Teme si simboluri religioase in istoria artei europene

Simbolurile crestinismului
Crestinismul s-a nascut intr-o sociatate politeista, si fiind perceput ca o revolutie, impotriva
educatiei religioase primite de intreaga societate, a fost interzis. Pentru a putea supravietui a fost
necesara eleborarea unui sistem complex de semne, inaccesibil celor care nu aveau legaturi mai
mult sau mai putin directe cu cerstinismul. O buna parte dintre simbolurile crestine au fost
preluate de la pagani si revalorificate.
Unul dintre cele mai vechi simboluri ale crestinismului este pestele. Era reprezentat din profil
si a fost cunoscut drept pestele lui Iisus. Originea acestul simbol apare in diferite culte pagane.
Spre exemplu o reprezentare a pestelui apare impreuna cu Osiris si a fost intrepretat ca fiind
simbolul ferititatii lui Isis. In alte culte, pestele simboliza reincarnarea sau forta de viata. In
crestinismul timpuriu pestele era un semn ca ai aderat la convingerile crestine. Exista o legenda
conform careia un crestin a desenat un peste din profil, iar alti crestini, completand pestele cu un
ochi in mijloc si-au demonstrat credinta. O explicatie ceva mai stiintifica a folosirii pestelui ca
simbol in paleocretinism ar fi pilda care apare in biblie, conform careia Iisus a transformat doi
pesti in hrana pentru peste 5000 de persoane. O alta interpretare pleaca de la cuvintele lui Iisus:
Veniti dupa mine si va voi face pescari de oameni , si atunci s-a facut asocierea intre crestin si
peste. Folosirea acestui simbol in palocrestinism ar putea avea insa si o explicatie foarte simpla:
apropierea semantica in ebraica dintre cuvantul peste si Iisus.Pentru crestinismul din zilele
noastre pestele nu mai are nici o semnificatie.
Cel mai cunoscut simbol al crestinismnului este crucea. Ea simbolizeaza sacrificiul facut de
Iisus pentru omenire. Iconografia crestina timpurie asociaza crucea cu Iisus (repezentat
-rastignit- in doua ipostaze: fie in suferinta, fie mort). S-au descoperit si cruci simple, fara Iisus.
In paleocrestinism semnul crucii era considerat atotputernic, era venerat si respectat de toti
crestinii. Exista o legenta conform careia imparatul Constantin cel Mare, a castigat razboiul
impotriva lui Maxentiu dupa ce i s-a aratat o cruce pe cer. Se spune ca de atunci toate scuturile
din armata imparatului Constantin erau inscriptionare cu semnul crucii. Probabil acela a fost
momentul decisiv in transformarea sprirituala (chiar daca nu s-a botezat) a imparatului

Constantin in crestin.
Crucea este deasemenea considerata simbolul Sfiintei Treimi.
Astazi crucea a primit nenumarate alte valente, pe langa simbol al crestinismului crucea a
devenit obiect de arta ( crucile vechi, crucile populare sunt prezente in aproape toate expozitiile
cu tenta religioasa), podoaba ( cred ca toti crestinii, si ciudat mi se pare ca nu numai ei folosesc
crucea drept podoaba, insa nu numai cu rol de amuleta) sau chiar de blasfemie religioasa (crucea
inversata fiind simbolul satanistilor). Asa cum crestinismul se denatureaza de la o zi la alta, are
din ce in ce mai putini mebrii activi si cunoscatori, tot astfel, evident, simbolurile crestine se
desacralizeaza treptat.

Sensul ortodox al icoanei

Icoana - reprezentare a lumii dumnezeieti

In raport cu Biserica romano-catolica, in Rasaritul ortodox cultul icoanelor a cunoscut o
foarte mare dezvoltare. Inca de timpuriu, locul icoanei a fost bine precizat in viata religioasa si in
evlavia crestinilor ortodocsi. In deosebi din sec. al VIII-lea si pana astazi, ea a patruns atat de
adanc in sufletele credinciosilor rasariteni, incat ar parea ca nu se poate vorbi despre o evlavie
ortodoxa, facand abstractie de icoane. Aceasta si pentru faptul ca icoana in sine, prin continutul
ei, urmareste sa trezeasca si sa dezvolte in fiecare crestin virtutea evlaviei.
Necesitatea icoanei in viata religioasa nu poate fi contestata. Aceasta ar insemna negarea
unei cerinte prea evidente a sufletului omenesc. Cineva arata foarte just, ca fiecare credincios
simte nevoia de a avea in fata o icoana, iar aceasta se datoreste caracterului concret al
sentimentului religios. Intrucat omul este o unitate psiho-fizica, el nu se multumeste sa se apropie
de Dumnezeu numai pe calea contemplatiei spirituale, ci doreste sa si vada, sa atinga cu degetul,
sa sarute cu buzele. El vrea sa-si umple ochii sufletului cu misterul care-l inconjoara.
Prin urmare, exista o necesitate psihologica de acest fel, care se manifesta pretutindeni.
Faptul insa ca icoana si venerarea ei s-au dezvoltat atat de mult in ortodoxie, nu este lipsit de
sens, sau explicatie. El dovedeste o intensa preocupare religioasa, un dor nestins dupa lumea
transcendentala, dupa lumea dumnezeeasca exprimata in icoana. Iar omul afla in icoana

satisfacerea acestei cerinte sufletesti, deoarece potrivit cu scopul si nevoia spirituala pe care o
satisface, icoana este, prin excelenta, o reprezentare a lumii dummezeesti.
Omul isi manifesta necesitatea religioasa de a vedea realitatile supra-temporale, iar icoana i
le infatiseaza in culori. Nu trebuie sa deducem insa ca icoana este o fictiune, o reprezentare
artistica a unor iluzii omenesti. Ca si Sf. Scriptura, ea nu infatiseaza idei sau reflexiuni omenesti,
ci insusi adevarul, revelatia dumnezeeasca. Ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, mentioneaza
Sfintii Parinti, icoana ne anunta si ne face prezent prin culori.
Faptul acesta dovedeste ca icoana, intrucat este o exprimare a revelatiei divine, nu face
altceva decat sa infatiseze acea lume dumnezeeasca pe care noi am cunoscut-o prin revelatia
divina. Lumea pamanteasca, in masura in care este reprezentata si ea in icoana, este infatisata de
obicei ca transparent al lui Dumnezeu, al lumii ceresti.
Elementul divin predomina astfel in icoana. Asa se explica de ce icoana bizantina iradiaza o
viata spirituala intensa si bogata. Caci in ea se deschid inaintea noastra nu numai tezaure de
valoare pur artistica, ci profunzimi ale vietii religioase.
Iconografia are astfel un neasemuit de bogat izvor de inspiratie si din aceasta rezulta nobila si
greaua ei sarcina, de a reda in culori acest material imens, concentrat in deosebi, in acea lume
plina de har, de lumina si pace.
Iconograf si iconografie
Ca o completare a celor spuse pana acum, voi adauga cateva cuvinte despre iconograf sau
pictorul de icoane si arta sa iconografica. Fara sa intram in amanunte, amintim in treacat o
chestiune deja cunoscuta, aceea ca intre creatorul de arta sau scriitor, de pilda, si creatia sa, exista
o stransa legatura. Intr-un anumit fel, opera sa devine o concretizare a personalitatii creatorului
ei.
Aceasta constatare se face si in domeniul religios, in ceea ce ne intereseaza, pe taramul
artei picturale bisericesti, adica in iconografie, si aici, ca si in celelalte domenii de creatie,
pictorul de icoane imprima operei sale personalitatea sa.
Iconografia fiind, insa, o arta prin excelenta religioasa, impune iconografului, in primul
rand, sa fie de asemenea un om religios, un om al Bisericii. Aproape nu mai este nevoie sa
amintim, ca in vechime, iar astazi intr-o mai mica masura, iconografii erau clerici, mai mult

chiar, faceau parte din cinul monahal. Aceasta arata, atunci ca si astazi, ei erau cei mai indicati sa
inteleaga ideile dogmatice inalte ale Bisericii si trairea sfintilor si sa le exprime apoi, cu ajutorul
culorilor, in icoana.
Nefiind o nascocire, o inventie, ci o expresie a invataturii Bisericii, a unor realitati
spirituale inalte, "icoana cere de la pictorul de icoane nu numai arta, ci si iluminare si viziune
religioasa, iar aceasta este posibila numai prin unirea vietii lui artistice si religioase, pe pamantul
Biserici".
De altfel, "cine poate spune ceva de la sine despre un obiect pe care inainte nu l-a vazut? spune Sf. Simeon Noul Teolog - Cum poate cineva vorbi sau vesti ceva despre Dumnezeu,
despre lucrurile dumnezeesti si sfintii lui Dumnezeu, despre legatura sfintilor cu Dumnezeu si
despre felul cunoasterii lor launtrice a lui Dumnezeu, care produce in inimile lor influente
neintelese, ce poate spune despre acestea acela care nu este luminat mai inainte cu lumina
cunoasterii?
Toate aceste arata, ca se cere iconografului o formare proprie a vietii sfintilor, o participare
intensa la viata lumii schimbate, intuita de el. Numai aceasta il poate ajuta sa creeze adevarata
icoana cu chipurile adecvate.
In adevar, numai un asemenea chip, o asemenea icoana va reusi sa indrepte pe calea
transformarii orice simt, mintea si toate celelalte insusiri ale naturii- omenesti. Din acestea nu
trebuie sa deducem insa ca iconografii trebuie sa fie toti sfinti, ca numai sfintii pot zugravi
icoane. Ar fi o intelegere gresita, deoarece Biserica nu este alcatuita numai din sfinti. Totusi,
iconografului adevarat i se impune sa caute, sa inteleaga si sa patrunda lucrul si menirea sa, sa
tinda spre idealul sfinteniei, traind in spiritul Traditiei ortodoxe. Ca si cuvantul, icoana trebuie sa
fie o marturisire, intre altele, a propriei trairi duhovnicesti.
Cineva, vorbind despre vechii iconografi rusi, spune ca "erau toti profunzi traitori ai vietii in
Hristos. Viziunile lor duhovnicesti si-au gasit o concretizare simbolica in linii si culori. Atunci
cand zugraveau si pictau, ei marturiseau de fapt pietatea lor desavarsita. De aceea, icoana rusa nu
demonstreaza, ci arata, convinge, prin evidenta insasi, realitatea lumii duhovnicesti". Insusi
respectul si venerarea acordata icoanelor arata ca se impune iconografilor o conduita demna de
arta lor pioasa, o viata de curatie, impletita cu studiu si rugaciune.
Pe langa acestea, o veche bucoavna, subliniind importanta covarsitoare a pastrarii legaturii cu

Sfintele Taine, "recomanda zugravilor, ca inainte de a se apuca de lucru, sa posteasca, sa se

spovedeasca si sa se cuminece, si asa desfacuti de cele pamantesti sa infatiseze cele ceresti".
Ca si viata pictorilor ortodocsi de icoane, tot astfel si creatia lor artistica este inradacinata
puternic in solul bisericii. Ea nu este lasata la voia lor libera, ci este calauzita de biserica prin
acel "Canon iconografic", care arata subiectul, continutul icoanei si modul de reprezentare al
acestuia.
Asa cum bine remarca cineva, "iconograful nu este mai liber (mai independent) in zugravirea
unei icoane, decat un predicator, care scrie textul unei omilii".
Numit pe drept cuvant "... tezaur al memoriei vii a bisericii, a viziunilor si intuitiilor sale, a
inspiratiei sale colective si un aspect al traditiei bisericesti alaturi de altele"), Canonul
iconografic este garantia caracterului bisericesc al icoanei, fara sa fie totusi o piedica pentru
inspiratia individuala.
De altfel, libertatea iconografului nu consta intr-o exprimare fara margini a personalitatii sale si
aceasta este o caracteristica a conceptiei iconografice ortodoxe, ci mai de graba in "eliberarea de
patimile si poftele lumesti si trupesti" Ne mai fiind supus naturii sale pacatoase si traind in har,
nu numai ca omul nu-si pierde libertatea, ci, dimpotriva, devine liber in intelesul cel mai strict al
acestui cuvant.
Supunandu-se nu pacatului, ci vointei lui Dumnezeu, potentele omului se dezvolta si pot fi
valorificate la maximum. Biserica Ortodoxa a si ales acest mijloc concretizat in Canonul
iconografic, prin care vointa omeneasca este supusa vointei lui Dumnezeu. Creatia libera a
omului se infaptuieste astfel in gradul cel mai inalt, deoarece izvorul ei de alimentare este harul
Sfantului Duh.
O paralela facuta intre un preot si un iconograf exemplifica cele de mai sus astfel: dupa cum
preotul nu poate modifica textele liturgice, tot astfel nici iconograful nu poate schimba chipul
sfintit stabilit de Biserica. Si totusi, dupa cum slujitorul sfant, in timpul oficiului, isi manifesta
insusirile si darurile sale naturale, asemenea si iconograful infatiseaza chipul sfintit indicat de
Canonul iconografic, potrivit cu caracterul si cu darurile sale, cu experienta sa tehnica si cu
gradul sau de spiritualitate. Astfel, urmarea traditiei picturale bisericesti nu leaga puterile de
creatie ale iconografului, ci elementul sau personal este introdus cu finete, uneori abia
perceptibila, in compozitie, culori si linii.

Din toate acestea rezulta ca iconografia ortodoxa are un puternic caracter bisericesc. Ea este
expresia fidela a invataturii de credinta celei adevarate si a traditiei bisericesti, a duhului de viata
si a profundei spiritualitati rasaritene. De aceea, icoana ortodoxa nu poate fi cunoscuta si
inteleasa decat in biserica, in sanul unitatii contemplative a trairii religioase ortodoxe.
Ea este mai putin o opera de arta pura si mai mult "un canal al harului dumnezeiesc", cum o
numea Sf. Ioan Damaschin, un indemn la imitarea sfintilor si un prilej de contemplare spirituala.
Caldura, piozitatea si mangaierea din icoana ortodoxa sunt trasaturi specifice ale spiritualitatii
rasaritene exprimate in iconografie si totodata concretizari ale curatiei si evlaviei cu care, in
deosebi in vechime, pictorii de icoane porneau la savarsirea lucrului lor. Despre unul din acesti
vechi iconari rusi se spune intr-o veche informatie, ca: "...i se dadea apa sfintita si moaste sfinte
ca, dupa ce va fi amestecat apa sfintita si sfintele moaste cu culorile, sa zugraveasca sfanta,
icoana.
Icoane in conceptia romano-catolica si protestanta
Problema icoanei, privita si in celelalte doua mari confesiuni crestine, pentru a fi mai bine
inteleasa, ar trebui infatisata tot asa de amanuntit cum s-a procedat pentru a scoate in evidenta
sensul ortodox al icoanei.
a) Invatatura romano-catolica despre icoana este asemenea celei ortodoxe. Ca si noi,
romano-catolicii intemeiaza existenta icoanelor pe "o necesitate a naturii umane", aratand ca,
prin icoana, providenta divina voieste ca omul sa redobandeasca, cu ajutorul lucrurilor sensibile,
fericirea vesnica pe care a pierdut-o. Temeiul posibilitatii icoanei este acelasi .- intruparea
Cuvantului lui Dumnezeu, - iar in icoana romano-oatolica, ca si in cea ortodoxa, sunt infatisati:
Mantuitorul, Maica Domnului, sfintii si scene biblice. Se recunoaste apoi, ca in ortodoxie, ca
prin icoane se pot savarsi minuni, ca venerarea lor este folositoare, intrucat ne ofera unele haruri,
dar se insista, mai mult decat in Rasarit, in deosebi, asupra laturii lor educative.
Am amintit candva, ca icoana este oglinda fidela a invataturii dogmatice si, in general, a
spiritualitatii Bisericii care a creat-o. Pe aceasta linie si pe cea pur artistica, vom incerca sa
sezisam unele caracteristici ale iconografiei romano-catolice.
Elementele pe care le intalnim foarte frecvent in iconografia apuseana si care constituie, de
altfel, specificul ei, sunt: suferinta, patimirea, naturalismul si realismul.

Suferinta este tema preferata in reprezentarea personajelor si a scenelor sfinte. Privind, spre
exemplu, chipul Mantuitorului din icoana romano-catolica, vom observa ca, in majoritatea
cazurilor, EI este reprezentat patimind: in timpul judecatii, pe drumul calvarului, incununat cu
spini sau rastignit pe Cruce. De asemenea, sfintii, in deosebi mucenicii, sunt infatisati in
momentele culminante ale patimirii lor. In aceasta privinta, este bine cunoscuta icoana Sfantului
Sebastian, legat de un stalp, care patimeste din pricina multimii sagetilor infipte in trupul sau.
Din toate aceste icoane, iese in relief umanul, iar acesta pare aproape infrant, doborat de
suferinta. Cata deosebire intre aceasta nota de tristete, de durere a iconografiei romano-catolice si
optimismul iconografiei ortodoxe, care prezinta pe Mantuitorul, de preferinta, dupa invierea si
inaltarea Sa la cer, biruitor al suferintei, al mortii si al iadului, plin de stralucirea maretiei Sale
dumnezeesti. Acelasi optimism se degaja si din icoanele sfintilor, care biruind suferintele si
ispitele lumii, stralucesc de lumina harului Sfantului Duh, salasluit intr-insii.
Originile acestei teme a suferintei, atat de des intalnita in iconografia romano-catolica, se
afla usor in invatatura despre har, care se reflecta puternic in intreaga spiritualitate apuseana.
Astfel, lipsindu-i temeiurile dogmatice pentru o comuniune cu Hristos cel de acum, din cer, cel
inviat, credinciosul romano-catolic se concentreaza cu staruinta spre Hristos cel din istorie,
dinainte de inviere, Hristos care sufera. De aci, exploatarea sentimentala a elementelor umane
din drumul crucii, sau cultul inimii insangerate a lui Iisus.
Aceasta este nota caracteristica a spiritualitatii romano-catolice, care, asa cum era si firesc,
s-a reflectat si in iconografie. In contrast cu aceasta nota de suferinta din icoana apuseana, vine fara indoiala - naturalismul si realismul iconografic romano-catolic, potrivit caruia personajele si
scenele sfinte sunt infatisate printr-o viziune pur pamanteasca, lipsite aproape total de
spiritualitate. Sfintii sunt plini de viata trupeasca, musculosi, au "obrajii grasi si buze rosii".
Aceasta trasatura caracteristica a iconografiei romano-catolice reprezinta de fapt o influenta
a umanismului Renasterii, preconizand o reinviere a culturii antice, s-a manifestat in domeniul
pictural si sculptural prin realizarea acelor opere, care infatiseaza fiinta umana perfecta din punct
de vedere fizic.
Pentru a ilustra mai bine agest gen de pictura bisericeasca lipsita de duh crestin,
reproducem mai jos un text aparut intr-o lucrare scrisa de un apusean. Textul cuprinde o critica
vehementa pe care prereformatorul Savonarola (1452-1497) o face acestei arte iconografice

apusene. El spunea: "Aristotel, care era pagan, zice in Poetica sa, ca figurile destrabalate nu
trebuie sa fie zugravite, pentru ca copiii sa nu fie stricati prin privirea lor".
"Figurile pe care voi puneti sa fie zugravite in bisericile voastre sunt chipurile zeilor vostri.
Cu toate acestea, tineretul poate sa spuna cand intalneste pe cutare sau cutare femeie: asta este
Magdalena, asta este Sf. Ioan. Caci chipurile femeilor voastre de strada lasati sa fie zugravite
drept sfinti in biserici. Cu aceasta voi coborti divinul in tarina, aduceti toate desertaciunile in
casa Celui Vesnic. Voi credeti ca Fecioara Maria mergea imbracata cum o pictati voi? Eu va spun
ca ea purta imbracamintea celor saraci, iar voi o zugraviti ea pe o femeie de strada".
Tinand seama de pozitia sa fata de Biserica romano-catolica, ar parea ca acest rechizitoriu,
pe care Savonarola il face artei bisericesti apusene, este prea exagerat. El exprima insa o realitate
a timpului sau, care se confirma in mare masura si astazi. Cuvinte asemanatoare n-a rostit si nici
nu va putea rosti cineva despre icoana bizantina.
La aceste doua trasaturi caracteristice ale iconografiei romano-catolice, care o deosebesc
fundamental de cea ortodoxa, mai adaugam ceva in legatura cu atitudinea apusenilor in ceea ce
priveste cultul icoanelor.
Daca in Rasarit acest cult a luat o mare dezvoltare, inca de timpuriu, dupa marturia unui
apusean, "Occidentul mai sobru, mai realist, arata fata de acest cult o oarecare rezerva". Aceasta
este inca o marturie a unei pietati, a unei spiritualitati saracacioase in comparatie cu evlavia si
spiritualitatea ortodoxa.
Pe langa acest cult al icoanelor, am putea spune, paralel cu el, s-a dezvoltat in Apus cultul
statuilor. Si acest cult, ca si perfectiunea iconografica romano-catolica in redarea cat mai fidela a
sfintilor, dupa modele pamntesti, lumesti, dovedeste o exteriorizare, o concentrare a
sentimentului religios in afara, in lumea aceasta, in insasi icoana sau statuia respectiva.
In Ortodoxie, icoana n-a fost si nu este conceputa decat ca vehicol al Descoperirii divine
prin care credinciosii tind spre Dumnezeu si lumea dumnezeiasca. Aceasta o dovedeste si faptul
ca chipurile si scenele sfinte din icoana ortodoxa arata intru totul, ca apartin unei alte norme de
viata, ca apartin unei lumi ceresti, iar nu uneia pamantesti.
b) Spre deosebire de ortodocsi si romano-catolici, protestantii au manifestat din primele
momente ale organizarii lor, o atitudine ostila fata de icoane si cultul lor. Ca si iconoclastii de la

sfarsitul perioadei a III-a patristice, printr-o gresita intelegere, ei socotesc pe inchinatorii la

icoane drept idolatri. Nu e cazul sa aratam aici, ca inchinarea pe care protestantii o doresc
Bisericii lui Hristos, asa zisa inchinarea cu duhul si cu adevarul, din care exclud cultul icoanelor,
nu corespunde nici religiei si nici fiintei omenesti. Dovada este insasi excesiva amploare pe care
au luat-o "predica" si "muzica cultica", in protestantism. In acestea fee refugiaza si se
concentreaza trebuinta sufletului protestant, dupa forme de cult externe.
Impotriva protestantilor Biserica dreptcredincioasa a afirmat totdeauna cu tarie ca
venerarea, cultul icoanelor nu contrazice, ci dimpotriva, confrrma inchinarea cu duhul si cu
adevarul. Inchinarea prin aceste mijloace materiale urca mai departe, in cautarea si tintirea
Duhului si a Adevarului.
In conceptia ortodoxa, icoana nu este numai o reprezentare artistica a unui sfant, ci un chip
ideal, sfintit, "icoana sfanta", cum o numeste poporul, reusind prin aceasta sa exprime foarte clar
esenta icoanei ortodoxe, datatoare de mangaieri si facatoare de minuni.
Totusi, la ortodocsi, icoana nu se confunda cu Dumnezeirea, dar nici nu intuneca in acelasi
timp ideea de Dumnezeu, asa cum se tatampla in conceptia populara romano-catoliea referitor la
statuia Fecioarei Maria. In Biserica Ortodoxa, icoana nu se confunda niciodata cu chipul pe carel reprezinta. pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut vreodata si Ortodoxia a simtit nevoia de a-L
sintetiza. Ortodocsii cinstesc icoanele ca simbol al pacii dumnezeiesti in fata caruia ei isi depun
toate gandurile, inima si vointa, pentru ca prin rugaciune sa se apropie de Dumnezeire. Ca
reprezentare a sfintilor, sufletul ortodox si-a creat icoana, iar nu idei abstracte.
In masura in care au aparut, in lumea ortodoxa, icoanele facatoare de minuni, moastele
sfintilor - bineplacuti lui Dumnezeu -, si bisericile, crestinul ortodox a vazut in ele mila si
bineeuvantarea lui Dumnezeu. In fata sfintelor icoane - intr-o atmosfera de rugaciune si cantari
dumnezeesti - crestinismul ortodox uita de propia lui fiinta, pentru ca sa se ridice pe aripile
gandirii, pana la Dumnezeu. Icoana a devenit afetfel o reprezentare a pacii ceresti, pe care o
cauta tot sufletul ortodox.
Icoana impodobeste orice casa ortodoxa si in fata ei au ingenunchiat generatii intregi de
oameni. Aceasta este filozofia si psihologia cinstirii sfintelor icoane, in conceptia ortodoxa. intradevar, copilul ortodox isi gungure primele rugaciuni in fata sfintelor icoane si cu ea il
binecuvinteaza parintii lui in orice pas al vietii. In fata sfintelor icoane isi incepe si-si termina

crestinul ortodox munca si stradaniile lui. Icoana il izbaveste de rele si tot ea il intovaraseste in
mormant.
Atat pestele cat si icoana pot fi considerate simboluri religioase.Totusi am dorit sa vorbesc
despre peste- ca simbol si icoana- ca tema deoarece, pestele a fost doar un simbol prin care
crestinii se identificau in timpurile stravechi, cand crestinismul era interzis dar, in zilele nostre nu
mai are o semnificatie importanta, aproape ca nu se mai cunoste acest lucru.Icoana, insa, poate fi
considerata o tema si una chiar foarte importanta;atat in trecut cat si in prezent reprezinta un
subiect important in viata religioasa.In toate lacasurile de cult oamenii au dorit sa reprezinte
divinitatea si cum se putea mai bine decat prin icoane sau statui.

Avram Anamaria
clasa a X-a
Liceul de Muzica si Arte Plastice, Alba Iulia
Profesor indrumator, Dragoman Cosmin