In marea trecere Lucian Blaga

Odata cu acest volum, poetul descopera tot mai mult deosebirea fundamentala
dintre propria-i realitate launtrica si aceea a lumii exterioare. Natura este
vazuta acum ca peisaj exterior, mpacat cu sine, esentializat n cateva linii.
Este aici o natura solara si echilibrata, caracterizata prin "soarele-n zenit",
comunicarea directa ntre "cer" si "apele de jos", prin "dobitoace cu ochii
cuminti", neanspaimantate de "trecere",
cu alte cuvinte, starea panica este
transferata de acum numai naturii, nu nsa si omului. Natura este identica cu
sine, nu-si cauta alta nfatisare, alt sens ("Nimic nu vrea sa fie altfel decat
este")- Numai fiinta umana descopera ca e altfel, ca nu se poate integra la
randu-i n aceasta pace cosmica. S-a produs astfel o desprindere de stadiul
paradisiac. "Sangele", simbol al tineretii si al dragostei, dar si al jertfei,
simbol totodata al unui eu organic si vital, "striga prin paduri", tulburand
armonia peisajului, si cauta perechea, faptura care sa-i fie deopotriva, propria
identitate pe care odinioara numai copilaria o poseda pe deplin. Este de
remarcat ca simbolul sangelui apare foarte frecvent n poezia blagiana, cu
semnificatiile pe care le-am amintit mai sus, dar si cu o semnificatie mai
profunda, sangele fiind un element de comunicare intre generatii, neamuri,
indivizi, specii, un fel de element chimic cu valente infinite, prin care se
nvinge timpul. "Glasul sangelui" este expresia acreditata pentru ideea de
rudenie, de apartenenta n acelasi timp a individului la o entitate cu caracter
colectiv,
la
o
simbolistica
cu
valabilitate
universala.
Strigatul fiintei nu mai primeste raspuns ca altadata, de la pamant (n Poemele
luminii glia raspundea printr-o zgomotoasa "bataie de inima" [in poezia
"Pamantul"]; acum poetul descopera marea mutenie a naturii care nu
raspunde chemarii sale: "n zadar i-astept vestile, / numai pesteri rasuna, /
paraie se cer n adanc". Firea, ca si divinitatea i se releva acum poetului ca o
"muta, neclintita identitate", ca o nchidere totala care nu comunica nimic.
"Strigatul" sangelui comunicarea afectiva care altadata mbratisa tainele lumii,
devine tragica, prin imposibilitatea realizarii si acest fapt este acela care
provoaca ruptura tulburand linistea universala. Poetul nu mai traieste acea
"pierdere de sine" [poezia "Sufletul mi-e dus de-acasa"] n poezia "La
mare", "Poemele luminii", ci este prezent cu toate ntrebarile sale fara raspuns.
Tacerea lui, nabusirea strigatului doar, ar mai putea readuce eul la acea
mpacare cu sine, cu propria-i imagine mitica: "Sange fara raspuns, / o, de-ar
fi liniste, cat de bine s-ar auzi / ciuta calcand prin moarte". Figura simbolica a
"sangelui" care striga prin paduri sugereaza amintirea mitului lui Orfeu care se
zbate sa-si readuca iubita din infern. Panismul blagian s-a transformat n
aspiratia orfica. Cantaretul, sfasiat, se simte culpabil el este acela care
provoaca, prin strigatul sau, scindarea echilibrului universal, disparitia fapturii-

pereche. Iata-l pe poet, care proclama la nceput "eu nu strivesc" si "nu ucid",
constient acum de marea faradelege a cantecului sau, vazandu-se pe sine chiar
ca nfaptuitor al sacrilegiului ocolit altadata: "si ca un ucigas ce-astupa cu
naframa / o gura nvinsa, / nchid cu pumnul toate izvoarele, / pentru
totdeauna
sa
taca,
/
sa
taca."
Daca n primele volume "sufletul" era substanta poetica absoluta, ca entitate
valorizata expresionist, acum i ia locul, cu aceleasi atributii, "sangele". Prin
sufletul expansiv, eul tindea catre o absortie n marele Tot, nteles acest act si
ca o posibilitate de interiorizare la nivelul cosmic. Calea de atingere a acestei
stari, era totusi una exterior-retorica. Odata cu mutarea accentului asupra
noului element poetic (sangele), desi tendinta spre anonimat este mult mai
pregnanta, are loc totusi o interiorizare subterana a discursului, ce se muta, ca
sa zicem asa, de la suprafata n adancime; euforia a fost nlocuita cu cautarea,
o cautare muta, nfrigurata de lipsa de aderenta ntre cuvant (ca rostire) si
continutul discursului. Daca putem vorbi de un orfism la Blaga, acesta nu poate
fi nteles altfel decat ca o negatie, o imposibilitate dureroasa de a repeta actul
originar.

in marea trecere - 1924

incepand cu volumul in marea trecere (= viata), reflexivitatea,
frmantarea, nelinistea metafizic devin dominante. Poetul se simte tot
mai instrinat, mai singur in univers. Natur-si pierde frumusetea
paradisiac, iar elanurile vitaliste sunt inlocuite de marile intrebri ale
vietii. Se accentueaz tot mai mult ruptura dintre eul poetic si lume.
Poezia lui Blaga dobandeste o problematic filozofic. in poezia Scrisoare
poetul regret aparitia sa pe lume, din moment ce nu poate descifra marile
taine ale universului:
Sunt mai btran decat tine, Mam,
ci tot asa cum m stii:
adus putin din umeri
si aplecat peste intrebrile lumii.
Nu stiu nici azi pentru ce m-ai trimis in lumin.
Numai ca s umblu printre lucruri
si s le fac dreptate spunandu-le
care-i mai adevrat si care-i mai frumos ?
Mana mi se opreste: e prea putin.
Glasul se stinge: e prea putin.
De ce m-ai trimis in lumin, Mam,
de ce m-ai trimis ?
in fata atator intrebri nedezlegate ale vietii, poetul trieste sentimentul
regretului profund al copilriei si al inocentei acelei perioade. Regresiunea
spre aceast lume a copilriei este exprimat in poezia in marea trecere:
Numai sangele meu strig prin pduri
dup indeprtata-i copilrie
Altturi de copilrie satul reprezint pentru Blaga un univers mitic, etern, o
posibilitate, o sans de regenerare sufleteasc. Poetul treieste profund
sentimentul vinovatiei de a se fi indeprtat de aceast lume si de a-si fi
pus intrebri pe care aceast colectivitate uman a satului nu si le-a pus
de-a lungul generatiilor. Semnificativ in acest sens este Am inteles
pcatul ce apas peste casa mea:
Am inteles pcatul ce apas peste casa mea
Ca un muschi strmosesc.
O, de ce am tlmcit vremea si zodiile
altfel decat baba ce-si topeste canepa in balt ?
De ce am dorit alt zambet decat al pietrarului
ce scapr scantei in margine de drum ?