Sunteți pe pagina 1din 90

Glosar European

A1. Acord European


- desemneaza o forma de acord de asociere intre UE si statele
din Europa centrala, orientala si baltica
(art. 238 din tratatul CE). Obiectivul sau il constituie
pregatirea aderarii la UE a statului asociat si se
bazeaza pe respectarea principiilor drepturilor omului,
democratiei, statului de drept si economiei de
piata.
Incheiat pe o durata nelimitata, acordul contine urmatoarele
elemente:
- un cos politic, care prevede consultari bilaterale si
multilaterale asupra oricarei probleme de interes
comun;
- cooperare la nivel economic, cultural si financiar;
- apropierea legislatiilor, mai ales in ceea ce priveste
proprietatea intelectuala si regulile concurentei.
Pe plan institutional, gestiunea generala a unui Acord
European este asigurata de catre Consiliul de
Asociere, compus din reprezentanti ai Consiliului si Comisiei
pe de o parte, si din reprezentanti ai
guvernelor statelor asociate. Un Comitet de Asociere, format
din membrii Consiliului de Asociere,
asigura continuitatea lucrarilor si pregateste hotararile
Consiliului de Asociere. Comisia Parlamentara
de Asociere, compusa din membrii Parlamentului European si
ai parlamentului national al statului
asociat poate formula recomandari Consiliului de Asociere.
In prezent acorduri europene au fost incheiate cu 10 state.
Semnarea acordului European/ Intrarea in vigoare
Bulgaria / martie 1993....................................................1.
febr.1995

Estonia / iunie 1995....................................................... 2.


febr 1998
Letonia / iunie 1995........................................................3.
febr.1998
Lituania / iunie 1995.......................................................4.
febr.1998
Polonia / dec. 1991.........................................................5.
febr.1994
Republica Ceha / oct. 1993...........................................6.
febr.1995
Romania / feb. 1993.......................................................7.
febr.1995
Slovacia / oct. 1993........................................................8.
febr.1995
Slovenia / iunie 1996......................................................9.
febr.1999
Ungaria / dec. 1991.......................................................10.
febr.1994
Cu celelate 3 tari cu care se poarta negocieri, situatia se
prezinta astfel:
Semnare In vigoare:
Cipru dec. 1972.............................................................iunie
1973
Malta dec.
1970.............................................................aprilie 1971
Turcia sept.1963 ...........................................................dec.
1964
A2. Acquis communautaire (Acquis comunitar)
- corespunde drepturilor si obligatiilor care leaga ansamblul
statelor membre ale UE. El se afla in evolutie constanta si
cuprinde:
* continutul, principiile si obiectivele politice ale tratatelor;

* legislatia adoptata in aplicarea tratatelor si jurisprudenta


Curtii de Justitie;
* declaratiile si rezolutiile adoptate in cadrul Uniunii;
* actele referitoare la politica de stat si de securitate comuna;
* actele convenite in cadrul justitiei si afacerilor interne;
* acorduri internationale incheiate de Comunitate si cele
incheiate de catre state membre intre ele privind activitatile
Uniunii.
Pe linga dreptul comunitar propriu-zis, acquis-ul se
constituie asadar, din toate actele adoptate in cadrul celui deal doilea si treilea pilon ai UE si, mai ales, din obiectivele
comune stabilite de tratate.
Tarile candidate trebuie sa accepte acest acquis inainte de a
adera la UE. Exceptarile si derogarile de la acquis sunt
sectionate si de durata limitata. Obiectivul Uniunii este de a
mentine integral acquis-ul si de a-l dezvolta. In perspectiva
aderarii noilor state membre, Comisia si aceste tari candidate
studiaza, in prezent, armonizarea legislatiei lor cu acquis-ul
comunitar.
A3. Adancirea UE
-desemneaza o dinamica de integrare prezenta de la
inceputurile constructiei europene: uniune vamala, piata
comuna, zona euro. Comunitatile europene s-au transformat
intr-o uniune intre popoarele Europei, care aspira sa fie
<<fara incetare mai stransa>> ( art.1 din tratatul UE).
Adancirea este o miscare paralela celei a largirii/extinderii UE
si a fost adesea prezentata ca prealabil al ei. In
acest spirit, s-a decis reformarea principalelor politici
comunitare (politica agricola comuna - PAC si
politica structurala), precum si a functionarii institutiilor
pentru a permite aderarea noilor state membre
la UE intr-un context favorabil..
A4. Adoptarea acquis-ului comunitar

Adoptarea si punerea in aplicare a totalitatii legislatiei


comunitare reprezinta principala problema cu
care se confrunta tarile candidate, deoarece necesita
consolidarea administratiei si a sistemelor
juridice, precum si o adaptare drastica a infrastructurii
tarilor candidate pentru a se conforma normelor
comunitare, mai ales in materie de mediu si pentru a
dezvolta veritabile retele in materie de transport,
energie si telecomunicatii. Pentru a facilita aceste ajustari
considerabile, au fost furnizate tarilor
candidate ajutoare de preaderare. Este posibil ca tarile
candidate sa ceara perioade tranzitorii intre
aderarea lor si momentul in care vor fi capabile sa aplice, in
intregime, legislatia comunitara. Totusi,
aceste perioade de tranzitie tebuie sa fie cat mai scurte
posibil si limitate la anumite sectoare
specifice. In procesul de integrare a reglementarilor
comunitare, tarile candidate sunt ajutate de un
birou de asistenta tehnica (TAIEX), in special pentru a obtine
informatii asupra legislatiei comunitare.
A5. Agenda 2000
- este un program de actiune adoptat de catre Comisia
Europeana in 15 iulie 1997 si reprezinta
raspunsul Comisiei la cererea Consiliului European de la
Madrid (decembrie 1995) de a prezenta un
document de ansamblu asupra largirii, reformei politicilor
comune, cadrului financiar al Uniunii,
incepand cu 31 decembrie 1999.Opiniile Comisiei asupra
candidaturilor la aderare sunt anexate
acestui document care abordeaza ansamblul problemelor cu
care se confrunta Uniunea Europeana la
inceput de nou secol.
- contine trei sectiuni:

* prima abordeaza problema functionarii interne a Uniunii


Europene, in special reforma politicii agricole
commune si a politicii de coeziune economica si sociala.
Include, de asemenea, recomandari care
vizeaza abordarea provocarii largirii in cele mai bune conditii
si propune punerea in practica a unui
nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006;
* a doua propune o strategie de preaderare consolidata, prin
integrarea a doua noi elemente:
parteneriatul pentru aderare si participarea extinsa a tarilor
candidate la programele comunitare si
mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar;
* a treia constituie un studiu de impact al efectelor largirii
asupra politicii Uniunii Europene.
Aceste prioritati au fost traduse in aproape 20 de propuneri
legislative de catre Comisie in 1998.
Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic
global asupra acestui pachet legislativ in
martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finala a masurilor in
acelasi an. Ele acopera pentru intervalul
2000 - 2006, patru domenii strans legate.
- reforma politicii agricole comune;
- reforma politicii structurale;
- instrumentele de preaderare;
- cadrul financiar.
A6. Ajutor de Preaderare
Adoptarea normelor, in special a celor industriale si
referitoare la mediu, necesita enorme investitii
pentru ca tarile candidate sa fie in masura sa se conformeze
acquis-ului comunitar in momentul
aderarii. Element-cheie al strategiei Uniunii Europene fata de
tarile candidate, ajutoarele de

preaderare prevazute pentru perioada 2000 - 2006 si


destinate tarilor din Europa Centrala si Orientala
cuprind doua cosuri principale:
- programul Phare, care finanteaza proiecte necesare pentru
adaptarea sistemelor administrative si
juridice si pentru dezvoltarea infrastructurii tarilor candidate
(10,5 miliarde euro;
- doua fonduri de asistenta, puse in practica pentru a
gestiona ajutoare complementare in favoarea
agriculturii (Sapard, de 3,5 miliarde euro) si a
infrastructurilor, in special mediu si transporturi (7
miliarde euro). Fondul creat pentru crearea infrastructurii
constituie "instrumentul structural de
preaderare" (ISPA) si joaca pentru tarile candidate acelasi rol
pe care Fondul de Coeziune il are
pentru Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda.
Parteneriatele de aderare incheiate in 1998 intre Uniune si
fiecare din cele 10 tari candidate din
Europa Centrala si Orientala, reprezinta axa principala a
strategiei de preaderare si permite
canalizarea diferitelor tipuri de ajutor.
A7. Arhitectura europeana
Termenul desemneaza ansamblul organizatiilor, institutiilor,
tratatelor si relatiilor cutumiare in jurul
carora se articuleaza spatiul european pentru a rezolva
impreuna probleme de interes comun. O parte
esentiala a acestei arhitecturi a fost stabilita de catre tratatul
asupra UE care a instaurat trei piloni:
Comunitatea europeana, Politica externa si de securitate
comuna si cooperarea in domeniul justitiei si
al afacerilor interne.
Al doilea si al treilea pilon sunt tratati de catre institutiile
Comunitatii (Consiliul European, Consiliul de

Ministri, Comisia, Parlamentul European), dar prin proceduri


de natura interguvernamentala.
Arhitectura europeana, conform Tratatului de la Maastricht
din 1992
Pilonul I Pilonul II Pilonul III
CONTINUT Comunitatile europene:CECO, Euratom
siComunitatea economica PESC (Politica externa
si de securitate comuna) Cooperarea in domeniul justitiei si
al afacerilor externe
Metoda Comunitara Interguvernamentala
Interguvernamentala
A8. Articolul 49 din Tratatul UE
Aderarea unui nou stat membru la Uniunea Europeana este
prevazuta de catre art. 49 al tratatului UE.
Pentru a deschide negocierile, Consiliul se pronunta in
unanimitate dupa consultarea Comisiei si
avizul conform al Parlamentului European.Conditiile de
admitere, eventualele perioade tranzitorii
necesare si adaptarile cerute de catre tarile pe care se
bazeaza Uniunea Europeana, fac obiectul unui
acord intre tara candidata si statele membre. Pentru a intra
in vigoare, acest acord necesita ratificarea
de catre toate statele contractante, conform reglementarilor
constitutionale proprii in domeniu.
A9. Actul Unic European
a fost semnat la 17 februarie 1986 de catre 9 state si la 28
februarie 1986 de catre Grecia, Italia si
Danemarca, iar la 1 iulie 1987 a intrat in vigoare. In
preambul, el se refera la transformarea
relatiilor statelor membre intr-o Uniune Europeana.
-Titlul I cuprinde dispozitii comune Comunitatilor Europene
si cooperarii politice;

-Titlul II aduce cateva modificari tratatelor constitutive ale


CE;
-Titlul III se refera la cooperarea politica europeana in
contextul constructiei comunitare, iar Titlul
IV contine dispozitii generale si finale.
Obiectivul pricipal l-a constituit definitivarea Pietei Interne,
care potrivit art.7 trebuie sa fie "un
spatiu fara frontiere interioare, in care libera circulatie a
marfurilor, persoanelor, serviciilor si
capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor prezentului
tratat." Printr-un articol special, s-a
institutionalizat Consiliul European care, pana la acel
moment, functiona pe baza hotararii luate in
octombrie 1974 la Paris de catre sefii de state si guverne.
Actul Unic a stabilit data de 31
decembrie 1998 pana la care trebuia definitivata Piata
Interna, scop in care au fost conferite
competente noi institutiilor comunitare in domeniile:
a) politica sociala;
b) apararea mediului inconjurator si cercetare;
c) politica economica si sistem monetar;
d) asigurarea coeziuniii economice si sociale pentru reducerea
decalajelor intre diferitele regiuni
ale statelor member.
De ce Act Unic? Textul reuneste intr-un act dispozitiile
referitoare la reforma institutiilor europene
si largirea domeniilor competentelor comunitare, cat si cele
referitoare la cooperarea in domeniul
politicii externe. Actul Unic are meritul ca, pentru prima data
intr-un tratat international ratificat,
este mentionata UE ca obiectiv al statelor participante, pe
care tratatul de la Maastricht l-a
concretizat.

B1. Banca Centrala Europeana (BCE)


- a fost inaugurata la 30 iunie 1998, cu sediul la Frankfurt.
Are personalitate juridica, este dotata cu
capital si resurse proprii si are atributii de reglementare si
decizie; de la 1 ianuarie 1999, ea pune in
practica politica monetara europeana definita de catre
Sistemul European de Banci Centrale.
Organele de decizie ale Bancii (Consiliul guvernatorilor si
Directoratul) conduc Sistemul ale carui
misiuni constau in: gestiunea masei monetare, desfasurarea
operatiunilor de schimb, detinerea si
gestiunea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre si
asigurarea bunei functionari a
sistemului de plati. Banca a succedat Institutului Monetar
European, creat in 1994 si responsabil cu
pregatirea celei de a treia faze a Uniunii Economice si
Monetare.
Capitalul de 5 miliarde euro al BCE este subscris de bancile
centrale nationale. Banca si organul sau
de conducere (Consiliul guvernatorilor) sunt independente
fata de institutiile comunitare si autoritatile
nationale. Pentru a-si indeplini misiunile, BCE poate adopta
reglementari cu caracter general,
obligatorii si direct aplicabile in toate statele membre.
Totodata, ea poate lua decizii si emite
recomandari si avize, precum si aplica amenzi in cazul
nerespectarii normelor emise sau a deciziilor
luate.
B2. Bugetul UE
Toate veniturile si cheltuielile Uniunii fac obiectul unor
previziuni anuale si sunt inscrise in bugetul
comunitar. In 1998 bugetul se ridica la 91 miliarde
euro.Bugetul se bazeaza pe urmatoarele principii:

- unitate (ansamblul veniturilor si cheltuielilor este reunit


intr-un singur document);
- anualitate (operatiunile bugetare sunt rezervate unui
exercitiu anual);
- echilibru (cheltuielile nu trebuie sa depaseasca veniturile).
Comisia este insarcinata sa propuna Consiliului un proiect de
buget. Consiliul imparte autoritatea
bugetara cu Parlamentul european. Natura cheltuielilor
determina repartitia puterii intre aceste doua
institutii, fie cheltuielile obligatorii sau neobligatorii. Totusi,
Parlamentul este cel care adopta sau
respinge bugetul in totalitate.
Din 1993, bugetul face obiectul unui acord interinstitutional
intre Parlament, Consiliu si Comisie privind
disciplina bugetara si imbunatatirea procedurii bugetare. In
1998, Comisia a prezentat un proiect
vizand nu doar reinnoirea acordului din1993, data fiind
experienta acumulata in urma punerii sale in
practica, ci si consolidarea ansamblului declaratiilor comune
si acordurilor interinstitutionale realizate
in domeniul bugetar din 1982.In cadrul reformelor propuse
de catre documentul Comisiei "Agenda
2000" in iulie 1997, noi perspective financiare sunt adoptate
de catre statele membre pentru a defini
cresterea bugetului intre 2000 - 2006.
Clasificarea cheltuielilor desemneaza distinctia intre
cheltuielile Uniunii ale caror principii si suma sunt
determinate juridic de tratate, drept derivat, conventii, tratate
internationale sau contracte de drept
privat (cheltuieli obligatorii - CO) si cheltuielile pentru care
autoritatea bugetara are posibilitatea de a
fixa liber creditele (cheltuieli neobligatorii - CNO). Calificarea
cheltuielilor este sursa de opozitii intre

cele doua institutii detinatoare ale autoritatii bugetare Consiliu si Parlament - deoarece numai CNO
sunt decise, in ultima instanta, de catre Parlament.
Cheltuielile agricole fiind considerate obligatorii,
rezulta ca 45% din bugetul comunitar scapa controlului
parlamentar.
Cheltuieli bugetare
- politica agricola comuna - 48 %
- dezvoltare regionala - 35 %
- cercetare, energie, industrie, mediu
- piata interna - 6 %
- cooperare cu tertii - 5%
- cheltuieli administrative - 5.5%
- altele, 0.5%
"Rezerve proprii"
- taxe vamale la frontierele UE - 14%
- taxe agricole pe produse importate - 2%
- 1% TVA pe bunuri si servicii, prelevate asupra incasarilor
din TVA de catre fiecare stat membru 36%
- a 4-a resursa, pe baza PNB national, prelevari asupra PNB;
nivelul taxei se aplica la suma PNB a
tuturor statelor membre - 48%
C 1. Cadrul institutional unic
- este expresia concreta a principiului unitatii institutionale.
El presupune ca statele membre dornice sa
intensifice integrarea si cooperarea intre ele accepta sa
actioneze prin intermediul unor institutii
comune. In egala masura, celelalte state membre care nu
participa vor accepta ca institutii comune sa
poata fi utilizate pentru operatiuni de integrare diferentiata.
C 2. Carte Alba

Cartile Albe publicate de Comisie sunt documente ce contin


propuneri de actiune comunitara intr-un
domeniu specific. Ele se inscriu uneori in prelungirea Cartilor
Verzi al caror scop este de a lansa un
proces de consultare la nivel european. De exemplu, au
existat Carti Albe asupra finalizarii pietei
interne, asupra cresterii, competitivitatii domeniului pietei de
munca sau privind apropierea legislatiilor
statelor asociate din Europa centrala si orientala in domeniile
legate de piata interna. Daca o Carte
Alba este primita favorabil de catre Consiliu, ea poate duce,
eventual, la un program de actiune a
Uniunii in domeniul respectiv.
C 3. Carte Verde
Cartile verzi publicate de Comisie sunt documente al caror
scop este stimularea unei reflectii si
lansarea unei consultari la nivel european asupra unui
subiect particular (de exemplu: politica sociala,
moneda unica, telecomunicatii etc.). Aceste consultari pot fi
asfel la originea publicarii unei Carti Albe
pentru a traduce concluziile reflectiei in masuri concrete de
actiune comunitara.
C 4. CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si
Otelului)
- s-a constituit la 18 aprilie 1951 prin tratatul semnat la
Paris de catre 6 tari europene: Franta,
Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Ideea a
apartinut francezului Jean Monnet si a fost
prezentata de catre Robert Schuman, Ministrul de Externe al
Frantei, la o conferinta de presa tinuta la
9 mai 1950, cand a propus Germaniei si celorlalte state din
Europa Occidentala sa alcatuiasca o piata

comuna, in vederea conjugarii fortelor pentru reconstructia


economica a statelor lor. In acest scop,
productiile de carbune si otel erau puse sub conducerea unei
Inalte Autoritati comune.
Obiectivul imediat consta in realizarea reconcilierii francogermane, intrucat unirea natiunilor europene
impune ca opozitia seculara dintre Franta si Germania sa fie
eliminata, iar obiectivul pe termen lung
urmarea realizarea unei uniuni politice a statelor Europei
occidentale care sa faca imposibila orice
confruntare armata intre ele si, in acelasi timp, sa intareasca
pozitia lor pe scena internationala.
Inalta Autoritate, condusa de Jean Monnet, si-a stabilit
sediul la Luxemburg in 1952, dupa ce tratatul
CECO a intrat in vigoare la 25 iulie 1952, pe o durata de 50
de ani (Anglia a decis sa nu participe).
Structura CECO era alcatuita din 4 organe:
1) Inalta Autoritate, organ independent, dotat cu principalele
puteri de decizie, ale carei hotarari erau
direct aplicabile pe teritoriul statelor membre, atat acestora
cat si intreprinderilor din sectoarele
carbunelui si otelului;
2) Consiliul Ministrilor, organ interguvernamental, compus
din reprezentanti ai statelor, care urmarea
ca Inalta Autoritate sa actioneze in stransa legatura cu
guvernele nationale;
3) Adunarea parlamentara, care exercita controlul politic
asupra Inaltei Autoritati;
4) Curtea de Justitie, care asigura aplicarea normelor de
drept in interiorul Comunitatii, prin organizare
si competente (orientarea politicii de investitii, stabilirea unor
contributii financiare obligatorii pentru
intreprinderile din domeniu).

CECO a reprezentat prima experienta de integrare printr-o


organizatie regionala, in cadrul careia
institutii supranationale erau dotate cu o veritabila putere
normativa, cu efecte in ordinea interna a
statelor membre. Tratatul CECO va expira in 23 aprilie 2002.
La cererea Consiliului, Comisia a
prezentat in septembrie 2000 un proiect de decizie referitoare
la transferul patrimoniului CECO catre
Comunitatea Europeana, care ar trebui rezervat cercetarii in
sectoarele carbunelui si otelului. Din
motive de securitate juridica, s-a decis rezolvarea acestei
probleme intr-un protocol anexat Tratatului
de la Nisa din decembrie 2000.
C 5. CEDO (Conventia Europeana a Drepturilor Omului)
- semnata la Roma in 4 noiembrie 1950 sub egida Consiliului
Europei, a fondat un sistem original de
protectie internationala a drepturilor omului, oferind
indivizilor posibilitatea unui control judiciar al
respectului drepturilor lor. Conventia, ratificata de catre toate
statele membre ale Uniunii (si nu numai),
a stabilit diferite organe de control cu sediul la Strasbourg:
- o Comisie care studiaza, in prealabil, cererile inaintate de
un stat sau, eventual, o persoana;
- o Curte Europeana a Drepturilor Omului, sesizata de
Comisie sau de un stat membru, in urma
raportului Comisiei (in caz de reglementare judiciara);
- un Comitet de Ministri al Consiliului Europei, pe post de
"gardian" al Conventiei si sesizat, atunci
cand o problema nu a fost deferita Curtii, pentru a obtine
reglarea politica a diferendului.
Numarul tot mai mare al cazurilor a impus o reforma a
mecanismului de control stabilit de Conventie

(protocolul 11). Aceste organe au fost inlocuite la 1 noiembrie


1998, de Curtea Europeana a
Drepturilor Omului, unica. Simplificarea structurilor a
permis reducerea duratei procedurilor, precum si
intarirea caracterului judiciar al sistemului. Ideea aderarii
Uniunii Europene la Conventie a fost adesea
evocata, dar intr-o opinie din 28 martie 1996, Curtea de
Justitie a Comunitatilor Europene a precizat
ca aderarea nu era posibila intrucat tratatul CE nu prevedea
nici o competenta pentru a emite
reglementari sau incheia acorduri internationale in domeniul
drepturilor omului. In consecinta,
aderarea ramane conditionata de modificarea tratatului.
Aceasta situatie nu a impiedicat Tratatul de la Amsterdam sa
insiste asupra respectului drepturilor
fundamentale garantate de Conventie, prin formalizarea
jurisprudentei Curtii de Justitie a CE in
domeniu. In ceea ce priveste relatia dintre cele doua Curti,
politica dezvoltata de Curtea de Justitie de
a integra principiile Conventiei in dreptul Uniunii a permis
mentinerea activitatilor lor, ca si a
independentei lor.
C 6. CEE ( Comunitatea Economica Europeana)
Urmare a Conferintei de la Messina (Italia) din 1-3 iulie 1953
a Ministrilor de Externe, cele 6 state
membre ale CECO (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg) au hotarat largirea
sistemului si la alte domenii economice in vederea realizarii
unei piete comune generale. La 25 martie
1957, la Roma, in cadrul conferintei interguvernamentale, au
fost semnate cele doua tratate care au
creat Comunitatea Economica Europeana (CEE) si
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

(Euratom).
Intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de
catre cele sase state membre, tratatele
sunt incheiate pentru o durata nelimitata. Cele doua noi
Comunitati, desi au competente largite, nu se
prezinta in tratate ca avand un caracter supranational,
asemenea CECO. Inalta Autoritate a fost
inlocuita cu o Comisie, care are cu precadere dreptul de
initiativa legislativa, iar Consiliul Ministrilor, ca
organ interguvernamental, a fost investit cu depline puteri de
decizie. Existenta unor organe comune Adunarea parlamentara, care a primit si o competenta
deliberativa, si Curtea de Justitie - precum si
contactele organelor executive au facut ca cele trei
Comunitati - CECA, CEE si Euratom - sa fie
considerate ca un ansamblu.
CEE si-a stabilit ca obiectiv, "instituind o piata comuna si
apropierea progresiva a politicilor economice
ale statelor membre", crearea fundamentelor "unei Uniuni din
ce in ce mai stranse intre popoarele
europene". In acest scop, s-a prevazut libera circulatie a
marfurilor si protectia acestora fata de
exteriorul Comunitatii prin tarife vamale comune, libera
circulatie a persoanelor si capitalului, protectia
liberei concurente.
De asemenea, s-a urmarit armonizarea politicilor economice
ale statelor membre, stabilirea unor
politici sectoriale comune in domeniul agriculturii,
transporturilor, relatiilor comerciale externe; apoi,
progresiv CEE a primit noi competente in domeniul apararii
mediului inconjurator, al politicii sociale si
regionale, in domeniile educatiei, cercetarii si tehnologiei.
Asadar, in conceptia tratatului din 1957,

CEE se sprijina pe doi piloni: piata comuna si apropierea


progresiva a politicilor economice.
Spre deosebire de tratatele internationale ordinare, tratatul
CEE a instituit o ordine juridica proprie unei
Comunitati cu personalitate si capacitate juridica, cu o
capacitate de reprezentare pe plan international
si cu puteri reale izvorate din limitarea de competente sau
dintr-un transfer de atributii ale statelor
catre Comunitate. In ceea ce priveste dreptul izvorat din
tratatul CEE, acesta are un caracter prioritar
in raport cu normele de drept intern ale statelor si beneficiaza
de efectul aplicabilitatii directe pe
teritoriul acestora.
C 7. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
(Euratom)
Urmare a Conferintei de la Messina (Italia) din 1-3 iulie 1953
a Ministrilor de Externe, cele sase state
membre ale CECO (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg) au hotarat si organizarea
unei piete nucleare comune la 25 martie 1957, ca un
ansamblu.
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom)
dispune de un drept de optiune asupra
mineralelor, materiilor brute si materialelor fisionabile
speciale produse pe teritoriul statelor membre,
precum si de posibilitatea de a exercita un control de
securitate asupra destinatiei finale a produselor,
astfel incat acestea sa nu fie folosite in scopuri militare. In
acest sens, orice intreprindere care
manipuleaza materiale nucleare este obligata sa prezinte
Comisiei informatii asupra activitatii
desfasurate, cu exceptia materialelor destinate nevoilor de
aparare. Euratom urmareste promovarea

utilizarii energiei atomice in scopuri pasnice si dezvoltarea


industriei nucleare.
C 8. Cetatenia Uniunii
- este subordonata nationalitatii unuia din statele membre.
Astfel, orice individ avand nationalitatea
unui stat membru este considerat cetatean al Uniunii. Pe
langa drepturile si obligatiile prevazute in
tratatul asupra Comunitatii Europene, cetatenia Uniunii
recunoaste patru drepturi specifice:
a) - libertatea circulatiei si sejurului pe teritoriul Uniunii;
b) - drept de vot si de a fi ales la alegerile locale si pentru
Parlamentul european in statul de resedinta;
c) - protectie diplomatica si consulara pe teritoriul unui stat
tert din partea autoritatilor oricarui stat
membru, daca statul al carui cetatean este nu are
reprezentanta in statul tert;
d) - drept de petitie si de recurs catre Mediatorul european,
catre Parlament si toate celelalte institutii
ale Uniunii;
e) - dreptul persoanelor fizice si morale cu resedinta sau
sediul intr-un stat membru la acces la
documentele institutiilor europene, in conditiile stabilite de
Consiliu.
Conceptul de cetatenie a UE nu inlocuieste, ci se adauga
cetateniei nationale. Aceasta
complementaritate face mai tangibil sentimentul apartenentei
cetateanului la Uniune (precizarea a fost
adusa de tratatul de la Amsterdam din 1997, in noul art. 17
(fost 8).
Cetatenia a fost instituita prin art.8 din Tratatul asupra
Comunitatii Europene, modificat prin Tratatul de
la Maastricht: ea nu are continutul unei veritabile cetatenii,
ci inlocuieste notiunea de resortisant

folosita pana in 1992.


C 9. Conferinta interguvernamentala (CIG)
Conceptul CIG desemneaza o negociere intre guvernele
statelor membre ale carei rezultate permit
modificarea tratatelor. Are o importanta majora la nivelul
integrarii europene, unde schimbarile in
structura institutionala si juridica - sau in continutul
tratatelor - au fost intotdeauna fructul Conferintei
interguvernamentale (de exemplu, Actul Unic European sau
tratatul asupra UE).
In istoria Comunitatii Europene, au existat sapte CIG, din
care 5 din 1985 incoace. De exemplu, CIG
din 1996 a fost a sasea si a tinut reuniuni periodice, in
principiu o data pe luna, la nivelul Ministrilor de
Afaceri Externe. Lucrarile Consiliului care incheie o CIG sunt
pregatite de un grup format din cate un
reprezentant al fiecarui Ministru de Afaceri Externe din
statele membre si Comisarul responsabil cu
probleme institutionale, iar Secretariatul General al
Consiliului asigura organizarea practica a acestor
lucrari. Pe parcursul lucrarilor Conferintei, Parlamentul este
informat asupra stadiului avansarii
discutiilor si isi poate exprima opinia asupra tuturor
problemelor dezbatute. A saptea Conferinta a fost
convocata in februarie 2000 si s-a incheiat in luna decembrie
a aceluiasi an (7-11), cu ocazia
Consiliului European de la Nisa, cand a fost adoptat Tratatul
de la Nisa.
Negocierile in vederea aderarii statelor candidate la UE se
prezinta sub forma CIG bilaterale intre
Uniunea Europeana si fiecare din tarile respective. CIG
asupra aderarii Estoniei, Ungariei, Poloniei,

Republicii Cehe, Sloveniei si Ciprului au fost deschise in mod


solemn la 30 martie 1998 la Bruxelles.
Prima reuniune ministeriala de negociere cu aceste 6 tari s-a
tinut la 10 noiembrie 1998. La 15
februarie 2000, tot la Bruxelles a avut loc CIG Romania - UE
care a lansat, in mod oficial, procesul de
negociere a aderarii tarii noastre la UE.
C 10. Coeziune economica si sociala
Originea coeziunii economice si sociale se afla in Tratatul de
la Roma al carui Preambul face referire
la reducerea decalajelor de dezvoltare intre regiuni. Dar abia
in anii '70 vor fi initiate actiuni comunitare
cu scopul de a coordona si completa financiar instrumentele
nationale in materie. Aceste masuri s-au
dovedit mai tarziu insuficiente intr-un context comunitar in
care crearea pietei interne nu a determinat
disparitia, contrar previziunilor, a diferentelor intre regiuni.
In 1986, Actul Unic European a introdus, pe langa piata
unica, obiectivul coeziunii economice si
sociale. In perspectiva Uniunii Economice si Monetare,
aceasta baza juridica a permis actiunii
comunitare sa devina axa centrala a politicii globale de
dezvoltare din 1998.
Tratatul de la Maastricht a institutionalizat aceasta politica
(art. 158-162). Coeziunea economica si
sociala exprima solidaritatea intre statele membre si regiunile
Uniunii Europene. Ea favorizeaza
dezvoltarea echilibrata si durabila, reducerea decalajelor
structurale intre regiuni si tari, precum si
promovarea egalitatii sanselor intre persoane. Ea se
concretizeaza prin diferite interventii financiare,
mai ales prin Fondurile structurale. La fiecare trei ani,
Comisia trebuie sa prezinte un raport asupra

progreselor realizate in domeniul coeziunii economice si


sociale si asupra modului in care diversele
mijloace prevazute in tratat au contribuit la aceasta.
Viitorul coeziunii economice si sociale si implicatiile sale
financiare au reprezentat una din marile
probleme discutate in Agenda 2000, prezentata de Comisie in
15 iulie 1997. De fapt, politica de
coeziune economica si sociala a ocupat a doua pozitie
bugetara a Comunitatii intre 1994-1999
(aproape 35% din buget). Importanta sa a fost confirmata de
perspectivele financiare 2000 - 2006.
In vederea largirii spre tari al caror venit national net este
inferior mediei comunitare, politica
structurala comunitara a fost reformata in 1999 pentru a-i
ameliora eficienta si pentru a creste
resursele bugetare de la 208 la 213 miliarde euro pentru
perioada 2000-2006.
C 11. Comisia Uniunii Europene
- este institutia europeana cu puteri de initiativa, executie,
gestiune si control. Ea este gardian al
tratatelor si reprezinta interesul comunitar. Este compusa
dintr-un colegiu de 20 de membri
independenti (2 pentru Germania, Franta, Marea Britanie,
Italia, Spania si cate 1 membru pentru
celelalte state). Numita pentru 5 ani prin acordul comun al
statelor membre, ea este supusa unui vot
de investitura din partea Parlamentului european in fata
caruia este responsabila. Colegiul comisarilor
este asistat de o administratie compusa din directii generale
si servicii specializate al caror personal
(16.000 de functionari) este repartizat la Bruxelles si
Luxemburg.

Comisia a luat fiinta dupa intrarea in vigoare in 1967 a


Tratatului de fuziune (semnat la Bruxelles in 8
aprilie 1965), prin unirea Inaltei Autoritati prevazute de
Tratatul CECO cu cele doua Comisii ale CEE si
Euratom, sub denumirea de Comisia Comunitatilor
Europene, care si-a luat denumirea actuala in
urma tratatului de la Maastricht.
Membrii Comisiei trebuie sa fie desemnati de guvernele
nationale, tinand cont de competenta lor
generala si trebuie sa prezinte toate garantiile de
independenta (de obicei sunt oameni politici care au
detinut functii guvernamentale pe plan national). Incetarea
colectiva a mandatului de 5 ani (care
corespunde cu cel al Parlamentului) al membrilor Comisiei
poate avea loc printr-un vot de cenzura
adoptat de Parlament sau prin demisia colectiva (aceasta s-a
intamplat o singura data, in 1999;
Comisia Santer a fost inlocuita de actuala Comisie Prodi, cu
mandat pana in 2005).
In 15 iulie 1997, Comisia a abordat in cadrul Agendei 2000
problema reformei functionarii sale.
Agenda prezinta un vast program de reforme bazate pe
initiativele SEM 2000 ("gestiune sanatoasa si
eficienta") si MAP 2000 ("modernizarea personalului si
administratiei"). Tratatul de la Nisa, semnat in
decembrie 2000, aduce unele modificari cu privire la
compozitia, numirea Comisiei si puterile
Presedintelui sau:
a) noua Comisie din 2005 va fi compusa din cate un
reprezentant al statelor membre. Atunci cand
Uniunea va avea 27 de membri, numarul comisarilor va fi
inferior celui al statelor membre. Membrii vor
fi alesi conform unei proceduri de rotatie egalitara (care nu a
fost stabilita inca);

b) Presedintele Comisiei va fi numit de catre Consiliul


European prin majoritate calificata, iar numirea
sa va fi aprobata de Parlament. Apoi Consiliul va desemna de
comun acord cu Presedintele si prin
majoritate calificata, lista celorlalti membri, pe baza
propunerilor inaintate de fiecare stat membru. In
fine, Presedintele si membrii Comisiei sunt numiti de
Consiliu, care decide prin majoritate calificata,
dupa aprobarea colegiului de catre Parlament;
c) Puterile Presedintelui Comisiei sunt consolidate: acesta
decide organizarea interna a Comisiei,
atribuie responsabilitati membrilor si ii poate remania in
cursul mandatului lor, numeste, dupa
aprobarea colegiului, vicepresedintii; un membru trebuie sasi prezinte demisia daca Presedintele,
dupa aprobarea colegiului, i-o cere.
In domeniul comunitar, Comisia are urmatoarele atributii:
1) are drept de initiativa cu privire la actele pe care le adopta
Consiliul si Parlamentul. Comisia
pregateste deciziile acestora in cele mai multe domenii (de
fapt, institutia de decizie - Consiliul - nu
poate adopta acte juridice decat pe baza propunerilor
Comisiei);
2) exercita o putere de decizie, independent, indeosebi in ceea
ce priveste organizarea proprie si
dreptul concurentei. Apoi, in limitele puterilor care-i sunt
delegate de Consiliu, poate exercita deciziile
acestuia, poate adopta chiar ea directive, reglementari si
hotarari (in domeniul pietei interne si al
politicii agricole) care sunt obligatorii pentru statele membre;
3) formuleaza avize, care sunt luari de pozitie ale acesteia;
4) controleaza aplicarea ansamblului dreptului comunitar,
originar si derivat, poate depune plangere la

Curtea de Justitie impotriva statelor membre pentru


nerespectarea Tratatelor sau a dreptului
comunitar. Daca statul membru nu ia masurile de punere in
executare a hotararii Curtii, Comisia este
autorizata sa stabileasca penalizari (suma pe care trebuie sa
o plateasca statul in cauza);
5) este organul de executie a bugetului;
6) negociaza acordurile internationale ale Comunitatii in
cadrul unui mandat bine definit.
C 12. Comitetul Economic si Social (ECOSOC)
- cuprinde 222 de membri repartizati in trei grupuri: patroni,
muncitori si reprezentanti ai activitatilor
specifice (agricultori, artizani, intreprinderi mici si mijlocii,
profesii liberale, consumatori, reprezentanti
ai comunitatii stiintifice si pedagogice, ai familiilor, ai
miscarilor ecologiste). Membrii sunt numiti pe
patru ani de catre Consiliu, care decide in unanimitate.
Fiecare stat membru dispune de un anumit
numar de reprezentanti:
- Marea Britanie, Franta, Germania, Italia - 24
- Spania - 21
- Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria, Suedia - 12
- Danemarca, Finlanda, Irlanda - 9
- Luxemburg - 6
Rolul Comitetului consta in reprezentarea intereselor
diferitelor categorii economice si sociale, in care
scop este consultat de catre Comisie si Consiliu, inainte de
adoptarea unor acte. Consultarea
obligatorie are loc in legatura cu mai multe domenii: libera
circulatie a muncitorilor, colaborarea in
domeniul social, educatie, sanatate publica si protectia
consumatorului, mediu, dezvoltare regionala.

Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam,


Comitetul poate fi consultat si de catre
Parlament. De asemenea, Comitetul poate emite avize din
proprie initiativa.
Desi are natura unui organ consultativ, Comitetul exercita
influente in domeniul luarii deciziilor
comunitare, mai ales asupra Comisiei. Nu poate fi consultat
in ceea ce priveste Uniunea Economica si
Monetara sau marile orientari ale politicii economice. Dupa
transmiterea avizelor catre Consiliu si
Comisie, acestea sunt publicate in Jurnalul Oficial al
Comunitatilor Europene. Nu in ultimul rand
trebuie precizat ca acest Comitet a fost creat prin tratatul de
la Roma din 1957, iar rolul sau nu a
incetat sa creasca. Spre deosebire de Comitetul Regiunilor,
membrii "consilierii", nu apartin nici unui
grup politic, iar regulamentul intern nu trebuie aprobat de
Cconsiliu.
C. 13 Comitetul Regiunilor (COR)
- creat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, este alcatuit
din 222 de membri titulari si tot atatia
supleanti (un membru care nu poate participa la sesiunea
plenara va fi reprezentat de un supleant din
delegatia nationala), reprezentanti ai colectivitatilor regionale
si locale. Repartizarea membrilor pe
state este identica cu cea din Comitetul Economic si Social.
Acestia sunt numiti de Consiliu prin vot
unanim, la propunerea statelor membre pentru un mandat
de patru ani, care poate fi reinnoit. Ei isi
exercita mandatele de deplina independenta in interesul
general al Comunitatii. COR este convocat la
cererea Consiliului sau a Comisiei, dar se poate intruni si din
proprie initiativa. In cadrul Comitetului

activeaza patru grupuri politice: popularii, socialistii, liberalii


si radicalii, dar apartenenta la un grup
politic nu depinde strict de apartenenta la partidul national
corespunzator.
Comitetul are rolul de a reprezenta interesele colectivitatilor
locale si regionale (de altfel, crearea sa
coincide cu afirmarea principiului subsidiaritatii) si de a
asigura participarea acestora la procesul de
integrare. El are natura unui organ consultativ al Consiliului
si Comisiei si trebuie consultat obligatoriu
in anumite domenii ale politicii regionale - promovarea
pregatirii generale si profesionale, cultura,
sanatate, politica structurala si regionala, retele
transeuropene de transport si telecomunicatii, energie,
coeziune economica si sociala. De asemenea, COR poate fi
consultat cu titlu facultativ sau poate
emite avize din proprie intiativa. In egala masura, el poate
emite rezolutii pe subiecte politice
(dimensiunea regionala a largirii, calitatea vietii). Dupa
intrarea in vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Comitetul poate fi consultat in orice domeniu de
catre Consiliu, Comisie sau Parlament.
Prima reuniune a Comitetului s-a tinut la Bruxelles in martie
1994.
C.14 Competentele externe ale CE
- se definesc in functie de repartitia intre Comunitate si
statele membre. Sunt " exclusive" cand sunt
integral exercitate de Comunitate (de ex., politica agricola
comuna) si " mixte" cand sunt impartite cu
statele membre (de ex., politica transporturilor). Aceasta
tipologie a fost definita de catre jurisprudenta
Curtii de Justitie si se bazeaza pe teoria competentelor
implicite- competenta externa decurge din

existenta unei competente pe plan intern. De fapt, Tratatul


CE (de la Roma) nu a atribuit, in mod
explicit, competenta externa decit in doua cazuri: politica
comerciala si acordurile de asociere. Politica
externa si de securitate comuna tine de relatiile externe ale
Uniunii Europene, reglementate prin
metoda interguvernamentala (al doilea pilon) si nu de
competentele externe ale CE.
Dezvoltarea activitatilor Comunitatii (de ex., finalizarea pietei
interne), evolutia comertului mondial si o
jurisprudenta mai nuantata au facut dificila exercitarea
competentelor externe, in acelasi timp cu
cresterea nevoii de cooperare si coordonare, in numele
unitatii reprezentarii internationale. Pentru a
permite Comunitatii sa se adapteze evolutiei radicale a
structurilor economice mondiale si sa reflecte
responsabilitatile marite acordate Organizatiei Mondiale de
Comert, Tratatul de la Amsterdam a
modificat Tratatul CE, astfel incat Consiliul poate decide prin
unanimitate extinderea aplicarii politicii
comerciale comune la negocierile si acordurile internationale
care privesc serviciile si drepturile la
proprietate intelectuala.
C. 15 Conferinta Europeana
- componenta a procesului de largire a UE, reuneste statele
membre ale Uniunii si statele europene
avand vocatia de a adera la Uniunea Europeana. Ea
reprezinta o structura multilaterala de consultare
politica asupra unor probleme de interes general:
- politica externa si de securitate comuna;
- justitie si afaceri interne;
- domeniile economice si cele referitoare la cooperarea
regionala.

Conferinta a fost lansata de Consiliul European de la


Luxemburg din decembrie 1997, urmare a unei
initiative franceze prezentate in octombrie 1997. Se reuneste
o data pe an la nivelul sefilor de stat sau
guvern, alaturi de Presedintele Comisiei si o data pe an la
nivelul Ministrilor de Afaceri Externe.
Presedintia este asigurata de statul care prezideaza Consiliul
Uniunii Europene. Conferinta s-a reunit
pentru prima data la Londra in 12 martie 1998, cand s-a
decis crearea unui grup comun de experti,
responsabil cu intocmirea de rapoarte asupra problemelor tot
mai mari pe care criminalitatea
organizata le determina in societatile europene (si in special
in Estul Europei). Prima reuniune la nivel
ministerial a avut loc in 6 octombrie 1998 la Luxemburg .
Desi invitata, Turcia a refuzat de fiecare data
sa participe.
C 16. Consiliul European
- a fost infiintat in urma hotararii Conferintei la nivel inalt de
la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a
asigura dezvoltarea si coeziunea de ansamblu a activitatilor
Comunitatilor si a cooperarii politice. S-a
reunit pentru prima data in 1975 (10 - 11 martie 1975 la
Dublin) si a inlocuit practica conferintelor
europene la nivel inalt care a caracterizat perioada 1961 1974
Declaratia de la Stuttgart din 1983 asupra Uninunii
Europene a definit rolul Consiliului European astfel:
- da constructiei europene un impuls politic general;
- defineste orientarile care favorizeaza constructia europeana
si da liniile directoare de ordin politic
general pentru Comunitatile Europene si ale cooperarii
politicii europene;

- delibereaza asupra chestiunilor care tin de UE in diferitele


sale aspecte, urmarind coerenta lor;
- deschide cooperarea in noi sectoare de activitate;
- exprima intr-o maniera solemna pozitia comuna in
problematica relatiilor externe.
Actul Unic European semnat la 17 si 28 februarie 1986 a
consacrat existenta Consiliului European.
Tratatul de la Maastricht a pus bazele juridice ale Consiliului
European, definind in termeni generali
rolul si regulile de functionare ale acestuia.
Consiliul European da Uniunii Europene impulsurile
necesare dezvoltarii ei si ii defineste orientarile
politice generale. In consecinta:
1. Consiliul European este organul suprem al UE care, fara
sa adopte acte creatoare de drepturi si
obligatii, hotaraste in principiu asupra problemelor, urmand
ca hotaririle sale sa fie puse in aplicare
prin prevederile comunitare;
2. Consiliul European nu se confunda cu Consiliul UE, care
in cazuri exceptionale se poate intruni la
nivelul sefilor de stat si de guvern. Consiliul European este o
structura globala comuna domeniului
comunitar si cooperarii politice, aflata pe pozitia cea mai
inalta.
- cuprinde sefii de stat sau guvern si Presedintele Comisiei .
Acestia sunt asistati de Ministrii lor de
Externe, iar Presedintele Comisiei, de un membru al acesteia,
care sunt membri ai Consiliului
European si nu participa la luarea deciziilor;
- se intruneste cel putin de doua ori pe an, sub presedintia
sefului statului care detine presedintia
Consiliului UE.
Consiliul European adopta concluzii cu privire la subiectele
examinate si dezvolta deliberari (care

constituie baza elaborarii actelor comunitare) si declaratii in


domeniul politicii externe. Din punct de
vedere strict juridic, Consiliul European nu este un organ
comunitar, ci se situeaza deasupra
institutiilor Comunitatii Europene. Functiile sale sunt:
1. Arhitect al evolutiei institutionale a constructiei europene,
toate deciziile importante in acest sens
fiind luate sub impulsul sau;
2. Stabilirea orientarilor generale in domeniul politici
economice si sociale si al politicii externe;
3. Decizia la cel mai inalt nivel a problemelor deosebite care
apar in domeniul economic, social,
financiar si al politicii externe.
C 17. Consiliul Europei
De la infiintarea sa in 5 mai 1949, Consiliul Europei (cu
sediul la Strasbourg, in Palatul Europei),
lucreaza la constructia unei Europe unite pe temeiul libertatii
si democratiei, al drepturilor omului si
statului de drept. Prin urmare, activitatea acestui for se
articuleaza in jurul unor obiective prioritare:
drepturile omului (extinderea garantiilor oferite de Conventia
Europeana a Drepturilor Omului), massmedia
si comunicare, probleme sociale si economice, educatie,
cultura si patrimoniu, sport, tineret,
sanatate, mediu inconjurator, puteri locale si regionale,
probleme juridice.
Consiliul Europei este alcatuit din:
- Comitetul Ministrilor (Ministrii Afacerilor Externe din statele
membre), instanta de decizie care se
reuneste de doua ori pe an in sesiune ordinara, dar poate
organiza de asemenea reuniuni speciale
sau informale. Reprezentantii Ministrilor se reunesc in fiecare
luna; ei stabilesc programul de activitati

al Consiliului Europei si adopta bugetul acestuia. Comitetul


reprezinta si un forum permanent de
dezbatere a chestiunilor care privesc cooperarea europeana si
problemele politicii comune. Consiliul
se straduieste sa armonizeze politicile statelor sale membre si
sa impuna adoptarea unor practici si
norme comune. Peste 155 de conventii europene (echivalentul
a mai bine de 75.000 de tratate
bilaterale) servesc statelor membre drept baza pentru
reformarea si armonizarea legislatiilor nationale
in diverse domenii: protectia datelor informatice, violenta pe
stadioane, conservarea naturii, massmedia,
cooperare culturala, prevenirea torturii etc.
In problemele care nu impun eleborarea unei conventii,
Comitetul Ministrilor adopta recomandari care
propun liniile unor actiuni guvernamentale;
- Adunarea Parlamentara cuprinde reprezentanti din
parlamentele statelor membre. Fiecare delegatie
nationala reflecta structura parlamentara pe care o
reprezinta. Adunarea se reuneste in sedinta
plenara de patru ori pe an, dezbaterile sale privind diverse
probleme ale societatii, iar recomandarile
catre Comitetul Ministrilor se afla la originea unui mare
numar de realizari ale Consiliului Europei;
- Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa este
alcatuit din doua camere, una reprezentand
puterile locale si cealalta, regiunile. Vocatia sa este aceea de a
consolida structurile democratice la
scara locala si, mai cu seama, de a ajuta noile democratii;
- Un Secretariat International sprijina activitatea acestor
organe; el este plasat sub autoritatea
Secretarului General, ales de catre Adunarea parlamentara
pe o perioada de 5 ani. Limbile oficiale ale
Consiliului sunt: franceza si engleza.

Dintre documentele si actiunile initiate de Consiliul Europei


amintim doar:
* Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin care
Consiliul Europei a instituit o procedura juridica
unica in lume care permite unui stat membru sau unei
persoane particulare sa depuna plangere
impotriva unui alt stat membru, daca se socoteste victima
unei violari a conventiei;
* Carta Sociala Europeana s-a aflat la originea reformelor
legislative in domeniile familiei, protectiei
tinerilor muncitori, drepturilor sindicale, asistentei sociale;
* Conventia Culturala Europeana se afla la baza cooperarii
interguvernamentale in domeniile
educatiei, culturii, patrimoniului, sportului si al tineretului;
* Campania impotriva intolerantei cu scopul de a-i
transforma pe tineri in aparatorii si campionii unei
societati deschise si tolerante.
C 18. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)
Consiliul de Ministri este institutia decizionala principala a
Uniunii. El reuneste ministrii din cele 15
state membre responsabili cu domeniul inscris pe ordinea de
zi: afaceri externe, industrie, transporturi
etc.Totusi, existenta diferitelor formatiuni ministeriale in
functie de problemele tratate nu pune in
discutie principiul unicitatii reprezentarii acestei institutii.
Fiecare tara a Uniunii exercita presedintia prin
rotatie pe o durata de 6 luni. Deciziile sale sunt pregatite de
un Comitet al reprezentantilor permanenti
ai statelor membre (COREPER), asistat de grupuri de lucru
compuse din functionari ai administratiilor
nationale. Consiliul este asistat de un Secretariat general. In
cadrul primului pilon, deciziile Consiliului
sunt luate pe baza propunerilor Comisiei.

De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam,


Secretarul General indeplineste rolul de Inalt
Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate
Comuna. Acesta este asistat de un SecretarGeneral adjunct numit in unanimitate de Consiliu si
responsabil cu gestiunea Secretariatului general al
Consiliului.
Pe de alta parte, votul prin majoritate calificata in cadrul
Consiliului se aplica majoritatii domeniilor.
Totusi, unii pledeaza pentru extinderea acestei proceduri de
vot si la alte domenii. Fiecare ministru
raspunde in fata parlamentului tarii sale, dar deciziile luate
nu pot fi modificate. Consiliul asigura
coordonarea politicilor economice ale statelor member; el
dispune de putere legislative pe care o
imparte in unele domenii cu Parlamentul european.
Impreuna, aceste doua institutii controleaza si
bugetul. De asemenea, Consiliul ratifica acordurile
internationale negociate de catre Comisie.
Consiliul, ca reprezentant al statelor member, adopta
legislatia Uniunii sub forma de directive si
reglementari. O data adoptate, reglementarile sunt obligatorii
pentru toate statele membre si devin
parte a legislatiilor nationale, ele stabilind atat obiectivul
urmarit, cat si modalitatile de atingere a
acestuia. Directivele fixeaza numai obiectivul, lasand statelor
membre libertatea de a alege cele mai
potrivite cai pentru a-l indeplini.
Numarul de voturi alocat statelor membre (modificat prin
tratatul de la Nisa) este direct proportional cu
marimea teritoriului lor. Nici un stat membru nu poate bloca
singur o propunere, deoarece este nevoie
de 26 de voturi impotriva din 87 pentru a bloca adoptarea
legislatiei .Asadar alcatuit din ministrii

statelor membre, Consiliul adopta legislatia europeana si


coordoneaza cooperarea
interguvernamentala.
C 19. Cooperare consolidata
- conceptul a fost introdus in Tratatul UE si in Tratatul CE
prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivul
vizat de aceasta forma de cooperare este de a permite unui
numar limitat de state membre (8),
capabile si dornice sa mearga inainte, sa continue adancirea
constructiei europene in conformitate cu
cadrul institutional unic a Uniunii.
Cooperarea consolidata trebuie sa respecte mai multe
conditii:
- sa priveasca un domeniu care nu tine de competenta
exclusiva a Comunitatii;
- sa tinda spre favorizarea realizarii obiectivelor Uniunii;
- sa respecte principiile tratatelor.
Scopul cooperarii consolidate este de a dezvolta mai repede
un spatiu European de libertate,
securitate si justitie. Ea este lansata la cererea statelor
implicate, prin votul prin majoritate calificata al
Consiliului, dupa avizul Comisiei si transmiterea cererii la
Parlamentul european. Posibilitatea pentru
un stat de a se supune cooperarii consolidate in cadrul
pilonilor I si III a fot sustinuta de Tratatul de la
Nisa, statul respectiv avand posibilitatea de a sesiza Consiliul
European. Acelasi Tratat de la Nisa a
introdus posibilitatea cooperarii consolidate in cadrul
pilonului II - PESC (aparare, chestiuni militare).
C 20. COREPER (Comitetul Reprezentantilor Permanenti)
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare
permanenta la Bruxelles, al carui personal este

alcatuit din diplomati sau persoane oficiale din ministerele


nationale. Sefii acestor delegatii se reunesc
o data pe saptamina in cadrul comitetului reprezentantilor
permanenti (COREPER) ai statelor
membre. Propunerile, materialele supuse spre dezbatere si
deciziile Consiliului sunt pregatite de
COREPER, cu ajutorul unor comitete - echipe de specialisti ai
ministerelor nationale de resort. Astfel,
COREPER este in acelasi timp o instanta de dialog si de
control politic (orientare si supraveghere a
lucrarilor, de catre experti) De altfel, el este divizat in 2
pentru a face fata ansamblului de atributiuni
care ii revin:
- COREPER I, format din reprezentantii permanenti adjuncti,
- COREPER II, compus din ambasadori.
Prin urmare, calitatea lucrarilor COREPER este garantia
bunei functionari a Consiliului.
C 21. Criterii de aderare (criteriile Copenhaga)
In iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a
recunoscut tarilor din Europa centrala si de est
dreptul de a adera la Uniunea Europeana, dupa indeplinirea
celor trei tipuri de criterii:
- politic: institutii stabile, care sa garanteze democratia,
suprematia dreptului, drepturile omului;
- economic: economie de piata viabila, functionala,
capacitatea de a face fata presiunii concurentiale
si fortelor pietei in interiorul Uniunii;
- reluarea si aplicarea acquis-ului comunitar- subscrierea la
finalitatile politice, economice si monetare
ale Uniunii Europene; capacitatea de a-si indeplini obligatiile
de membru.
Aceste criterii de aderare au fost confirmate de Consiliul
European de la Madrid (decembrie 1995),

care a subliniat importanta adaptarii structurilor


administrative din tarile candidate pentru a crea
conditiile unei integrari progresive si armonioase.
C 22. Curtea de Conturi Europeana
- reprezinta contribuabilii europeni si verifica daca
cheltuielile UE sunt effectuate conform reglementarii
bugetare si obiectivelor sale.
- creata in 1977 si cu sediu propriu la Luxemburg din 1988,
Curtea are 15 membri numiti pe 6 ani, iar
Presedintele este ales pe 3 ani.
- definita fie drept "constiinta financiara" a UE sau ca
"gardian" al finantelor sale, ea controleaza
implementarea bugetului comunitar si garanteaza cetatenilor
europeni ca fondurile publice sunt
folosite in mod adecvat. De aceea, 250 de auditori controleaza
institutiile Uniunii, autoritatile nationale,
regionale si locale, beneficiare ale ajutorului comunitar. In
urma controlului annual, Curtea prezinta un
raport asupra bugetului si trebuie consultata inaintea
adoptarii de decizii financiare.
C 23. Curtea de Justitie Europeana
- cu sediul la Luxembourg, este alcatuita din 15 judecatori,
asistati de 9 avocati generali. Din 1989 a
fost creat si Tribunalul de Prima Instanta, compus din 15
judecatori. Membrii acestor instante sunt
numiti pentru o perioda de 6 ani (cu posibilitatea prelungirii
mandatului), de comun acord cu guvernele
statelor membre, dintre persoanele a caror independenta este
nediscutabila. Curtea de Justitie poate
decide daca un stat membru nu a respectat integral o
anumita obligatie statuata prin tratate, poate
verifica daca instrumentele adoptate de institutiile
comunitare si a caror anulare este ceruta sunt

compatibile cu Tratatele; poate critica institutiile comunitare


pentru inactivitate.
Rolul Curtii Europene de Justitie este foarte important,
intrucat articolele tratatelor si legislatia care
decurge din ele sunt parte a legislatiei nationale din statele
membre. Interpretarea lor unitara si
neechivoca a permis constituirea dreptului european
favorizand astfel procesul integrarii europene.
Prin Tratatul de la Nisa, se mentine la nivelul Curtii, in
calitate de organ jurisdictional suprem al
Uniunii, contenciosul care priveste chestiuni esentiale pentru
ordinea comunitara. Curtea de Justitie,
responsabila sa asigure aplicarea uniforma a dreptului
comunitar in Uniune, isi mentine, in principiu,
competenta asupra chestiunilor judiciare. Tribunalul devine
judecator de drept comun pentru
ansamblul recursurilor directe, cu exceptia celor care vor fi
atribuite unei camere jurisdictionale si a
celor rezervate Curtii. Dar aceste dispozitii vor intra in vigoare
doar dupa adoptarea Tratatului de catre
statele membre.
D 1. Deficit democratic
Este o notiune invocata mai ales pentru a sugera lipsa de
democratie a Uniunii Europene si faptul ca
aceasta este inaccesibila cetateanului datorita complexitatii
functionarii sale. Conceptul traduce
perceptia potrivit careia sistemul institutional comunitar este
dominat de o institutie care cumuleaza
puteri legislative si guvernamentale- Consiliul, si o institutie
fara legitimitatea sistematica a
parlamentelor nationale, ceea ce s-a si realizat, de altfel, in
urma intrarii in vigoare a Tratatului de la
Amsterdam.

D 2. Dezvoltare durabila
Conceptul face referire la o crestere economica ce poate
raspunde nevoilor de bunastare ale
societatilor noastre, pe termen scurt, mediu si mai ales, pe
termen lung. Se presupune ca dezvoltarea
trebuie sa satisfaca nevoile prezentului fara a compromite
capacitatea si resursele generatiilor viitoare.
In mod concret, el necesita reunirea conditiilor propice unei
dezvoltari economice pe termen lung si
care sa protejeze mediul inconjurator. De altfel, summit-ul
modial asupra dezvoltarii sociale de la
Copenhaga (martie 1995) a subliniat necesitatea de a lupta
impotriva excluderii sociale si pentru a
proteja sanatatea indivizilor. Tratatul de la Amsterdam a
inscris, in mod expres, dezvoltarea durabila in
preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene.
D 3. Dezvoltare rurala
- este strans legata de politica agricola comuna (PAC) si de
masurile de sprijinire a fortei de munca. In
mod traditional, masurile de sprijin a dezvoltarii rurale au
fost dispersate intre diferite instrumente
juridice urmarind obiective diverse. Din aceste motive si
pentru a-i reda coerenta, reforma PAC din
1999 a fost acompaniata de consolidarea masurilor de
dezvoltare rurala si de reunirea lor intr-o
reglementare unica.
Acest instrument pune in practica o politica integrata de
dezvoltare rurala durabila care asigura o mai
buna coerenta intre dezvoltarea rurala si politica preturilor si
a pietelor din cadrul politicii agricole
commune; in acelasi timp, el promoveaza toate componentele
dezvoltarii rurale prin incurajarea

participarii actorilor locali. Astfel, dezvoltarea rurala a devenit


al doilea pilon al politicii agricole
comune. Legata de activitatile agricole si de reconversia lor,
ea urmareste indeosebi:
* Modernizarea exploatarilor agricole
* Securitatea si calitatea produselor alimentare
* Venituri echitabile si stabile pentru agricultori
* Considerarea problemelor privind mediul inconjurator
* Activitati complementare sau alternative, creatoare de locuri
de munca, pentru a diminua exodul rural
si consolida dimensiunea economica si sociala a mediului
rural
* Imbunatatirea conditiilor de viata si munca, egalitatea
sanselor.
Masurile de dezvoltare rurala care raspund acestor obiective
au fost clasificate in 2 categorii:
-masuri care insotesc reforma PAC (zone defavorizate, iesirea
timpurie la pensie);
-masuri de modernizare si diversificare a exploatarilor
agricole, investitii, formare, ajutor complementar
pentru silvicultura, promovarea si reconversia agriculturii.
D 4. Drept comunitar
In sensul strict al termenului, dreptul comunitar este
reprezentat de tratatele constitutive (drept primar),
precum si de regulile continute de actele emise de institutiile
comunitare in aplicarea acestor tratate
(drept derivat).
In sens larg, dreptul comunitar inglobeaza ansamblul
regulilor de drept aplicabile in ordinea juridica
comunitara. Asadar, este vorba in egala masura de principii
generale de drept, de jurisprudenta Curtii,
de dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor si
chiar de dreptul complementar, rezultat din

actele conventionale incheiate intre statele membre pentru


aplicarea tratatelor. De altfel, aceste reguli
de drept constituie o parte din ceea ce numim acquis
comunitar.
D 6. Dreptul de initiativa
Pentru a-si indeplini rolul de gardian al tratatelor si de
reprezentant al interesului general, Comisia are
drept de initiativa care ii confera mandat si obligatia de a face
propuneri cu privire la domeniile
prevazute in tratate. Aceasta putere de initiativa este:
* Exclusiva in domeniul comunitar, conform principilui
'Consiliul decide doar pe baza propunerii
Comisiei', pentru ca orice initiativa sa se inscrie intr-un
cadru coerent;
* Impartita cu statele membre in domeniile: politica externa si
de securitate comuna si aspecte care tin
de justitie si afaceri interne.
Dar, Consiliul si Parlamentul pot cere Comisiei sa formuleze
initiative, daca vor considera necesar.
Acest drept este considerat un element fundamental al
echilibrului institutional al Comunitatii (de altfel,
capacitatea de initiativa a Comisiei a fost extinsa, o data cu
Tratatul de la Amsterdam asupra unor
politici noi: sanatate, piata de munca).
E 1. Egalitatea sanselor
- este un principiu general ale carui doua aspecte esentiale
sunt: interdictia de a discrimina pe baza
nationalitatii si egalitatea de salarizare intre barbati si femei.
Se aplica asupra tuturor domeniilor, in
special in viata economica, sociala, culturala si familiala. Un
articol nou introdus de Tratatul de la
Amsterdam consolideaza principiul non-discriminarii, strans
legat de egalitatea sanselor. El prevede

ca Consiliul poate lua masurile necesare pentru a combate


orice discriminare pe baza de sex, rasa
sau origine etnica, religie sau credinte, handicap,varsta sau
orientare sexuala.
E 2. Egalitatea de tratament intre barbati si femei
Inca din 1957, art. 141 al Tratatului CE a consacrat
egalitatea de remuneratie pentru munca de
valoare egala intre barbati si femei. Din 1975, o serie de
directive a largit acest pricipiu la o egalitate
de tratament in accesul pe piata muncii, la formare si
promovare profesionala si conditiile de munca,
pentru a elimina orice discriminare in domeniul muncii legale
si profesionale. Recunoasterea acestui
principiu a dus in anii'80 la promovarea egalitatii sanselor
prin intermediul unor programe plurianuale.
Pana la urma, promovarea egalitatii intre barbati si femei a
fost considerata unul din obiectivele
comunitatii.
F 1. Fondurile structurale si Fondul de coeziune
- se inscriu in cadrul politicii structurale a Comunitatii, care
vizeaza refacerea diferentei intre nivelurile
de dezvoltare a diverselor regiuni, precum si intre statele
membre ale Uniunii Europene si promovarea
coeziunii economice si sociale.
In perioada 1994 - 1999, bugetul comunitar alocat actiunilor
structurale a fost de 208 miliarde de euro,
adica 37% din bugetul total al UE ( din care 90% erau
destinate regiunilor si 10% statelor "de
coeziune"). Pentru intervalul 2000-2006, suma a crescut la
213 miliarde (195 pentru Fondurile
structurale si 18 pentru Fondul de coeziune). In ceea ce
priveste regiunile, UE dispune de patru
instrumente financiare:

* Fondul social european (FSE), prevazut de Tratatul de la


Roma;
* Fondul european de orientare si garantare agricola
(FEOGA)- sectiunea "Orientare" a fost creata in
1962, iar divizarea intre sectiunile "Garantare" si "Orientare"
dateaza din 1964;
* Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER) creat in
1995;
* Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP)
creat in 1993.
Agenda 2000 a Comisiei din iulie 1997 a propus o reforma a
politicii structurale, care a permis
concentrarea ajutoarelor si simplificarea functionarii lor
pentru trei obiective:
- dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor mai slab
dezvoltate, al caror PIB pe locuitor este
inferior cu 75% mediei Uniunii Europene (obiectivul
beneficiaza de 70% din Fondurile structurale);
- reconversia economica si sociala a zonelor de dificultate
structurala (zone confruntate cu problema
diversificarii economice, zone in mutatie economica, zone
rurale in declin, zone care depind de
pescuit, cartiere urbane in dificultate);
- dezvoltarea resurselor umane din afara regiunilor eligibile la
obiectivul 1.
Fondurile structurale sustin, respectand principiile
concentrarii, parteneriatului, aditionalitatii si
programarii, patru initiative comunitare;
- Interreg, care vizeaza stimularea cooperarii transfrontaliere,
transnationale si interregionale;
- Leader, al carei obietiv este promovarea dezvoltarii rurale
prin initiative ale unor grupuri de actiune
locala;

- EQUAL, care prevede dezvoltarea de practici noi in lupta


impotriva discriminarilor si inegalitatilor de
orice fel in domeniul accesului pe piata muncii;
- URBAN, care favorizeaza revitalizarea economica si sociala a
oraselor si cartierelor marginase,
aflate in criza.
Uniunea Economica si Monetara a evidentiat disparitati
economice si sociale importante intre statele
membre ale Uniunii Europene. Pentru a consolida politica
structurala, un Fond de coeziune a fost
creat in 1993. El este destinat tarilor al caror PNB pe locuitor
este inferior cu 90% mediei comunitare
(Grecia, Spania, Portugalia). Fondul de coeziune are drept
obiectiv acordarea de finantari pentru
proiecte in domeniul mediului inconjurator si al
infrastructurii de transport.
G 1. Globalizarea economiei (mondiale)
Fenomenul globalizarii economice a fost identificat de
Consiliul European de la Turin (martie 1996)
drept una din provocarile majore careia Uniunea Europeana
trebuie sa ii faca fata la inceput de nou
secol. El desemneaza un proces de integrare economica
crescanda a economiei mondiale, ale carei
motoare principale sunt:
- liberalizarea schimburilor internationale si a miscarilor de
capital;
- accelerarea progresului tehnologic si dezvoltarea societatii
informationale;
- de-reglementarea.
Aceste trei elemente se consolideaza reciproc deoarece
progresul tehnologic stimuleaza schimburile
internationale si comertul mondial permite o mai buna
difuzare a progreselor tehnologice. In parallel,

de-reglementarea stimuleaza dezvoltarea noilor tehnologii si


contribuie la suprimarea obstacolelor din
calea schimburilor. Totusi, unii reproseaza acestui progres
technologic faptul ca permite
intreprinderilor si particularilor sa evite mai usor
reglementarile nationale.
I 1. Ierarhia actelor/normelor comunitare
Obiectivul principal al ierarhizarii este de a permite
legislatorului sa se concentreze asupra aspectelor
politice ale problemelor, mai degraba decat asupra
chestiunilor de detaliu. Ea conditioneaza procesul
decizional comunitar, asigurand ca actele de rang
constitutional conditioneaza procesul decizional
comunitar si ca sunt supuse procedurilor mai "grele"
(unanimitate, aviz conform), asemenea actelor
legislative si de aplicare (de ex., delegarea institutionalizata de
puteri Comisiei).
Aceasta problema a facut obiectul discutiilor in contextul
primelor dezbateri din 1990 asupra
posibilitatii introducerii procedurii de codecizie in tratat,
scopul sau fiind acela de a evita asfixia
legislativa in Comunitate. In 1991, cu ocazia negocierilor
asupra Tratatului de la Maastricht, Comisia a
propus introducerea unei ierarhii a actelor si o noua tipologie
a normelor comunitare (tratat, lege, acte
secundare sau de aplicare), dar initiativa s-a lovit de diferitele
traditii juridice nationale. O declaratie
anexata Tratatului UE prevede ca "este posibila revizuirea
clasificarii actelor comunitare pentru a
stabili o ierarhie adecvata intre diferitele categorii de norme".
I 2. Instrumente juridice comunitare
- desemneaza instrumentele de care dispun institutiile
comunitare pentu indeplinirea misiunii lor in

cadrul tratatelor constitutive si respectand principiul


subsidiaritatii:
* Reglementarea: obligatorie in toate elementele sale, se aplica
direct in toate statele member;
* Directiva: legand statul membru de rezultatele de atins, ea
necesita transpunerea in cadrul juridic
national si lasa o marja de manevra in privinta formei si
mijloacelor de punere in aplicare;
* Decizia: obligatorie in toate elementele sale, ea leaga
destinatarii pe care ii desemneaza in mod
expres;
* Recomandarea si avizul: nu sunt obligatorii, ele au un
caracter declaratoriu.
I 3. Inaltul Reprezentant pentru Politica Externa si de
Securitate Comuna
In urma dezbaterii asupra oportunitatii numirii Doamnei sau
Domnului PESC, functia de Inalt
Reprezentant a fost creata de Tratatul de la Amsterdam. Ea
este exercitata de Secretarul General al
Consiliului pentru a asista Presedintia care reprezinta
Uniunea in domeniile care tin de politica externa
si de securitatea comuna. Inaltul Reprezentant contribuie in
egala masura la formularea, elaborarea si
punerea in practica a deciziilor politice ale Consiliului.
Actionand in numele Consiliului si la cererea
Presedintiei, el poate conduce dialogul politic cu tertii.
Gestiunea Secretariatului General al Consiliului
revine Secretarului general adjunct.
J 1. Justitie si afaceri interne (JAI)
Cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne a fost
institutionalizata de Tratatul asupra Uniunii
Europene in Titlul VI (cunoscut si ca "al treilea pilon"). Initial,
ea a vizat realizarea principiului liberei

circulatii a persoanelor si se referea la sectoarele:


- politica de azil, de imigrare;
- reglementari privind trecerea frontierelor externe ale statelor
membre;
- lupta impotriva drogurilor, a fraudei internationale;
- cooperarea juridica civila si penala, vamala, a politiei.
Diferite instrumente au fost create pentru a se lua masuri in
aceste domenii; actiunea comuna, pozitia
comuna si conventia. Bilantul acestei cooperari a facut
obiectul criticilor, dar un consens s-a degajat
asupra necesitatii instaurarii unor dispozitii mai eficiente.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit un
nou obiectiv al cooperarii in acest domeniu: crearea unui
spatiu European de libertate, securitate si
justitie. Pe de alta parte, "spatiul Schengen" creat in afara
cadrului juridic al Uniunii Europene la
initiativa unor state membre care au vrut sa avanseze in
domeniul liberei circulatii a persoanelor, va fi
integrat in Tratatul UE. Tratatul de la Nisa (decembrie 2000)
mentioneaza in cadrul cooperarii judiciare
in materie penala, rolul acesteia de a contribui la buna
coordonare a autoritatilor nationale
responsabile cu urmarile penale.
L 1. Largirea/Extinderea UE
Conceptul de "largire" desemneaza cele patru valuri succesive
de aderari pe care le-a cunoscut
Comunitatea europeana si prin care 9 tari s-au adaugat,
pana in prezent, celor 6 tari fondatoare
(Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg):
* 1973 - Danemarca, Irlanda, Regatul Unit
* 1981 - Grecia
* 1986 - Spania si Portugalia
* 1995- Austria, Finlanda si Suedia.

In fata numarului mare de candidati la aderare din prezent


(13), conceptul de largire a capatat un sens
aparte, datorat convingerii ca sistemul tratatului de la Roma
nu va mai functiona in mod eficient intr-o
Uniune cu aproape 30 de membri, fara o reforma a
institutiilor si a unor politici ale Uniunii Europene.
Din aceasta cauza, o dezbatere s-a declansat in jurul
termenilor "largire" si "adancire". Pentru unii,
largirea nu este posibila fara o reforma profunda a
institutiilor si functionarii Uniunii Europene. Pentru
altii, largirea constituie o prioritate (caci ea poate dilua
ambitia politica a Uniunii).
Conferinta interguvernamentala convocata in 1999 si menita
sa reglementeze problemele
constitutionale legate de largire a fost, partial, o reusita.
Rezultatul sau, Tratatul de la Nisa, a adus noi
reglementari privind ponderea voturilor in Consiliu, a
locurilor in Parlament, extinderea votului prin
majoritate calificata si compozitia Comisiei, dar o intrebare se
ridica frecvent in Europa: "este Uniunea
pregatita sa primeasca noi membri ?", dat fiind ca aceste
reforme sunt considerate insuficiente.
Pe de alta parte, Comisia a adoptat in 15 iulie 1997
documentul "Agenda 2000", strans legat de
largire, care abordeaza ansamblul problemelor care privesc
Uniunea Europeana la inceput de nou
secol. Cele 13 tari candidate, in prezent, la aderare sunt:
Cipru, Malta, Polonia, Ungaria, Republica
Ceha, Slovacia, Slovenia, Romania, Bulgaria, Letonia,
Lituania, Estonia si Turcia.
L 2. Libera circulatie a persoanelor (vize, azil, imigratie si
alte politici)

Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus un nou titlu, care


se refera la:
* controlul frontierelor externe;
* libera circulatie a persoanelor;
* azil, imigratie si protejarea drepturilor resortisantilor din
tari terte;
* cooperarea judiciara in materie civila.
Aceste noi domenii sunt "comunitarizate", adica integrate in
cadrul juridic al primului pilon; Consiliul
decide pe baza propunerii Comisiei (prin codecizie cu
Parlamentul si prin votul cu majoritatea
calificata). De asemenea, Curtea este competenta asupra
domeniilor din acest nou titlu. Regatul Unit
si Irlanda nu participa la masurile luate in cadrul acestor
domenii, iar Danemarca participa doar la
masurile referitoare la vize.
L 3. Limbile oficiale ale UE
Limbile oficiale de lucru in cadrul Uniunii Europene sunt in
numar de 11, ceea ce inseamna ca toate
actele, reuniunile etc. sunt traduse in aceste limbi: franceza,
engleza, germana, italiana, olandeza,
spaniola, portugheza, greaca, suedeza, finlandeza si daneza.
Aceasta munca titanica si adesea contestata este realizata de
cateva mii de functionari din cadrul
Comisiei. Tinand cont de apropiata aderare a noilor membri
din spatiul european central si oriental, de
o mare diversitate lingvistica, se pune problema: va creste
numarul (si asa mare) limbilor oficiale? Unii
propun, din motive practice, limitarea Uniunii Europene la
doar doua limbi oficiale: engleza si franceza,
dar aceasta varianta este vehement criticata de tari ca
Spania, Italia. Ramane de vazut la ce solutie
de compromis vor ajunge oficialii europeni.

M 1. Majoritate calificata
- corespunde numarului de voturi care trebuie atins in cadrul
Consiliului pentru ca o decizie sa fie
adoptata astfel in domeniile prevazute de tratate. Pragul
majoritatii calificate este fixat, in prezent, la
62 de voturi din 87 (71% din voturi). Votul este ponderat
astfel:
- Germania, Franta, Italia si Regatul Unit: 10 voturi fiecare
- Spania: 8
- Bulgaria, Grecia, Olanda si Portugalia: 5
- Austria si Suedia: 4
- Danemarca, Irlanda si Finlanda: 3
- Luxemburg: 2
Tratatul de la Nisa stabileste o noua pondere, care ar intra in
vigoare la 1 ianuarie 2005 (daca tratatul
va fi adoptat):
- Germania, Franta, Italia si Regatul Unit: 29 fiecare
- Spania: 27
- Olanda: 13
- Bulgaria, Grecia, Portugalia: 12
- Austria si Suedia: 10
- Danemarca, Irlanda si Finlanda: 7
- Luxemburg: 4.
Majoritatea calificata ar fi atinsa cu 169 de voturi dintr-un
total de 237, adica 71,72% si prin
indeplinirea a inca doua criterii: sa reprezinte votul favorabil
al majoritatii statelor membre si cel putin
62% din populatia totala a UE.
M 2. Mediatorul european
Cetatenii europeni au dreptul de a adresa petitii Mediatorului
european (numit de Parlament pentru 5
ani si situat la Strasbourg), in cazuri de administrare
inadecvata/ineficienta din partea institutiilor

comunitare (exceptie, Curtea si Tribunalul): discriminare,


abuz de putere, iregularitati administrative,
amanari. Plangerile pot fi inaintate, intr-un interval de 2 ani,
de orice cetatean sau persoana care
locuieste in UE, de intreprinderi, asociatii cu sediu statutar
in UE, dupa contactarea prealabila a
institutiei in cauza. Mediatorul prezinta un raport la sfarsitul
fiecarei sesiuni anuale a Parlamentului.
M 3. Metoda comunitara
- desemneaza modul de functionare institutionala a primului
pilon al Uniunii Europene. Respectand
principiul subsidiaritatii, ea se bazeaza pe o logica a
integrarii si se caracterizeaza prin:
* monopolul dreptului de initiativa al Comisiei;
* recursul general la votul prin majoritate calificata in
Consiliu;
* rolul activ al Parlamentului european (aviz, propuneri de
amendamente);
* uniformitatea interpretarii dreptului comunitar, asigurata
de Curtea de Justitie.
M 4. Metoda interguvernamentala
Spre deosebire de primul pilon, functionarea institutionala in
pilonii II si III ai Uniunii Europene se
bazeaza pe o logica de cooperare interguvernamentala, care
se caracterizeaza prin:
* dreptul de initiativa al Comisiei, fie impartit cu statele
membre, fie limitat la anumite domenii
specifice;
* recursul general la votul prin unanimitate in Consiliu;
* rolul consultativ al Parlamentului european si rolul limitat
al Curtii de Justitie.
N 1. Negocierile de aderare

In 1995 s-a decis inceperea negocierilor cu Cipru. Pentru


tarile din Europa centrala si orientala, desi
candidaturile celor 10 tari au fost primite favorabil, Consiliul
European de la Luxemburg (decembrie
1997) a decis procedura de negociere in doi timpi. In 31
martie 1998 au inceput negocierile cu cele
sase tari din 'primul val': Cipru, Ungaria, Polonia, Republica
Ceha si Slovenia. Cu celelalte cinci tari din
" al doilea val" (Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania,
Slovacia), negocierile au inceput in februarie
2000, conform deciziei luate in timpul Consiliul European de
la Helsinki (decembrie 1999). Cu Turcia
inca nu au inceput negocierile. Negocierile propriu-zise iau
forma Conferintei interguvernamentale
bilaterale (Uniunea Europeana /tara candidata) care reuneste
ministrii de 2 ori pe an, iar ambasadorii
lunar.
N 2. Nucleu dur
- desemneaza un grup restrans de tari capabile si dornice sa
aprofundeze cooperarea dintre ele.
Aceasta idee ar trebui repozitionata in cadrul mai larg al
flexibilitatii, care ar trebui sa permita
ancorarea integrarii diferentiate in ansamblul institutional al
Uniunii; s-ar evita astfel formarea unor
nuclee dure in afara acestui ansamblu, asa cum a fost cazul
spatiului Schengen. Un alt nucleu dur
este considerat cuplul Franta-Germania, adesea contestat de
catre partenerul britanic.
N 3. NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord)
Cunoscuta si sub numele de Pactul Atlanticului, organizatia
cu sediul la Bruxelles a fost fondata in
1949 (4 aprilie). Ea cuprinde 19 membri, dintre care 11
membri UE (lipsesc Austria, Finlanda, Irlanda

si Suedia), Canada, SUA, Irlanda, Norvegia, Turcia si din 12


martie 1999: Polonia, Ungaria si
Republica Ceha.
Politica Uniunii Europene respecta obligatiile care revin celor
11 state membre ale sale, membre ale
Tratatului Atlanticului de Nord si este compatibila cu politica
comuna de securitate si aparare decisa in
acest cadru. Declaratia referitoare la Uniunea Europei
Occidentale (UEO), anexata Tratatului UE,
clarifica relatia viitoare dintre NATO si UEO, aceasta din
urma fiind componenta de aparare a Uniunii
si mijlocul de a consolida pilonul european al Aliantei
atlantice.
NATO "renovat" face referire la un proces de redefinire a
misiunilor si functionarii organizatiei,
caracterizat prin: recunoasterea unei identitati europene de
aparare, a consolidarii componentei
europene a sistemului de securitate transatlantic, un rol nou
pentru UEO si perspectiva largirii NATO
spre est. Acest proces este insotit de o aprofundare a relatiilor
dintre NATO si tarile terte prin
intermediul Parteneriatelor pentru Pace si al Consiliului de
Cooperare Nord-Atlantica (CCNA). Intr-un
asemenea context, o provocare majora o constituie stabilirea
unui parteneriat solid, stabil si durabil cu
Rusia si Ucraina.
O 1. Opting-out (clauza de abtinere)
- conceptul corespunde unei derogari acordate tarii care nu
doreste sa se ralieze celorlalte state
membre intr-un domeniu specific al cooperarii comunitare; se
evita astfel un blocaj general. Prin
aceasta clauza, Marea Britanie nu participa la a treia faza a
Uniunii Economice si Monetare (moneda

unica); clauze similare au fost acordate Danemarcei in


privinta apararii, cetateniei europene si UEM.
O 2. Obiectivele Uniunii Europene (conform Tratatului de
la Maastricht)
* Promovarea unui progres economic si social echilibrat si
durabil, indeosebi prin crearea unui spatiu
fara frontiere interioare, prin intarirea coeziunii economice si
sociale si prin constituirea unei uniuni
economice si monetare comportand, la termen, o moneda
unica;
* Afirmarea identitatii proprii pe scena internationala,
indeosebi prin promovarea unei politici externe si
de securitate comune, incluzand si definirea unei politici de
aparare comuna, care ar putea duce la un
moment dat la o aparare comuna;
* Intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor
statelor membre prin instituirea unei
cetatenii a Uniunii;
* Dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si
afacerilor interne;
* Mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea
lui, cu scopul de a examina si creste
eficienta politicilor si formelor de cooperare instaurate prin
tratat.
P 1. Parlamentul European
Ales prin sufragiu direct, reprezinta vointa politica a celor
375 de milioane de cetateni din statele
membre prin 626 de deputati; acestia sunt alesi pe 5 ani.
Urmatoarele alegeri vor avea loc in 2004.
Parlamentul este format din grupuri politice paneuropene,
care reprezinta peste 100 de partide
europene: Partidul Popular European si Democratii Europeni
( EPP-ED): 232 deputati, Socialistii

(PES): 181, Liberal - Democratii si Reformatorii (ELDR): 52,


Verzii/Alianta Libera Europeana
(Greens/EFA): 46, Stanga Europeana Unita/ Stanga Verde
Nordica ( EUL- NGL): 42, Europa
Natiunilor (UEN): 30, Grupul Tehnic de Deputati
Independenti (TDI):19, Europa Democratiilor si
Diversitatilor (EDD): 16, Ne- afiliati (NI): 8.
Sesiunile plenare au loc la Strasbourg, o saptamana pe luna;
comisiile sale se reunesc la Bruxelles
doua saptamani pe luna, iar Secretariatul se afla la
Luxemburg. Parlamentul este singura institutie cu
deliberari publice, iar opiniile, dezbaterile si rezolutiile sale
sunt publicate in Jurnalul Oficial al
Comunitatilor Europene.
Parlamentul este o institutie de consultare, cooperare si
codecizie legislativa (alaturi de Consiliu),
autoritate bugetara; acorda vot de investitura Comisiei si
poate adopta o motiune de cenzura impotriva
acesteia; supravegheaza politic celelalte institutii, carora le
poate adresa interpretari in scris sau
direct; avizul sau este necesar pentru incheierea acordurilor
internationale.
Activitatile institutiei sunt coordonate de Birou (Presedinte,
14 vicepresedinti si 5 chestori cu rol
consultativ) ales pentru 2,5 ani. Conferinta presedintilor
(Presedintele Parlamentului si presedintii
diferitelor grupuri politice) organizeaza lucrarile si stabileste
agenda sesiunii plenare. Munca efectiva
se realizeaza prin cele 20 de comisii permanente, din toate
domeniile de activitate ale UE, care se pot
diviza in subcomisii temporare, de ancheta sau delegatii
pentru relatii externe. Din 1988, Parlamentul
a acordat o atentie speciala luptei pentru apararea drepturilor
omului, oferind premiul Sakharov unor

personalitati, grupuri care s-au remarcat in acest domeniu:


Dubcek, Mandela, I Basta Ya! (in 2000).
P 2. Parlamente nationale
Din 1989, deputatii din comisiile competente ale
parlamentelor nationale, precum si din Parlamentul
european, se reunesc de doua ori pe an in cadrul Conferintei
organismelor specializate in afacerile
comunitare (COSAC).
Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht,
competentele Uniunii Europene au fost extinse
asupra unor domenii care tineau in mod traditional de
competenta nationala (de ex., justitia si afacerile
interne). Din acest motiv, importanta schimburilor intre
parlamentele nationale si cel european a fost
subliniata intr-o declaratie anexata Tratatului. Mai mult,
guvernele nationale au fost invitate sa trimita
parlamentului propriu, in timp util, propunerile legislative ale
Comisiei pentru examinare. Se dorea,
astfel, o mai mare implicare a parlamentelor in procesul
comunitar si un control democratic mai
eficient al acestuia.
In protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam se precizeaza
informatiile care trebuie trimise in mod
imperativ catre palamentele nationale (carti albastre, verzi,
comunicari si propuneri legislative),
precum si procedura: un termen de 6 saptamani trebuie
respectat intre momentul in care propunerea
de act este pusa la dispozitia Parlamentului european si a
Consiliului de catre Comisie si data la care
ea este inscrisa pe ordinea de zi a Consiliului, pentru ca
parlamentele nationale sa poata discuta.
Pe de alta parte, COSAC poate supune atentiei institutiilor
Uniunii Europene orice contributie pe care

o considera adecvata si sa reexamineze orice propunere de


act legislativ referitoare la crearea unui
spatiu de libertate, securitate si justitie (in legatura cu
drepturile si libertatile indivizilor). Reprezentanti
din parlamentele tarilor candidate la aderare participa la
lucrarile COSAC (deputatii din tarile 'primului
val': Cipru, Estonia, Ungaria, Republica Ceha si Slovenia
participa de la inceperea negocierilor in 30
martie 1998).
P 3. Parteneri asociati la Uniunea Europei Occidentale
(UEO)
Statutul de partener asociat a fost creat in 1994 pentru cele
10 tari din Europa Centrala si Orientala
care au incheiat un Acord European cu Uniunea. Dat fiind ca
Ungaria, Polonia si Republica Ceha au
devenit membri asociati ai UEO in 1999, partenerii asociati
sunt acum in numar de 7. Acest statut le
permite sa participe la reuniunile Consiliului UEO, unde sunt
informati periodic asupra activitatilor
grupurilor de lucru ale Consiliului la care pot fi invitati sa
participe pe baza ad-hoc. In plus, aceste tari
se pot asocia deciziilor luate de statele membre in ceea ce
priveste misiunile prevazute de Declaratia
de la Petersburg: misiuni umanitare sau de evacuare a
locuitorilor, misiuni de mentinere a pacii,
misiuni ale fortelor de lupta pentru gestionarea crizelor
(inclusiv restabilirea pacii).
P 4. Parteneri sociali
Comisia este obligata sa consulte diferiti parteneri sociali
atunci cand urmeaza sa prezinte o
propunere in domeniu. Acest dialog social are loc prin trei
principale organizatii reprezentative ale
partenerilor sociali la nivel european:

- Confederatia europeana a sindicatelor (CES);


- Uniunea confederatiilor din industrie si a patronilor din
Europa (UNICE);
- Centrul european al intreprinderilor publice (CEEP).
Asadar, Comisia trebuie sa ia toate masurile necesare pentru
a promova si facilita consultarea
partenerilor sociali asupra orientarii viitoare a unei actiuni
comunitare si asupra continutului
eventualelor propuneri care privesc politica sociala a Uniunii
Europene (in special piata fortei de
munca). Odata cu Tratatul de la Roma din 1957, s-a
constituit o adunare consultativa a partenerilor
economici si sociali din Europa pentru a asocia diferitele
grupuri de interes la constructia pietei
comune. Ea cuprinde reprezentanti din trei categorii:
patronat, salariati si profesiunile liberale. Actul
Unic European si Tratatul asupra Uniunii Europene au extins
domeniile pentru care aceasta adunare,
Comitetul economic si social, trebuie consultata de catre
celelalte institutii atunci cand vor sa
legifereze in domeniul social.
P 5. Parteneriat pentru Aderare
Incheiate de Consiliu cu fiecare din tarile candidate (mai
putin Cipru) in 1998, Parteneriatele pentru
Aderare coordoneaza ajutoarele furnizate de catre
Comunitatea Europeana fiecarui stat din Europa
centrala si orientala si fixeaza prioritatile pe sector in
adaptarea lor la legislatia comunitara.
Respectarea prioritatilor de catre candidati conditioneaza
ajutorul financiar al Comunitatii. Urmare a
Parteneriatului pentru Aderare, fiecare tara stabileste un
program detaliat de adoptare a acquis-ului

comunitar pentru a organiza punerea in practica a acestor


prioritati, prin asumarea unui calendar de
lucru si prin indicarea resurselor umane si financiare
necesare. Programul va fi adaptat treptat de
Comisie si tara respectiva (prioritatile economice sunt
stabilite impreuna).
In cadrul Parteneriatului de Aderare, trei instrumente
financiare contribuie la sustinerea reformelor din
tarile Europei centrale si orientale:
- un fond de asistenta de preaderare agricol;
- un fond structural de asistenta de preaderare;
- programul Phare.
P 6. Personalitatea juridica a Uniunii Europene
Problema personalitatii juridice a Uniunii Europene s-a pus
indeosebi in privinta capacitatii Uniunii
Europene de a incheia tratate sau de a adera la conventii. De
fapt, Uniunea care cuprinde trei
Comunitati dictincte si care detin, fiecare, personalitate
juridica (Comunitatea Europeana, CECO si
Euratom) si doua sectoare (piloni) cu caracter
interguvernamental , nu detine <<treaty-making
power>>, notiune din dreptul international referitoare la
capacitatea internationala de a incheia
acorduri cu statele terte. Pentru unii, aceasta este o falsa
problema intrucat nu impiedica Uniunea sa
incheie acorduri si sa-si faca auzita vocea pe scena
internationala.
Uniunea Europeana, potrivit Tratatului de la Maastricht,
constituie o structura complexa, fara
personalitate juridica internationala, dar evolutia in acest
sens este posibila, fie prin revizuirea
tratatului (ceea ce inca nu s-a intamplat in acest domeniu),
fie prin cristalizarea unor noi practici.

P 7. Perspective financiare 2000 - 2006


- constituie incadrarea cheltuielilor comunitare pe o perioada
de mai multi ani (7). Ele rezulta dintr-un
acord interinstitutional intre Parlamentul european, Consiliu
si Comisie si indica amploarea maximala
si compozitia cheltuielilor previzibile. Ele fac obiectul unei
ajustari anuale de catre Comisie pentru a
tine cont de preturi si de evolutia PNB comunitar. Totusi,
trebuie mentionat ca perspectivele financiare
nu corespund unui buget plurianual deoarece procedura
bugetara anuala ramane indispensabila
pentru a determina suma efectiva de cheltuieli si repartitia
intre diferitele linii bugetare.
Perspectivele financiare 2000-2006 se inscriu in acordul
interinstitutional care constituie elementul
central al pachetului financiar al Agendei 2000. Acest acord
(angajat politic la summit-ul de la Berlin
din martie 1999) trebuie sa permita Uniunii sa se extinda si
sa-si consolideze politicile, respectand un
cadru financiar riguros.
Desi nu pot incorpora cheltuielile legate de noile aderari
inainte ca acestea sa aiba loc efectiv,
perspectivele prezinta caracteristici interesante, legate de
viitoarea largire a UE:
- finantarea agricola este extinsa pentru a cuprinde o noua
politica de dezvoltare rurala, masuri
veterinare, un instruemnt agricol de preaderare si o marja
disponibila in perspectiva largirii;
- dotarea Fondurilor structurale destinate celor 15 state
membre va fi progresiv diminuata incepand din
2002 prin concentrarea prioritatilor asupra unui numar
limitat de regiuni;

- suma alocata actiunilor externe cunoaste o progresie de 2%


pe an pentru a acoperi efectiv cresterea
ajutorului de preaderare; Phare, ISPA, SAPARD vor ramane
neschimbate indiferent de numarul de tari
candidate care devin membre ale Uniunii Europene in
perioada 2000-2006, ceea ce va permite
concentrarea resurselor in tarile care au mai mare nevoie de
ele.
Un efort general de disciplina bugetara va permite mentinerea
plafonului actual de cheltuieli pana in
2006 la 1,27% din PNB comunitar.
P 8. PHARE
Programul Phare a fost lansat in 1989 si este destinat sa
asiste tarile din Europa centrala si orientala
in reconstructia economiei lor. Initia, el s-a adresat doar
Poloniei si Ungariei, dar a fost extins
progresiv pentru a cuprinde azi 13 tari (Albania, Macedonia,
Bosnia-Hertegovina, Bulgaria , Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha,
Romania, Slovacia si Slovenia)
In perioada 1995-1999, finantarile Phare au reprezentat
aprox. 6,7 miliarde de euro, in 5 domenii
principale: infrastructura (energie, transport,
telecomunicatii); dezvoltarea sectorului privat si asistenta
intreprinderilor, educare, formare si cercetare, protectia
mediului si securitate nucleara, restructurarea
agriculturii.
In paralel, Phare constituie principalul instrument financiar
al strategiei de preaderare pentru cele 10
tari din Europa centrala si orientala, candidate la aderare.
Din 1994, misiunile Phare au fost adaptate
prioritatilor si nevoilor fiecarei tari din aceasta zona.
Programul Phare 'renovat', al carui buget se ridica

la peste 10 miliarde de euro pentru perioada 200-2006,


urmareste doua prioritati specifice:
- consolidarea institutiilor si administratiilor (institutional
building);
- finantarea investitiilor.
Urmare a propunerilor elaborate de Comisie in << Agenda
2000 >> din iulie 1997, noi ajutoare de
preaderare se adauga celor prevazute in cadrul Phare:
- masuri structurale menite sa apropie nivelul protectiei
mediului si al dezvoltarii infrastructurilor de
transport din tarile candidate de cel al Uniunii Europene
(ISPA);
- ajutoare destinate sectorului agricol (SAPARD).
P 9. Piata Comuna
Comunitatea Economica Europeana (CEE) si-a stabilit ca
obiectiv "instituind o piata comuna si
apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor
membre", sa promoveze o dezvoltare
armonioasa a activitatilor economice in ansamblul
Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o
stabilitate marita, o crestere accelerata a nivelului de trai si
relatii mai stranse intre statele membre.
Crearea fundamentelor "unei Uniuni din ce in ce mai stranse
intre popoarele europene" impunea din
punct de vedere economic instituirea unei piete comune, cu
caracteristici asemanatoare pietelor
nationale. In conceptia Tratatului din 1957, CEE se sprijinea
pe doi piloni: piata comuna si apropierea
progresiva a politicilor economice.
Piata comuna are trei caracteristici importante:
- libera circulatie a marfurilor si protectia acestora fata de
exteriorul Comunitatii prin tarif vamal comun;

- liberalizarea ansamblului activitatilor economice;


cuprinzand toate formele de productie si de schimb,
aceasta liberalizare se bazeaza, la randul ei, pe trei libertati:
libera circulatie a persoanelor, libertatea
productiei si a prestarilor de servicii si libera circulatie a
capitalului;
- politicile economice comune in domeniul agricol, al
transporturilor si in cel comercial.
Nedefinita in tratat, piata comuna a fost considerata de catre
Curtea de Justitie ca fiind un spatiu
economic unificat, lipsit de obstacole interioare, in cadrul
caruia ar trebui realizate in mod progresiv
uniunea vamala si uniunea economica. Tot Curtea de Justitie
a mai precizat ca notiunea de Piata
comuna urmareste eliminarea tuturor obstacolelor din calea
schimburilor intracomunitare, in vederea
unei fuziuni a pietelor nationale intr-o piata unica, ce va oferi
conditii cat mai aproape de cele ale unei
veritabile piete interioare.
P 10. Pilonii Uniunii Europene
Limbajul comunitar face referire la cei trei piloni din Tratatul
Uniunii Europene:
- dimensiunea comunitara, care corespunde dispozitiilor
incluse in Tratatul care instituie Comunitatea
Europeana, Euratom si CECO: cetatenia uniunii, politicile
Comunitatii, Uniunea Economica si
Monetara, etc. (primul pilon din Tratatul de la Maastricht);
- politica externa si de securitate comuna, acoperita de titlul
V al tratatului UE (al doilea pilon);
- cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne,
acoperita de titlul VI al Tratatului UE (al treilea
pilon).

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte din domeniile


pilonului al treilea au fost transferate in primul
pilon: de ex., libera circulatie a persoanelor.
P 11. Politica agricola comuna (PAC)
- tine de competenta exclusiva a Comunitatii. Obiectivele sale
constau in asigurarea unor preturi
rezonabile pentru consumatorii europeni si a unei
remuneratii echitabile pentru agricultori, prin
organizarea comuna a pietelor agricole si respectarea mai
multor principii: unicitatea preturilor,
solidaritatea financiara si preferinta comunitara.
PAC constituie una dintre cele mai importante politici ale
Uniunii (cheltuielile agricole reprezinta aprox.
45% din bugetul comunitar). La nivelul elaborarii sale, ea este
supusa procedurii decizionale care
prevede majoritatea calificata in Consiliu si consultarea
Parlamentului european.
Destul de repede, PAC a permis Comunitatii sa devina
autosuficienta. Totusi, functionarea ei a devenit
tot mai costisitoare datorita preturilor europene prea ridicate
in raport cu piata mondiala si din cauza
supraproductiei. Reforma din 1992 a corectat aceasta situatie
printr-o reducere a preturilor agricole
garantate, compensata prin prime destinate factorilor de
productie si prin crearea masurilor de
"insotire".
In perspectiva largirii, o noua reforma a fost adoptata in 1999
pentru perioada 2000 - 2006. Pe baza
orientarilor propuse de "Agenda 2000" a Comisiei din iulie
1997, ea consolideaza modificarile
introduse in 1992 si pune accent pe siguranta produselor
alimentare, urmarirea obiectivelor de

protectie a mediului si promovarea agriculturii durabile. Pe


de alta parte, ea cauta sa creasca
competitivitatea produselor agricole comunitare, sa simplifice
legislatia agricola si sa-i imbunatateasca
aplicarea, sa consolideze pozitia Uniunii la negocierile din
cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului
si sa stabilizeze cheltuielile agricole.
In acest sens, organizatiile comune ale pietelor viticole, ale
culturilor arabile, ale carnii bovine si
laptelui au suferit modificari. Reducerea preturilor de
interventie a fost compensata de cresterea
ajutoarelor pentru agricultori si acompaniata de punerea in
aplicare a unei veritabile politici integrate
de dezvoltarea rurala.
P 12. Politica externa si de securitate comuna (PESC)
- a inlocuit cooperarea politica europeana (CPE) si prevede
definirea la termen a unei politici comune
de aparare, care ar putea duce la o aparare comuna.
Obiectivele acestui al doilea pilon al Uniunii sunt urmarite
prin intermediul unor instrumente juridice
proprii (actiune comuna, pozitie comuna), adoptate prin
unanimitate de Consiliu. Tratatul de la
Amsterdam a introdus, de altfel, un nou instrument: strategia
comuna.
Comisia nu mai detine monopolul initiativei in cadrul PESC
(ea poate sesiza Consiliul cu orice
problema care tine de acest domeniu si de a prezenta
propuneri acestuia. De asemenea, Comisia
poate cere intrunirea extraordinara a Consiliului cand se
impune luarea unei decizii rapide, iar
Consiliul poate cere Comisiei sa-i prezinte propuneri adecvate
pentru punerea in aplicare a unei

actiuni comune). Parlamentul este informat cu privire la


evolutia PESC, este consultat de presedintia
Consiliului asupra principalelor aspecte si a optiunilor
fundamentale in acest domeniu. Tot Parlamentul
organizeaza anual o dezbatere asupra evolutiei PESC, iar
parlamentarii pot adresa intrebari si formula
recomandari Consiliului in privinta PESC. In acelasi timp,
Parlamentul dispune, conform competentei
sale de a emite avize conforme, de posibilitati de interventie in
legatura cu acordurile importante dintre
Uniune si tarile terte, ca si in materie bugetara, cand punerea
in aplicare a deciziilor Consiliului in
domeniul PESC are nevoie de resursele bugetare comunitare.
UE este reprezentata de presedintie, care pune in aplicare
actiunile comunitare comune, exprimand
pozitia Uniunii pe plan international. Neavand administratie
proprie, presedintia este asistata de un
Inalt Reprezentant pentru PESC, care va fi Secretarul General
al Consiliului, cu dreptul de a asista la
dezbateri, la formularea si elaborarea deciziilor, precum si la
punerea lor in aplicare. Urmare a
Tratatului de la Amsterdam, s-a constituit o unitate de
"planificare a politicii si de alerta rapida", pusa
sub responsabilitatea Inaltului Reprezentant. Conform
Tratatului de la Nisa, in cadrul acestui plan,
Comitetul politic si de securitate (COPS) poate fi autorizat de
Consiliu sa ia deciziile adecvate pentru a
asigura controlul politic si conducerea strategica a operatiunii
de gestionare a crizei.
P 13. Politica regionala
Asa cum exista decalaje intre tari, tot asa exista si disparitati
intre regiunile unei tari, respectiv intre

regiunile unei anumite zone (Uniunea Europeana, in acest


caz). Diferentele se refera la nivelul
venitului pe locuitor, al productiei si ocuparii fortei de munca,
la rate diferite ale cresterii economice.
Exemple "clasice" de regiuni insuficient dezvoltate sunt: sudul
Italiei, Corsica, vestul Irlandei, un numar
de insule din Grecia si o parte a Spaniei. Probleme regionale
au existat si in momentul semnarii
Tratatului de la Roma, dar Tratatul nu prevede nimic concret
in privinta politicilor de urmat.
Abia in 1975 s-a creat Fondul European pentru Dezvoltare
Regionala (FEDER), iar prin Tratatul de la
Maastricht s-a prevazut in mod expres ca vor fi dezvoltate
actiuni menite sa intareasca coeziunea
economica si sociala a Comunitatii, in special prin: reducerea
decalajului intre nivelurile de dezvoltare
ale diferitelor regiuni si reducerea subdezvoltarii unor regiuni,
inclusiv a celor rurale. Rolul principal in
atingerea acestui scop revenea fondurilor cu finalitate
structurala: FEDER, Fondul social si Fondul
European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA).
Statele membre au beneficiat in mod diferit de
resursele comunitare, care se adauga in proportie de 50-55%
celor nationale. Noi resurse au fost
alocate in cadrul unui Fond de coeziune sociala, in favoarea
statelor cu un PIB/locuitor sub 90% din
media comunitara.
Un rol important in finantarea politicii regionale revine (asa
cum a prevazut si Tratatul de la Roma)
Bancii Europene de Investitii (BEI), care sustine indeosebi
proiecte comune mai multor state (mediu,
retea de transporturi, etc.) Alte initiative comunitare au fost
promovate in favoarea dezvoltarii

regionale: ENVIREG (mediu), EUROFORM (formarea


profesionala), LEADER (diversificare in
regiunile rurale), INTERREG (integrarea economiilor zonelor
frontaliere), RECMAR (zone carbonifere),
RETEX (zone cu industrie textila si confectii), KONVEER
(pentru regiuni cu industrie militara), REGEN
(pentru legarea marilor retele comunitare de gaz si
electricitate de regiunile periferice din Grecia,
Portugalia, Irlanda, Sardinia si Corsica). In perspectiva
largirii, UE va trebui sa aloce noi resurse
Fondurilor structurale, iar bugetul comunitar va trebui sa-si
accentueze functia redistributiva.
P 14. Presedintia Uniunii
Presedintia Uniunii se exercita prin rotatie de fiecare stat
membru al acesteia, pe o perioada de sase
luni, conform ordinii stabilite prin Tratat, evitandu-se ca noii
membri sa ajunga prea repede la
exercitarea acestei functii, iar pe de alta parte permitand o
alternanta intre statele "mari" si cele "mici".
Statul care exercita presedintia Uniunii exercita in acelasi
timp, prin reprezentantii sai, conducerea
tuturor organelor comunitare de natura interguvernamentala
- Consiliul European, COREPER,
grupurile de experti.
Presedintia Uniunii:
- reprezinta Uniunea in domeniul politicii externe si de
securitate comuna;
- pune in aplicare actiunile comune si exprima in principiu
pozitia Uniunii in organizatiile internationale
si in cadrul conferintelor internationale.
Presedintele Consiliului Uniunii are urmatoarele atributii:
- stabileste calendarul presedintiei;
- convoaca Consiliul;

- stabileste ordinea de zi provizorie;


- urmareste realizarea consensului in cadrul Consiliului;
- reprezinta Consiliul in relatiile cu alte institutii comunitare,
indeosebi cu Parlamentul;
- conduce actiunile externe ale Comunitatii.
Guvernul care, prin reprezentantul sau, detine presedintia
Consiliului Uniunii Europene, are
posibilitatea sa puna in discutie temele convenabile si sa le
intarzie pe altele. In practica activitatii
Consiliului, s-a confirmat si atributia presedintiei de a
intocmi si prezenta proiectele actelor ce urmeaza
a fi adoptate. Presedintele in exercitiu poate fi asistat de cel
precedent si de cel care va exercita
presedintia urmatoare (troica europeana). In anul 2002,
Presedintia UE va fi exercitata de: Spania
(ianuarie-iunie) si Danemarca (iulie-decembrie).
P 15. Presedintele Comisiei
Guvernele statelor membre propun de comun acord o
personalitate pentru functia de Presedinte al
Comisiei, iar propunerea lor trebuie aprobata de Parlamentul
european. Apoi, guvernele desemneaza
celelalte personalitati ca membri ai Comisiei, de comun acord
cu noul Presedinte. Acesta defineste
orientarile politice care ii permit Comisiei sa-si clarifice
misiunea si decide atribuirea sarcinilor in cadrul
colegiului comisarilor, precum si remanierea acestora in
cursul mandatului.
Tratatul de la Nisa (neratificat inca de toate statele membre
ale Uniunii) aduce modificari esentiale
acestor proceduri: desemnarea Presedintelui revine
Consiliului European, care decide prin majoritate
calificata. Aceasta propunere va fi aprobata de Parlamentul
european. Apoi, Consiliul, prin majoritate

calificata si de comun acord cu Presedintele desemnat,


adopta lista celorlalte personalitati, conform
propunerilor inaintate de fiecare stat membru (ceea ce nu-l
impiedica pe Presedinte sa initieze
contacte politice cu fiecare guvern). In final, Presedintele si
membrii Comisiei sunt numiti de Consiliu,
care decide prin majoritate calificata, dupa aprobarea
colegiului de catre Parlamentul european.
Puterile Presedintelui sunt marite prin noul tratat: el decide
aupra organizarii interne a Comisiei,
atribuie responsabilitatile membrilor Comisiei si ii poate
remania in cursul mandatului; numeste, dupa
aprobarea colegiului, vicepresedintii (al caror numar nu este
fixat); un membru al Comisiei trebuie sasi
prezinte demisia daca Presedintele, dupa aprobarea
Colegiului, i-o cere. Dar aceste modificari se
vor opera doar daca Tratatul de la Nisa va intra in vigoare.
P 16. Procedura avizului conform
- a fost instituita de Actul Unic European si prevede ca
Consiliul trebuie sa obtina asentimentul
Parlamentului european (majoritatea absoluta a membrilor
sai) pentru ca anumite decizii de
importanta majora sa fie luate. Parlamentul poate accepta
sau respinge propunerea, dar nu o poate
amenda.
Avizul conform priveste, in principal, aderarea noilor state
membre si anumite acorduri internationale.
El este cerut, de asemenea, pentru cetatenie, misiunile
specifice ale Bancii Centrale Europene,
modificarile de statut al Sistemului European de Banci
Centrale si al BCE, Fondurile structurale si de
coeziune, procedura electorala uniforma pentru alegerile
europene.

De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1 mai


1999), avizul conform al Parlamentului
european mai este cerut in cazul sanctiunilor aplicabile daca
se constata incalcarea grava si
persistenta a drepturilor fundamentale de catre un stat
membru. Tratatul de la Nisa propune
obligativitatea avizului conform pentru instaurarea unei
cooperari consolidate intr-unul din domeniile
care tin de codecizie.
P 17. Procedura de codecizie
- a fost instituita de Tratatul de la Maastricht si ii confera
Parlamentului puterea de a decide asupra
actelor impreuna cu Consiliul. In practica, ea a consolidat
puterea legislativa a Parlamentului european
in domeniile: libera circulatie a muncitorilor, dreptul de
stabilire, servicii, piata interna, educatie (actiuni
de incurajare), sanatate, consumatori, retele transeuropene
(orientari), mediu (program de actiune cu
caracter general), cultura si cercetare. In raportul sau din
iulie 1996 asupra campului de aplicare a
codeciziei, Comisia a propus extinderea procedurii de
codecizie asupra ansamblului activitatii de
natura legislativa a Comunitatii.
Procedura de codecizie a fost simplificata de Tratatul de la
Amsterdam, pentru o mai mare eficienta,
rapiditate si transparenta. De asemenea, ea a fost extinsa la
noi domenii: excludere sociala, sanatate
publica, lupta impotriva fraudei (care aduce atingere
intereselor financiare ale Comunitatii). La randul
sau, Tratatul de la Nisa a extins campul codeciziei;
majoritatea masurilor de natura legislativa care,
pana la intrarea in vigoare a Tratatului, necesita decizia
Consiliului prin majoritate calificata, vor fi

decise prin procedura codeciziei cu Parlamentul. Pe de alta


parte, procedura n-a fost extinsa asupra
masurilor de natura legislativa care tin deja de majoritatea
calificata (de ex., in cadrul politicii agricole
sau comerciale), ceea ce a determinat multiple nemultumiri si
critici la nivel european.
P 18. Procedura de cooperare
- a fost instituita de Actul Unic European si ii acorda
Parlamentului european o mai mare posibilitate
de a influenta procesul legislativ printr-o "latura dubla" a
propunerilor legislative ale Comisiei. De la
intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (de
la Maastricht), se aplica mai ales in
domeniile: transporturi, non-discriminare, aplicarea art. 101
(creditele BCE si ale bancilor centrale din
statele membre), fondul social, formarea profesionala, retele
transeuropene, coeziunea economica si
sociala, cercetare, mediu, siguranta si sanatatea lucratorilor,
acordul asupra politicii sociale, etc.
P 19. Ponderea voturilor in Consiliu
In perspectiva extinderii Uniunii Europene, Tratatul de la
Nisa (decembrie 2000) propune o noua
pondere a voturilor in Consiliu, care ar trebui sa intre in
vigoare la 1 ianuarie 2005:
Tara Numar de voturi In loc de
Germania, Franta, 29 10
Italia, Marea Britanie
Spania 27 8
Olanda 13 5
Belgia, Grecia, Portugalia 12 5
Suedia, Austria 10 4
Danemarca, Finlanda, Islanda 7 3
Luxemburg 4 2

Total 237 87
Majoritatea calificata ar fi atinsa cu 169 de voturi (adica
71,72%) care sa exprime votul favorabil al
majoritatii statelor membre si sa reprezinte cel putin 62% din
populatia totala a Uniunii Europene.
Intr-o Europa cu 27 de membri, ponderea voturilor ar fi
urmatoarea (conform Tratatului de la Nisa)
Tara Nr de voturi Tara Nr de voturi
Germania 29 Bulgaria 10
Franta 29 Austria 10
Italia 29 Slovacia 7
Marea Britanie 29 Danemarca 7
Spania 27 Finlanda 7
Polonia 27 Irlanda 7
Romania 14 Lituania 7
Olanda 13 Letonia 4
Belgia 12 Slovenia 4
Grecia 12 Estonia 4
Portugalia 12 Cipru 4
Republica Cehia 12 Luxemburg 4
Ungaria 12 Malta 3
Suedia 10
Total 345
R 1. Resurse proprii
- reprezinta resurse de natura fiscala acordate Uniunii
Europene pentru a acoperi finantarea
cheltuielilor sale (respectand plafonul actual de 1,27% din
PNB comunitar). Initial, bugetul comunitar
depindea de contributiile financiare ale statelor membre.
Urmare a deciziei din 21 aprilie 1970,
autonomia financiara s-a realizat incepand de la 1 ianuarie
1978. De atunci, bugetul comunitar este

integral finantat din resurse proprii. In prezent, ele cuprind


patru elemente:
- drepturile agricole si cotizatiile "zahar" si "izoglucoza": sunt,
in principal, drepturile vamale agricole,
precum si, in cadrul organizarii comune a pietelor de zahar,
cotizatiile la zi/productie si stocare;
- taxele vamale: provin din aplicarea tarifului vamal extern
comun la importurile din tari terte;
- resurse TVA: provin de la aplicarea unui nivel uniform al
TVA in statele member (1% in 1999);
- "a patra sursa": introdusa dupa 1988, numita si
"complementara", caci este fixata in functie de
celelalte trei surse de venit ale bugetului. Ea se bazeaza pe
PNB si aplicarea unui nivel fixat in cadrul
procedurii bugetare, la suma PNB din toate statele membre.
In 1999, veniturile Uniunii Europene s-au ridicat la 86 de
miliarde de euro, din care, 48,1%- a patra
resursa, PNB; 35,2%- TVA; 13,8%- taxe vamale; 2,2%venituri agricole .
S 1. Schengen (acord si conventie)
Acordul Schengen a fost semnat in 14 iunie 1985 de
Germania, Belgia, Franta, Luxemburg si Olanda,
avand drept obiectiv suprimarea progresiva a controalelor la
frontierele comune si instaurarea unui
regim de libera circulatie pentru toate persoanele-resortisanti
ai statelor semnatare, ai celorlalte state
ale Comunitatii sau tarilor terte.
Conventia Schengen a fost semnata in 19 iunie 1990 de
aceste 5 state. Ea defineste conditiile de
aplicare si garantiile de punere in practica a liberei circulatii
a persoanelor; modifica legile nationale si
este supusa ratificarii parlamentare. Italia (1990), Spania si
Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria

(1995), Suedia, Finlanda si Danemarca (1996) s-au alaturat


listei semnatarilor. Islanda si Norvegia
sunt de asemenea parti la conventie .
Acordul, conventia, declaratiile si deciziile adoptate de
comitetul executiv al spatiului Schengen
formeaza "acquis-ul Schengen". In momentul redactarii
Tratatului de la Amsterdam, s-a decis
integrarea acestui acquis in Uniunea Europeana incepand din
1 mai 1999, deoarece el corespunde
unuia din principalele obiective ale pietei unice: libera
circulatie a persoanelor.
Integrarea juridica a acquis-ului Schengen in Uniunea
Europeana a fost insotita de o integrare
institutionala. Consiliul a inlocuit comitetul executiv
Schengen, iar Secretariatul General al Consiliului a
luat locul Secretariatului Schengen.
Dat find ca Islanda si Norvegia sunt parti la Conventia
Schengen fara a fi tari comunitare, ele au
semnat un acord cu UE in 18 mai 1999. Ele devin astfel
asociate la punerea in aplicare si la
dezvoltarea acquis-ului Schengen; prin urmare, cele doua tari
participa la spatiul de libera circulatie
din cadrul Uniunii. Singurele state membre ale UE care nu
apartin spatiului Schengen sunt Marea
Britanie si Irlanda .
S 2. Screening
Cartea Alba privind pregatirea tarilor din Europa centrala si
orientala pentru integrarea in piata interna
a Uniunii a prezentat, in mai 1995, un prim tablou al
legislatiei comunitare pe care aceste state trebuie
sa o reia in legislatia proprie inainte de aderarea la Uniunea
Europeana. In 30 martie 1998 au inceput

negocierile pentru aderare cu tarile candidate desemnate de


Consiliul European de la Luxemburg din
decembrie 1997 (Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovenia,
Cipru si Estonia). In 3 aprilie 1998 a
inceput examenul analitic al aquis-ului comunitar- screening.
Aceasta prima etapa consta in evaluarea, pentru fiecare tara
candidata, a compatibilitatii legislatiei
sale cu reglementarile comunitare. Denumit "screening",
acest proces s-a derulat intre Comisie si
fiecare din candidati (pana in iunie 1999) pentru toate
sectoarele legislative. El a permis stabilirea unei
'harti rutiere' care indica actele legislative de adoptat sau de
modificat pentru ca viitorul stat membru
sa fie capabil sa respecte acquis-ul comunitar cat mai repede
dupa aderarea sa. Un rol important in
acest sens i-a revenit Biroului de asistenta tehnica TAIEX.
Acest exercitiu de "screening" este esential intrucat serveste
ca baza negocierilor bilaterale intre
Uniunea Europeana si fiecare din tarile candidate.
S 3. Simboluri europene
* Drapelul Europei a fost ales de Consiliul European in 1995.
El este alcatuit dintr-un cerc de 12 stele
aurii pe fond albastru. Numarul stelelor este invariabil, 12
fiind simbol al perfectiunii. Acelasi drapel a
fost adoptat si de Comunitatea Europeana (astazi UE) in
1986.
* Imnul Europei, adoptat de Consiliu in 1972, este un
aranjament muzical al preludiului la Oda
Bucuriei, din Simfonia a 9-a de Beethoven, semnat de
Herbert von Karajan.
* Ziua Europei, celebrata din 1964, la 5 mai (ziua aniversara
a crearii Consiliului Europei) are ca scop

sa-i uneasca mai strans pe cetateni in jurul ideii de unificare


europeana. Ziua Europei se mai
sarbatoreste si in 9 mai , data in care Robert Schuman a
propus in 1950 unirea celor doua ramuri
strategice - carbune si otel - ale Frantei si Germaniei
(viitoarea CECO) si plasarea lor sub o autoritate
comuna.
S 4. Spatiu de libertate, securitate si justitie
Progresele inregistrate din 1993 datorita cooperarii in materie
de justitie si afaceri interne au
determinat inscrierea unor obiective mai ambitioase in
Tratatul de la Amsterdam. Pentru a permite o
veritabila libera circulatie a persoanelor pe teritoriul Uniunii
Europene si pentru a lupta mai eficient
impotriva crimei organizate si fraudelor, s-a decis instituirea
unui spatiu de libertate, de securitate si de
justitie.
Initial, domeniile referitoare la justitie si afaceri interne erau
reglementate prin metoda
interguvernamentala in cadrul celui de-al treilea pilon al UE.
De la intrarea in vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, aceste domenii sunt repartizate intre pilonul I si
III. In cadrul primului pilon, unde
functioneaza metoda comunitara, a fost adaugat un nou titlu
Tratatului CE: vize, azil, imigrare si alte
politici referitoare la libera circulatie a persoanelor.
Daca unele state membre vor sa avanseze mai rapid, in
anumite domenii, ele pot apela la metoda
cooperarii consolidate, fara a crea insa un sistem juridic
exterior (cum a fost cazul acordurilor de la
Schengen).
S 5. Spatiul Economic European

Preferand modelul de cooperare interguvernamentala unei


structuri cu caracter supranational, Marea
Britanie a initiat in 1960 formarea unei zone de comert liber EFTA (European Free Trade
Association), prin Conventia de la Stockholm. Celor 7 tari
membre fondatoare - Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia si Marea Britanie - li sau alaturat Finlanda, Islanda si
Liechtenstein.
Urmare a marii apropieri pe multe planuri a economiilor
tarilor participante la cele doua organizatii
(CEE si EFTA), in decembrie 1990 s-a pus problema crearii
unei zone economice care sa includa cele
doua grupari si care sa admita libertatea de circulatie a
marfurilor, persoanelor, serviciilor si
capitalurilor, precum si o mai stransa cooperare in cercetare dezvoltare, in domeniul mediului, al
educatiei si politicii sociale.
Negocierile s-au incheiat cu semnarea la 2 mai 1992, la
Porto, a Acordului privind Spatiul Economic
European. Ratificat de parlamentele tarilor CEE si EFTA,
aranjamentul este in vigoare din 1993. In
ianuarie 1995, trei tari EFTA - Austria, Suedia si Finlanda,
au devenit membre ale UE. Astfel, pozitia
EFTA s-a 'subtiat' considerabil, dar intrarea in SEE
compenseaza in buna masura absenta aderarii
depline.
Institutiile SEE sunt: Comitetul Comun, format din inalte
oficialitati ale celor doua organisme si care se
intruneste cel putin o data pe luna pentru a schimba
informatii si a lua anumite decizii; orice noua
initiativa legislativa se face cu consultarea expertilor EFTA;
organismul politic suprem este Consiliul

SEE, format din ministri (membri ai Consiliului CE, ai


Comisiei CE si ministri din fiecare stat membru
EFTA); deciziile sale se iau prin consens; Comitetul
Parlamentar Comun - forum de discutii asupra
problemelor Zonei Economice Europene. Un Comitet
Consultativ reprezinta parteneri sociali din acest
spatiu (sindicate, patroni, consumatori).
S 6. Statutul international al Comunitatilor si al Uniunii
Europene
* Participarea la tratate a Comunitatilor s-a concretizat prin
incheierea unor acorduri in locul si in
numele statelor membre. Cele mai multe acorduri
internationale le-a incheiat Comunitatea Europeana,
unele din ele fiind acorduri exclusive ale Comunitatii, iar
altele fiind acorduri mixte (in acest caz,
Comunitatea raspunde pentru realizarea obligatiilor pe care
si le-a asumat, iar statele membre pentru
obligatiile proprii). Comunitatea este, de ex., la fel ca si statele
membre, in Organizatia Mondiala a
Comertului.
* Participarea la organizatii internationale a Comunitatii
reprezinta o situatie de exceptie (Organizatia
pentru Agicultura si Alimentatie - FAO), regula fiind
neparticiparea. De obicei, Comunitatea participa in
calitate de observator la ONU, la Organizatia Internationala a
Muncii (ILO), la FMI, la Banca Mondiala
sau la Asociatia Internationala a Energiei Atomice.
Comunitatea intretine relatii si cu Consiliul
Europei,ai carui membri sunt numai statele, prin aderarea la
unele conventii adoptate de acesta.
Comunitatea a fost acceptata in mod implicit membru al
GATT (actuala Organizatie Mondiala a

Comertului - WTO), astfel ca, desi formal, ea nu a devenit


membra, exercita prerogativele unui
membru, in locul statelor membre ale Comunitatii.
* Reprezentantele diplomatice ale Uniunii in tarile terte se
bucura de statutul diplomatic rezervat
celorlalte state si se numesc "delegatii ale Comisiei". In plus,
diverse state au pe langa Uniune misiuni
cu statut diplomatic ("permanente").
Comunitatile si Uniunea nu au misiuni diplomatice in statele
membre ("Cei 15").
* Recunoasterea Uniunii Europene de catre statele terte are
loc pe baza unor acorduri internationale,
iar recunoasterea de catre statele membre ale Comunitatii a
unui stat tert se realizeaza prin adoptarea
unei pozitii comune in cadrul Consiliului. In practica, au fost
situatii cand Comunitatea a facut declaratii
de recunoastere (de ex., pentru noile state rezultate din
dizolvarea Uniunii Sovietice).
* Participarea la reglementarea diferendelor internationale a
Comunitatii se realizeaza in cadrul
cooperarii in domeniul politicii externe, concretizata in bune
oficii, medieri sau ajutoare. UE poate
hotari "actiuni comune" si "pozitii comune". Uniunea poate
face apel la sanctiuni cu caracter
international impotriva unui stat tert in cadrul cooperarii
politice. In cadrul politicii externe comune pot fi
stabilite si sanctiuni economice impotriva unui stat tert,
urmand ca acestea sa fie aplicate in
Comunitate.
S 7. Statele membre ale UE
Cele sase tari fondatoare ale Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului, prima din Comunitati, au

fost: Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg.


Urmare a celor patru valuri sucesive de
extindere, actuala Uniune Europeana numara 15 membri:
- din 1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Irlanda si Danemarca
- din 1 ianuarie 1981: Grecia
- din 1 ianuarie 1986: Spania si Portugalia
- din 1 ianuarie 1995: Suedia, Finlanda si Austria.
In prezent, UE se pregateste sa faca fata unui nou val de
extindere in care sunt angrenate 13 state din
Europa centrala si de est, baltica si mediteraneana: Polonia,
Ungaria, Republica Ceha, Slovacia,
Slovenia, Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia,
Cipru, Malta si Turcia.
S 8. Strategia de preaderare
Inca din 1989, Comunitatea a pus in practica un program de
ajutor financiar destinat sa faciliteze
tranzitia economica si politica a tarilor din Europa centrala si
orientala (programul Phare). In 1991 au
fost semnate primele Acorduri de Asociere ("europene") intre
Comunitate si statele din aceasta zona.
Acorduri interimare au fost curand incheiate pentru stabilirea
unei zone de liber-schimb. Chiar daca
exista restrictii pentru produsele agricole si siderurgice,
libera circulatie a marfurilor a devenit realitate
in Europa celor 27.
Pe baza Acordurilor Europene, Comisia a propus in 1993
organizarea unui "dialog structurat" intre
tarile asociate si institutiile Uniunii, sub forma unor reuniuni
in cadrul carora parteneri diferiti se puteau
consulta. In decembrie 1994, la Essen, Consiliul European a
adoptat o strategie de preaderare bazata
pe:

- aprofundarea relatiilor intre tarile asociate si institutiile


Uniunii (consolidarea dialogului structurat la
nivel parlamentar si guvernamental);
- dezvoltarea Acordurilor Europene;
- adoptarea asistentei financiare furnizate prin Phare;
- pregatirea pentru integrarea in piata interna.
La Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) s-a pus
problema repercusiunilor largirii asupra
politicilor comunitare (in special politica agricola), a politicilor
structurale si perspectivelor financiare ale
Uniunii dupa 1999. Agenda 2000 prezentata de Comisie in
iulie 1997 a propus reforme in cele trei
domenii esentiale pentru viitorul Uniunii Europene.
In paralel cu aceasta dezbatere, au fost create noi
instrumente care sa insoteasca tarile candidate in
pregatirea lor pentru aderare, atat la nivel financiar cat si
legislativ. In 1998 au fost lansate
Parteneriatele pentru Aderare, pentru 10 state din Europa
centrala si orientala.
Pentru Cipru a fost definita o strategie de preaderare
specifica, bazata pe:
- participarea la actiuni bine definite pentru a-i intari
capacitatea administrativa si institutionala si
pentru a actiona in domeniul justitiei si afacerilor interne;
- participarea la diferite programe si agentii comunitare
(asemenea celorlalte tari candidate);
- utilizarea Biroului de asistenta tehnica TAIEX pentru a
ajuta tara sa-si ajusteze legislatia la
reglementarile comunitare.
S 9. Subsidiaritate
Principiul subsidiaritatii vizeaza sa asigure luarea deciziei la
nivelul cel mai apropiat de cetatean; el

verifica in mod constant daca actiunea intreprinsa la nivel


comunitar este justificata prin raportare la
posibilitatile pe care le ofera nivelul national, regional sau
local. Mai concret, conform acestui principiu,
Uniunea nu actioneaza, cu exceptia domeniilor care tin de
competenta sa exclusiva - decat atunci
cand actiunea sa este mai eficienta decat cea intreprinsa la
nivel national, regional sau local. Acest
principiu este strans legat de cel al proportionalitatii si al
necesitatii, care presupun ca actiunea Uniunii
nu trebuie sa depaseasca ceea ce este necesar pentru a
atinge obiectivele Tratatelor.
Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a
definit principiile fundamentale ale notiunii
de subsidiaritate si liniile directoare de interpretare a art.5
care consacra subsidiaritatea in Tratatul UE.
Concluziile sale au fost reluate intr-o declaratie care serveste
drept piatra unghiulara principiului
subsidiaritatii.
Comisia Europeana redacteaza anual un raport ("Spre o mai
buna legiferare"), destinat Consiliului
European si Parlamentului si care este consacrat, in
principal, aplicarii principiului subsidiaritatii.
T 1. TAIEX (Technical Assistance Information Exchange
Office)
Acest Birou de asistenta tehnica a fost creat ca urmare a unei
propuneri din Cartea Alba asupra
pregatirii tarilor din Europa centrala si orientala pentru
integrarea in piata interna a Uniunii (mai 1995).
Coordonat de Comisia Europeana, serviciul era destinat
initial sa ajute si sa informeze aceste tari
asupra legislatiei pietei unice pentru a facilita punerea sa in
aplicare. Dupa Consiliul European de la

Luxemburg din decembrie 1997, el se adreseaza tuturor


tarilor candidate.
TAIEX are drept interlocutori administratiile publice din tarile
candidate si din statele membre. El
furnizeaza textele legislative ale acquis-ului comunitar si
organizeaza seminarii de formare, vizite de
experti in tarile care isi exprima cererea. Rolul sau este
capital in procesul de evaluare a conformitatii
legislatiei tarilor candidate cu cea comunitara - "screening".
Desi Biroul este independent fata de
programul Phare, activitatile lor sunt legate: Phare poate
finanta anumite activitati oferite de TAIEX.
T 2. Transparenta
Notiunea este deseori amintita in limbajul institutiilor unde
desemneaza claritatea functionarii
institutiilor comunitare. Ea este legata de diversele cereri
referitoare la un acces mai larg pentru
cetatean la informatie si documentele Uniunii, precum si la o
mai mare lizibilitate a textelor
(simplificarea tratatelor, consolidarea si imbunatatirea
calitatii redactarii textelor legislative). Lipsa de
transparenta este adesea evocata pentru a traduce un
sentiment generalizat de institutii europene
indepartate si secrete, de proceduri de decizie dificil de inteles
pentru cetateanul european.
Tratatul de la Amsterdam a consacrat un articol
transparentei: acesta mentioneaza dreptul de acces la
documentele Parlamentului european, ale Consiliului si
Comisiei pentru orice cetatean al Uniunii,
precum si pentru orice persoana fizica sau morala rezidenta
intr-unul din statele membre. Principiile
generale si limitele de acces la documente (din motive de
interes public sau privat) trebuie fixate de

Consiliu in codecizie cu Parlamentul. Fiecare din cele trei


institutii trebuie sa insereze in regulamentul
interior dispozitii specifice privind accesul la documentele
sale.
T 3. Tratatele constitutive
- reprezinta izvorul cu cea mai mare forta juridica in ordinea
juridica comunitara, toate celelate izvoare
fiindu-le subordonate. Tratatele constitutive, care reprezinta
dreptul comunitar primar, sunt cele care
au instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
(semnat la Paris la 18 aprilie 1951, intrat
in vigoare la 23 iulie 1952), Comunitatea Economica
Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei
Atomice (tratate semnate la Roma la 25 martie 1957, intrate
in vigoare la 1 ianuarie 1958), precum si
revizuirile pe care acestea le-au suportat dupa intrarea lor in
vigoare. Dintre ultimele, pot fi mentionate:
- tratatul de instituire a Consiliului unic si a Comisiei unice a
Comunitatilor, semnat la 8 aprilie 1965 la
Bruxelles, intrat in vigoare in 1967;
- tratatele bugetare din 22 aprilie 1970 de la Luxemburg si 22
iulie 1975 de la Bruxelles, prin care au
crescut competentele financiare ale Parlamentului si a fost
creata Curtea de Conturi;
- decizia din 20 septembrie 1976 referitoare la alegerea
reprezentantilor in Parlamentul European prin
sufragiu universal direct;
- tratatele de aderare;
- Actul Unic European, semnat la 28 februarie 1986, in
vigoare de la 1 iulie 1987;
- Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, in vigoare la
1 noiembrie 1993, asupra Uniunii

Europene, care prin titlurile II, III si IV si dispozitiile finale, a


modificat unele prevederi ale tratatelor
CECO, Euratom si CEE, devenita Comunitatea Europeana;
- Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat in
vigoare la 1 mai 1999, care nu se substituie
celorlalte tratate, ci se adauga acestora;
- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, neratificat
inca de toate statele membre ale Uniunii
si care s-a dorit sa ofere solutii la problemele privind reforma
institutionala a UE in perspectiva largirii.
Tratatele constitutive au functia unei "constitutii" in masura
in care ele creeaza institutii carora le
atribuie competente.
T 4. Tribunalul de Prima Instanta (TPI)
Datorita numeroaselor cazuri depuse la Curtea Europeana de
Justitie din 1952 (cam 10.000), a fost
creat in 1989 TPI care analizeaza recursuri introduse de
persoane fizice si juridice impotriva institutiilor
comunitare. Hotararea Tribunalului poate face subiectul unui
apel in fata Curtii. TPI este format din 15
judecatori, numiti pe 6 ani- mandatul lor poate fi reinnoit independenti si care se reunesc in sesiuni
plenare sau in camere de 3 sau 5 judecatori. Sediul
Tribunalului este la Luxemburg (asemenea Curtii
de Justitie), iar Presedintele sau este ales pe trei ani.
Prin Tratatul de la Nisa, neratificat inca, TPI devine
judecatorul de drept comun pentru ansamblul
recursurilor directe, cu exceptia celor care vor fi atribuite
unei camere jurisdictionale si a celor pe care
statutul le va rezerva Curtii. Se mentine astfel la nivelul
Curtii de Justitie - ca organ jurisdictional
suprem al Uniunii - contenciosul referitor la problemele
esentiale pentru ordinea comunitara. Dar

aceste prevederi vor putea fi aplicate doar dupa intrarea in


vigoare a Tratatului semnat la Nisa.
T 5. Troika europeana
- reuneste statul membru care detine Presedintia Consiliului,
statul membru care a detinut-o in
semestrul precedent si statul care o va detine in semestrul
viitor (in prezent, troika cuprinde Spania,
Belgia si Danemarca). Ea este asistata de Comisie si
reprezinta Uniunea in relatiile externe care tin de
politica externa si de securitatea comuna (PESC).
T 6. Tari candidate
Tarile europene care au depus cereri de aderare la Uniunea
Europeana sunt:
Turcia: la 14 aprilie 1987
Cipru: la 3 iulie 1990
Malta: la 16 iulie; intre 1996-98, Malta si-a inghetat
candidatura la UE, pe care a reactivat-o in 1998;
Ungaria: la 31 martie 1994
Polonia: la 5 aprilie 1994
Romania: la 22 iunie 1995
Slovacia: la 27 iunie 1995
Letonia: la 13 octombria 1995
Estonia: la 24 noiembrie 1995
Lituania: 8 decembrie 1995
Bulgaria: 14 decembrie 1995
Republica Ceha: la 17 ianuarie 1996
Slovenia: la 10 iunie 1996
In decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a
decis deschiderea negocierilor in 30 martie
1998 cu sase tari: Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia,
Republica Ceha si Slovenia. Aceste tari constituie
"primul val" de state candidate. "Al doilea val" cuprinde
Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si

Slovacia. Negocierile cu aceste tari si cu Malta au inceput in


februarie 2000.
In trecut, Elvetia, Liechtenstein si Norvegia si-au depus
candidatura pentru a deveni membri ai Uniunii
Europene. Dar Norvegia a respins aderarea de doua ori
printr-un referendum, in 1972 si in 1994, iar
candidaturile Elvetiei si Liechtenstein-ului au fost suspendate
ca urmare a unui referendum in 1992,
prin care Elvetia a decis sa nu participe la Spatiul Economic
European.
U 1. UEM (Uniunea Economica si Monetara)
- desemneaza un proces care vizeaza sa armonizeze politicile
economice si monetare din statele
membre ale Uniunii, cu scopul de a institui o moneda unica,
"euro". Ea a facut obiectul a doua
conferinte interguvernamentale lansate in decembrie 1990.
Tratatul UE prevede ca UEM se va derula
in trei etape:
- - prima faza (din 1 iulie 1990 la 31 decembrie 1993): libera
circulatie a capitalurilor intre statele
membre, consolidarea coordonarii politicilor economice si
intensificarea cooperarii intre bancile
centrale;
- a doua faza (din 1 ianuarie 1994 la 31 decembrie 1998):
convergenta politicilor economice si
monetare din statele membre (pentru a asigura stabilitatea
preturilor si o situatie "sanatoasa" a
finantelor publice); etapa de tranzitie, in care s-a creat
Institutul Monetar European;
- a treia faza (din 1 ianuarie 1999): crearea unei Banci
Centrale Europene (la Frankfurt), fixarea ratelor
de schimb si introducerea monedei unice.

11 state membre participa la a treia faza a UEM din 1


ianuarie 1999. La 1 ianuarie 2001 li s-a adaugat
Grecia, astfel ca "zona euro" cuprinde 12 tari. Celelalte 3
state membre n-au adoptat moneda unica,
fie pentru ca au decis astfel prin aplicarea protocoalelor
anexate la Tratatul CE, care le ofera aceasta
posibilitate (Marea Britanie si Danemarca), fie pentru ca nu
indeplinesc criteriile de convergenta
stabilite de Tratatul de la Maastricht (Suedia). Din 1 ianuarie
2002, moneda unica euro a devenit
realitate in cele 12 state membre: Portugalia, Spania, Italia,
Grecia, Franta, Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Austria, Finlanda si Irlanda.
U 2. UEO (Uniunea Europei Occidentale)
- este o organizatie de cooperare pentru aparare si securitate,
creata in 17 martie 1948 la initiativa
Frantei, Marii Britanii si a celor trei tari Benelux (Belgia,
Olanda, Luxemburg). In prezent, ea cuprinde
28 de tari cu patru tipuri diferite de statut: state membre,
membri asociati, observatori si parteneri
asociati. Tari membre sunt statele Uniunii Europene, cu
exceptia Austriei, Danemarcei, Finlandei,
Irlandei si Suediei, care au statut de observator.
Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht) a ridicat
UEO la rangul de "parte integranta a
dezvoltarii Uniunii Europene" si i-a mentinut autonomia
institutionala. "Bratul armat" al UE are 5
institutii: Consiliul UEO (din 1985), Consiliul permanent,
care pregateste lucrarile Consiliului, Adunarea
UEO (la Paris), fara puteri reale, agentiile UEO care au fost
restructurate si Institutul European pentru
Studii de Securitate (creat in 1989). In acest cadru, rolul UEO
este de a elabora si de a pune in

aplicare deciziile si actiunile care au implicatii in domeniul


apararii.
U 3. Unanimitatea
- desemneaza obligatia de a atinge un consens intre toate
statele membre reunite in cadrul Consiliului,
pentru ca o propunere sa poata fi adoptata. Odata cu Actul
Unic European (din 1986), unanimitatea
cunoaste un camp de aplicare mult mai limitat. Astfel, in
cadrul comunitar al primului pilon, votul prin
majoritate calificata constituie regula majoritara. In schimb,
pilonul al doilea si al treilea sunt inca in
totalitate caracterizate de metoda interguvernamentala si de
recursul la votul prin unanimitate.
U 4. Uniune vamala
Caracteristicile unei uniuni vamale constau in: eliminarea
tuturor taxelor vamale si a masurilor cu efect
echivalent in comertul reciproc, precum si aplicarea unui
tarif vamal extern comun in raport cu tarile
neparticipante la uniune. La aceste realizari au ajuns la 1
iulie 1968 cele sase tari semnatare ale
Tratatului de la Roma (Franta, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg). Totodata, statele
membre au cedat organismelor comunitare dreptul de a
elabora politica comerciala externa, de a
negocia acorduri comerciale cu celelalte tari si de a le
reprezenta interesele in cadrul organizatiilor
economice internationale. Dar pentru a se atinge obiectivul
unei piete interne, ca zona fara restrictii in
fluxul de marfuri si servicii, mai trebuiau eliminate o serie de
bariere netarifare: fizico-administrative
(ex. controlul la frontiera), tehnice (standarde nationale),
fiscale (rata si structura TVA, accize) si
discriminarile in privinta achizitiilor publice.

Z 1. Zona de liber schimb


Eliminarea barierelor comerciale intre doua sau mai multe
tari, dar cu mentinerea tarifelor vamale ale
fiecareia in raporturile cu celelalte tari, este caracteristica
unei zone de comert liber. Asemenea
intelegeri sunt numeroase, fara a-si propune, insa si obiective
de alta natura decat cele comerciale:
Asociatia Europeana a Liberului Schimb (EFTA, din 1960),
Acordul Central European pentru Comert
Liber (CEFTA, din 1992), intre Cehia, Ungaria, Polonia si
Slovacia, la care a aderat si Romania in
1996 - in acest caz, restrictiile se mentin pentru produsele
agricole, Zona Nord-Americana de Comert
Liber (din 1994), intre SUA, Canada si Mexic, Acordul de
Comert Liber in Asia (AFTA, din 1992) intre
Brunei, Indonezia, Filipine, Malaezia, Singapore si Tailanda.
Z 2. Zona euro
- se refera la cele 12 state membre ale Uniunii Europene in
care moneda unica euro a devenit
moneda oficiala de la 1 ianuarie 2002: Franta, Germania,
Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Austria,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda si Finlanda.

S-ar putea să vă placă și