Asta noapte stateam.

Stateam pur si simplu in intuneric, in cearceafuri

straine si ascultam ploaia. Imi doream sa fiu afara. Ma gandeam ca as putea
sa ma ridic si sa ies atat de usor. Mi-ar fi fost foarte usor, aproape ridicol de
usor sa fac treaba asta. Imi imaginam ca as fi deja jos. Afara in ploaie, in
fata scarii, aproape goala, desculta... Sigur ar fi batut vantul si picurii de
ploaie m-ar fi udat complet in cateva clipe. Fulgerele mi-ar fi facut sa
straluceasca pielea uda. As fi zambit, sincer, din adancul sufletului si fara
griji.... Lumea din jurul meu, de la prima la ultima persoana ar fi crezut ca
sunt nebuna. Poate chiar sunt nebuna. As fi fost un adevarat spectacol
pentru taximetristii plictisiti din fata blocului aceluia strain si rece. Oare ce
m-a tinut tintuita intre cearceafurile acelea straine, in intuneric, alaturi de
un trup care nu-mi apartine, de o rasuflare care nu poate face mai mult
decat sa-mi mai aline uneori din durere?... dar niciodata sa-mi vindece
ranile...
Acum cateva minute ma gandeam. Ma gandeam la tine si la cat de usor miar fi sa te gasesc, sa-ti ies in cale, sa iti vorbesc, sa iti ascult glasul, sa-mi
amagesc inima si sa-ti spun intr-un final cat de mult insemni pentru mine.
Ar fi de ajuns sa am rabdare sa te intorci. Sa am rabdare si sa las sa se
topeasca sutele de kilometri care ne despart. Pentru ca oricum tu te vei
intoarce. Asa m-am gandit. Am zambit. Un zambet tremurat, ironic...amar,
groaznic de amar, dar adanc crestat pe chipul meu... E prea simplu ca sa o
pot face. Asa ca stau aici, aproape rupta de toti si toate si imi imaginez. Sunt
cu tine, din nou numai noi, intre patru pereti...restul ti-l amintesti si
singur...