Celula vegetala

Celula este unitatea de baza structurala si functionala a materiei vii.

Proprietatile de baza ale materiei vii sunt:
1. Metabolismul -> schimbul de materie, informatie si energie intre celula / organism si mediul inconjurator
-> anabolism - totalitatea reactiilor de biosinteza - se consuma energie - fotosinteza
-> catabolism totalitatea reactiilor de biodegradare - se elibereaza energie - respiratie
2. Cresterea - proces fiziologic cantitativ de sporire a numarului de celule, a masei si volumului acestora.
3. Dezvoltarea - proces fiziologic calitativ, caracterizat prin parcurgerea perioadelor de tinere, maturitate si
senescenta, si dobandirea capacitatii de inmultire in perioada de maturitate.
4. Sensibilitatea - capacitatea materiei vii de a sesiza, a recunoaste schimbarile factorilor de mediu.
5. Adaptabilitatea - capacitatea plantelor de a raspunde adevarat la stimulii exterior, care sa-i permita succesul
in evolutie.
6. Ereditatea - capacitatea de a produce urmasi asemanatori, transmitand caracterele ereditare la descendenti.
7. Moartea - proprietate de baza a materiei vii, care se realizeaza in momentul in care metabolismul inceteaza.
Perete celular -> plasmalema (membrana) -> citoplasma
Prin structura specifica pe care o are, asigura functionalitatea sa, functionalitatea tesutului din care face
parte, precum si a intregului organism.
Celula vegetala este alcatuita din:
- perete celular
- membrane plasmatice
- citoplasma
- organite celulare
Organite celulare:
-> invelite de membrana dubla: - nucleul
- mitocondriile
- plastidele
-> invelite de membrana simpla - reticulul endoplasmatic neted, rugos
- complexul Golgi
- vacuola
- glioxizomii
- peroxizomii
- veziculele proteice
-> invelite intr-o jumatate de membrana - sferozomii
-> fara membrana - ribozomii
citoscheletul
- microtubulii si microfilamentele
citoplastic
Peretele celular se formeaza in timpul diviziunii celulare si este alcatuit dintr-o retea de microfibrile de
celuloza legate intre ele prin molecule de hemiceluloza, proteine, substante pectice. Aceste microfibrile de
celuloza sunt dispuse in straturi paralele, straturile respective fiind insotite sub un anumit unghi, creandu-se
posibilitatea formarii structurii peretelui celular.
Spatiul dintre microfibrilele de celuloza, de proteine si pectine se numeste apoplast si in el se afla o
solutie formata din apa, ioni, glucide, aminoacizi (substante dizolvate). Aceste substante circula prin peretele
celular pe cale apoplasmica, prin procesul de difuziune. Acest transport este destul de rapid, deoarece ochiurile
retelei pot ajunge pana la 10 nanometri, permitand astfel transportul substantelor dizolvate si apei.
Peretele celular primar format in timpul diviziunii celulare creste atat in grosime, prin inserarea de noi
microfibrile printre cele existente (aceasta crestere se numeste intususceptiune), dar si in lungime, prin apozitie.
Astfel, la celula matura, peretele celular are forma si dimensiunile caracteristice tesutului din care celula face
parte si este format din aproximativ 40-45% celuloza, 20-25% hemiceluloze, 15-20% proteine, 20-28% lignina.
La unele celule, peretele sufera anumite modificari:
- cerificarea - depunerea de ceruri pe peretele exterior al celulelor epidermice la unele fructe. Are rolul de a
impiedica pierderea excesiva a apei;

- cutinizarea - reprezinta depunerea de cutina pe peretii exteriori ai celulelor epidermice la toate organele
aeriene ale plantelor, formand cuticula (o pelicula impermeabila la apa si la gaze);
- suberificarea - impregnarea peretelui celular cu suberina, o substanta impermeabila la apa si gaze, inalnita
indeosebi la suber (coaja tuberculului de cartof);
- lignificarea - impregnarea peretilor celulari cu lignina. Se intalneste la celulele care formeaza tesutul lemnos,
si confera rigiditate, duritate;
- mineralizarea - impregnarea cu dioxid de siliciu (SiO2); se intalneste la cereale si asigura rigidizarea peretelui
celular.
Functiile peretelui celular:
- confera forma si rezistenta celulei;
- protejeaza celula vegetala;
- asigura transportul de apa si substante dizolvate pe calea apoplasmica;
- datorita substantelor fenolice din compozitia peretelui celular, aceasta are rol de bariera fizica in apararea
pasiva fata de boli si daunatori;
- datorita proteinelor numite rectine din peretii celulari ai radacinilor plantelor leguminoase, se realizeaza
recunoasterea celulara cu bacteriile fixatoare de azot care duc la formarea nodozitatilor.
Plasmodesme
Plasmodesmele reprezinta legaturile dintre membrana celulara si citoplasma celulelor aceluiasi tesut. Se
formeaza numao intre celulele aceluiasi tesut. Intre 2 celule pot exista intre 1000-100.000 de plasmodesme,
realizandu-se astfel o comunicare suficient de rapida intre celulele aceluiasi tesut. Plasmodesma este formata
din: sfincter, plasmalema, citoplasma, reticul endoplasmatic neted, cale simplasmica, desmotubul, lamela
neteda.
Plasmodesma se situeaza la nivelul peretelui celular si este formata din continuarea plasmalemei si
citoplasmei celor 2 celule invecinate, iar in interior se afla un desmotubul, ce reprezinta continuarea unui
canalicul al reticulului endoplasmatic neted. Rolul plasmodesmelor este de transport al apei si substantelor
dizolvate prin citoplasma care inconjoara desmotubul si se numeste cale simplasmica. Plasmodesma asigura
transportul unor proteine informationale prin desmotubul.
Pe cale simplasmica, apa si substantele dizolvate circula tot prin difuziune, insa cu o viteza de 3 pana la
10 ori mai mica decat pe cale apoplasmica (prin perete).
Intreruperea plasmodesmelor in conditii de mediu extreme (seceta, administrare necontrolata a
ingrasamintelor) duce la moartea celulelor.
Membranele plasmatice sunt reprezentate de plasmalema si tonoplast (situat intre citoplasma si sucul
vacuolar). Membranele plasmatice reprezinta bistraturi de fosfolipide printre care se afla inserate total sau
partial proteine.
1972 - Zinger si Nicholson au emis teoria mozaicului lichid, care explica structura membranelor
plasmatice, respectiv bistratul de fosfolipide orientat cu capetele polare la exterior si cozile nepolare in interior,
printre care se afla intr-o continua miscare moleculele de proteine. Aceasta structura de bistrat de fosfolipide
confera membranelor plasmatice proprietatea de semipermeabilitate, adica lasa apa sa treaca direct prin bistratul
de fosfolipide, prin osmoza, iar substantele dizolvate trec prin intermediul proteinelor transportoare.
Transportul substantelor la nivelul membranelor plasmatice
a) al apei - se realizeaza fie direct, prin stratul de fosfolipide in procesul de osmoza, (osmoza este un proces
fizic de transport al apei dinspre o solutie diluata spre una concentrata, atunci cand cele 2 solutii sunt separate
de o membrana semipermeabila), fie cu ajutorul unor transportori specifici de apa, care se numesc acvaporine.
Aceste acvaporine explica transportul rapid al apei prin plasmalema si tonoplast in anumite conditii (la nivelul
radacinii, cand dupa o perioada secetoasa, urmeaza o perioada umeda);
b) al substantelor dizolvate - se pot transporta numai cu ajutorul transportorilor proteici. Transportul acestor
substante se poate realiza pe 2 cai:
- transport pasiv - contrar gradientului de concentratie. Se numeste difuzie si se realizeaza dinspre o solutie
concentrata spre una diluata, in scopul egalizarii concentratiilor. Difuzia poate fi simpla, prin asa numitele
canale proteice, canale care se deschid atunci cand potentialul de membrana scade. Difuzia facilitata, in care
transportul substantelor dizolvate se realizeaza prin legarea acestora, in mod reversibil, de anumite molecule,

impreuna cu acestea traversand canalul proteic. In aceasta categorie pot intra si ionoforii (substante care pot
lega reversibil ionii si de a traversa in aceasta forma bistratul de fosfolipide.
- transport activ - se realizeaza cu ajutorul transportului de ioni. Sunt proteine transportoare care au capacitatea
de a transporta cu consum de energie biochimica, ioni sau molecule, de la o solutie dizolvata spre una
concentrata, fiind singurul transport care determina concentrarea ionilor in perisorul absorbant sau in vacuola.
Functionarea pompelor de ioni se realizeaza in 3 etape. In prima etapa are loc fixarea ionului pe una dintre
fetele membranei. Este o etapa in care nu se consuma energie biochimica. A doua etapa, in care se consuma
energie biochimica pentru schimbarea conformationala a proteinei. A treia etapa, in care ionul este eliberat pe
cealalta fata a membranei, iar aceasta revine la forma conformationala initiala si este capabila sa reia procesul
de transport. Transportul activ poate fi uniport -> 1 ion / 1 directie (simport) sau cotransport (antiport).
Proprietatile membranelor plasmatice
Potentialul de membrana care reprezinta distributia neuniforma a sarcinilor electrice de o parte si de alta a
membranei este foarte important pentru functionarea canalelor de ioni, permitand deschiderea acestora in
conditii specifice. Variaza intre -70 si -170 minivolti si variaza pe parcursul perioadei de vegetatie.
Semipermeabilitatea reprezinta proprietatea membranelor de a permite trecerea selectiva a substantelor
prin ele. Este ridicata in perioada de tinerete cand este necesar un transport intens al apei si substantelor prin
membrane si perioada de senescenta cand membranele se degradeaza. In perioada de maturitate, permeabilitatea
membranelor este foarte scazuta, acestea fiind foarte selective.
Rolul membranelor plasmatice
1. Compartimentarea celulei vegetale (plasmalema si tonoplastul)
2. Transportul apei si substantelor dizolvate
3. Bariera fizica contra atacului patogen si substantelor daunatoare din mediu.
Citoplasma
Este o masa hialina (fina), vascoasa, coloidala, care se afla in celula si in care se gasesc toate organitele
celulare sau citoplasmice. Citoplasma are ca structura citoscheletul format din:
- microfilamente de actinomiozina, care dau elasticitate citoplasmei;
- microtubuli, care au rolul de a directiona organitele citoplasmice in timpul diviziunii celulare, precum si in
cazul miscarilor acestora in citoplasma. In afara de citoschelet, avem citosolul, care este o solutie (apa + ioni,
glucide simple, aminoacizi etc.).
Proprietatile citoplasmei
- vascozitatea - proprietatea citoplasmei de a se opune curgerii;
- elasticitatea - se deformeaza sub actiunea unei forte externe si revine la forma initiala, cand actiunea fortei
inceteaza;
- plasticitatea - se deformeaza sub actiunea unei forte exterioare si nu revine daca forta inceteaza;
- coagularea - se conglomereaza sub actiunea temperaturilor ridicate, a sarurilor sau solventilor.
Rolul citoplasmei
- este sediul tuturor organitelor celulare.
- este sediul proceselor biochimice de biosinteza si biodegradare a glucidelor simple, proteinelor si de
interconversie a aminoacizilor.
- este sediul unor compusi volatili.
Organitele celulare
Se clasifica in:
-> organite invelite de membrane dubla:
- nucleu
- mitocondriile
- plastide: - cloroplaste
- cromoplaste
- leucoplaste
- amiloplaste

-> organite invelite de membrana simpla:

- reticul endoplasmatic: - neted; - rugos
- complexul golgi
- vezicule proteice
- glioxizomi
- peroxizomi
- vacuola
-> organite cu jumatate de membrana (sferozomi sau obozomi sau vezicule lipidice)
-> organite fara membrana - ribozomi
Nucleul este centrul cinetic al celulei, fiind cel mai mare organit al celulelor meristematice sau tinere, cu
forma sferica sau lasata, invelit de o membrana dubla. Membrana nucleului prezinta din loc in loc pori nucleari
din care iese ARN-ul mesager in citoplasma, unde are loc sinteza proteinelor. Membrana externa a nucleului
poate avea pe suprafata ei ribozomi si poate continua cu canaliculele reticulului endoplasmatic rugos.
Nucleul este format din materie organica fundamentala fluida numita citoplasma, formata din ADN,
ARN, proteine, ATP, ioni de magneziu si apa. Materialul genetic (ADN-ul) este organizat in cromatina, care in
timpul diviziunii celulare formeaza cromozomii cu rol in transmiterea caracterelor ereditare la urmasi. In nucleu
se afla 1-2 nucleoli, al caror rol nu este bine precizat, dar fara de care metabolismul celulei este afectat.
Rolul nucleului
- centrul cinetic al celulei care coordoneaza toate activitatile acesteia, ADN-ul este transcris in ARN si apoi
translatat in citoplasma de unde rezulta proteine.
Proteine: 1.cu structura
2.active
3.hormoni
4.enzime
- transmiterea caracterelor la urmasi are loc in timpul diviziunii celulare (dintr-o celula mama rezulta 2 celule
fiice identice).
- in timpul diviziunii meiotice cand se formeaza gametii, celulele neproducatoare barbatesti si femeiesti din
unirea carora rezulta un nou organism.
Mitocondriile
Sunt organite celulare invelite cu membrana dubla de forma tubulara, membrana externa fiind neteda, iar
membrana interna fiind cutata, cutele respective numite criste mitocondriale. Ele sunt dispuse perpendicular pe
axul longitudinal al mitocondriei. Intre cele 2 membrane se afla lumenul.Continutul se numeste matrice
mitocondriala si este formata din o molecula circulara de ADN, ARN, proteine, enzime, ioni, glucide.
Mitocondriile se formeaza din promitocondrii, in timpul diviziunii celulare, prin strangulare.
Mitocondriile sunt foarte abundente in celulele care necesita o cantitate mare de energie biochimica. De
asemenea, mitocondriile se deplaseaza in citoplasma cu ajutorul curentilor citoplasmatici catre zonele afectate
de rani sau de agenti patogeni.
Functiile mitocondriilor
1. Este sediul respiratiei celulare, in care se produce energie biochimica sub forma de ATP si NADH, H+.
2. Are rol in etapa a 3-a a fotorespiratiei in care substantele organice produse in fotosinteza sunt descompuse.
3. Sinteza acizilor organici si exportul acestora catre vacuola in faza de tinerete (mai ales) ceea ce confera
gustul acru fructelor nematurate.
Plastidele - se mai numesc si organitele care dau culoare organelor plantelor si se formeaza din proplastide, prin
diviziune.
Cloroplastele - se mai numesc plastidele verzi, deoarece contin un pigment verde numit clorofila si confera
culoare verde organelor aeriene. Au forma ovoidala si sunt delimitate de membrana dubla. Membrana externa
este neteda, membrana interna este cutata. Cutele se numesc tilacoide si sunt dispuse paralel cu axul
longitudinal al cloroplastului. Intre cele 2 membrane se afla lumen. Intre 2 tilacoide se afla grana cloroplastului,

sub forma unui fisic, constituita din saculi dispusi unul deasupra celuilalt. Cloroplastul contine o substanta
fundamentala formata din o molecula circulara de ADN, ARN, aminoacizi, proteine, ribozomi, enzime, ioni,
apa. Pigmentii verzi, adica clorofila A si B, impreuna cu pigmentii galbeni (caroteni si xantofile) sunt dispusi in
membrana interna a cloroplastelor, in membrana tilacoidelor si in membrana granelor. Tot acolo se gasesc si
substantele care participa in prima etapa a fotosintezei la absorbtia luminii si transformarea ei in energie
biochimica.
Rolul cloroplastului
1. Se realizeaza procesul de fotosinteza.
2. Sinteza acizilor grasi cu 16-18 atomi de carbon.
3. Sinteza glucidelor simple (glucoza, fructoza, zaharoza), precum si a amidonului.
4. Sinteza pigmentilor asimilatori verzi si galbeni.
5. Sinteza proteinelor proprii.
6. Se desfasoara prima etapa a fotorespiratiei.
Cronoplastul - sunt plastide care confera culoare rosie sau portocalie unor organe ale plantelor. (Ex. radacina la
morcov, fructele la cais, fructele la ardeiul galben, rosu, gogosar, capia). Structura cronoplastului este
asemanatoare cu a cloroplastului, insa sunt mai putine tilacoide si grana, fiind prezenti numerosi globuli cu
pigmenti de culoare rosie sau portocalie.
Leucoplastele - confera culoare alba petalelor florilor sau unor radacini, fiind asemanatoare cu cloroplastele, dar
avand un continut vacuolizat.
Amiloplastele - sunt plastide cu rol in depozitarea amidonului si se gasesc in organele de rezerva ale plantelor.
Amidonul se depune in amiloplaste sub forma unor granule de amidon, avand forme si caracteristici specifice
speciei. Membrana interna este foarte putin cutata, continutul fiind ocupat in totalitate de granule de amidon.
Reticulul endoplasmatic
Reprezinta o retea de canalicule si tuburi, care pornesc din membrana externa a nucleului si se intind pana
la nivelul plasmalemei, continuand dintr-o celula in alta prin intermediul desmotuburilor de la nivelul
plasmodesmelor.
Reticulul endoplasmatic poate fi asociat cu ribozomii, caz in care se numeste reticul endoplasmatic rugos.
Acesta se afla dispus inspre nucleu, fiind in legatura cu membrana externa nucleara si are rol in sinteza
proteinelor. Datorita acestei functii, reticulul endoplasmatic rugos este implicat in formarea veziculelor proteice,
care reprezinta organite de depozitare a proteinelor la plantele leguminoase, in semintele de nuci, alune. Cu
ajutorul ribozomilor atasati la reticulul endoplasmatic rugos, are loc sinteza proteinelor de rezerva, care se
depoziteaza la capatul canaliculului, ce se dilata formand o vezicula, care prin strangulare se desprinde si
ramane libera in citoplasma (vezicula proteica sau proteozom).
Reticulul endoplasmatic neted se afla in continuarea reticulului endoplasmatic rugos si se continua pana
la nivelul complexului golgi, plasmalemei sau tonoplastului. Reticulul endoplasmatic neted este implicat in
sinteza lipidelor membranale precum si a lipidelor de rezerva. In cazul sintezei lipidelor de rezerva, in semintele
plantelor oleaginoase, aceste lipide se depoziteaza intre cele doua straturi fosfolipidice ale membranei
reticulului care se dilata, formand o vezicula lipidica sau oleozom, sau sferozom, care este singurul organit
invelit de o jumatate de membrana.
Complexul Golgi
Reprezinta o suprapunere de discuri turtite, inconjurate de numeroase vezicule. Complexul golgi prezinta
doua fete. O fata receptoare, situata inspre reticulul endoplasmatic neted si o fata formatoare, situata inspre
plasmalema. Intre discuri se afla numeroase vezicule de transport, care au rolul de a transporta substantele, care
vin dinspre reticulul endoplasmatic si trec prin diverse procese de transformare, la nivelul dictiozomilor,
urmand a fi eliberate pe fata formatoare si vehiculate inspre plasmalema.
Veziculele cu substante care se desprind de pe fata formatoare a complexului Golgi pot ajunge la nivelul
plasmalemei, unde, prin procesul de pinocitoza, elibereaza substantele necesare sintezei peretelui celular si

lamelei mediane. Alte vezicule pot fi directionate spre vacuola, unde tot prin procesul de pinocitoza isi varsa
continutul in aceasta.
Rolul complexului Golgi este acela de a procesa lipidele si proteinele sintetizate in reticulul
endoplasmatic, transformandu-le in substante active, d.p.d.v. fiziologic. Sinteza polizaharidelor care intra in
structura lamelei mediane (substante pectice, acid galacturonic).
Glixiozomii sunt organite de forma sferica, invelite de membrana simpla al caror continut este format din apa,
enzile, glucide, aminoacizi si lipide si in care se desfasoara faza a doua a fotorespiratiei, precum si ciclul
glioxilic, prin care lipidele de rezerva se transforma in glucide, in timpul germinarii semintelor oleaginoase.
Peroxizomii sunt organite de forma sferica, invelite de membrana simpla, care contin cristale de forma
romboidala de peroxidaze. Peroxidazele sunt enzime care descompun apa oxigenata in apa si o jumatate de
molecula de O2, protejand astfel celula de actiunea toxica, oxidanta a apei oxigenate. Astfel, peroxidazele fac
parte dintr-un sistem redox care elimina radicalii liberi ce pot avea efect nociv asupra degradarii lipidelor
membranale si pierderii functionalitatii celulei.
Vacuola este un organit format dintr-o membrana simpla, semipermeabila numita tonoplast, care separa sucul
vacuolar de citoplasma.
Suc vacuolar: -apa; - glucide simple: glucoza, fructoza, zaharoza; - aminoacizi; - fenoli (gust amarui); - acizi
organici (gust acru); - substante minerale sub forma ionica (K+, Ca).
Datorita compozitiei sale, sucul vacuolar are o anumite concentratie si dezvolta un potential osmotic, care
determina patrunderea apei in celula vegetala. Acest proces de patrundere a apei in celula vegetala se numeste
endosmoza si se realizeaza datorita celor 2 membrane semipermeabile: plasmalema si tonoplastul.
In celulele tinere meristematice se gasesc mai multe vacuole mici, dispersate in citoplasma, care la
maturitate se unesc intr-o vacuola mare, ce poate ocupa pana la 90-95% din volumul celulei, citoplasma si restul
organitelor fiind impinse parietal. Datorita faptului ca in vacuola se depoziteaza numeroase substante
nefolositoare celulei, vacuola era considerata sistemul excretor al celulei.
Rolul vacuolei
Vacuola reprezinta rezervorul de apa si ioni al celulei. In vacuola sunt sechestrate substante de tipul
polifenolilor, care dau culoarea bruna tesuturilor lezate si care, daca ar fi libere in citoplasma, ar reprezenta o
sursa de radicali liberi.
In cazul fructelor dulci (pepeni, cirese, struguri) se depoziteaza glucidele simple de rezerva. Datorita
continutului in antociani, confera culoare rosie, albastra sau violacee unor fructe, legume sau petale de flori.

Tesuturi vegetale
Tesuturile sunt o grupare de celule care au aceeasi origine, forma si structura si care indeplinesc aceleasi
functii. Prin urmare, celulele care apartin aceluiasi tesut provin din acelasi tip de meristeme, au structura si
forma identice, care le permit sa indeplineasca aceleasi functii.
Tesuturile vegetale intra in alcatuirea organelor plantelor, fiind specifice unui anumit tip de organ sau
comune tuturor tipurilor de organe.
Clasificarea tesuturilor dupa stadiul de dezvoltare:
- meristematice
- definitive
Tesuturile meristematice sunt formate din celule tinere cu potential de diviziune. Aceste celule au peretele
celular foarte subtire, sunt izodiametrice (dimensiunile pe cele 3 axe sunt aproximativ egale).Au numeroase
vacuole mici, proplastide si promitocondrii, iar nucleul este situat central, fiind cel mai mare organit din celula.
Tesuturile meristematice se clasifica dupa localizare in tesuturi meristematice:
- apicale - situate in varful vegetativ al radacinii si tulpinii si asigura cresterea in lungime a acestor organe
- intercalare - se gasesc in tulpinile plantelor Graminee, in noduri si asigura cresterea in lungime a acestora
- laterale - asigura cresterea in grosime a radacinii si tulpinii plantelor, fiind reprezentate de cambiu si felogen.
La plantele perene, aceste meristeme laterale formeaza un cilindru pe toata lungimea radacinii si tulpinii
- difuze si meristemoidele - se intalnesc la nivelul frunzelor si care asigura forma variata a acestora (lobata,
gofrata), precum si prezenta perilor si stomatelor (din meristemoide).

Tesuturile meristematice se clasifica dupa origine in tesuturi meristematice:

-> primordiale - care se formeaza din celula ou si se gasesc in apexul radacinii si tulpinii si formeaza corpul
embrionului semintei.
-> primare - formeaza apexul radacinii si tulpinii si sunt reprezentate de:
- protoderma - care prin diviziune celulara si diferentiere, conduce la formarea tesutului definitiv primar de
aparare (epiderma, rizoderma)
- meristemul fundamental - va genera toate tesuturile parenchimatice primare, precum scoarta, tesutul de
depozitare.
- procambiu - va genera tesuturile definitive primare conducatoare, respectiv tesut lemnos si tesut liberian. La
unele specii genereaza si maduva.
- caliptrogen - se gaseste doar la nivelul apexului radacinii si genereaza un tesut de aparare primar, numit
caliptra
-> secundare - se formeaza din celule mature, definitive, care recapata proprietatea de diviziune in asa numitul
proces de dediferentiere celulara. Din tesuturile meristematice secundare fac parte cambiul si felogenul.
Cambiul genereaza la plantele perene, tesuturile conducatoare secundare astfel: liberul secundar la
exterior si lemnul secundar la interior.
Felogenul va genera tesuturi de aparare secundare, respectiv feloderma la interior si suberul la exterior.
Aceste meristeme secundare se formeaza la plantele perene in fiecare primavara si activitatea
meristematica a lor inceteaza la sfarsitul toamnei, rezultatul lor fiind asa numitele inele anuale din structura
tulpinii si radacinii arborilor.
Tesuturile meristematice, prin procesul de diviziune si de diferentiere, genereaza toate tesuturile
definitive specializate ale organelor plantelor. In timpul acestui proces de diviziune si diferentiere se intalnesc
urmatoarele etape:
1. diviziunea celulara (mereza) - in care celulele meristematice se inmultesc prin mitoza
2. cresterea celulara (auxeza) - in timpul acestei etape, celula nou formata creste, ajungand la dimensiunile,
forma si structura caracteristice tesutului definitiv din care face parte
3. diferentierea celulara - care se realizeaza in paralel cu cresterea celulara. Astfel, celula nou formata se va
specializa in realizarea functiilor tesutului definitiv din care face parte
Tesuturile definitive sunt formate din celule mature specializate pentru functia tesutului din care fac parte.
Dupa rolul tesuturilor definitive, acestea se clasifica astfel.
1) Tesuturi de aparare
2) Tesuturi parenchimatice
3) Tesuturi conducatoare
4) Tesuturi mecanice
5) Tesuturile secretoare
Tesuturile definitive se clasifica dupa origine in:
- tesuturi definitive primare, care provin din meristeme primare (protoderma, meristemul fundamental,
procambiul si caliptrogen);
- tesuturi definitive secundare, care provin din meristeme secundare (cambiu, felogen).
1) Tesuturile de aparare sunt reprezentate de un singur strat de celule, avand rolul de a proteja in
general organele plantelor si in anumite cazuri (endoderma) cilindrul central.
a) Epiderma este tesutul de protectie situat la exteriorul tuturor organelor aeriene ale plantei (tulpina, frunza,
fruct, floare, seminte). Este formata dintr-un strat de celule turtite, aplatizate, partea externa situata spre mediul
extern, fiind bombata, iar peretii celulari sunt cutinizati sau cerificati. Astfel, in cele mai multe cazuri, epiderma
este acoperita de o pelicula impermeabila la apa si gaze, care prezinta din loc in loc pori si se numeste cuticula.
La cactusi, la frunzele de varza, la prune, la struguri, cuticula este dublata de ceara, minimizandu-se astfel
pierderile de apa si deshidratarea plantelor. Intre celulele epidermei se gasesc plasmodesme, ceea ce permite
comunicarea dintre aceste celule, insa intre celulele epidermei si tesutul urmator, derma (parenchimul), nu se
gasesc plasmodesme. Unele celule ale epidermei au fost modificate in peri, care pot fi tectori (de aparare) si
recretori, cu rol in eliminarea uleiurilor volatile.
Tot la nivelul epidermei se gasesc stomatele, celule epidermice, modificate, specializate in schimbul de
gaze dintre planta si mediu (gaze: O2, CO2, vaporii de apa).

b) Rizoderma este tot un tesut de aparare primar ca si epiderma, care se formeaza din protoderma. Ea are rolul
de a proteja radacina si este formata dintr-un singur strat de celule aplatizate, strans unite intre ele, fara spatii
intercelulare si neacoperite de cuticula. Anumite celule ale rizodermei sunt transformate in perisori absorbanti.
La nivelul radacinii, rizoderma protejeaza zona neteda si zona perisorilor absorbanti, iar in zona aspra, locul ei
este luat de un alt tesut de protectie, numit exoderma.
c) Exoderma reprezinta stratul exterior al scoartei cu functie de protectie, doar in zona aspra a radacinii. In
aceasta zona, exoderma este pe alocuri dublata de cicatricile perisorilor absorbanti morti.
d) Endoderma se gaseste in special la nivelul radacinii si doar in anumite cazuri in tulpina sau in frunzele
plantelor semipervirescente (care nu cad). La nivelul radacinii, endoderma este reprezentata de un singur strat
de celule aplatizate, fara spatii intercelulare intre ele si au peretii ingrosati cu suberina, ingrosari care se numesc
ingrosarile lui Caspary. Aceasta particularitate a endodermei face ca transportul apei si ionilor pe cale
apoplasmica (prin perete) sa fie intrerupt la acest nivel, ceea ce are o deosebita importanta in absorbtia apei,
formarea unei brute si patrunderea acesteia in vasul lemnos.
e) Caliptra este un tesut de aparare primar, care este generat de caliptrogen si are aspectul unui degetar care
inveleste varful vegetativ al radacinii. Caliptra este formata din mai multe straturi de celule si este generata
continuu de caliptrogen, deoarece celulele aflate in exterior, in contact cu particulele solului, se rup, se distrug.
Astfel, caliptra isi pastreaza in permanenta dimensiunea de aproximativ 1 mm. Caliptra contine in centrul sau
cateva celule dispuse ca un con, care prezinta niste statolite, care sunt granule de carbonat de calciu, cu rol in
orientarea radacinii in timpul cresterii, in directia de actiune a fortei gravitationale (geotropism pozitiv).
Tesuturile de aparare secundare sunt generate de activitatea meristemului secundar numit felogen. Acesta
genereaza la exterior suber si la interior feloderma, astfel formandu-se la plantele perene, ceea ce cunoastem sub
denumirea de scoarta.
Suberul este tesut de aparare secundar, format din 5-7 straturi de celule suprapuse, precum caramizile
intr-un zid, Nu exista spatii intercelulare, iar peretii sunt impregnati cu suberina, o substanta impermeabila la
apa si gaze. Astfel, suberul este un tesut de aparare foarte compact, care protejeaza radacinile, tulpinile plantelor
perene, precum si tuberculi sau rizomi. Din loc in loc, suberul prezinta niste rupturi, umplute cu tesut
parenchimatic, numite lenticele, cu rol in schimbul de gaze dintre organele plantei si mediu.
Feloderma reprezinta un tesut format din cateva straturi de celule situata spre interiorul organelor
plantelor si care, impreuna cu suberul, la plantele lemnoase, formeaza ritidomul. Acest ritidom poate sa fie
continuu sau se poate exfolia in fasii sau in placi.
2) Tesuturi parenchimatice - sunt formate in general din celule izodiametrice si prezinta spatii
intercelulare. Se afla situate imediat sub epiderma sau rizoderma sau intre tesuturile de aparare. Dupa rolul pe
care il indeplinesc, tesuturile parenchimatice pot avea functii de:
- nutritie (clorenchimul) - aceste tesuturi se gasesc la nivelul frunzei si a altor organe verzi ale plantei (petiol,
tulpina, petale, sepale) si au rol in realizarea procesului de fotosinteza si prin aceasta, de sinteza a substantelor
organice din plante. La nivelul frunzei sunt reprezentate de tesutul palisadic, format din 2-3 straturi de celule
alungite, suprapuse, care contin foarte multe cloroplaste. Acest tesut palisadic se gaseste situat sub epiderma, pe
fata superioara a frunzei. La frunzele plantelor Graminee, acest tesut de nutritie este reprezentat de teaca
perivasculara care inconjoara fasciculele libero-lemnoase ale nervurilor.
- absorbtie - se gaseste la nivelul radacinii, in zona perisorilor absorbanti si este reprezentat de perisorii
absorbanti, care indeplinesc functia de absorbtie a apei si ionilor. Perisorii absorbanti sunt celule specializate
pentru realizarea acestei functii, deoarece sunt mult alungiti in sol, ceea ce le mareste suprafata de contact cu
solutia solului. Au peretele celular subtire, format din caloza, un polizaharid foarte permeabil pentru apa si ioni,
si au o vacuola foarte mare care ocupa peste 90% din volumul celulei care este un rezervor de apa si ioni.
Astfel, zona perisorilor absorbanti reprezinta zona de maxima absorbtie a apei si ionilor de catre plante. La
plantele acvatice, apa este absorbita pe toata suprafata plantei, aflata in contact cu apa, iar la plantele epifite
(orhideele), care nu prezinta radacini, absorbtia apei se realizeaza printr-un tesut numit velamen radicum.
Acesta reprezinta 2-3 straturi de celule, stratul exterior avand peretele celular foarte ingrosat, capabil sa
absoarba vaporii de apa din atmosfera. La plantele parazite (cum ar fi cuscuta), precum si cele semiparazite
(cum este vascul), absorbtia apei si ionilor se realizeaza direct din plantele lemnoase ale vascului gazda prin
intermediul unor formatiuni numite haustori, care au forma de pana, patrunzand adanc in trunchiurile copacilor
sau in vasele lemnoase.

- de depozitare - dupa tipul substantei pe care o depoziteaza, pot fi:

- tesuturi care depoziteaza substante organice de rezerva
- tesuturi care depoziteaza aerul (aerenchimuri) la plantele acvatice
- tesuturi care depoziteaza apa (cactusi si familia crasulaceae)
Tesuturi de depozitare
a) substantele organice de rezerva -> amidon (amilifere)
Tesuturile amilifere se intalnesc in radacinile si tulpinile plantelor perene precum si in organele de
rezerva care sunt organe metamorfozate (ex.: tuberculul de cartof, rizomul). Amidonul se depoziteaza sub forma
unor granule in amiloplaste. Aceste tesuturi de depozitare a substantelor organice pot fi reprezentate de
parenchimul lemnos (la ridiche), tesutul medular (radacini tuberizate), parenchimul liberian (radacina de
morcov), scoarta (tesut cortical la fructe).
b) apa - tesuturi acvifere, intalnite la plantele din zona tropicala si ecuatoriala, care sunt bogate in substante
hidrofile (ex.: mucilagiile la aloe vera).
c) aerul - tesuturile aerifere, intalnite la plantele acvatice si la orez, sunt reprezentate de canale aerifere care
comunica cu organele plantelor aflate deasupra apei (ex.: la orez si nufar) aceste canale aerifere se gasesc in
radacina si in tulpina si se prelungesc pana la nivelul frunzelor, care au posibilitatea de a realiza schimbul de
gaze cu mediul exterior. Un caz particular de tesut aerifer poate fi considerat parenchimul sau tesutul lacunar de
la nivelul frunzelor, tesut care se afla in legatura cu stomatele. Acest tesut lacunar este caracterizat prin celule
izodiametrice cu spatii intercelulare mari.
3) Tesuturi conducatoare - au rolul de a transporta seva bruta de la radacina pana la organele aeriene si
seva elaborata de la frunze spre toate celelalte organe ale plantei. Sunt de 2 tipuri:
- tesutul lemnos (xilem) - este format din vase lemnoase, parenchim lemnos si fribre lemnoase
- tesutul liberian (floem) - este format din vase liberiene, celule anexe, parenchim liberian, fibre liberiene
Tesutul lemnos are rolul de a conduce seva bruta. Vasele lemnoase din componenta sa pot fi, dupa gradul
de diferentiere, traheide, intalnite la conifere sau trahei, intalnite la restul plantelor vasculare. Vasele lemnoase
sunt reprezentate de tuburi lungi, puse cap la cap, care reprezinta forma maxima de diferentiere a celulelor
vegetale pentru realizarea unei functii. Initial, celulele rezultate din diviziunea cambiului sunt celule vii, care, pe
parcursul diferentierii, isi autolizeaza continutul celular si realizeaza ingrosari puternice ale peretelui celular,
astfel rezultand la maturitate tuburi goale, cu dimensiuni diferite in functie de specie (ex.: la frasin poate ajunge
pana la 5 m lungime). Ingrosarile peretilor celulari pot fi de tip scalariform, punctiform, reticular, asigurand
astfel rezistenta vaselor lemnoase la presiunea turgescenta a celulelor vii din jurul lor.
Parenchimul lemnos are rol de depozitare a substantelor organice de rezerva si inconjoara vasele
lemnoase sau fasciculele formate din mai multe vase lemnoase.
Fibrele lemnoase au rolul de a asigura rezistenta tesutului lemnos si sunt reprezentate de celule alungite,
fuziforme, situate in vecinatatea parenchimului lemnos.
Tesutul liberian are rolul de a conduce seva elaborata.
Vasele liberiene se mai numesc si vase ciuruite, deoarece peretii despartitori transversali sunt partial
resorbiti, adica prezinta niste orificii prin care citoplasma unui vas liberian comunica cu citoplasma vasului
liberian invecinat. Acesti pereti transversali se numesc placi ciuruite. Vasele liberiene contin citoplasma si unele
organite, cu exceptia nucleului, care se resoarbe in timpul diferentierii. Vasele liberiene sunt insotite de celule
anexe, care sunt celule vii, ce furnizeaza vaselor liberiene substantele necesare in timpul vietii acestora.
Parenchimul liberian are rolul de a depozita substantele organice de rezerva si inconjoara vasele liberiene
sau fasciculele de vase liberiene.
Fibrele liberiene au rol de sustinere sau de a asigura rezistenta tesutului liberian. Ea si fibrele lemnoase au
forma fuziforma si sunt inserate printre celulele parenchimului liberian. In organele plantelor, tesuturile
conducatoare pot fi organizate in fascicule lemnoase si fascicule liberiene (la radacina) sau in fasciculele liberolemnoase in tulpina, petiol, frunza. Fasciculele libero-lemnoase pot fi de tip colateral inchis, cand au liberul
situat la exterior si lemnul situat spre interiorul organului respectiv si nu prezinta cambiu intre cele 2 tesuturi.
Sau pot fi de tip colateral deschis, cand intre cele 2 tesuturi se gaseste cambiu.
4) Tesuturile mecanice au rolul de a asigura rezistenta plantelor la rupere, precum si elasticitatea
acestora. Ele sunt de 2 tipuri:
- colenchim

- sclerenchim
Colenchimul este format din celule alungite cu pereti celulozici ingrosati, avand rol, indeosebi pentru
asigurarea elasticitatii organelor plantelor.
Sclerenchimul este format din celule izodiametrice cu peretii puternic ingrosati si suberificati, astfel ca la
maturitate, celulele respective mor. Are rol indeosebi in asigurarea rezistentei la rupere sau la presiune.
5) Tesuturile secretoare - foarte variate in regnul vegetal si rolul lor nu este intotdeauna foarte bine
precizat. Pot fi cu secretie interna sau cu secretie externa. Aceste secretii pot fi lichide sau solide.
Secretie externa:
- papile secretoare - mici excrescente ale celulelor epidermice, intalnite indeosebi la petalele florilor, cu rol in
eliminarea uleiurilor volatile, care confera parfumul florilor. De asemenea, dau si aspectul catifelat al petalelor.
- perii secretori - 1-4 celule secretoare. Reprezinta celule epidermice modificate, intalnite la plantele medicinale
sau plantele care emit parfum intens. Sunt dispusi pe toate organele aeriene sau pe frunze la unele specii, pe
flori la alte specii (ex.: la menta, la muscata au rol in sinteza si depozitarea uleiurilor volatile).
- glandele digestive (la plantele carnivore) - secreta enzime digestive cu ajutorul carora plantele carnivore
digera insectele prinse in capcane si isi absorb aminoacizii necesari.
- glandele saline - la plantele adaptate pntru saraturi (tamarix, salicornia), care secreta pe suprafata frunzelor
excesul de ioni de clor si de sodiu, acesta fiind practic mecanismul lor de adaptare, la conditiile extreme in care
traiesc.
Secretie interna:
- buzunarele secretoare - intalnite la critrice, care sunt formate dintr-o grupare de celule secretoare, care
inconjoara un spatiu comun, in care sunt eliminate uleiurile volatile.
- laticifere - se intalnesc la plantele care secreta latex. Laticiferele sunt formatiuni interne rezultate din unirea
mai multor celule cu resorbtia peretilor celulari transversali, structura formata fiind polinucleara.

Organografia
Organografia este acea stiinta a botanicii care se ocupa cu studiul morfologic (aspect) si anatomic (de
structura) al plantelor.
Organele plantelor reprezinta asocierea unor tesuturi care confera functiile sau specializarea acestora.
Necesitatile unei plante sunt de nutritie si de reproducere. Prin urmare planta va avea organe specializate
pentru functia de nutritie si anume organele vegetative (radacina, tulpina, frunza) si va avea organe de
reproducere / inmultire (floare, fruct, samanta).
Proprietatile de baza ale organelor plantelor
- simetria - poate fi radiara, intalnita la radacina si tulpina sau laterala, intalnita la frunza
- polaritatea - fiecare organ al plantei are un capat apical si unul bazal, aceasta proprietate avand o importanta
deosebita in cazul inmultirii prin butasire sau marcotaj
- regenerare - posibilitatea unor fragmente de planta de a regenera organele lipsa. Este foarte utilizata aceasta
proprietate, in cazul inmultirii vegetative.
- metamorfozarea - transformarea unui organ al plantei intr-un alt organ, cu functie de depozitare, de aparare, de
nutritie, ca metoda de adaptare la conditiile de mediu (ex.: la cactusi, frunzele sunt transformate in spini, iar
tulpina contine tesut clorenchimatic)
Radacina este primul organ al plantei care apare in dezvoltarea antogenica din radacinita embrionului.
Are crestere continua datorita meristemului situat subapical (invelit in caliptra), cresterea fiind geotropism
pozitiv, hidrotropism pozitiv, chimiotropism pozitiv. Are simetria radiara, nu prezinta noduri, iar regiunea dintra
radacina si tulpina se numeste colet.
Functiile radacinii - are rol de fixare a plantei in sol, precum si de absorbtie a apei si a sarurilor minerale.
Radacinile metamorfozate au rol de depozitare a substantelor organice de rezerva.
Morfologia radacinii
Tipuri morfologice de radacini:
- pivotante

- ramuroase
- fasciculate (adventive)
Dupa origine, radacinile se clasifica in:
- radacini embrionare
- radacini adventive, care se formeaza dupa pierderea radacinii embrionare sau se formeaza in cazul
Gramineelor, la nodurile tulpinii, avand rol de sustinere a acesteia.
Ramificatiile radacinii - radacina embrionara prezinta o radacina principala sau axul principal din care
pornesc ramificatiile de ordinul I, II, III, care asigura o lungime foarte mare radacinilor si posibilitatea de a
explora o suprafata mare a solului. Se considera ca daca am insuma lungimea tuturor ramificatiilor radacinii
unei plante de secara, valoarea ar fi de cativa kilometri.
Varful vegetativ al radaciniiu este format din 4 zone:
1) meristematica - acoperita de caliptra
2) neteda
3) zona perisorilor absorbanti
4) aspra
1) Zona meristematica este situata subapical, fiind formata din meristemul primordial si meristemele
primare, care prin diviziune vor genera tesuturile definitive primare. Rolul acestei zone este de a realiza prima
etapa a cresterii, respectiv mereza sau diviziunea celulara (sporeste numarul de celule). Zona meristematica este
protejata de tesutul de aparare numit caliptra care asigura si geotropismul pozitiv.
2) Zona neteda - in aceasta zona, celulele rezultate din diviziunea celulara cresc si se diferentiaza, in final
avand toate caracteristicile tesutului definitiv din care vor face parte. Astfel, in aceasta zona are loc etapa a II-a
a cresterii, respectiv alungirea celulelor. Din celulele protodermei vor rezulta celulele rizodermei, din
meristemul fundamental va rezulta scoarta, iar din cambiu vor rezulta tesuturile conducatoare.
3) Zona perisorilor absorbanti numite si zona de maxima absorbtie a raadcinii, unde toate celulele s-au
diferentiat si indeplinesc functiile caracteristice tesutului din care fac parte. Perisorii absorbanti reprezinta
celulele epidermice modificate, mult alungite, avand peretele celular format din celuloza, foarte permeabil si o
vacuola imensa, care ii permite depozitarea unei cantitati mari de apa si saruri minerale. Perisorii absorbanti
sunt foarte numerosi, aproximativ 400 mm2, marind astfel suprafata de contact cu solutia solului.
4) Zona aspra - se numeste asa deoarece are aspect rugos, datorat cicatricelor ramase dupa moartea
perisorilor absorbanti. In aceasta zona, tesutul de aparare este reprezentat de exoderma, care reprezinta primul
strat al scoartei.
Din anatomia radacinii, pornind de la exterior spre interior, intr-o sectiune transversala la nivelul zonei
perisorilor absorbanti, se pot observa urmatoarele tesuturi:
- la exterior se afla rizoderma, tesut de aparare unicelular, printre care se gasesc perisori absorbanti.
- scoarta, formata din 8-10 straturi de celule parenchimatice cu spatii intercelulare, izodiametrice
Primul strat al scoartei situat inspre perisorii absorbanti este exoderma, iar ultimul strat al scoartei, situat
spre cilindrul central se numeste endoderma. Scoarta are rol de depozitare a substantelor organice derezerva, iar
in cazul radacinilor simbiotice, la nivelul ei se formeaza zona de schimb dintre simbiont (ciuperca sau baterie) si
celulele radacinii.
Parenchimul cortical reprezinta scoarta propriu-zisa cu celule bogate in substante de rezerva cum este
amidonul sau inulina. La radacinile aeriene care sunt asimilatoare se gasesc cloroplaste.
Endoderma, ultimul strat al scoartei, prezinta pereti celulari ingrosati, suberificati, ceea ce impiedica
transportul apei si substantelor dizolvate prin diviziune la nivelul lor si astfel intrerupe calea apoplasmica de
transport al apei si substante dizolvate la nivelul radacinii.
- cilindrul central reprezinta partea interna a radacinii, care este delimitat de scoarta printr-un strat de celule
parenchimatice numit periciclu. In cilindrul central se afla tesuturile conducatoare, dispuse in fascicule
alternante, precum si maduva cu razele medulare.
Fasciculele lemnoase si liberiene sunt reprezentate de vasele conducatoare specifice, precum si de
parenchimul si fibrele specifice. Aceste fascicule conducatoare sunt separate intre ele de razele medulare care se
formeaza la nivelul maduvei, radacina avand intotdeauna interiorul plin cu maduva. Acest tip de structura a
radacinii este prezent la toate plantele anuale si in primul an de viata la plantele perene. Aceasta structura poarta
numele de structura primara a radacinii.

La plantele perene care incep al II-lea an de viata, apare structura secundara deoarece intra in functiune
cambiul, care genereaza la exterior tesutul liberian si la interior tesutul lemnos. Cambiul apare sub forma unor
arce care ulterior se unesc, rezultand structura circulara caracteristica tesutului secundar cambiu. In structura
secundara se va observa prezenta cambiului care va genera la exterior, tesut liberian si la interior, tesut lemnos.
Felogenul sau zona generatoare subero-felodermica ia nastere intotdeauna in texterior cambiului, de
regula in periciclu, sub forma unui cilindru. El produce pe fata externa suber secundar, cu rol de protectie, fiind
un tesut mort impregnat cu suberina. Pe fata interna, felogenul formeaza parenchim, scoarta secundara sau
feloderma. Ansamblu celor 3 tesuturi formeaza periderma.
Fiziologia radacinii - radacina este specializata pentru absorbtia apei si substabtelor dizolvate din sol,
prezentand adaptari morfologice, anatomice si fiziologice.
Adaptarile morfologice constau in
- Prezenta varfului vegetativ situat subapical, ceea ce asigura cresterea continua a radacinii.
- Ramificatiile radacinii care asigura o suprafata mare de contact cu solul
- Prezenta perisorilor absorbanti de forma alungita, care maresc suprafata de contact cu solul.
Adaptarile anatomice
- Structura perisorilor absorbanti care contin o vacuola foarte mare si perete celular format din caloza, foarte
permeabil.
- Diferentierea vaselor conducatoare la nivelul zonei perisorilor absorbanti.
- Prezenta endodermei cu ingrosarile lui Caspary, care asigura transportul unidirectional al apei si ionilor
dinspre perisorul absorbant spre vasul lemnos.
Adaptarile fiziologice
- Cresterea continua geotrop, hidrotrop si chimiotrop pozitiva.
- Prezenta simbiozelor trofice bilaterale, de tipul micorizelor si bacteriorizelor.
- Posibilitatea eliminarii in jurul radacinii a unei substante organice de tipul exudatelor, lizatelor, secretiilor sau
mucilagiilor, care creeaza in jurul radacinii o zona specifica numite rizosfera.
Rizosfera este zona de sol aflata in imediata vecinatate a radacinii si sub influenta acestora. In aceasta
zona, datorita prezentei substantelor organice eliminate in mod activ sau pasiv de catre radacini sunt atrase
microorganisme de tipul bacteriilor saprofite, bacteriilor chimiosintetizate sau nevertebrate (ex.: rame) care prin
activitatea pe care o desfasoara imbogatesc solul in substante nutritive, necesare plantelor sau realizarea unor
canale prin care circula aerul si se oxigeneaza radacinile.
Micorizele sunt simbioze trofice bilaterale intre radacinile plantelor si hifele unor ciuperci micorifice.
Rolul micorizelor este de a imbunatati absorbtia apei si ionilor din sol (datorita ciupercii). Planta la randul eo
furnizeaza ciupercii substantele organice produse in fotosinteza.
In functie de locul de fixare a hifelor se deosebesc ectomicorize si endomicorize.
Ectomicorize - se intalnesc la angiosperme si se caracterizeaza prin prezenta unui manson de hife care
inconjoara radacinile cu exceptia varfului vegetativ, hife care se prelungesc in sol marind astfel suprafata de
contact cu solutia solului. Acest manson de hife reprezinta aproximativ 60% din totalul hifelor ciupercii, restul
fiind situat in interiorul radacinii, unde hifele patrund si intre celulele rizodermei, uneori si printre primele
straturi ale scoartei, unde formeaza reteaua lui Hartig.
Schimbul de substante dintre ciuperca si planta se realizeaza la nivelul hifelor din reteaua lui Hartg, astfel
ciuperca cedeaza plantei apa si ioni, iar planta, respectiv radacina, cedeaza ciupercii substantele organice
(glucide).
Durata de viata a ectomicorizelor poate fi de la cateca zile la cateva saptamani, iar in perioadele
secetoase, hifele externe mor, cele interne sunt metabolizate de catre planta insa ciuperca rezista in sol datorita
sporilor.
Endomicorize - se intalnesc la cereale si la plantele care traiesc in conditii extreme (zone arctice,
desertice). Particularitatea endomicorizelor consta in faptul ca hifele interne patrund in celulele scoartei, unde
formeaza doua tipuri de structuri:
- de tip arbuscular (precum degetele unei maini)
- de tip globular (in alte celule)

Structura de tip arbuscular reprezinta zona de schimb dintre hifele ciupercii si celulele plantei, pe cand
formatiunile globuloase reprezinta zona in care ciuperca isi creeaza rezerva de substante organice sub forma de
glicogen.
Se considera ca prezenta micorizelor, plantele reusesc sa absoarba de 2-3 ori mai mult fosfor decat in
absenta acestora.
Bacteriorize - sunt simbioze trofice bilaterale intre bacterii si radacinile plantelor leguminoase. Este o
simbioza foarte specifica unei anumite specii de plante leguminoase. Este asociata unei anumite specii de
bacterii fixatoare de azot (ex.: Bradirhyzobium japonicum si soia). Aceste simbiose se observa la nivelul
radacinii plantelor leguminoase sub forma unor umflaturi numite nodozitati. In fiecare nodozitate existand
celule cu bacterioizi.
Rolul bacteriei este acela de a fixa azotul molecular sub forma de ion amoniu si de a-l ceda plantei sub
forma de aminoacizi sau sub forma de acid alantoic. Planta furnizeaza bacteriei glucidele necesare procesului de
respiratie si cresterii acestuia. Deoarece bacteriile fixatoare de azot sunt sensibile la concentratii ridicate de
oxigen, in interiorul bacterioizilor s-a creat un mediu cu o concentratie scazuta de oxigen, datorita membranei
peribacteriene care inveleste bacterioidul si a tesutului parenchimatic, care reprezinta o bariera fizica pentru
patrunderea O2.
Mecanismul de absorbtie a apei si ionilor de catre radacina
Radacina absoarbe apa si ionii la nivelul solului din solutia solului. Solutia solului reprezinta o solutie cu
o concentratie in medie mai mica de 0,15% cu excaptia solutiilor saturate, caz in care concentratia creste foarte
mult. Aceasta solutie a solului se gaseste printre particulele de sol si cuprinde in afara de apa si ioni, molecule
de substante organice cu masa mica, rezultate fie din biodegradarea resturilor de materie organica din solm fie
din exudatele sau lizatele radacinii.
Absorbtia apei si ionilor din solutia solului se realizeaza de catre perisorul absorbant astfel: apa trece din
solutia solului in peretele celular de la presiune hidrostatica mare la presiune hidrostatica mica, iar ionii se
transporta prin difuziune de la concentratie mare (in solutia solului) la concentratie mica (in peretele celular al
perisorului absorbant).
Odata ajunse in peretele celular al perisorului absorbant, apa si ionii pot circula impreuna pe cale
apoplasmica prin difuziune, prin peretii celulari, fie pot patrunde in interiorul perisorului absorbant astfel: apa
prin procesul de osmoza sau pe de alta parte unui pigment numit leghemoglobina, cu structura similara
hemoglobinei animale, care are rolul de a fixa oxigenul si de a-l ceda treptat.
Pentru realizarea nodozitatii se parcurg urmatoarele etape:
1) Recunoasterea specifica dintre bacterie si radacina plantei leguminoase. Aceasta se realizeaza cu
ajutorul unor substante prezente in peretele celular si perisorului absorbant numite lectine.
2) In cea de-a doua etapa, perisorul absorbant se curbeaza ingloband in curbura sa bacteriile specifice.
Peretele celular incepe sa se dizolve, iar de la nivelul membranelor celulare (plasmalemei) incepe sa se formeze
un filament de infectie care reprezinta un adevarat tunel prin care becteriile ajung pana la nivelul celular
scoartei.
3) In celulele scoartei filamentul de infectie se transforma in membrana peribacteriana si sub actiunea
unor semnale provenit de la bacterie are loc diviziunea celulara a celulelor scoartei cu formarea nodulului si in
paralel, diviziunea bacteriilor cu infectarea celulelor nodulului, astfel ca macroscopic se poate observa
nodozitatea.
Prezenta acestei simbioze de tip bacterioriza confera plantelor leguminoase un aport mai mare de
aminoacizi si respectiv proteine.
Cazuri de absorbtie
1) In cazul in care solutia solului are aceeasi concentratie cu sucul vacuolar al perisorului absorbant,
absorbtia apei nu se mai realizeaza, deoarece cele doua solutii sunt izodiametrice.
2) Pentru a se realiza absorbtia apei, concentratia solutiei solului trebuie sa fie mai mica decat
concentratia sucului vacuolar, caz in care, prin procesul de endosmoza, in celule se instaleaza starea de
turgescenta. Turgescenta este starea de saturare a celulei vegetale cu apa si are rol in procesul de crestere (etapa
auxeza), are rol in mentinerea pozitiei verticale a plantelor ierboase si datorita modificarilor de turgescenta se
pot realiza anumite miscari ale plantelor (inchiderea si deschiderea stomatelor, seismonastiile la mimoza si
fototropismul la majoritatea speciilor).

3) Cazul in care, in conditii de seceta sau de administrare necontrolata a ingrasamintelor, solutia solului
este mai concentrata decat sucul vacuolar. In aceasta situatie, datorita procesului de exosmoza, celulele radacinii
pierd apa, plasmolizeaza, ajungand intr-o stare nefavorabila de nesaturare cu apa. Aceasta stare de plasmoliza se
instaleaza treptat, in functie de cantitatea de apa pierduta de celule, acestea se pot afla in plasmoliza incipienta,
stelata sau sferica. Find o stare de disconfort pentru planta, plasmoliza nu are importanta practica, di doar
teoretica, fiind utilizata in laborator, pentru determinarea unor parametri ai celulei (viabilitatea celulelor,
concentratia sucului vacuolar si vascozitatea citoplasmei).
Patrunderea apei in celula vegetala este guvernata de urmatoarele forte:
- presiunea osmotica (care reprezinta presiunea pe care o exercita ionii asupra apei) este forta care declanseaza
patrunderea apei in celule. Presiunea osmotica apare si se dezvolta in sucul vacuolar, datorita prezentei
substantelor osmotic active. Presiunea osmotica este dependenta si direct proportionala cu concentratia sucului
vacuolar.
- presiunea de turgescenta - este presiunea pe care o exercita continutul celular asupra peretelui celular.
- presiunea de membrana - este egala si de semns contrar cu presiunea de turgescenta si reprezinta presiunea pe
care peretele celular o opune expansiunii peretelui celular.
- forta de suctiune - care controleaza cantitatea de apa care intra in celula. Ea se calculeaza ca fiind diferenta
dintre presiunea osmotica si presiunea de turgescenta, prin urmare este o presiune osmotica activa.
Tulpina - este organul vegetativ cu rol in sustinerea ramurilor frunzelor fructelor si semintelor, precum si in
transportul sevei brute si sevei elaborate.
Tulpina este cel de-al doilea organ care apare in dezvoltarea ortogenica din tulpinita embrionului. Este un
organ cu crestere continua (nedeterminata) sau cu crestere determinata, cresterea fiind asigurata de meristemele
apicale, situate in varful tulpinii si axelor laterale. Este un organ articulat, fiind format din noduri si internoduri.
La nivelul nodurilor, la subsoara frunzelor, precum si in varful axelor principale si secundare, se formeaza
mugurii.
Tulpina are simetrie radiara, iar zona care face legatura dintre radacina si tulpina se numeste colet.
Mugurul este zona meristematica a tulpinii, care contine meristeme primordiale si primare, din care se
formeaza lastarul, frunze si flori. Lastarul este rezultatul activitatii mugurelui intr-o perioada de vegetatie, care
in urmatorul an se transforma in ramura de 1 an. Spre deosebire de radacina, meristemul apical al tulpinii nu
este protejat de tesuturi de aparare, fiind situat apical.
Clasificarea mugurilor -> dupa tipul de organe pe care il genereaza, sunt:
- muguri vegetativi - din care se formeaza frunze si lastari
- muguri floriferi - din care se formeaza flori
- muguri micsti - formeaza flori, cat si frunze si lastari
-> dupa pozitie sunt:
- muguri apicali - situatie in varful tulpinii principale si ramificatiile acesteia si asigura cresterea in lungime
- muguri laterali - situati la subsoara frunzelor sau a lastarilor (la noduri) si asigura ramificatiile tulpinii
- muguri dorminzi - sunt situati in straturile profunde de tulpini, sub scoarta si care reprezinta rezerva de muguri
a plantei, in conditii de mediu extreme.
Mugurele este un lastar in miniatura.
Clasificarea tulpinilor
Dupa mediul in care traiesc:
- aeriene - ierbacee - culm
- calamus
- caulis
- scap
- lemnoase - arbori
- arbusti
- subarbusti
- liane

- subterane - bulbi
- tuberculi
- rizomi
- stoloni
Anatomia tulpinii
In sectiune transversala, tulpina plantelor anuale, precum si tulpina din primul an de viata al plantelor
perene, prezinta structura primara similara. Astfel, la exterior, tulpina este formata dintr-un strat de celule
bombat la exterior, acoperit de cuticula. Unele celule epidermice pot fi transformate in peri tectori sau peri
secretori.
Al doilea strat este scoarta, formata din celule izodiametrice, parenchimatice cu spatii intercelulare cu
functie de depozitare a substantelor organice de rezerva.
Cilindrul central, format din periciclu, ce poate fi pana uni pana la tricelular si protejeaza tesuturile
conducatoare si maduva, aflate in interiorul tulpinii. Tot in cilindrul central se gasesc fasciculele liberolemnoase, cu lemnul situat spre interior si liberul situat spre exterior, fasciculele inconjurate de parenchim si
fibre lemnoase si liberiene. In cazul in care tulpina prezinta maduva printre fasciculele libero-lemnoase se afla
si raze medulare. In cazul tulpinilor goale (la Graminee), interiorul tulpinii este ocupat de un spatiu numit
lacuna medulara.
Structura secundara a tulpinii
Este caracteristica incepand cu al doilea an de vegetatie si rezulta, datorita activitatii meristemelor
secundare, cambiul si felogenul. Cambiul apare la nivelul fasciculelor libero-lemnoase, in primavara celui de-al
doilea an de vegetatie, intre liber si lemn, apoi se extinde, cuprinzand parenchimul libero-lemnos si eventual
razele medulare, rezultand un inel, care va genera liber secundar la exterior si lemn secundar la interior.
In anul III apare un alt inel cambial, care va genera la fel ca si primul, liber tertiar la exterior si lemn
tertiar spre interior, astfel rezulta in fiecare an cate un inel anul, putandu-se determina varsta copacilor in acest
mod. Activitatea cambiului inceteaza toamna, iar in primavara urmatoare, apare un alt cambiu, care va fi activ o
singura perioada de vegetatie.
Din activitatea felogenului, care apare dupa epiderma, intr-unul din straturile scoartei rezulta feloderma
spre interior si suber la exterior. In unele cazuri, ansamblul de suber si feloderma formeaza ritidomul, sub
denumirea de scoarta copacului.
Fiziologia tulpinii
Transport
Transportul sevei brute si sevei elaborate este asigurat in cea mai mare parte de catre tulpina,
desfasurandu-se la acest nivel, pe cale fasciculara, cu ajutorul tesuturilor conducatoare lemnos si liberian.
Formarea sevei brute - se realizeaza la nivelul radacinii intre endoderma si vasul lemnos, datorita
functionarii particulare a pompelor de ioni, care scot in apoplast ioni, iar apa iese din celule, in exosmoza.
Solutia astfel formata in peretii celulari ai celulelor periciclului si parenchimului lemnos, va fi impinsa in vasul
lemnos, datorita presiunii radiculare, generata la acest nivel.
Dupa absorbtia apei si ionilor catre perisorul absorbant, acestea se pot transporta la nivelul scoartei
radacinii, pe cale apoplasmica, prin peretele celular, pana la nivelul endodermei, unde intalneste ingrosarile lui
Caspary si transportul apoplasmic este intrerupt. Astfel, ionii vor intra in celule cu ajutorul pompelor de ioni, iar
apa prin endosmoza, unde isi vor continua drumul traversand endoderma prin plasmodesme, pe cale
simplasmica, trecand in periciclu.
Dincolo de endoderma, apa si ionii, impreuna cu alti produsi ai metabolismului celular radacinii
(aminoacizi, hormoni, alantoina) formeaza la nivelul vasului lemnos seva bruta, care, odata patrunsa in acestea,
va fi transportata pe cale fasciculara catre toate organele aeriene (frunze, flori, muguri, fructe si seminte).
Presiunea radiculara, generata la acest nivel este una dintre fortele care sigura ascensiunea sevei brute
spre organele aeriene, actionand preponderent pana la aparitia frunzelor, iar dupa acest moment, are o pondere
redusa, deoarece este o forta activa, generata cu consum de energie biochimica pentru functionarea pompelor de
ioni.
Fzunza
Este organul vegetativ care apare in dezvoltarea ontologica din muguras si la plantele mature se formeaza
din muguri, respectiv din meristemul apical, caracteristic mugurilor si tulpinii. Frunza este un organ vegetativ

cu simetrie laterala, fiind in cele mai multe cazuri un organ aplatizat. Frunza este un organ specializat pentru
realizarea proceselor fiziologice de eliminare, organ specializat pentru fotosinteza si respiratie. Frunzele
metamorfozate mai pt indeplini si alte roluri: de aparare (cactusi), de depozitare (aloe vera), de inmultire
vegetativa (ficus).
Morfologia frunzei
O frunza completa este formata din 3 componente: limb, petiol, teaca. Lipsa uneia dintre componente
duce la aparitia frunzelor sesile. Acest tip de frunze in care limbul folial este reprezentat de o singura unitate se
numesc frunze simple. Exista cazuri in care limbul folial este format din mai multe unitati numite foliole. In
acest caz avem frunze compuse, fiecare foliola prinzandu-se de rahis printr-un petiol propriu, fiind numite
foliole petiolulate.
Anatomia frunzei - o sectiune transversala la nivelul limbului foliar
cu peretii externi bombati si care pot prezenta ingrosari, fiind cutinizati (acoperiti de o cuticula), cerati sau
mineralizati. Printre celulele epidermei se pot gasi celule modificate de tipul perilor secretori (cu rol in
eliminarea uleiurilor volatile) sau tectori (cu rol in aparare). De asemenea, sunt prezente celulele modificate,
specializate in schimbul de gaze si anume stomatele.
Intre cele 2 epiderme se afla mezofilul, care la cele mai multe specii este format din 2 tipuri de tesuturi.
Sub epiderma superioara se afla un tesut asimilator numit tesut palisadic, iar inspre epiderma inferioara se afla
un tesut specializat in schimbul de gaze, tesut lacunar.
Testutul palisadic este format din 1-2 randuri de celule parenchimatice alungite, dinspre perpendicular pe
epiderma superioara, celule foarte bogate in cloroplaste, tesut specializat in fotosinteza.
Tesutul lacunar este format din celule parenchimatice izodiametrice care prezinta spatii intercelulare
mari, care favorizeaza transportul gazelor si care se afla in legatura cu stomatele. In acest tesut lacunar, numarul
cloroplastelor este mult mai redus comparativ cu tesutul palisadic.
Speciile care prezinta aceasta dispunere a tesutului palisadic si lacunar, prezinta o culoare verde intensa
spre epiderma superioara si verde mai putin intensa spre epiderma inferioara, motiv pentru care se numesc
specii cu mezofil bifacial. Exista unele specii, la care tesutul palisadic este dispus si spre epiderma superioara si
spre cea inferioara. Aceste specii au mezofil omogen.
Mai exista o categorie de specii (Graminee) la care tesutul palisadic nu este bine dezvoltat, iar fotosinteza
se realizeaza in teaca perivasculara care inconjoara nervurile frunzelor. Aceste specii au mezofil ecvifacial.
Tesuturile conducatoare de la nivelul limbului foliar sunt grupate in nervuri care sunt reprezentate de
fascicule libero-lemnoase dispuse cu lemnul spre epiderma superioara si cu liberul spre epiderma inferioara.
Aceste nervuri sunt inconjurate de un strat de celule numit teaca perivasculara care la Graminee si la speciile la
care fotosinteza se desfasoara dupa tipul CAM este foarte dezvoltata, fiind bogata in cloroplaste si prezentand
celule de dimensiuni mari. Structura petiolului este similara structura tulpinii si de precizat faptul ca tesuturile
conducatoare de la nivelul tulpinii continua in petiol si nervurile frunzei.
Fiziologia
Adaptarile frunzei pentru functiile de eliminare a apei de fotosinteza, a apei si respiratie. Prima dintre
adaptari este forma aplatizata care creeaza o suprafata mare de contacte cu aerul, favorizand in acest fel
procesul de transpiratie. Aceeasi forma aplatizata asigura o suprafata mare de receptie a radiatiei solare, ceea ce
favorizeaza procesul de fotosinteza. Prezenta epidermei acoperita de cuticula si cu numeroase stomate
favorizeaza schimbul de gaze specific transpiratiei, fotosintezei si respiratiei.
Prezenta tesutului palisadic cu numeroase cloroplaste favorizeaza procesul de fotosinteza. Prezenta
tesutului lacunar cu spatii intercelulare mari, aflate in legatura cu stomatele, favorizeaza schimburile de gaze
specifice celor 3 procese. Prezenta nervurilor cu vase lemnoase prin care seva bruta ajunge la nivelul frunzei,
precum si prezenta vaselor liberiene prin care substantele organice produse in fotosinteza circula spre toate
organele consumatoare ale plantei favorizeaza cele 3 procese fiziologice.
Eliminarea apei din plante - se realizeaza prin 2 procese fiziologice: transpiratie sau gutatie.
Transpiratia este procesul fiziologic de eliminare a apei sub forma de vapori la nivelul ostiolelor
stomatelor, porilor cuticulari, lenticelelor suberului. Procesul de transpiratie este considerat ca fiind un rau
necesar. Prin transpiratie, plantele pierd intre 90-98% din cantitatea de apa absorbita, motiv pentru care acest
proces poate fi considerat a fi defavorizant pentru planta. Insa, procesul de transpiratie are un rol deosebit de

important in ascensiunea sevei brute prin vasele de lemn, deoarece genereaza forta de aspiratie a frunzelor. De
asemenea, prin transpiratie, plantele evita suprasaturarea cu apa si evita supraincalzirea, deoarece pentru
vaporizarea unui gram de apa se consuma energie calorica (2 cal).
Procesul de transpiratie are 3 componente: stomatica, cuticulara, lenticelara. Dintre aceste 3 componente,
singura care poate fi controlata de plante este transpiratia stomatica, deoarece au capacitatea de a se modifica,
favorizand sau diminuand eliminarea vaporilor de apa din frunza.
Stomatele sunt celule epidermice modificate, specializate in schimbul de gaze, respectiv difuzia vaporilor
de apa, intrarea sau iesirea CO2 sau O2. Stomatele sunt formate din 2 celule de garda de forma reniforma, in
cazul stomatelor de tip amarilidaceu sau de tip gramineu. Aceste 2 celule de garda sunt legate in cloroplaste si
au peretii celulari ingrosati neuniform. Cei situati in dreptul ostiolei sunt pereti mai ingrosati decat restul.
Aceste celule de garda sunt inconjurate de celule anexe, in general in numar par, iar sub celulele de garda este
un spatiu numit camera substomatica in care se realizeaza vaporizarea apei.
Procesul de transpiratie se realizeaza numai daca ostiola stomatelor este deschisa si consta in difuzia
vaporilor de apa din camera substomatica, unde concentratia poate sa ajunga la 100%, in exterior, unde depinde
de umiditatea aerului.

Procesul de fotosinteza poate determina deschiderea stomatelor, numai in cazul in care in timpul zilei,
concentratia interna de CO2 scade foarte mult.
In conditii de seceta, cand umiditatea solului este scazuta, la nivelul radacinii se sintetizeaza un hormon
inhibitor de crestere, numit acid abscisic, care prin intermediul sevei brute ajunge la nivelul frunzelor si
determina inchiderea hidroactiva a stomatelor. Temperatura ridicata a aerului precum si umiditatea scazuta a
aerului determina o pierdere ridicata a apei la nivelul stomatelor, inclusiv a celulelor de garda care isi pierd
turgescenta si se inchid. Excesul de apa din sol determina inchiderea hidropasiva a stomatelor, deoarece toate
celulele plantei, inclusiv celulele anexe sunt in stare de turgescenta maxima, ceea ce impiedica bombarea
peretilor exteriori ai celulelor de garda si impierdica deschiderea stomatelor.
Gutatia reprezinta procesul fiziologic de eliminare a apei sub forma de picaturi, la nivelul unor structuri
specializate numite hidatode si in conditii de mediu speciale, in care absorbtia este favorizata, iar transpiratia
este impiedicata. Hidatodele pot fi de 2 tipuri: active, care pot fi peri secretori sau pasive, reprezentate in
general de stomate moarte. Hidatodele se gasesc in varful frunzelor la Graminee sau in varful crestaturilor
frunzelor (castraveti, capsuni, fasole).
Structura unei hidatode la grau cuprinde in varf o stomata moarta in care se afla un tesut parenchimatic cu
cel izodiametric cu pereti subtiri, numit epitem, care se afla in legatura cu terminatiile vaselor lemnoase ale
nervurilor. Astfel, in conditii in care absorbtia apei la nivelul radacinii se realizeaza in mod normal, insa
transpiratia este blocata din diferite motive (temperaturi scazute care mentin stomatele inchise, suprasaturarea
aerului cu vapori cu apa care impiedica difuziunea vaporilor de apa din camera substomatica in aer), seva bruta
ajunge la nivelul frunzelor, datorita presiunii radiculare, iar excesul de apa este eliminat sub forma unor picaturi
de gutatie. Hidatodele pasive sunt in permanenta deschise.
Fotosinteza este procesul fiziologic in care plantele verzi biosintetizeaza primii compusi organici din apa,
dioxid de carbon si elemente minerale, cu ajutorul energiei solare si in prezenta pigmentilor asimilatori, cu
producere de oxigen care se degaja.
Importanta fotosintezei:....
Procesul de fotosinteza se realizeaza in 2 etape, ambele realizandu-se in cloroplaste, deoarece acestea
reprezinta organitele specializate in acest proces.
Etape:
I - faza de lumina - se desfasoara in membranele tilacoidale si granale ale cloroplastului. In aceasta faza se
realizeaza absorbtia luminii de catre pigmentii asimilatori si transformarea energiei luminoase in energie
biochimica, stocate in moleculele de ATP. Tot in aceasta faza are loc fotoliza apei (descompunerea apei la
lumina) in protoni, electroni si oxigen, care se degaja. Electronii si protonii sunt transportati cu ajutorul unor
proteine transportoare de electroni si protoni din membrana si participa / conduc la sinteza unei substante
puternic reducatoare numita NADPH, H+ si ATP.

II - faza enzimatica - se realizeaza in stroma cloroplastului si se utilizeaza substantele produse in faza de

lumina (NADPH, H+ si ATP) pentru fixarea CO2. Cu ajutorul enzimei RUBISCO si formarea primilor compusi
organici reprezentati de glucide cu 3 atomi de carbon (C3 = trioze) si anume aldehida glicerica si
dihidroxiaceton fosfat.
Triozele rezultate in procesul de fotosinteza reprezinta primii compusi organici din care ulterior rezulta,
prin diverse transformari biochimice, toate celelalte substante organice, prezentate in plan. Astfel, din 2 trioze,
rezulta o hexoza, adica un glucid cu 6 atomi de C, care poate fi glucoza sau fructoza. Din polimerizarea
glucozei rezulta amidonul. Dintr-o glucoza si o fructoza rezulta zaharoza, care este principala substanta prezenta
in seva elaborata si principala forma de transport a fotoasimilatelor produse in frunza. Transformarea
substantelor organice in plante se realizeaza in asa numitele cicluri biochimice, catalizate de enzime.
Compusii organici produsi in procesul de fotosinteza sunt utilizati in proportie de 40-60% in procesul de
crestere, in etapa de tinerete si maturitate. Insa in etapa de crestere si de formare a semintei sau fructului pot fi
utilizati pana la 72% din compusi organici produsi in fotosinteza pentru depozitare ca substante organice de
rezerva. O mare parte din compusii organici produsi in fotosinteza sunt utilizati in procesul de respiratie, pentru
obtinerea energiei biochimice necesara tuturor proceselor vitale din planta si reactiilor biochimice din planta.
Astfel, respiratia este etapa finala de biodegradare a substantelor organice din planta, in prezenta oxigenului
atmosferic in mitocondrii, cu producere de energie, CO2 si H2O.
C6H12O6 + 6 O2 --(mitocondrii) ENERGIE + 6 CO2 + H2O
(2870 Kj)
Dintr-un mol de glucoza se obtin 2870 Kj energie, din care 40% este energie biochimica sub forma a 38
molecule ATP, iar restul, 60% este energie calorica.