Sunteți pe pagina 1din 20

CAPITOLUL 4 REPARTIZAREA TERITORIALĂ A INDUSTRIILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE

CUPRINS

  • - Noţiuni generale, factori şi premise ale amplasării teritoriale a industriilor

  • - Indicatori utilizaţi pentru fundamentarea deciziei de amplasare a industriei

  • - Conceptul de dezvoltare regional ă o Factori ai dezvoltării regionale în contextul globalizării fluxurilor economico – financiare Integrarea europeană şi dezvoltarea regională în România

o

OBIECTIVE

După ce veţi studia acest capitol, ar trebui să fiţi capabili:

  • 1. Să enumeraţi şi să explicaţi factorii care influenţează amplasarea

industriilor

  • 2. Să prezentaţi premisele amplasării industriilor

  • 3. Să definiţi noţiunea de parc industrial

  • 4. Să prezentaţi şi să aplicaţi în practică indicatorii de fundamentare a

amplasamentului industriilor

  • 5. Să definiţi conceptul de politică de dezvoltare regională

  • 6. Să relevaţi obiectivele politicii de dezvoltare regional ă a României

  • 7. Să identificaţi problemele regionale cu care se confrunt ă România

MOD DE LUCRU

Recomandăm studenţilor de la I.D.D. să parcurgă următoarele 3 etape pentru însuşirea noţiunilor din acest capitol:

1. Lectura capitolului şi găsirea unor “cuvinte cheie” pe care nu le-au mai întâlnit în capitolele anterioare. 2. Încercarea de a compara “cuvintele cheie” găsite cu cele precizate la sfârşitul capitolului. 3. Încercarea de a răspunde în scris la cele 8 întrebări precizate în finalul capitolului.

CAPITOLUL 4

REPARTIZAREA TERITORIALA A INDUSTRIILOR SI ACTIVITATILOR INDUSTRIALE

4.1.

Notiuni

industriilor

generale,

factori

si

premise

ale

amplasarii

teritoriale

a

Practica a dovedit ca repartizarea teritoriala a industriilor influenteaza sensibil asupra dezvoltarii si modernizarii diferitelor subsisteme industriale si implicit asupra eficientei cu care acestea functioneaza. Scopul general al amplasarii teritoriale a industriilor îl constituie crearea de noi locuri de munca si valorificarea resurselor materiale locale în vederea satisfacerii în conditii de eficienta a cererii pietei cu bunuri de capital, bunuri de consum productiv, bunuri de consum individual sau servicii. Amplasarea teritoriala a industriilor consta în implantarea si dezvoltarea acestora în subdiviziunile administrative ale unei tari (regiuni geografice): judete; municipii; orase; comune. Ca orice actiune care se desfasoara pe baza de criterii economice, amplasarea industriilor trebuie sa se caracterizeze în primul rând prin rationalitate. O amplasare rationala nu este uniforma, deoarece resursele naturale si umane, a caror folosire rationala este asigurata de amplasarea industriilor, nu sunt distribuite uniform în teritoriu. La amplasarea industriilor trebuie sa se tina seama de faptul ca pentru a putea fi consumate, bunurile industriale trebuie sa fie transportate. Din acest motiv, problema amplasarii este o problema a distantelor dintre diferite elemente ale procesului de productie, dintre unitatile economice si centrele de consum al produselor acestora. În felul acesta, amplasarea rationala a industriilor apare ca o actiune prin care se urmareste obtinerea unui efect maxim cu o cheltuiala minima de munca sociala. În procesul amplasarii industriilor s-au conturat o serie de principii generale:

dezvoltarea economico-sociala a unor zone geografice; valorificarea resurselor materiale din zona; cresterea gradului de urbanizare; protejarea mediului înconjurator; reducerea cheltuielilor de productie etc. Toate aceste principii generale trebuie sa aiba la baza criteriul eficientei. De exemplu, dezvoltarea economico-sociala a unor regiuni trebuie sa aiba prioritate numai în conditii de eficienta egala cu alte variante de implantare a industriilor în zone deja industrializate. Resursele financiare care ar trebui alocate pentru crearea infrastructurilor necesare în zonele geografice respective (retele de transport, canalizari, retele de comunicatii, locuinte etc.) pot fi utilizate cu eficienta sporita pentru reutilari, modernizari si retehnologizari ale unitatilor existente deja în zone industrializate.

Rolul infrastructurilor nu trebuie neglijat, dar nici exagerat, întrucât în zonele geografice respective se pot dezvolta la început industrii care nu reclama cheltuieli prea mari (confectii, alimentara, pielarie), apoi industrii legate de infrastructuri mai importante (textila, lemn etc.), dupa care se pot dezvolta industrii cu infrastructuri mai costisitoare (masini si echipamente). Comisii specializate ale ONU recomanda varianta

unor investitii "pionier", adevarati "poli locali" care sa asigure o eficienta ridicata în vederea crearii treptate a infrastructurii industriale în aceste regiuni. Ulterior, infrastructurile create si existente ar avea un rol propulsator în amplasarea si dezvoltarea diferitelor industrii. Procesul amplasarii este influentat de factori care actioneaza deseori contradictoriu, fapt pentru care se impune cunoasterea lor în detaliu si la momentul oportun. Între acestia retinem:

  • 1. Factorii economici determina în mod obiectiv amplasarea unitatilor economice în acele zone, centre, localitati în care se obtin cele mai mari efecte economice sau se realizeaza cel mai mic consum de resurse totale pe unitatea de efect, ceea ce asigura cel mai înalt nivel al eficientei economice reflectat de rentabilitate, productivitate, cheltuieli la 1000 lei cifra de afaceri etc. Factorii economici nu pot fi analizati si apreciati independent, ci în corelatie cu ceilalti.

  • 2. Factorii naturali pot influenta cu intensitati diferite asupra amplasamentului industriilor. Cea mai puternica influenta se exercita asupra industriilor extractive sau de prelucrare primara a materiilor prime, a caror apropiere de aceste surse este determinata de volumul si structura zacamântului. Industriile de prelucrare primara a minereurilor, materialelor de constructii, sfeclei de zahar, lemnului etc. vor fi amplasate lânga sursa de materii prime, întrucât cheltuielile cu transportul acestora sunt mult mai mari decât cheltuielile cu transportul produselor finite. Tot prin prisma factorilor naturali trebuie privita si amplasarea acelor industrii mari consumatoare de apa industriala (textile, îngrasaminte chimice, celuloza etc.) sau potabila (bere, conserve legume, otet etc.), precum si asigurarea unor conditii climatice adecvate (mecanica fina, optica etc.).

  • 3. Progresul tehnico-stiintific este un factor care permite amplasarea mai libera a industriilor, mai ales prin prisma perfectionarilor aduse infrastructurii si suprastructurii transporturilor si a tehnologiilor de fabricatie. Ca urmare a actiunii acestui factor este posibila amplasarea industriilor în aproprierea zacamintelor cu continut scazut în substanta utila, precum si folosirea unor mijloace speciale de transport al materiilor prime si produselor finite care dezvolta viteze mari si foarte mari de deplasare.

  • 4. Formele sociale de organizare a productiei influenteaza contradictoriu asupra variantelor de amplasare a industriilor. În timp ce specializarea si cooperarea ofera mai multe variante de amplasare în spatiu a industriilor, concentrarea si combinarea reduc substantial numarul variantelor de amplasare, deoarece conduc la cresterea gradului de integrare a fabricatiei si a dimensiunilor firmelor. Alegerea uneia dintre variante se face în functie de limitele optime de dezvoltare

a acestor firme si de necesitatea îmbinarii eficiente a specializarii – cooperarii cu concentrarea – combinarea productiei.

  • 5. Populatia constituie un factor de amplasare care trebuie abordat prin prisma a doua ipostaze:

    • a. populatia în calitate de forta de munca disponibila. Industriile se vor amplasa în apropierea zonelor cu disponibilitate de forta de munca, în asa fel încât timpul pentru transportul muncitorilor pâna la sau de la întreprindere sa nu fie prea mare (45 minute maximum). Aceasta conduce la reducerea costului transportului salariatilor, la diminuarea oboselii, cu implicatii directe asupra productivitatii si calitatii produselor, iar problema locuintelor se rezolva mult mai usor. Similar cu aceasta situatie trebuie privita si apropierea de centrele cu traditie în unele domenii de activitate industriala (covoare, stofe, sticlarie, brânzeturi, preparate din carne etc.), întrucât experienta transmisa din generatie în generatie asigura o calitate si o productivitate net superioare;

    • b. populatia în calitate de consumator de produse industriale joaca un rol foarte important pentru industriile la care cheltuielile cu transportul produselor finite sunt mai mari decât cele cu transportul materiilor prime (mobila, prefabricate) si pentru industriile care produc marfuri perisabile (produse de panificatie, produse lactate, bere etc.). Ca urmare a progreselor realizate în domeniul conservarii si ambalarii produselor industriale, orientarea amplasarii industriilor dupa locul de consum (vânzare) a produselor finale poate fi mai mult sau mai putin atenuata.

  • 6. Factorii social-politici (politica generala de dezvoltare economico – sociala a tarii, urbanizarea, infrastructura, ocrotirea sanitara a populatiei contra poluarii mediului, apararea nationala etc.) pot influenta amplasarea industriilor. Trebuie retinut ca acesti factori nu trebuie sa contravina criteriului general al eficientei economice, de care se va tine seama obligatoriu, indiferent de factorul preponderent la un moment dat sau în perspectiva.

  • Din punct de vedere al ponderii pe care trebuie sa o detina fiecare grupa de factori în deciziile de amplasare teritoriala a industriilor, nu exista o unitate de vederi în literatura economica. În unele tari cu industrie dezvoltata se manifesta tendinta de crestere a importantei factorului natural în general si în special a resurselor de apa industriala si potabila, tendinta justificata, având în vedere cadrul normativ privind protectia mediului ambiant din aceste tari. În analiza posibilitatilor de amplasare a industriilor, trebuie avuta în vedere existenta unor premise (actiuni premergatoare):

    • 1. existenta unui cadru administrativ adecvat;

    • 2. existenta unor orase, localitati, teritorii în care au loc activitati industriale;

    1.

    Împartirea administrativ-teritoriala actuala a României creeaza dificultati

    (în special de natura financiara) la amplasarea rationala a industriilor care nu solicita eforturi mari în infrastructura si la valorificarea în conditii de eficienta a resurselor locale. Acest fapt se datoreaza existentei unor unitati administrative de dimensiuni relativ mari si concentrarii preferentiale a unor industrii în capitale de judet.

    • 2. Existenta unor localitati, orase, teritorii în care au loc activitati industriale

    mai mult sau mai putin dezvoltate nu exclude posibilitatea amplasarii în apropierea acestora a unor noi industrii. Aceste industrii pot constitui verigi intermediare în prelucrarea complexa a unor materii prime sau produse intermediare. De asemenea, ele pot folosi sau prelucra în conditii de eficienta resurse recuperabile rezultate de la unitatile economice existente. Chiar daca între unitatile economice existente si cele noi nu se pot stabili legaturi pe linie productiva, amplasarea acestora în localitati industrializate prezinta o serie de avantaje economice ca urmare a posibilitatii folosirii (închirierii) unor servicii oferite de unitatile auxiliare (energie termica, apa calda, oxigen etc.) sau de servire (depozite, transporturi etc.), a dotarilor edilitare sau infrastructurii transporturilor. Nu trebuie omis nici avantajul existentei unei piete a

    fortei de munca si a posibilitatilor de recrutare rapida a lucratorilor din aceste zone.

    • 3. Descoperirea si atragerea în circuitul economic a unor resurse materiale

    locale sunt actiuni permanente determinate de necesitatea valorificarii resurselor interne si reducerea dependentei de sursele de materiale procurate din alte zone sau din import, concomitent cu dezvoltarea zonelor respective, în raport cu resursele de care dispun.

    Principiul eficientei, ca si conditiile natural – geografice impun concentrarea

    teritoriala a industriei în parcuri industriale. Parcul industrial reprezinta o zona de teren delimitata pe doua laturi (lungime si latime) în care se desfasoara activitati economice (inclusiv si industriale), de cercetare stiintifica si/sau dezvoltare tehnologica în vederea valorificarii potentialului uman si material al unei regiuni (aglomerari urbane). Terenul aferent parcului industrial este necesar sa întruneasca cumulativ conditiile:

    • - sa aiba (permita) accesul la un drum national sau european;

    • - sa fie în suprafata de cel putin 10 ha;

    • - sa fie în proprietatea utilizatorului cel putin 30 ani.

    Existenta unui parc industrial (clasic, stiintific, tehnologic, soft etc.) este în

    dependenta de doua exigente:

    • ÿ terenul utilizat sa fie amplasat pe domeniul public (al unui oras, comuna sau chiar sat);

    • ÿ mediul rezultat din functionarea unitatilor din parc sa nu fie poluat (adica sa respecte exigentele ecologice ale legislatiei Uniunii Europene).

    Parcurile industriale sunt astazi o alternativa la industriile poluante si mari consumatoare de resurse materiale existente înca în componenta platformelor

    industriale (care ocupa astazi suprafete de teren foarte mari, unitatile amplasate polueaza masiv mediul, terenul utilizat este al statului etc.).

    4.2. Indicatori utilizati pentru fundamentarea deciziei de amplasare a industriei

    La stabilirea amplasamentului unor obiective industriale trebuie avute în vedere

    cel putin doua aspecte:

    • - decizia de stabilire a amplasamentului este ireversibila. Daca se începe constructia unui obiectiv industrial pe un anumit amplasament, acesta nu mai poate fi schimbat decât cu cheltuieli foarte mari;

    • - un amplasament poate fi favorabil prin prisma unor criterii si mai putin favorabil sau chiar nefavorabil daca se au în vedere alte criterii. Alegerea amplasamentului unei unitati economice este o problema de eficienta economica pentru rezolvarea careia trebuie avute în vedere mai multe variante dintre care sa se aleaga varianta optima. În alegerea amplasamentului unei unitati economice se pune problema reducerii distantelor dintre aceasta si celelalte firme cu care va intra în relatii economice în scopul micsorarii cheltuielilor de transport, care detin o pondere importanta în costurile de productie. De asemenea, optimizarea amplasamentului trebuie sa asigure minimizarea cheltuielilor de productie si de investitii aferente noilor unitati economice sau dezvoltarii celor existente.

    În vederea adoptarii deciziei de amplasare se impune întocmirea mai multor studii economice în care sa se elaboreze 2,3,4 variante de amplasare a unei noi firme. În calculele de fundamentare intra trei categorii de elemente de cheltuieli:

    • a) cheltuieli de transport;

    • b) cheltuieli de exploatare;

    • c) cheltuieli de investitii.

    Nivelul acestor cheltuieli se determina prin luarea în considerare a unei anumite

    capacitati de productie. În practica economica se utilizeaza doua categorii de indicatori de fundamentare a amplasarii industriilor:

    • 1. indicatori orientativi;

    • 2. indicatori analitici.

    1. În categoria indicatorilor orientativi includem:

    • a) Distanta medie de transport pentru diferitele categorii de marfuri, tinând

    cont de toate sursele de aprovizionare si de centrele de vânzare a produselor finale. Indicatorul se determina cu ajutorul relatiei:

    n

    Â

    q

    i

    d

    i

    i = 1 d =
    i = 1
    d
    =

    n i = 1

    Â

    q

    i

    , unde:

    i – reprezinta tipul de resurse materiale; q – reprezinta cantitatea de resurse materiale; d – reprezinta distanta de transport. Acest indicator prezinta o serie de limite: nu tine cont de tariful de transport,

    care poate fi diferit în functie de specificul resurselor materiale transportate; nu tine cont de volumul si structura investitiilor, care pot fi diferite de la un loc de amplasare la altul; nu reflecta cheltuielile diferite de exploatare de la locul de functionare a noii unitati economice.

    • b) Coeficientul de greutate se determina ca raport matematic între greutatea

    materiilor prime transportate (G mp ) si greutatea produselor finite (G pf ), conform relatiei:

    K

    g

    =

    G

    mp

    G

    pf

    În cazul în care coeficientul de greutate este supraunitar este necesar sa se transporte resursele materiale, iar în cazul în care este subunitar este necesar sa se transporte produsele finite. Acest indicator prezinta aceleasi inconveniente ca si distanta medie de transport.

    • c) Coeficientul cheltuielilor de transport se calculeaza ca raport între

    cheltuielile ocazionate de transportul materiilor prime (Ct mp ) si cheltuielile ocazionate

    de transportul produselor finite (Ct pf ), conform relatiei:

    K

    Ct

    =

    Ct

    mp

    Ct

    pf

    Marimea indicatorului, supra sau subunitara, orienteaza amplasarea spre aria de aprovizionare sau spre cea de vânzare. Uneori nu se face raportul dintre cele doua costuri, ci numai diferenta dintre ele.

    2. Din grupa indicatorilor analitici putem mentiona:

    • a) Cheltuieli recalculate (echivalente), indicator care permite luarea în

    considerare pe lânga cheltuielile de transport, a investitiilor si a cheltuielilor de

    exploatare la locul de functionare al unei unitati economice. Indicatorul se determina dupa relatia:

    C

    R

    n

    =

    Â

    1

    i =

    (

    i

    ti

    q

    +

    T i
    T
    i

    )

    V i
    V
    i

    d

    i

    +

    n

    Â

    i

    1

    =

    (

    i

    mi

    q

    +

    Cp

    i

    )

    D

    M

    i

    +

    Cp

    i

    0

    M

    i

    0

    +

    n

    Â

    i

    1

    =

    (

    i

    qi

    q

    +

    Cpr

    i

    )

    Q

    i

    ,

    unde:

    • i – tipul de marfa care se transporta;

    • i t – investitia specifica în transporturi;

    q – coeficientul de imobilizare a investitiilor;

    T – tariful de transport;

    • V – volumul de resurse transportate;

    • d – distanta de transport;

    • i m – investitia specifica la furnizorii de materii prime care sunt nevoiti sa-si dezvolte

    activitatea ca urmare a punerii în functiune a noii unitati economice;

    Cp – costul de productie;

    ? M – cantitatea suplimentara de materie prima necesara;

    • i – tipul de resursa de materie prima livrata de furnizor;

    • i q – investitia specifica la locul de functionare a unitatii;

    Cpr – costul prelucrarii unei unitati de produs;

    Q – volumul de produse finite realizate de noua unitate;

    • i – tipul de produs finit.

    b) Parcursul marfurilor (tkm vehiculate) se calculeaza cu ajutorul relatiei:

    q – cantitatea vehiculata;

    • d – distanta de transport;

    • i – tipul de resursa materiala.

    P

    m

    n

    =

    Â

    i = 1

    q

    i

    d

    i

    , unde:

    c) Cheltuieli de transport se determina astfel:

    q – cantitatea vehiculata;

    • d – distanta;

    t – tariful de transport;

    • i – tipul de resursa materiala.

    Ch

    tr

    =

    Â

    n

    i = 1

    q

    i

    d

    i

    t

    i

    , unde:

    d) Raza medie de vânzare a produselor reprezinta distanta economica la care

    doua firme ce îsi disputa un segment de piata îsi pot desface produsele.

    4.3. Conceptul de dezvoltare regionala

    4.3.1. Factori ai dezvoltarii regionale în contextul globalizarii fluxurilor

    economico-financiare

    Factorii care au determinat aparitia unor noi centre ale activitatii economice si

    mentinerea celor cu traditie industriala sunt multipli.

    Între acestia, un loc important mai ales pentru tarile nou industrializate revine

    costurilor salariale. În general teoria economica postuleaza ca un cost redus al fortei

    de munca se constituie ca un factor major de atractie al investitiilor straine directe de

    capital si implicit de demarare a unui proces de dezvoltare rapida a unor tari sau

    regiuni ale acestora. În sprijinul acestei teze se pot aduce numeroase exemple, atât în

    tarile nou-industrializate ( Asia de Sud-Est, America Latina) cât si din unele tari vest-

    europene (Spania, Irlanda).

    Experienta tarilor mentionate anterior arata ca un cost scazut al fortei de munca

    este o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru dezvoltarea durabila. În fapt, acest

    atu poate fi un atractor al fluxurilor de capital mai ales pentru ramurile traditionale,

    cu un nivel tehnic relativ redus. Fara sa fie sustinut si de alti factori generatori de

    avantaje competitive, costul redus al fortei de munca nu poate opri hemoragia de

    capital care poate aparea la variatii relativ scazute ale costurilor salariale, sau la

    manifestarea unor turbulente în plan social sau politic.

    Experiente recente au dovedit ca dezvoltarea economica a unei tari, atât în

    ansamblu, cât si în plan regional este conditionata tot mai mult de stabilitatea

    capitalurilor investite. Ca principal factor al respectivei stabilitati un rol tot mai

    însemnat revine calitatii capitalului uman (nivel de pregatire profesionala,

    creativitate) si mai putin nivelului costurilor salariale.

    Totodata, în explicarea decalajelor dintre tari sau regiuni un rol tot mai

    proeminent revine gradului de dezvoltare a infrastructurii ( reteaua de transporturi

    si telecomunicatii, producerea de utilitati), a capacitatii de cercetare stiintifica si

    dezvoltare tehnologica, precum si complexitatii structurii economice.

    Introducerea infrastructurii în sens larg ca factor explicativ al diferentelor de

    dezvoltare regionala, ofera oportunitati noi pentru elaborarea unor strategii de

    reducere a decalajelor în profil teritorial. Astfel se pune în evidenta faptul ca una

    dintre modalitatile de stimulare de catre autoritatile publice a cresterii economice o

    constituie preocuparea pentru dezvoltarea si modernizarea infrastructurii pe întreg

    teritoriul national. Pe aceasta cale se genereaza premisele unor noi avantaje

    comparative.

    Pe fondul globalizarii fluxurilor economice si financiare pentru marile firme

    transnationale care reprezinta unul dintre factorii cu pondere însemnata în generarea

    actualelor schimbari tehnologice, apare mai eficienta testarea unor noi metode de

    organizare a productiei si a muncii în tari sau zone unde exista mai putine rigiditati

    institutionale determinate de organizarea relatiilor industriale sau dimensionarea

    agentilor economici si apoi transferul spre zonele cu economie consolidata.

    În conditiile în care, din punct de vedere teoretic, dezbaterile privind evolutia

    modului predominant de organizare a productiei si a muncii se poarta între neo-

    fordism si post-fordism, rezultatele practice sunt privite cu o deosebita atentie.

    Terenul de încercare în domeniu este actualmente Italia ( La Terza Italia).

    Prin descentralizarea activitatii si sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii s-a

    obtinut un remarcabil dinamism economic. Acest proces a antrenat importante

    modificari ale raportului de forte sindicate-patronat, cooperarea între firme, cultura

    antreprenoriala. Este un exemplu de îngemanare a traditiei cu inovatia.

    Respectivele evolutii sunt aduse în sprijinul tezelor de esenta liberala privind

    rolul spiritului antreprenorial si al firmelor de dimensiuni reduse în sustinerea

    dezvoltarii economice.

    În acelasi timp ele sunt criticate de reprezentantii altor orientari doctrinare. Se

    insista asupra faptului ca în acest fel se genereaza o segmentare destul de marcata a

    pietelor si implicit precarizarea ocuparii fortei de munca. De asemenea, sunt

    exprimate dubii asupra posibilitatilor de aplicare a acestui mod de organizare a

    productiei si a muncii în conditiile altor tari.

    4.3.2. Integrarea europeana si dezvoltarea regionala în România

    Dezvoltarea regionala urmareste impulsionarea si diversificarea activitatilor

    economice, stimularea investitiilor în sectorul privat, contributia la reducerea

    somajului, îmbunatatirea nivelului de trai.

    În contextul aderarii României la Uniunea Europeana se impune evaluarea

    atenta a consecintelor acestui proces asupra activitatii economice în plan regional,

    datorita existentei unor decalaje între nivelul de dezvoltare al diferitelor unitati

    administrativ-teritoriale. În acest sens, dintre tipurile de politica industriala se

    desprind ca importanta politicile regionale. Succesul stabilirii si aplicarii acestora

    depinde în mare masura de capacitatea autoritatilor publice de a anticipa regiunile ce

    prezinta perspective promitatoare de dezvoltare.

    Politica de dezvoltare regionala reprezinta un ansamblu de masuri planificate

    si promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, în parteneriat cu

    diversi actori (privati, publici, voluntari), în scopul asigurarii unei cresteri economice

    dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului local si regional.

    Principalele domenii vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea

    întreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferul de tehnologie,

    dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunatatirea infrastructurii, calitatea mediului

    înconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie, învatamânt, cultura.

    Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare

    regionala sunt urmatoarele:

    Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul

    central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;

    Parteneriatul între toti actorii implicati în domeniul dezvoltarii regionale;

    Planificarea – proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) în

    vederea atingerii unor obiective stabilite;

    Co-finantarea – contributia financiara a diversilor actori implicati în realizarea

    programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.

    Înca din anii ’90, la nivelul Uniunii Europene s-au manifestat tendinte de

    mentinere si chiar de crestere a decalajelor regionale în privinta potentialului

    economic si a utilizarii resurselor umane. Aceste decalaje au drept cauza actiunea

    conjugata a mai multor factori, precum: asezarea geografica, traditiile istorice ale

    activitatilor industriale, calificarea resurselor umane, capacitatea de a introduce noi

    tehnologii. La nivelul Uniunii Europene pot fi delimitate trei mari tipuri de regiuni:

    • 1. regiuni prospere (Baden-Wurtenberg în Germania, sud-estul Angliei, Lombardia în Italia, Catalonia în Spania, Rhone-Alpes în Franta), care stau la baza dezvoltarii economice a tarilor carora le apartin. Succesul acestora se datoreaza unei combinatii între valorificarea traditiilor industriale si deschiderea spre schimburile internationale. În cadrul lor exista o structura economica diferentiata, un echilibru între activitatea marilor companii si cea a întreprinderilor mici si mijlocii. Resursele umane sunt bine calificate si exista o retea foarte dezvoltata de institutii care asigura sustinerea inovarii tehnologice.

    • 2. regiuni cu traditii industriale (Tara Bascilor în Spania, Liguria în Italia, Lorena în Franta), care în conditiile actuale întreprind eforturi sustinute pentru cresterea competitivitatii. În cadrul acestor regiuni industriile de baza (carbune, otel, constructii de masini) detin ponderi importante. Poluarea mediului natural este destul de accentuata.

    • 3. regiuni cu deficiente structurale (cu structuri economice fragile) (Castilla- La Mancha în Spania, Auvergne în Franta, Scotia în Regatul Unit, landurile din estul Germaniei), care se situeaza sub media de dezvoltare comunitara. Ele au o localizare periferica în raport cu axele de dezvoltare nationale sau europene. La aceasta contribuie dezvoltarea insuficienta a infrastructurii si lipsa unor servicii moderne care sa sprijine expansiunea activitatii economice.

    În scopul atenuarii intensitatii tendintelor mentionate, la nivelul Uniunii

    Europene s-au stabilit principalele categorii de instrumente ce stau la baza politicii

    regionale: înfiintarea Fondului de Coeziune si a Fondurilor Structurale, crearea

    conditiilor pentru dezvoltarea initiativei locale si crearea de noi locuri de munca.

    Fondul de Coeziune, utilizat în scopul dezvoltarii infrastructurii si protectiei

    mediului, încurajeaza co-finantarea proiectelor realizate prin intermediul sau,

    ponderea maxima de finantare din fonduri publice fiind de 85%.

    Fondurile Structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regionala, Fondul

    Social European, Fondul European pentru Orientarea si Garantarea Agriculturii,

    Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului) se utilizeaza în scopul

    modernizarii infrastructurii, îmbunatatirii mediului productiv, transferului de

    tehnologie si crearii de întreprinderi mici si mijlocii. Pentru perioada 2000-2006,

    obiectivele Fondurilor Structurale au fost formulate astfel:

    • ÿ Obiectivul 1 dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor ramase în urma;

    • ÿ Obiectivul 2 sustinerea conversiei economice si sociale a regiunilor care întâmpina dificultati structurale;

    • ÿ Obiectivul 3 adaptarea si modernizarea politicilor si sistemelor de educatie, pregatire profesionala si utilizare a resurselor umane.

    În scopul sprijinirii initiativelor comunitatilor locale au fost concepute patru

    programe: Interreg III, Leader +, Equal si Urban, destinate cooperarii transnationale

    si interregionale, dezvoltarii rurale si urbane durabile.

    Interreg III este un program destinat cooperarii transfrontaliere, transnationale

    si interregionale cu scopul de a încuraja dezvoltarea armonioasa, echilibrata si

    planificarea spatiala a teritoriului european.

    Leader + are ca scop dezvoltarea rurala prin intermediul programelor integrate

    si cooperarii dintre grupurile de actiune locale.

    Equal este destinat cooperarii transnationale pentru combaterea discriminarilor

    si inegalitatilor privind accesul pe piata fortei de munca.

    Urban are ca obiectiv revitalizarea economica si sociala a oraselor si zonelor

    înconjuratoare aflate în criza, acordând o atentie speciala promovarii dezvoltarii

    urbane durabile.

    Procesul de largire a Uniunii Europene, prin integrarea unor tari caracterizate

    prin grade de dezvoltare diferite impune cu acuitate cresterea preocuparilor în

    domeniul dezvoltarii regionale. Pornind de la orientarile manifestate în plan

    international si în contextul aderarii la Uniunea Europeana, în ultimii ani România a

    facut eforturi pentru crearea cadrului legislativ si institutional propice dezvoltarii

    regionale. Importanta deosebita care trebuie acordata problematicii dezvoltarii

    regionale se datoreaza impactului aderarii asupra cresterii economice si ocuparii

    fortei de munca, respectiv existenta unor factori favorizanti (deschiderea unor noi

    piete, extinderea cooperarii internationale, folosirea avantajului comparativ), dar si

    existenta riscului de crestere a ratei somajului datorita intensificarii competitiei si

    cresterii presiunilor de ajustare a sectoarelor sensibile.

    Aderarea României la Uniunea Europeana implica o serie de costuri foarte

    mari, concretizate în:

    necesitatea cresterii competitivitatii si productivitatii industriei românesti,

    care presupune retehnologizarea industriei, finalizarea procesului de

    privatizare, redimensionarea fortei de munca din industrie, astfel încât sa se

    atinga un nivel de productivitate comparabil cu cel al industriilor

    comunitare;

    alinierea la standardele Uniunii Europene în domeniul calitatii productiei si

    produselor industriale, actiune care implica importante eforturi financiare si

    logistice;

    adoptarea standardelor Uniunii Europene în domeniul protectiei mediului,

    ceea ce necesita eforturi pentru diminuarea poluarii mediului ambiant si

    initierea de actiuni pentru prevenirea acesteia.

    Pentru a se asigura un cadru institutional propice dezvoltarii regionale s-au

    înfiintat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind întregul teritoriu al României:

    • ÿ Regiunea 1 Nord-Est: Bacau, Botosani, Iasi, Neamt, Suceava, Vaslui;

    • ÿ Regiunea 2 Sud-Est: Braila, Buzau, Constanta, Galati, Tulcea, Vrancea;

    • ÿ Regiunea 3 Sud: Arges, Calarasi, Dâmbovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova, Teleorman;

    • ÿ Regiunea 4 Sud-Vest: Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt, Vâlcea;

    • ÿ Regiunea 5 Vest: Arad, Caras-Severin, Hunedoara, Timis;

    • ÿ Regiunea 6 Nord-Vest: Bihor, Bistrita-Nasaud, Cluj, Maramures, Satu- Mare, Salaj;

    • ÿ Regiunea 7 Centru: Alba, Brasov, Covasna, Harghita, Mures, Sibiu;

    • ÿ Regiunea 8 Bucuresti-Ilfov.

    În cadrul fiecarei regiuni au fost grupate mai multe judete. Regiunile de

    dezvoltare nu sunt însa unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica,

    fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judetene si cele locale. Delimitarea

    celor opt regiuni s-a realizat în urma unei colaborari între experti români si straini. Cu

    acest prilej s-a elaborat “Carta verde a politicii de dezvoltare regionala”.

    Pentru asigurarea cadrului legal al dezvoltarii regionale a fost adoptata Legea

    nr.151/1998 privind dezvoltarea regionala în România, care stabileste obiectivele,

    cadrul institutional, competentele si responsabilitatile institutiilor implicate si

    instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regionala în România.

    Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regionala vizeaza diminuarea

    dezechilibrelor regionale existente, prevenirea producerii de noi dezechilibre,

    stimularea dezvoltarii echilibrate a regiunilor, revitalizarea zonelor defavorizate,

    stimularea cooperarii interregionale interne si internationale care contribuie la

    progresul economic si social.

    Obiectivele strategice ale dezvoltarii regionale în România se refera la:

    • ÿ promovarea mecanismelor economiei de piata în toate regiunile tarii, în vederea îmbunatatirii competitivitatii si realizarii unei cresteri economice permanente;

    • ÿ promovarea unei dezvoltari spatiale armonioase si a retelei de localitati;

    • ÿ cresterea capacitatii regiunilor de a-si sustine propriul proces de dezvoltare;

    • ÿ crearea sanselor egale în ceea ce priveste accesul la informare, cercetare- dezvoltare tehnologica, educatie si formare continua a populatiei din zonele periferice;

    • ÿ promovarea unor politici diferentiate, conform unor particularitati zonale;

    • ÿ reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judete, dintre mediul urban si rural, dintre zone centrale si periferice.

    Atât obiectivele generale, cât si cele strategice se realizeaza etapizat, prin

    punerea în practica a Planului National de Dezvoltare Regionala (PNDR), care este

    parte integranta a Planului National de Dezvoltare (PND).

    Planul National de Dezvoltare 2002 - 2005 este un document integrator al

    strategiilor sectoriale, judetene si regionale, care a fost realizat de catre Consiliile de

    Dezvoltare Regionala (CDR) si ministere. Consiliile de Dezvoltare Regionala au

    misiunea de a elabora planuri de dezvoltare a regiunilor prin organismele executive

    reprezentate de Agentiile de Dezvoltare Regionala în scopul cresterii potentialului de

    dezvoltare al fiecarei regiuni si crearii unui cadru adecvat pentru atingerea

    obiectivelor dezvoltarii.

    Obiectivul general al PND îl constituie orientarea si stimularea dezvoltarii

    economice si sociale a tarii pentru obtinerea unei cresteri economice durabile si

    crearea de locuri de munca stabile. În vederea realizarii acestui obiectiv au fost

    stabilite axele nationale prioritare de dezvoltare, care constituie baza elaborarii si

    aplicarii unor masuri, programe si proiecte care sa concretizeze aceste prioritati:

    • 1. Dezvoltarea sectorului productiv si a serviciilor conexe.

    • 2. Îmbunatatirea si dezvoltarea infrastructurii.

    • 3. Dezvoltarea resurselor umane si serviciilor sociale.

    • 4. Dezvoltarea economica si sociala a zonelor rurale.

    • 5. Protejarea si îmbunatatirea calitatii mediului.

    • 6. Sprijinirea dezvoltarii si inovarii tehnologice, comunicatiilor, tehnologiei informatiei, crearea societatii informationale.

    • 7. Îmbunatatirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltarii regionale echilibrate si durabile.

    Aceste prioritati nationale de dezvoltare sunt utilizate în cadrul strategiilor

    regionale pentru stabilirea activitatilor prioritare la nivel regional.

    Realizarea obiectivelor incluse în Planul National de Dezvoltare si în

    Programul Economic de Preaderare va determina accelerarea modernizarii economiei

    si societatii românesti si realizarea unui mediu economic stabil si predictibil, prin

    punerea în valoare a potentialului real de care dispune România, în conditii de

    eficienta si competitivitate.

    Pe parcursul elaborarii PND au fost identificate mai multe directii de actiune,

    ce au ca scop întarirea contributiei institutiilor implicate la îndeplinirea obiectivelor,

    îmbunatatirea continutului documentului si reducerea perioadei de elaborare a

    urmatorului plan. Printre aceste actiuni se numara:

    • a) Crearea cadrului legislativ prin care sa se contureze metodologii integrate de planificare, cu precizarea atributiilor si responsabilitatilor institutiilor implicate (în primul rând ale Ministerelor si Consiliilor de Dezvoltare Regionala), precum si a relatiilor dintre acestea în procesul elaborarii si punerii în practica a PND;

    • b) Instruirea personalului Ministerelor în scopul însusirii metodologiei si practicii de planificare a dezvoltarii;

    • c) Întarirea structurii institutionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regionala si Agentiilor de Dezvoltare Regionala, astfel încât acestea sa poata furniza toate informatiile necesare;

    • d) Crearea si/sau îmbunatatirea surselor de date la nivel regional, a indicatorilor statistici regionali, facilitarea accesului la informatii si la analizele economice;

    • e) Corelarea strategiilor judetene de dezvoltare, cu cele regionale si sectoriale.

    • f) Recunoasterea PND ca fiind precursorul unui CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), document înaintat Comisiei de catre Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin financiar din Fondurile Structurale. PND este un document mai cuprinzator decât rezulta din cerintele Uniunii Europene cu privire la CSF, însa va sta la baza elaborarii unui viitor CSF.

    Planul National de Dezvoltare Regionala este o componenta importanta a

    Planului National de Dezvoltare, prin care guvernul stabileste prioritatile nationale de

    dezvoltare regionala, identifica masurile si programele prin care se poate asigura

    cadrul institutional pentru realizarea acestor prioritati.

    Masurile, programele si proiectele regionale se finanteaza atât din resurse

    interne (concentrate în Fondul National de Dezvoltare Regionala), cât si din resurse

    externe (reprezentate de sprijinul financiar acordat României de catre UE în cadrul

    Programul national Phare - componenta coeziune economica si sociala). PNDR

    constituie documentul care fundamenteaza solic itarea României de ajutor financiar

    din fondurile Phare - componenta coeziune economica si sociala.

    Realizarea PNDR presupune existenta unui parteneriat între institutii ale

    administratiei centrale si locale, agentii de dezvoltare regionala, alte institutii

    neguvernamentale, institutii cu activitate relevanta pentru dezvoltarea tarii, precum si

    parteneri economici si sociali.

    Politica de dezvoltare regionala a suferit importante modificari de conceptie,

    evoluând de la conceptia orientata cu predilectie spre interior, la cea care ia în

    considerare si ceea ce se întâmpla în afara judetului, a regiunii, zonei si în afara tarii.

    Aceste modificari au fost impuse pe de o parte de structura industriala si agricola a

    României, iar pe de alta parte de situatia economica si sociala de ansamblu a tarii.

    Legea nr. 151/1998 precizeaza ca obiectiv fundamental al politicii de

    dezvoltare regionala "reducerea disparitatilor regionale existente, în special prin

    stimularea unei dezvoltari echilibrate si prin accelerarea redresarii acelor zone ramase

    în urma din punct de vedere al nivelului de dezvoltare datorita circumstantelor

    istorice, geografice, economice si politice precum si prevenirea aparitiei unor noi

    disparitati si dezechilibre regionale".

    Politicile sectoriale ale Guvernului trebuie corelate cu initiativele si resursele

    regionale si locale, "în scopul atingerii unei dezvoltari economice, sociale si culturale

    durabile a regiunilor". Aceasta actiune reprezinta un efort al României de a raspunde

    necesitatilor de ansamblu ale tarii si regiunilor acesteia, iar în contextul procesului de

    aderare a României la Uniunea Europeana, are rolul de a pregati structurile

    institutionale si capacitatile necesare în vederea racordarii la politica structurala a

    Uniunii Europene.

    Zonele care se caracterizeaza printr-un nivel scazut de dezvoltare economica si

    sociala (datorita efectelor negative ale procesului de restructurare si disponibilizarilor

    de personal efectuate), trebuie sprijinite de catre stat prin actiuni de atragere a

    investitorilor în scopul revitalizarii economice.

    Prin politica regionala se urmareste atât diminuarea discrepantelor regionale,

    cât si sprijinirea restructurarii economilor regionale. Aceasta directie de actiune este

    impusa de declinul economic înregistrat de România dupa 1990 si de evolutiile

    manifestate pe plan european. Tarile dezvoltate au renuntat înca din anii '70 sa mai

    lupte exclusiv împotriva disparitatilor si au procedat la ajustari structurale, cu efecte

    pozitive pe termen lung. Având în vedere experienta acestor tari, România trebuie sa

    treaca la modificari structurale ale caror implicatii teritoriale sunt evidentiate prin

    evolutia unor indicatori economici (rata somajului, populatia ocupata pe ramuri ale

    economiei si industriei etc.).

    În concordanta cu politica europeana de coeziune economica si sociala, politica

    regionala a României vizeaza pe termen lung diminuarea decalajelor în dezvoltarea

    regiunilor si zonelor tarii, însa pe termen scurt trebuie sa se axeze pe contracararea

    fenomenelor negative care apar în procesul de restructurare economica si îndeosebi

    industriala a tarii. Problematica deosebit de complexa a restructurarilor aduce în

    prim-plan judete care înainte de 1990 erau considerate dezvoltate, precum

    Hunedoara, Galati, Brasov, cu industrie siderurgica, industrie constructoare de

    masini, chimica. Astfel de judete s-au dezvoltat prin întreprinderi mari, coordonate

    prin politica economica a guvernului. Dar dezvoltarea pe scara mare, dirijata în

    principal de guvern si în mica masura de fortele pietei si orientata spre productia

    industriala de masa s-a dovedit a fi necompetitiva.

    Comunitatile teritoriale, regionale si locale, care s-au bazat pâna acum pe

    procesele de dezvoltare initiate de autoritatile guvernamentale si pe marile

    întreprinderi nu si-au dezvoltat flexibilitatea si capacitatea de inovare pentru a putea

    raspunde eficient cerintelor de restructurare a economiilor regionale. De aceea, este

    esentiala crearea conditiilor pentru dezvoltarea capacitatii novatoare a comunitatilor

    teritoriale astfel încât acestea sa fie capabile sa initieze noi activitati, care sa

    înlocuiasca treptat vechile activitati nerentabile, tinând cont de faptul ca în conditiile

    globalizarii economiei, initiativa si antreprenoriatul sunt premisele de baza ale

    dezvoltarii regionale. Stimularea capacitatii de adaptare a diferitelor regiuni la noi

    activitati pune accent pe calitatea si conditiile ofertei (si mai putin pe capacitatea de

    oferta a regiunilor), pentru ca acestea sa fie capabile sa accepte si sa dezvolte noi

    activitati, în scopul cresterii competitivitatii.

    În acest scop, politica regionala actioneaza în directia realizarii "flexibilizarii

    teritoriului", care presupune actiunea concertata a politicilor ce privesc pregatirea si

    perfectionarea resurselor umane, dezvoltarea tehnologica, cercetarea stiintifica,

    dezvoltarea IMM-urilor etc.

    "Flexibilizarea teritoriilor" este un concept de baza cu care opereaza politica

    nationala de dezvoltare regionala în actualele conditii economice ale tarii. Punerea de

    acord a modificarilor economice structurale cu dezvoltarea teritoriala se realizeaza

    prin crearea de noi activitati în teritoriu mai putin prin actiunea directa a statului si

    mai ales prin actiunea asupra conditiilor de primire a acestor activitati. Atât din

    perspectiva dezvoltarii exogene (cu ajutorul investitiilor straine), cât si a dezvoltarii

    endogene (din resurse proprii) politica nationala de dezvoltare regionala promovata

    de România se concentreaza pe îmbunatatirea conditiilor de primire a noilor

    activitati, actionând asupra mediului fizic si uman al regiunilor si subregiunilor.

    Diferitele regiuni, judete, zone, localitati, trebuie ajutate sa dobândeasca mijloacele

    necesare pentru a deveni capabile sa-si dezvolte o structura economica, sociala si

    culturala de o calitate satisfacatoare pentru a deveni atractive, o structura fizica de

    calitate, respectiv o infrastructura rutiera, feroviara, maritima, aeroporturi si

    telecomunicatii moderne, o structura intelectuala pusa în evidenta de calitatea

    resurselor umane, calitatea pregatirii si a nivelului tehnologic.

    Crearea cadrului institutional regional si institutionalizarea celor opt regiuni de

    dezvoltare a avut drept scop facilitarea realizarii politicii de dezvoltare regionala.

    Regiunile de dezvoltare din România nu au fost concepute doar ca unitati de

    planificare pentru obiectivele politicii de dezvoltare regionala promovata de Uniunea

    Europeana. Ele au rolul de a promova masurile de politica nationala de dezvoltare

    regionala.

    Din experienta altor tari reiese ca sistemul institutional regional creat (formarea

    macro-regiunilor si a ADR) va avea rezultate numai în conditiile existentei unei

    politici active de dezvoltare regionala care sa dispuna de resurse financiare

    corespunzatoare.

    Problemele regionale esentiale a caror rezolvare depinde de elaborarea si

    aplicarea masurilor de politica regionala pot fi sintetizate astfel:

    a) Acordarea sprijinului necesar restructurarii economiilor regionale care în

    conditiile economiei de piata au devenit necompetitive si crearea unor

    structuri economice functionale, cu industrii competitive. În prezent, zonele

    industrializate se afla în declin economic, nereusind sa se adapteze

    cerintelor actuale si sa faca fata concurentei. Aceste zone se caracterizeaza

    prin somaj ridicat, potential de productie slab utilizat, infrastructura aflata

    într-un proces accelerat de deteriorare. De asemenea, cu probleme grave se

    confrunta si zonele ce au o baza economica preponderent agricola si care

    practica un tip de agricultura perimat si ineficient din cauza absentei

    dotarilor corespunzatoare;

    b) Stimularea utilizarii eficiente a potentialului endogen al regiunilor,

    respectiv a resurselor naturale si de materii prime, dar si a resurselor umane,

    în scopul dinamizarii economiilor regionale;

    c) Asigurarea protectiei mediului, având în vedere faptul ca erorile din

    perioada industrializarii masive, rezultate din neluarea în considerare a

    influentelor acesteia asupra mediului, au condus la aparitia unor zone de

    dezastru ecologic. În cele mai multe orase, inclusiv în capitala tarii, calitatea

    mediului este total nesatisfacatoare, gradul de poluare fiind foarte ridicat.

    Pentru eliminarea acestor deficiente este foarte important sa se cunoasca

    specificul regional al acestui fenomen, iar informatiile necesare trebuie

    asigurate de Planurile de Dezvoltare Regionala si de Planul National de

    Actiune al Ministerului Mediului. Combaterea poluarii si prevenirea

    deteriorarii mediului ambiant implica resurse financiare care nu sunt

    disponibile la nivel regional sau local, necesitând sprijin national.

    d) Crearea la nivel regional a unei infrastructuri institutionale proprii

    economiei de piata si dezvoltarea acesteia în viitor, deoarece o

    infrastructura insuficienta si neadaptata activitatilor industriale moderne

    frâneaza dezvoltarea economica. Un rol important în aceasta directie revine

    sistemului bancar, care poate dirija fondurile în vederea utilizarii lor pentru

    dezvoltare. În sistemul economiei centralizate întreprinderile erau

    subordonate ierarhic ministerelor, iar în prezent nu sunt deplin functionale

    organismele si institutiile care au rolul de a coordona efectiv functionarea

    întreprinderilor la nivel judetean si local, pentru asigurarea accesului

    bunurilor si serviciilor pe piata si accelerarea schimburilor. Autonomia

    întreprinderilor si dezvoltarea sectorului privat au pus în evidenta nevoia de

    a crea conditii pentru dezvoltarea Camerelor de Comert si Industrie. De

    asemenea, autoritatile administratiei locale constituie un factor esential al

    infrastructurii administrative, având rolul de initiator si coordonator al

    dezvoltarii teritoriale. Cooperarea institutiilor si autoritatilor la nivel local,

    regional si national poate conduce la obtinerea unor efecte benefice atât pe

    plan regional, cât si national. În sistemul institutional regional, Agentiile de

    Dezvoltare Regionala au rolul de a concretiza politica de dezvoltare

    regionala, fapt pentru care trebuie sustinuta activitatea lor si crearea de noi

    astfel de agentii. Economia regionala de piata are nevoie si de alte institutii

    care sa îndeplineasca functii importante. Asemenea institutii trebuie create

    în anumite zone, si dezvoltate în zonele în care exista si reprezinta institutii

    de pregatire profesionala si de învatamânt complementar, diferite forme de

    consultanta, marketing, firme de publicitate, de informare etc.

    Capacitatea României de a relansa activitatile industriale si de a concura pe

    pietele externe este influentata negativ de problemele majore cu care se confrunta tara

    noastra la scara macroeconomica si microeconomica. La nivel macroeconomic se

    constata existenta unui numar redus de industrii moderne, precum si mari ramâneri în

    urma în ceea ce priveste asigurarea unor servicii industriale de calitate, competitive si

    concurentiale. La scara microeconomica exista mari probleme în domeniul finantarii

    si al managementului, iar întreprinderile nou aparute întâmpina dificultati la

    patrunderea pe piata nationala si internationala datorita faptului ca au de înfruntat

    concurenta firmelor straine.

    CUVINTE CHEIE

    • - amplasare

    • - parc industrial

    • - indicatori orientativi (distanţă medie de transport, coeficient de greutate, coeficientul cheltuielilor de transport)

    • - indicatori analitici (cheltuieli recalculate, parcursul mă rfurilor, cheltuieli de transport, rază medie de vânzare a produselor)

    • - dezvoltare regională

    • - politică regională

    • - fond de coeziune

    • - fonduri structurale

    • - Plan Naţional de Dezvoltare

    • - Plan Naţional de Dezvoltare Regional ă

    ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

    • 1. Care sunt factorii ce influenţează amplasarea în spaţiu a industriilor?

    • 2. Ce premise stau la baza amplas ării industriilor?

    • 3. Ce reprezintă parcul industrial?

    • 4. Care sunt indicatorii de fundamentare a amplasamentului industriilor?

    • 5. Definiţi conceptul de „politică de dezvoltare regional ă”.

    • 6. Ce instrumente stau la baza politicii regionale promovate de Uniunea Europeană?

    • 7. Care sunt obiectivele politicii de dezvoltare regională a României?

    • 8. Identificaţi problemele regionale esenţiale cu care se confruntă România.