutus. La ince
putul lui aprilie 46 i.e.n., Cicero scrie un opuscul, de altfel numai partial co
nservat, care se refera la doctrina Porticului, adica a stoicismului, intitulat
"Paradoxele stoicilor", Paradoxa stoicorum. in prefata, arata ca principiile Por
ticului suscita uimirea publicului. Pe de arta parte, Brutus, de asemenea adept
al Noii Academii, tindea si se apropie de stoicism. De aceea Cicero ii ofera un
fel de exercitiu literar asupra unor judecati stoice deconcertante. Cicero, care
ironizase in Pro Murena aceste aprecieri socante, devenit acum indulgent fata d
e stoicism, se amuza sa le transforme in locuri comune. Este vorba de sapte para
doxuri, dintre care doar sase sunt tratate in textul conservat. in plus, demostr
atia celui de al patrulea paradox este si ea amputata partial in ceea ce ni s-a
pastrat din Paradoxele stoicilor. Care sunt cele sapte paradoxuri? Le vom enumer
a si prezenta pe scurt: 1) numai binele moral constituie un adevarat bun, 2) cel
ce poseda virtutea nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a fi fericit; 3) t
oate greselile si virtutile sunt egale, intrucat au aceeasi valoare; 4) orice "p
rost", laulos in greaca stoicilor, este nebun, adica orice nefilosof este nebun;
5) doar inteleptul este autentic cetatean, pe cand ceilalti oameni sunt niste e
xilati (din pricina unei lacune a textului, nu ni s-a pastrat acest paradox); 6)
numai inteleptul e liber, "prostul" fiind sclav; 7) doar inteleptul este bogat.
Interesant insa apare faptul ca demostratia ciceroniana nu-si extrage argumenta
rea din patrimoniul exemplelor folosite de stoici, ci din traditia si istoria Ro
mei. Astfel pentru primul paradox, sunt evocati Romulus, Numa Pompilius, Horatiu
s Cocles, Scipionii. in memoria lui Hortensius, Cicero alcatuieste, in ianuarie
sau februarie 45 i.e.n., Hortensius, lucrare pierduta, insa partial reconstituit
a, datorita ostenelii filologilor. Se pare ca Hortensius cuprindea doua mari sec
tiuni: un dialog (datat in 62 i.e.n. si desfasurat intre Cicero, Hortensius, Luc
ullus si Lutatius Catulus in vila lui Luoullus de la Tusculum si care, intr-o di
scutie contradictorie, proclama filosoiia ca incununarea culturii si preconiza o
educare a tineretului, fundata pe filosofie, istorie, poezie, literatura in gen
eral) si o exortajie

(care pledeaza de asemenea pentru filosofie, asezata deasupra elocintei, desi no condamna pe aceasta din urma) 35. Cicero isi deplaseaza interesul de la proble
mele morale, incarcate de conotatii politice, spre cele ale cunoasterii in "Acad
emicele", Academica, lucrare redactata in apriliemai 45 i.e.n. in vilele sale Ac
easta opera prezinta particularitatea de a fi comportat doua editii. intr-adevar
Cicero a compus initial "Cele dintai Academice", Academica Priora, in care dezb
aterea ciceroniana purce-dea de la Noua Academie, dar si de la stoicul Crisip. A
ceasta prima editie curprindea doua carti si un dialog, desfasurat in doua vile
ale participantilor, intre Lutatius Catulus, Lucullus, Cicero si Hortensius. Cic
ero voia astfel sa demonstreze ca niste optimati si generali nu dispretuiau filo
sofia teoretica si cunosteau doctrinele grecilor. Prima carte-dialog (Catulus) s
-a pierdut, incat nu ni s-a conservat decat a doua carte, intitulata Lucullus, i
n care se dezbat problemele logicii si ale cunoasterii. in vreme ce Lucullus, ca
re utilizeaza izvoare stoice, indeosebi ideile lui Crisip, sustine ca este posib
ila cunoasterea adevarului, Cicero, in raspunsul sau, asuma punctul de vedere pr
obabilist a! lui Carneade si al lui Philon din Larissa. Editia a doua a Academic
elor incorpora o dezbatere-dialog in patru carti, derulata intre Varro, Cicero s
i Atticus* si purtand titlul "Academicele posterioare", Academica posteriora. Ni
s-a pastrat complet doar prima carte, numita si Varro. Aici marele erudit schit
eaza o scurta istorie a filosofici, pana la Carneade, pentru a sustine ca este c
u putinta sa cunoastem adevarul. insa Cicero se repliaza spre probabilismul lui
Philon din Larissa. Arpinatul urmareste mai ales confruntarea intre diversele do
ctrine filosofice, spre a proclama independenta propriei sale gandiri. Deoarece
adevarul absolut este inaccesibil, tezele diferite, arborate de diversele optiun
i filosofice, incorporeaza un grad mai mare sau mai mic de probabilitate, aspect
e ale anumitor rationamente "in ambele sensuri", in utramque partem. in timp ce
lucra la Academica si le remania, Cicero scria si o alta opera, publicata in iul
ie 45 i.e.n., cu un titlu dificil de tradus in romaneste: De finbus bonorum et m
alorum. Foarte liber si foarte literar, acest titlu a fost talmacit prin "Despre
supremul bine si supremul rau". De fapt cuvantul finis inseamna "culme", "capat
", "punct extrem"; in greceste taios desemna "scopul* sau "termenul extrem", iar
in numeroase scoli filosofice existau tratate despre fines. De aceea am propune
mai degraba traducerea "Despre culmile binelui si raului". in fond este vorba d
e valorile supreme. Acest tratat contine cinci carti, este dedicat lui Brutus si
include un grupaj de trei convorbiri, de trei dialogi, care se desfasoara intre
interlocutori diferiti si in locuri diverse.

intaiul dialog si primele doua carti implica vila lui Cicero de la Cumae, unde,
in 50 i.e.n., autorul discuta cu doi tineri, apreciati de el, Lucius Manlius Tor
quatus si Gaius Valerius Triarius. * Atticus ii transmisese lui Cicero dorinta l
ui Varro, care ii dedicase marelui orator lucrarea De lingua Latina, de a avea o
opera ciceroniana harazita lui. Pe de alta parte, Cicero isi daduse seama ca al
egerea lui Lucullus si Catulus pentru dezbaterea problemelor gnoseologice nu era
tocmai pertinenta. De aceea a profitat de prilejul ivit si a refacut Academica.
Astfel a luat nastere editia a doua a Academicelor. Cicero incepe prin a regret
a ca un erudit de valoarea lui Varro nu s-a ocupat suficient de filosofie. Al do
ilea dialog cuprinde urmatoarele doua carti si se desfasoara in vila lui Lucullu
s de la Tusculum, in 52 i.e.n., intre Cato si Cicero. in sfarsit al treilea dial
og inglobeaza cartea a cincea si are loc in 79 i.e.n., la Atena, in parcul sacru
al lui Academos - loc consacrat lui Platon - unde convorbesc Cicero, aflat in t
impul calatoriei in Grecia, cu prieteni ca Marcus Pupius Piso si Atticus, sau cu
rude, ca fratele Quintus Cicero si varul Lucius Cicero. Ordinea dialogurilor si
cartilor nu este incidentala, deoarece se avanseaza de la idei mai putin agreat
e de autor spre cele pe care le privilegia. Dupa ce, in cartea intai, Manlius To
rquatus pledase pentru punctul de vedere epicureic despre valoarea suprema care
ar fi fost placerea, Cicero, in cartea a doua, combate doctrina lui Epicur, deoa
rece recomandase dezangajarea din viata civica. Cicero reproseaza epicureismului
neglijarea ratiunii si adevaratei naturi a omului, care nu s-ar reduce la simtu
ri. Nu placerea, ci excelenta omului ar fi importanta. Ea s-ar obtine prin pract
icarea celor patru virtuti cardinale, acceptate de Platon si de alte scoli filos
ofice: "clarviziunea", prudentia, "justitia", iustitia, "curajul", fortitudo, "m
oderatia* sau 'stapanirea de sine', temperantia. A subordona totul placerii echi
valeaza cu supunerea fata de hazard, cu renuntarea la autonomia morala a omului
fata de contingentele externe. Toti oamenii mari au cautat nu placerea, nu desfa
tarea, ci absolutul, frumusetea gloriei. La Cicero, tezele epicureice sunt astfe
l biruite. in cartea a treia, Cato expune conceptiile stoice relative la valoare
a suprema. Aceasta ar consta in "virtute", uirtus, si in conformitate cu natura,
inteleasa ca necesitatea de a practica o existenta austera si riguroasa. in car
tea a patra, Cicero isi declara acordul cu anumite idei stoice, insa contesta me
todologia Porticului, care ar mutila omul, intrucat l-ar reduce la statutul de r
atiune pura. Cicero asuma optica aristoteliciana, care tinuse seama atat de sufl
etul cat si de corpul omului. Aceste idei ale peripateticienilor si ale adeptilo
r Academiei domina si ultima carte, in care Pupius Piso si Cicero pledeaza pentr
u armonia intre corp si suflet. Valoarea suprema rezida in 'ceea ce este cinstit
",

honestum, si implica relatiile omului cu exteriorul, cu familia, cu Cetatea, cu


prietenii. Un om drept, curajos si intelept poate suferi, insa nu cunoaste prabu
sirea sufleteasca. Dar, din 29 mai 45 i.e.n., Cicero lucra si la o alta opera, i
spravita la sfarsitul lui august sau la inceputul lui septembrie din acelasi an,
"Dizertatii (sau conferinte) Tusculane", Tusculanae disputationes, care inaugur
eaza o noua tehnica dialo-gica ce va fi ulterior definita mai jos. Aceasta lucra
re comporta cinci carti: subtitlurile, care definesc fiecare dintre ele, apartin
chiar lui Cicero. Cartea intai a fost intitulata 'Despre dispretuirea mortii",
De contemnenda morte. Cicero arata aici ca, daca omul dispare complet dupa moart
e, cum sustinuse Epicur, moartea nu constituie un rau, ci un bine, intrucat elim
ina suferinta. Daca dimpotriva sufletul este nemuritor, moartea reprezinta un bi
ne, pentru ca omul ajunge, dupa deces, printre zei. Oricum oamenii mari nu dispa
r inainte de a statornici legi si institutii. in cartea a doua, "Despre suportar
ea durerii" De tolerando dolore, se demonstreaza ca durerea este un rau, dar voi
nta o poate infrange. Cartea a treia "Despre mangaiere in mahnire", De aegrituti
ne lenienda, sustine ca mahnirea sufletului se nutreste si se prelungeste in fun
ctie de aprecieri false. Cartea a patra, "Despre celelalte tulburari ale sufletu
lui", De reliquis animi perturbationibus, pune in discutie pasiunile. Dar pe urm
ele lui Crisip, autorul demonstreaza ca pasiunile provin din aprecieri eronate,
pe care numai filosofia poate sa le vindece. A cincea si ultima carte, "Pentru o
viata fericita virtutea se multumeste cu ea insasi", Virtutem ad beate uiuendum
se ipsa esse contentam, sustine ideea ca omul poate fi fericit daca este lipsit
de virtute. Este invocat exemplul lui Dionis, tiranul Syracuzei. Cicero combate
din nou epicureismul, fiindca opineaza ca durerea este vindecata nu de placere,
ci de ratiune, care infrange judecatile eronate. Discutia teoretica pare sa se
orienteze in aceasta lucrare spre concluzii practice si de altfel incorporeaza n
umeroase citate din operele poetilor. Tema mortii si a infrangerii spaimelor si
mahnirii prilejuite de ea prevaleaza in structura de adancime. Ren6 Pichon a cal
ificat Tusculanae disputationes drept "o meditatie asupra mortii"36. Domeniului
fizicii", adica studiului naturii, il apartine unui alt dialog ciceronian, alcat
uit intre august 45 si februarie 44 i.e.n. Ne referim la "Despre natura zeilor",
De natura deorum, in trei carti. Cicero nareaza o discutie fictiva, care ar fi
avut loc in 77 sau 76 i.e.n., cu prilejul "sarbatorilor latine", intre Gaius Vel
leius, adept al epicureismului, Quintus Lucilius Balbus, stoic, si Gaius Aureliu
s Cotta, partizan al Noii Academii, desi asuma sarcina de pontifex maximus. intr
-adevar, dupa ce reproba conceptiile altor scoli filosofice despre zei, Velleius
expune teoria epicureica in cartea intai: zeii nu se amesteca in

viata oamenilor, sunt figuranti fericiti si inerti. Cotta intervine si combate a


ceste idei, iar, in cartea a doua, Balbus prezinta teologia stoica; zeii exista,
intervin, sunt conducatorii provindentiali ai cosmosului. in cartea a treia, Co
tta critica ideile stoicilor: binefacerile zeilor sunt compensate de nenorociril
e, pe care le ingaduie. Cotta se indoieste ca zeii exista, dar considera religia
un excelent mijloc de a carmui destinele Romei. Cotta, aceasta interesanta figu
ra de patriot roman, apreciaza ca oricum intelepciunea trebuie sa ne-o faurim si
nguri. inainte de moartea lui Cicero, arpinatul trateaza probleme similare intro lucrare publicata dupa ideile lui martie 44 "Despre divinatie", De diuinatione
, in doua carti, care inchipuie un dialog, intretinut intre autor si Quintus, in
vila de la Tusculum a lui Cicero. Ce pret trebuie acordat prezicerii viitorului
? Cicero, care acuzase adesea pe Clodius si chiar pe Caesar ca neglijasera preve
stirile, presa-giile, trebuie sa raspunda la aceasta intrebare. Dezbaterea cicer
omana se desfasoara in diptic. in cartea intai, Quintus pledeaza pentru ideile s
toice referitoare la divinatie, a carei validitate, ferm proclamata, ar rezulta
din legile fatale ale destinului. in cartea a doua, Cicero insusi manifesta pute
rnice sovaieli fata de valoarea divinatiei. El enumera argumentele scepticilor,
potrivnice divinatiei, pe care o supune unei critici destui de severe. Arata, pr
intre altele, ca visele pot fi oricum interpretate. De aceea Cicero statorinices
te exigentele unei cunoasteri de tip rationalist, care trebuie sa purceada de la
studierea cauzelor fenomenelor. Viitorul nu poate fi obiect de cunoastere si "s
tiinta" augurala este pandita de impostura. Dar divinatia trebuie totusi conserv
ata din ratiuni politice. Desigur insa ca ideile lui Cicero submineaza bazele di
vinatiei. Preambulul cartii a doua, adaugat dupa moartea lui Caesar, contine un
adio adresat filosofiei. Acum, afirma Cicero, trebuie sa ma ocup de problemele s
tatului. insa in realitate corpus-ul filosofic va continua 37. Dupa 15 martie 44
i.e.n., Cicero va insista asupra unor opere de etica sociala, investita cu mani
feste implicatii politice. Chiar inainte de idele lui martie, Cicero a alcatuit
un opuscul, dedicat lui Atticus si intitulat "Despre batranete", De senectute. A
cest dialog are subtitlul Cato Maior si implica o discutie desfasurata in 150 i.
e.n. intre Cato cel Batran si pe atunci tinerii Scipio Aemilianus si Laelius. Ca
to, care depasise optzeci de ani, recurge la o lunga expunere, in care exalta ba
tranetea, intelepciunea ei, capacitatea de a suporta dezavantajul varstei inaint
ate cu seninatate. Cato combate ideea ca senectutea, intrucit ar implica slabire
a tuturor facultatilor, ar constitui cea mai dureroasa perioada a vietii. Dupa i
dele lui martie 44, Cicero scrie "Despre destin', De fato, din care s-a pastrat
doar jumatate din text. Lucrarea este dedicata lui Aulus Hirtius, fost locotenen
t al lui

Caesar, dar fidel structurilor politice republicane si consul desemnat pentru an


ul 43 i.e.n. in text si intr-o lunga expunere a autorului, se pune problema rein
staurarii pacii intre cetateni: Cicero opineaza ca razboiul civil poate fi evita
t. De aceea el elaboreaza o critica severa a fatalismului. Nici zeii nu cunosc v
iitorul, care este incongnoscibil. in 4unie 44 i.e.n., Cicero redacteaza "Laeliu
s despre prietenie", Laelius de amicitia, dialog care s-ar fi desfasurat in 129
i.e.n., putine dupa moartea lui Scipio Aemilianus, intre Laelius si ginerii aces
tuia, Gaius Fannius si Quintus Mucius Scaevola, pe un ton familiar de conversati
e si nu in functie de un plan riguros. Cicero porneste de la ideile lui Teofrast
pentru a evoca varsta de aur a republicii, cand politica Romei fusese diriguita
de un mic numar de oameni, legati intre ei printr-o solida prietenie. Substanta
dialogului rezida in prezentarea tehnicii prieteniei, fundata pe comuniune mora
la si pe virtute. Cicero citeaza numeroase exemple din istoria Romei. in conditi
ile manevrelor politice complicate ale epocii, aliantele stabilite intre factori
i decizionali erau foarte importante. Totusi Cicero considera ca izvorul prieten
iei nu trebuie cautat in interes, desi amicitia are efecte de utilitate practica
. Cicero aseaza la temelia prieteniei tendinta generala spre comuniune, asumata
de fiintele care populeaza universul, si mai ales afinitatile morale. Dar rezult
atele acestor afinitati se exercita pe planul relatiilor cetatenesti. intre 26 i
unie si 3 iulie 44 i.e.n., Cicero alcatuieste opusculul "Despre glorie", De glor
ia, din care nu ni s-au pastrat decat scurte fragmente. Se pare ca Cicero contra
punea, in aceasta lucrare, gloria falsa celei autentice. Gloria falsa ar fi doba
ndita impotriva justitiei, ca in cazul lui Caesar38. Ultima lucrare de filosofie
ciceroniana a fost limpede orientata spre o morala pragmatica, spre un autentic
manifest filosofic si politic. Ea este totodata una dintre cele mai semnificati
ve marturii ale genului ciceronian. Ne referim la un tratat in trei carti, redac
tat intre inceputul lunii octombrie si 9 decembrie 44 i.e.n., si dedicat lui Mar
cus, fiul autorului. Este vorba de "Despre indatoriri", De officiis. Se pare ca
Marcus nu studia prea asiduu la Atena, unde il trimisese tatal sau, ca sa-si des
avarseasca educatia. Totusi Cicero depaseste instruirea fiului sau si isi propun
e indrumarea morala a intregii societati, mai ales a tineretului, care urma sa r
econstituie adevarata republica. Cum arata el insusi, Cicero a utilizat lucraril
e stoicilor greci Panaetius, Posidonius, Hecaton din Rodos si Athenodor AAd. Att
., 16, 2, 4; De oft., 1, 2, 6; 2,17, 60; 3, 2, 7 si 4, 20), ca si scrieri ale pr
imilor scolarhi ai Porticului-Zenon, Cleante, Crisip -, care tratasera per) tou
kathakontos. Participiul grec kathakon se traduce prin "convenabil". Cicero a ta
lmacit insa foarte liber - si in functie de mentalitatea romana - prin officium,
cum desemna o munca utila cuiva, cum ar fi

asistenta acordata unui prieten la un proces sau la o ceremonie familiara. in ca


rtea intai, Cicero abordeaza tocmai denotatiile si conotatiile notiunii de "conv
enabil" si conflictul intre moral si imoral. El pledeaza pentru o critica ration
alizanta, care sa stabileasca ceea ce convine sa fie savarsit. Omul se diferenti
aza de animale prin posesia ratiunii: "dar intre om si animal deosebirea este ma
i ales aceea ca animalul, ascultand doar de simturile sale, se ataseaza numai de
ceea ce e prezent si in fata lui, dandu-si seama foarte putin de trecut si de v
iitor; omul insa - fiindca este inzestrat cu ratiune, prin care discerne conseci
ntele, cunoaste principiile si cauzele lucrurilor si nu ignoreaza inlantuirea, c
a sa zic asa, antecedentele lor, compara asemanarile dintre ele si leaga strans
de lucrurile prezente pe cele viitoare - vede usor cursul intregii vieti si preg
ateste ce e necesar pentru trairea ei. Si tot natura, prin puterea ratiunii, ii
uneste pe oameni intr-o comunitate de limbasi deviata" (De off.,1, 4, l-2; trad.
de Daniel Ganea). Rezulta pentru om cautarea adevarului, independenta fata de s
emeni, autonomia a ceea ce convine sa fie infaptuit. De fapt, Cicero incearca, i
n toate cele trei carti ale acestei opere, o reconciliere cu stoicismul lui Pana
etius, El sugereaza necesitatea unificarii scolilor filosofice socratice impotri
va epicureismului, insa pe baza unei virtuti care sa fie organic antidogmatica.
Cartea a doua trateaza despre "util", utile, despre antiteza dintre folositor si
nefolositor, dintre morala autentica, infatisata in cartea intai, si morala inf
erioara, fundata pe interes. in cartea a treia, Cicero discuta despre raporturil
e dintre util si valorile morale, spre a arata ca de fapt nu se ajunge la un ver
itabil conflict intre ele. Astfel tocmai cand inaugurase lupta sa impotriva lui
Antonius, Cicero dezvolta ratiunile propriilor sale indatoriri. Cicero propune o
mentalitate romana despre indatoriri, axata pe consecintele practice si sociale
ale doctrinelor filosofice. Filosofii nu trebuie sa se limiteze la contemplatie
, ia speculatiile pure. inainte de a fi filosofi, ei sunt oameni si cetateni. To
todata Cicero coboara pana la detaliile vietii politice: condamna abolirea viole
nta a datoriilor si recurgerea la arme pentru rezolvarea conflictelor politice.
De fapt el reproba pe Caesar, care nu s-a lasat calauzit de ratiune. Concluzii a
supra filosofiei ciceroniene intr-un anumit sens, Despre indatoriri constituie c
ea mai semnificativa, cea mai emblematica opera filosofica a lui Cicero. Putem s
-o consideram testamentul filosofic ciceronian. Dar in toate lucrarile teoretice
, Cicero are in vedere conotapa politica si utilitatea practica, moral-sociala,
a meditatiilor sale. Astfel el faureste o filosofie manifest romana, depedenta d
e pragmatismul, de constructivismul, de antropocentrismul roman, dar si de ritua
lism si de contractualism. Metavalori ca "lealitatea", fides, si "pietatea", pie
tas, se afla permanent in centrul preocuparilor arpinatului. Toate marcile etnos
tilului roman si ale

epocii se regasesc in substanta demersului ciceronian. Omul isi faureste propriu


l destin, insa stabileste un contract cu zeii si respecta riturile. Concomitent,
in structura de adancime a enunturilor ciceroniene, regasim o fericita imbinare
intre humanitas si urbanitas. Pe de alta parte Cicero ofera o priveliste destul
de amanuntita asupra doctrinelor filosofice, care implica insa refutarea dogmat
ismului, mai ales epicureic. Cicero considera ca ideile si metodologia Noii Acad
emii comporta nu numai cea mai supla doctrina, ci si cea mai adecvata spirituali
tatii romane, careia ii repugnau paradoxurile extravagante. invatatura probabili
stilor se multumeste cu opiniile inteligibile, familiare, intemeiate pe bunul si
mt. Desigur ca prioritatea moralei, prin excelenta civice si sociale, nu exclude
teoria cunoasterii si nici logica. Dar intre om si Cetate ar functiona o recipr
ocitate perfecta a obligatiilor. in gandirea dialectica ciceroniana, s-a aratat
ca se realizeaza o tensiune intre doua teze opuse: autarhia sufletului si unitat
ea fiintei umane, a corpului si sufletului ei. Ca adept al Noii Academii, arpina
tul considera ca fericirea nu izvoraste din dobandirea totala a adevarului, care
nu poate fi infaptuita, ci din dorinta de a ne apropia de adevar sau din progre
sul spre sesizarea lui. Morala pragmatica, preconizata de Cicero, comporta insa
primatul virtutii: in afara binelui moral, honestum, nu extista eficacitate, uti
litate, utile. Folosirea violentei este ingaduita numai impotriva celor ce rup c
ontractul social, precum Catilina, Clodius, Antonius, chiar Cae-sar. Cicero a el
aborat asadar o gandire antidogmatica si profund rationaiista in esenta ei. Poet
ica istoriei Cicero nu a consacrat o lucrare speciala reflectiilor sale asupra i
storiei si istoriografiei. De altfel, la Roma, asemenea lucrari au fost foarte p
utine si vor aparea mai tarziu, sensibil dupa moartea lui Cicero. Pe de alta par
te, scritorii romani s-au preocupat totdeauna mai putin de filosofia istoriei, d
e fortele care pun in miscare procesele istorice, si in masura mult mai mare de
modalitatile scrierii istoriei, nararii evenimentelor, pe scurt de poetica istor
iei. Istoriografii insisi, incepand cu Cato cel Batran, in prefetele operelor sc
rise de ei si in alte locuri, au preferat poetica istoriei filosofiei istoriei.
Alti teoreticieni au manifestat aceeasi tendinta si Cicero se inscrie in randuri
le lor. De fapt am aratat care erau conceptiile ciceroniene despre desfasurarea
procesului istoric, cand am evocat adeziunea arpinatului la ideile polibiene si
ale iui Dicearh despre constitutia mixta, adeziune exprimata in De republica. Se
pare ca Cicero deslusea cauzalitatea istorica in alianta intre actiunea omului
si cea a Soartei. Dar el sa preocupat mai ales de sarcinile care sa revina unei
istoriografii menite sa

desavarseasca omul, de fapt omul roman, pe baza nararii unor fapte momorabile 39
. Cicero considera ca istoriografia trebuie sa ofere romanilor modele de bun dem
ers politic si de practicare demna a moravurilor. Foarte revelator ni se pare en
untul urmator al lui Cicero, formulat in Despre orator: "istoria insa este marto
rul timpurilor, lumina adevarului, viata memoriei, calauza vietii (magis-tra uit
ae), mesagerul celor vechi" (De oral, 2, 9, 36). Pe de alta parte, Cicero consid
era istoriografia ca o "intreprindere prin excelenta oratorica", opus orato-rium
maxime (Leg., 1,2,5). Cicero se gandeste mai ales la o frumusete complexa a tex
tului istoric, dincolo de o impodobire exterioara. El nu cere istoricilor sa tra
teze materia lor ca intr-un discurs. Cicero constientizeaza autonomia stilistica
a istoriografiei, cand exorteaza oratorul sa se exprime altfel ca in limbajul i
storicilor (Orator, 124). Iar pe istoriograf il indeamna doar sa se inarmeze cu
cele mai bune arme ale. oratorului. Desigur istoricul trebuie sa utilizeze narat
ii si descriptii stralucitoare, discursuri atribuite poporului si soldatilor, da
r intr-un stil curgator si calm, care se deosebeste de cel al oratorilor, impetu
os si patrunzator (Orator, 66). Istoriografia nu reprezinta in ochii lui Cicero
o parte din genul oratoric, ci numai o specie literara apropiata de el. Fireste,
istoria trebuie sa fie "impodobita", ornata, in profunzime. in acest scop, isto
ricul se cuvine sa se inspire din anumite procedee specifice oratoriei, insa apl
icand ceea ce Cicero apreciaza ca fiind legile istoriei, totdeauna specifice (Le
g., 2, 5). Dar care sunt aceste legi ale istoriei? Prima lege ar fi sa nu se scr
ie nimic fals, a doua sa se prezinte adevarul, a treia sa se evite orice banuial
a de partinire, de favorizare sau de ura (De oral, 2,15, 62). in sfarsit, ulteri
or, Cicero a adaugat si o a patra lege a istoriei: respectarea ordinei cronologi
ce a evenimentelor (Orator, 120). De asemenea Cicero credea ca istoricul trebuie
sa infatiseze cauzele si urmarile evenimentelor, sa cunoasca oamenii, sa descri
e viata si caracterul personajelor memorabile (De oral, 2,15, 63). Dar la Cicero
"adevarul" istoric, ueritas, este de fapt fides, cuvant utilizat de al cu sensu
l de "lealitate" istorica, de "credit", care sa se acorde istoriografului (Orato
r, 120). De altfel am constatat ca, pentru Cicero, era mai important sa nu se fa
lsifice faptele istorice decat sa se spuna adevarul, am spune tot adevarul. El n
u putea reclama adevarul absolut de la o istoriografie, pe care o dorea eminamen
te educativa, ca o adevarata "invatatoare" sau "calauza a vietii". Unii cercetat
ori au crezut insa ca pot descifra contradictii intre enunturile mai sus mention
ate, in special cele referitoare la legile istoriei, si altele, de altfel anteri
oare lor, formulate intr-o scrisoare pe care Cicero i-o adresase lui Lucceius, I
n56i.e.n. (Fam., 5,12). Cicero ii cerea prietenului sau sa abandoneze redactarea
cronicii lui istorice, mentionate de noi in capitolul IX, pentru a alcatui o mo
nografie asupra

consulatului sau. El pledeaza pentru un anumit sens mai larg, pe care il confera
termenul de historia, care ar cuprinde naratia istoriografica de continuitate,
adica panoramica, dar si monografia, excluzand insa memoriile si biografiile. Ci
cero atribuie de altfel monografiei virtutile tragediei (Fam., 2, 12, 2-5), insa
compara istoriografia si cu poezia epica (Fam., 5,12,7). Desigur similitudinile
n-ar fi decat partiale. Textul istoriografie trebuie sa fie in orice caz impodo
bit, ornat, dar sa aiba "credit", "credibilitate", fides (termen care va reveni
la Cicero, cum am aratat), si "influenta", auctoritas (Fam., 5,12, 8). Totusi o
anumita fraza anterioara i-a tulburat considerabil pe exegeti, lat-o: "te rog de
sigur staruitor sa impodobesti naratia cat mai mult poti si, in acest scop, sa l
asi de o parte legile istoriei" (Fam., 5,12,3). Legile istoriei, pe care Cicero
insusi le va proclama ritos un an mai tarziu! De fapt Cicero spera astfel sa se
ajunga la un adevar subiectiv, partial, cu toate ca mai profund decat cel de sup
rafata, care poate fi ignorat (Fam,, 5, 12, 3). Un asemenea adevar de adancime n
u este decat o alta fata a faimoasei fides istorice. Sau, altfel spus, Cicero pl
edeaza pentru o naratie istorica utila, cinstita, insa care sa infrumuseteze si
sa idealizeze faptele. Numai astfel, adica tinand seama nu de adevarul absolut,
ci de onestitate, de integritate si, desigur, de interesele Romei pot fi aplicat
e si chiar putin manipulate legile istoriei. Nu exista asadar nici o contradicti
e interna importanta in poetica ciceroniana a istoriei. De altfel Cicero reproba
cu asprime vechi istoriografi ai Romei, a caror stangacie stilistica de simpli
"povestitori", narratores, o critica incisiv (De orat., 2,12, 54). Poetica cicer
oniana a istoriei asuma un caracter normativ evident Ea va influenta considerabi
l dezvoltarea istoriografiei romane, eforturile istoricilor de a ridica la un in
alt nivel artistic discursul lor, optiunile stilistice ale lui Titus Livius, ind
eosebi privilegierea integritatii, onestitatii, credibilitatii si vocatiilor edu
cative. Scriitura si clasicismul ciceronian Scriitura arpinatului a vehiculat o
realitate stilistica ce uneori se numeste ciceronism. Stilemele ciceronismului i
mplica puritatea limbii, indeobste coerente si concrete, efortul metodologic int
reprins de arpinat, pentru a realiza concilierea limbii cu respectul regilor teo
retice, deci analogiei gramaticale cu lectiile scriitorilor buni si instinctului
natural al multimii, care sa se controleze si sa se compenseze intre ele. Dar,
dupa opinia noastra, arta lui Cicero este si ea dominata in structura de adancim
e de humanitas (manifestata sub forma controlului rational, uman am spune, al ex
presiei, sub forma echilibrului indelung cumpanit) ca si de urbanitas (adica de
gratie, de eleganta suava, de umor subtil). Aceste doua notiuni definesc asadart
oate nivelele discursului literar ciceronian. in acelasi timp euritmia caracteri
zeaza toate

dimensiunile stilului ciceronian. Euntmia este deosebit de relevanta pentru scri


itura ciceroniana. in ce priveste macrosintaxa textului, compozitia, tehnica dis
cursului literar, Cicero privilegiaza dialogul in scrierile teoretice de retoric
a si de filosofie. Dialogul agonistic ii ingaduie sa manuiasca o maieutica diale
ctica, sa evite dogmatismul, expunerea de tipul manualelor, deoarece, cum sm ara
tat, Cicero considera ca certitudinea dogmatica nu poate fi niciodata dobandita.
Cum am relevat mai sus, dialogul implica tocmai dezbaterea unot teze contrarii4
1. Totusi pot fi decelate, in utilizarea tehnicii acestor dezbateri, trei tipuri
de "dialog", dialogus: cel platonician (demonstratie prin interventii relativ s
curte si stringente ale participantilor, care conduce ia obtinerea unor adeziuni
macar partiale a conlocuitorilor pentru o anumita teza, expusa de unul dintre e
i), stoic (polemica a principaiului vorbitor cu un interlocutor imaginar, care p
une intrebari sau formuleaza obiectii rapide; aceasta tehnica, provenita din dia
triba cinico-stoica, este utilizata in Tusculanae disputationes), specific cicer
onian (controversa intre personaje, care fac expuneri relativ lungi, fara a ajun
ge la concluzii clare sau mai degraba lasand deschise toate optiunile; descinde
tot din traditiile platoniciene- si peripateticiene). Desi dialogul ciceronian e
ste axat pe o problematica teroretica, nu lipsesc, in textul operelor respective
, evocarile anumitor detalii realiste, descriptia unui peisaj, unei case de tara
, a valurilor marii etc. Cicero utilizeaza insa si alte tipare compozitionale, c
a discursul continuu, intemeiat pe o demonstratie foarte abila, cateodata specio
asa, totdeauna tributara unei zamisliri foarte echilibrate. Aceasta procedura es
te utilizata in cuvantarile juridico-politice. Pro Milone constituie cel mai eur
itmic si mai minutios discurs ciceronian juridico-politic. Totusi pentru acuitat
ea, pentru forta demonstratiei sunt mai relevante si mai cunoscute Catilinarele,
Filipicele, Verrinele, De imperio Gnaei Pompeii, iar pentru bogatia continutulu
i de idei Pro Sestio si Pro Archia poeta. Fiecare cuvantare ciceroniana comporta
un "exordiu", exordium, care expune calm situatia, ce a generat discursul, ori
"abrupt", ex abrupto (ca in prima Catilinara), un corp al expunerii, unde putem
deslusi o "naratie", narratio (prezentare a subiectului practicat), o "confirmar
e" confirmatio (sprijinirea, demonstrarea logica si stringenta a tezelor asumate
), o "respingere", reprehensio (refutarea concentrata a punctului de vedere al a
dversarului) si, in final, o concluzie sau o "peroratie", peroratio (unde judeca
torii sunt implorati sa dea castig de cauza pozitiei sustinute de vorbitor). Log
ica expunerii este indeobste penetranta si desavarsita. Nu trebuie uitat ca la r
omani procesul reprezinta o batalie. Adesea Cicero era ultimul vorbitor si trebu
ia sa convinga neaparat 42. in sfarsit, mai rar. Cicero recurge la o "lectie" sa
u "conferinta", schola, ca in De fato si in De officiis.

Dar pretutindeni Cicero opereaza cu contrapuneri, confruntare a tezelor, adica c


u metoda dialectic-probabilista, numita, cum de fapt am aratat mai sus, disputat
io in utramque partem si practicata chiar in discursuri, de pilda in Catilinare.
Vocabularul ciceronian este amplu, bogat, intemeiat pe "abundenta", copia. Efec
tele sunt acumulate cu sagacitate pentru a emotiona. Se succed adesea gradatiile
ascendente, climaxurile, sau descendente, aniiclimaxuriie. Anafora este utiliza
ta ca un mijloc prevalent al oratoriei ciceroniene. Totusi arpinatul manipuleaza
cu iscusinta invocatiile, prosopopeeie, interogatiiie si exclamatiile, asyndeto
anele, hendiadele, litotele, chiasmeie, aliteratiile, comparatiile, hiperbolele
si metaforele. Tiradele tasnesc foarte des din tesatura textuiui ciceronian, ind
eosebi juridico-politic. Astfel se realizeaza adevarate efecte pirotehnice. Dar,
in furtuna bataliilor oratorice, Cicero ramane om si uman. Cauta sa fie corect,
desi inculca discursului sa patos, ca si participare afectiva vibranta, intropa
tie. Cicero arde de pasiunile implicate in expunerile sale, mobilizeaza adesea e
nergii proaspete. Chiar si pe palierul vocabularului, el opteaza pentru euritmie
. Cicero poate sa se exprime calm si fastuos, dar si truculent, dramatic sau pe
un timbru de o ironie deosebit de acida. Quintilian afirma ca Cicero imbinase "f
orta" lui Demos-tene cu "abundenta" lui Platon si cu "farmecul" lui Isocrate (In
st. Or, 10, 1,108). Fraza ciceroniana se invedereaza a fi ampla, larga, colorata
si perfect echilibrata in cuvantarile juridicopolitice, ca si in tratatele teor
etice. Echilibrul ei interior nu este alterat de efectele pirotehnice ale artifi
ciilor lexicale. Pentru asemenea jocuri de cuvinte, pentru ceea ce am putea cali
fica drept dansul lui Cicero printre vocabule, se citeaza fericita combinatie de
climax, asyndeton si aliteratie din fraza, in care Cicero anunta plecarea lui C
atilina din Roma: "a plecat, a iesit, a evadat, a tasnit afara", abiit, excessii
, euasit, erupit (Cat., 2, 1, 1). S-a aratat ca excedere desemneaza retragerea d
in mijlocul romanilor, euadere evadarea unui, fugar, erumpere fortarea portilor
temnitei de catre un talhar sau sfaramarea lantului de catre o fiara cuprinsa de
furie. Ettore Paratore a evidentiat ca stilul din De oratore are o valorare par
adigmatica, este supremul model de proza ciceroniana, adevaratul pisc al scriitu
rii arpinatului 43. Redundanta, surplusul de informatie, tautologiile sunt indeo
bste voite si dibaci manevrate in vederea persuasiunii majore, decisive. insa Ci
cero stie la nevoie sa fie si rapid, incisiv, aproape concentrat, ca in unele en
unturi din Catilinara intai. in general, spre a realiza controversa de idei, el
opereaza pe intinderi mari ale textului cu opozitii binare sau chiar ternare, de
idei, de concepte, de cuvinte. De fapt Cicero a creat tipul de fraza ampla, fon
data pe ierarhia riguroasa a membrelor, adica asa numita perioada. In fond, peri
oada ciceroniana era mult mai echilibrat

construita decat perioada liviana de mai tarziu. La Cicero, pot fi identificate


doua tipuri de perioada, cel propriu zis simetric si cel antitetic. in perioada
simetrica, membrele frazei si, in interiorul lor, chiar vocabulele sunt distribu
ite cu abilitate in grupuri egale, care isi corespund perfect. in perioada antit
etica, fiecarui membru, din prima parte a frazei, ii raspunde, in a doua, un mem
bru de lungime dubla. incat antiteza devine, in acest caz, o varietate a simetri
ei, caci perioadele antitetice tind spre simetrie. De mutte ori, tocmai spre a o
bjine simetria, Cicero introduce in fraza cuvinte in aparenta inutile. Arpinatul
se preocupa intens de sfarsitul frazelor supuse unor ritmuri bine determinate.
Cuvintele sunt adesea alese pentru muzicalitatea lor, pentru valoarea ior metric
a. Silabele lungi confera frazei un sunet prelungit, pe cand cele scurte implica
precipitare. Anticii percepeau altfel decat noi muzicalitatea frazei ciceronien
e; aceasta fraza comporta o muzica ritmica, o incantatie rostita cu o voce, care
muzicaliza cuvintele. Pronuntarea discursurilor ciceroniene prilejuia un specat
acol autentic. Cicero respecta indeobste in mod riguros regulile sintaxei clasic
e, pe care in parte le si creaza. in acest mod, Cicero contribuie substantial la
matematizarea limbii latine literare. El este fauritorul metalimbajului filosof
iei latine. in acest sens, el recurge mai ales, pentru exprimarea conceptelor el
enice, la perifraze, la echi valente, eventual la calc, ca in cazul deja mention
at al lui ratio. Se scuza adesea grijuliu pentru inovatiile sale. Astfel Cicero
confera claritate si bogatie interioara vocabularului filosofic, dar refuza form
alizarea rigida, fixarea abstractizanta a notiunilor. Denotatiile si conotatiile
lexicului ciceronian raman straine de vocabularul poeziei. Comparatia cu Lucret
iu ni se pare edificatoare. Cum am vazut, pornind de la criticarea aticistilor r
igizi ai vremii, a lui Lysias si chiar Cato cel Batran, ca si de la elogierea lu
i Demostene, Cicero creaza clasicismul latin imaginat ca aticism largit. Am arat
at ca Cicero legitimeaza in De oratore si in Orator aceasta optiune pentru clasi
cism si pentru un vocabular congruent ei. El evita arhaismele, ca si cuvintele c
olocviale, provenite din vorbirea curenta. Prin urmare, limbajul sau se contrapu
ne perfect limbii vorbite a epocii. Aceasta rezulta limpede daca asemuim pe Cice
ro cu el insusi. Adica pe Cicero din discursuri si lucrari teoretice cu cel din
corespondeta. Aici, in scrisori, intervine un alt tipar - cel ai epistulei auten
tice, familiare - si un alt limbaj. Cadentele exprimarii devin in corespondenta
ciceroniana alegre, chiar abrupte si lipsesc simetriile, efectele pirotehnice, t
iradele, interogatiile, exclamatiile etc. Abunda in schimb diminutivele, neologi
smele, intrucit, in scrisori, Cicero gandeste si vorbeste aproape in limba greac
a. El, care se ferea sa procedeze, in acest fel in tratatele filosofice! De asem
enea, prolifereaza, in corespondenta, cuvintele de sorginte populara, arhaismele
,

constructiile libere, aproape incorecte. Stilul este aici colocvial, fraza se st


ructureaza rapid si scurt, abunda cuvinte pitoresti, chiar vulgare. Se releveaza
astfel nu numai viata cotidiana a romanilor, ci si cutele ascunse ale sufletulu
i arpinatului Concluzii generale Cicero a fost desigur interpretul admirabil, fo
arte sensibil, al exigentelor, al problematicii culturii romane, al unui orizont
de asteptare, care devenise complex si pretentios. El considera ca cele patru v
irtuti cardinale apartin moralei comune tuturor oamenilor, ca practicarea lor as
igura pacea si justitia in univers 45. Totodata Cicero a militat pentru urbanita
s si euritmie. Tihna literara", otium litteratum, echivaleaza, in conceptia cice
roniana, cu activitatea concreta, cu negotium. Cicero elogiaza filosofia intoars
a spre practica sociala, intrucit o considera utila oratorului. Dar reproba, pra
gmatismul exagerat si admira cultura mai pura a grecilor. Daca n-ar fi existat C
icero, lumea romana, arata Pierre Grimal, nu ar fi acceptat atat de masiv intruz
iunea gandirii Estului in universul sau mental. Cicero a largit considerabil des
chiderea romanilor spre elenism, deschidere inceputa de Scipions si de Panaeiius
, in unele privinte traditionalist, el a stiut totusi sa se manifeste ca un nova
tor in gandire. Ezitant in viata cotidiana, cateodata chiar timorat, desi orgoli
os, a luptat cu fermitate si consecventa pentru libertatile traditionale si a mu
rit pentru eSe. Cicero a intuit criza sistemului politic republican, dar a spera
t activ, pana ia ultima suflare, intr-un "nou stat republican", intr-o noua resp
ublica, inspirata de modelul ameliorat al structurilor scipionice. Valoarea deos
ebita a discursului literar ciceronian se pierde daca se citesc doar scurte frag
mente din textele lui si nu opere intregi. intruclt ansamblul insusi al fiecarei
opere este conceput ca o structura perfect rotunda, euntmica. La Cicero, intreg
ul nu echivaleaza cu ansamblul partilor: trebuie citit si inteles de la un capat
la altul. Marile semnificatii se degajeaza numai din structurile totalizante, i
ntegralizante si integralizate, ale intregului discurs literar. Dar oare numai d
in aceasta cauza unii cercetatori ajunge sa nu mai inteleaga frumusetea artei ci
ceroniene? Desigur ca nu. Cum am aratat, noi, cititorii moderni, nu avem indeobs
te putinta sa percepem toate virtutile scriiturii ciceroniene, iar continuturile
operelor-dezbateri teoretice, discursuri de avocat - nu mai sunt simtite de anu
m* lectori ca literatura autentica. Receptarea Chiar in epoca lui Cicero, 'ornel
ius Nepos si Tiro i-au alcatuit biografii. Titus Livius il elogia pe un ton vibr
ant, iar nararea nortii lui Cicero si infierarea lui Marcus Antonius, pentru uci
derea arpinatului, vor deveni, sub / .gust si Tiberiu, locuri comune ale

istoriografilor si retorilor. Cicero a fost repede convertit in prc otipul repub


licanismului, ca si al oratorului, prozatorului in general. Chiar Tacit, atat de
putin o asicizant in istoriografie, va imita stilul ciceronian in Dialogul desp
re oratori, adica intr-o spf cie literara stralucit ilustrata de arpinat. Mai al
es al doilea si al treilea clasicism se vor stradu sa imite in proza scriitura c
iceroniana, sa practice ciceronismul. in timpul perioadei fitorice care a fost d
efinita ca a doua renastere, cea care a inflorit sub Carol cel Mare, preotul I l
adoardus a intocmit o antologie din operele lui Cicero, din scrierile filosofice
si din De oratr.re. in secolul al Xll-lea, Jean de Salisbury, episcop de Chartr
es, s-a evidentiat ca un remarcabil umanist de obedienta ciceroniana. in secolul
al Xlll-lea, Brunetto Latini a tradus in italiana discursurile lui Cicero, iar
Petrarca a revalorizat si el cu stralucire ciceronismul. Cea de a treia renaster
e, Renasterea propriu zisa, vehiculeaza interferenta a doua platonisme: cel al l
ui Platon insusi, exprimat in greceste, si cel al Academiei post platoniciene, i
n functie de articulatiile gandirii ciceroniene, careia i se datorau accentul pu
s pe om ca totalitate, pe universalismul culturii, pe virtutile artei oratorice.
Pietro Bembo (1470-l547) preconiza o sinteza intre un platonism reinterpretat i
n spiritul lui Petrarca si ciceronism. Thomas Moore (1477-l535) a fost proclamat
"martir* al ciceronismului, in vreme ce o serie de umanisti, prieteni ai lui Be
mbo, printre care se numara si francezul Christophe de Longueil, vadesc o admira
tie netarmurita, o pasiune chiar intoleranta pentru stilul lui Cicero, pentru mo
delul ciceronian indeobste. Ceea ce provoaca reactia lui Erasmus, care in 1528 s
i in dialogul Ciceronianus, ii reproba. Contrareforma va opune lui Cicero pe Tac
it, dar revolutia franceza va revaloriza mostenirea arpinatului, ca pe cea a unu
i apostol a! libertatii, admirat de Mirabeau si de Danton. in secolul al XlX-lea
, se incinge o adevarata batalie, ideologica fn jurul testimoniului ciceronian:
savantii francezi, intai liberali, ulterior republicani, il admira si il elogiaz
a (Gaston Boissier si altii), in vreme ce cercetatorii germani, in frunte cu The
odor Mommsen, monarhisti si ferventi al lui Caesar, il blameaza. Ulterior aceast
a controversa inutila s-a stins. Cicero este recunoscut ca unul dintre marile ge
nii ale gandirii universale, ca apostol ai faimoasei humanitas, ca scriitor si o
rator de mare prestigiu. La Arpino in Italia, se organizeaza anual pentru elevi
un concurs ciceronian de traduceri si interpretari de text, un certamen ciceroni
anum, la care s-au distins si anumiti liceeni romani 4S. in Romania, s-au realiz
at de-a lungul anilor numeroase carti, studii si articole asupra lui Cicero. Au
fost de asemenea talmacite multe texte ciceroniene. Semnalam excelenta antologie
de traduceri in irei volume, realizata de Gheorghe Gutu in 1973.

ca si talmacirea intr-un volum a unor lucrari teoretice, efectuata de Gheorghe C


eausescu mai recent. Totusi se impune cu necesitate o traducere integrala sau ap
roape integrala a operei ciceroniene, precum si editarea unor texte originale, i
n latineste. Numai astfel vor putea fi intelese profund tendintele spre totaiiza
re pe mari ansambluri, ca si originalitatea antidogmatismului filosofic si umani
st a! iui Cicero.

S-ar putea să vă placă și