Sunteți pe pagina 1din 9

Nume si prenume:

Nicolae Daniel
Clasa:
AMG-B

Titlul lucrarii :
Biofizica aparatului locomotor

Aparat locomotor totalitatea de oase mobile ale scheletului,


ligamente, muchi scheletali i articulaii, care, n ansamblu, asigur funciile
de sprijin i de micare, mai ales, deplasarea organismului. Constituie
aparatul de realizare a activitii nervoase. Acionnd reciproc pe parcursul
evoluiei, aparatul locomotor i sistemul nervos au atins cel mai nalt grad de
perfeciune la om. Pentru evoluia acestor sisteme au avut o mare
importan poziia vertical a corpului i munca.
Activitatea aparatului locomotor include att micrile simple, incontiente,
cum ar fi, de ex., retragerea involuntar a mnii la atingerea de un corp
fierbinte, ct i acte motrice voluntare extrem de complicate, manifestate n
timpul activitii de munc, probelor sportive, executrii figurilor de dame .
a. m. d. Fora motorie n toate aceste cazuri este condiionat de muchi
(componentul activ al aparatului locomotor), capetele crora snt fixate de
oase (componentul pasiv) prin intermediul tendoanelor (fascicule groase de
fibre colagene de o mare rezisten la ntindere). Prin contractare muchii
deplaseaz piesele osoase dup principiul prghiei. Fiecare muchi
acioneaz ntr-o anumit direcie, de aceea chiar i cea mai simpl micare
poate fi realizat numai cu elemente componente ale participarea aparatului
locomotor n tent a diferitelor timpul flexiunii i grupuri de muchi al
extensiunii. La contracia muchilor sineriti, antagonitii se relaxeaz treptat
pentru a asigura proporionalitatea micrii. ntreaga activitate motric este
subordonat sistemului de dirijare al centrilor nervoi, ce au fibre speciale
(eferente) ca semnalul de contracie s fie transmis direct fibrelor musculare.
Muchii snt dotai i cu aparate nervoase de recepie, de unde, prin
intermediul fibrelor nervoase (aferente), centrii nervoi snt informai despre
modul de realizare a actului motric.
Acest schimb ciclic de informaie dintre centrii de comanda i aparatul
realizator al micrii se afl sub controlul permanent al sferelor superioare
ale activitii nervoase, care, la necesitate, intervin cu impulsuri de corecie.
Mecanismele neuromusculare, care asigur fora, promptitudinea,
ndemnarea i plasticitatea micrilor, se formeaz i se consolideaz numai
prin eforturi de nvare i antrenament sistematic, ncepnd de la cea mai
fraged vrst. Multe dintre reaciile motrice la copil (ncercrile de a se tr,
apoi a edea, a merge pe picioare . a. m. d.) au un caracter congenital

instinctiv, dar, cu toate acestea, prinii trebuie s in cont de faptul c


dezvoltarea normal a organismului necesit numaidect animaie (alergri,
srituri, jocuri active . a.).
Deosebit de important este antrenamentul n vederea formrii deprinderilor
de munc. Capacitatea aparatului locomotor de a realiza noi sarcini motrice
scade treptat cu vrsta; n lipsa antrenamentului pot disprea unele reacii
obinute cndva. La o vrst naintat, n urma slbirii aparatului locomotor i
epuizrii mecanismelor de reglare nervoas, activitatea motric scade, se
reduce volumul, promptitudinea, precizia i coordonarea micrilor, se
schimb ntructva mersul, mimica, poate aprea un tremur uor al capului i
minilor. Aceste consecine pot fi evitate sau atenuate printr-un antrenament
sistematic al ntregului aparat locomotor.
Activitatea motric exercit o influen favorabil asupra ntregului organism,
stimulnd circulaia sangvin, metabolismul, tonusul muscular, mrind
rezistena organismului la aciunea factorilor nocivi din mediul extern. n
ultimele decenii ale sec. 20, datorit mecanizrii i automatizrii proceselor
de producie, accesibilitii mari la mijloacele de transport i alte realizri ale
societii, s-a redus considerabil volumul global de eforturi fizice ale
organismului, favoriznd dezvoltarea obezitii, aterosclerozei, bolii
hipertonice, bolilor cardiovasculare. Pentru meninerea activitii motrice la
nivelul necesar; se recomand gimnastic sistematica, exerciii de cultur
fizic, sport, turism, diverse ndeletniciri fizice n afara orelor de serviciu, mai
ales pentru intelectuali i persoanele care n condiiile de producie fac un
numr limitat de micri. Eforturile fizice totdeauna vor fi dozate raional i
majorate treptat.
Ortopedia i traumatologia este tiina, i n acela timp arta care studiaz,
diagnosticheaz, previne i trateaz afeciunile aparatului locomotor, aparat
care asigur micarea, de la simple gesturi necesare desfurrii normale a
vieii curente, pn la cele mai spectaculoase manifestri de performan
sportiv sau pn la impresionantele manifestri artistice capabile s exprime
prin micare, cele mai variate emoii i sentimente. Traumatologia este
ramura care se ocup de prevenirea i tratarea traumatismelor determinate
de agenii mecanici, fizici, chimici i care intereseaz scheletul, articulaiile,
musculatura sau vasele i nervii a trunchiului i membrelor. Ortopedia se

ocup de afeciunile congenitale sau ctigate (inflamatorii, distrofice,


degenerative sau tumorale) ale aceluia aparat locomotor.
Direcii de cercetare
Etiologia, patogenia, diagnosticul, tratamentul i profilaxia maladiilor
congenitale i dobndite ale locomotorului;
Profilaxia, diagnosticul si tratamentul traumatismelor locomotorului;
Combustii i degerturi patogenia i tratamentul;
Infeciile: oc septic, septicemie, osteomielit, osteit, infeciile
nosocomiale i infecia plgilor;
Profilaxia,
diagnosticul i tratamentul afeciunilor inflamatorii,
distrofice,
degenerative,
posttraumatice
sau
tumorale
ale
locomotorului;
Interveniile chirurgicale artroscopice;
Intervenii chirurgicale microscopice la locomotor;
Endoprotezarea
Protezarea si ortezarea locomotorului

Locomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in


general, sau a unor parti din acesta, in particular.
Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul
actiunii combinate a unui ansamblu de componente biomecanice active si
pasive, care fac parte integranta din alcatuirea aparatului locomotor. In acest
sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor (receptori, nervi,
centri nervosi) si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia
(muschi, parghii osoase, articulatii).
Incepand cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex),
contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a
componentelor osteo-articulare.
O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv,
particular vizual, care initiaza suita ulterioara de evenimente in ordinea
amintita. In cazul unei miscari reflexe, de redresare, are loc o antrenare
initiala a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea ulterioara a
receptorilor de intindere fusali si tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv
inconstient, urmat de succesiunea celorlalte evenimente.
Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe,
in exercitarea unui act motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti),
si alte grupe musculare, din care deosebim:
-

Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua


si gradata a miscarii.

Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila.


Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea
"motorului principal", intervenind dupa terminarea miscarii.

Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si


precizia miscarii, care creste odata cu cresterea numarului de muschi
antrenati in miscare. Cu cat relaxarea antagonistilor este mai mare, cu atat
miscarea este mai rapida si mai puternica.
Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg
ansamblul de miscari particulare unei anumite activitati motorii.
In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in
majoritatea cazurilor de ambele tipuri (contractie de tip izotonic sau
izometric) si in special sub forma lor fuzionata se secuse multiple - cunoscute
sub denumirea detetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe sau
voluntare.
Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc
dispozitivul pasiv osteo-articular.
Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt guvernate de lungimea parghiilor
osoase si natura articulatiilor care leaga segmentele mobile de dispozitia,
forma si numarul muschilor care actioneaza asupra acestora si de sarcinile
care trebuie sa fie mobilizate.
Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua
apartin fortelor statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine
fortei motorii (F).
La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este
reprezentat de axa biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol;
rezistenta (R) este data de greutatea corpului sau a segmentului care se
deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de mobilizat, iar
forta (F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care
realizeaza miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul
la mijloc), de gradul II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la
mijloc).
Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de
gradul II ca parghii de forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza.
Parghiile in care forta de aplicare este mai apropiata de punctul de sprijin
sunt etichetate ca fiind si de viteza, iar cele in care aceasta este apropiata de
punctul de rezistenta sunt utilizate ca parghii de forta, actionand insa cu
viteze mult mai scazute. Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un

factor activ, in acest caz, articulatiile nu au numai un simplu rol pasiv in


executarea miscarilor, forma lor si gradul de libertate de miscare pe care il
ofera reprezentand factori importanti care dirijeaza si sensul miscarilor,
putand limita, in acelasi timp, si amplitudinea acestora.
Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se
pot distinge decat doua categorii de articulatii: unele concepute pentru
miscarea pieselor scheletice (articulatiile membrelor si mandibulei), mobile,
iar altele dimpotriva au rol in sudarea acestora si fixitatea lor (articulatiile
oaselor craniene), sau articulatii imobile.
La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai
mediului extern cu care aparatul locomotor interactioneaza in timpul
activitatilor sale specifice. Atrag atentia: greutatea corpului impusa de forta
gravitationala tinde sa atraga corpul spre pamant, inertia care tinde sa
prelungeasca si sa mentina o stare data, presiunea atmosferica ca o
componenta a fortei gravitationale, cu rol deosebit pentru mentinerea in
contact a suprafetelor articulare, rezistenta mediului care tinde sa se opuna
miscarii corpului, forta de frecare in contactul componentelor corporale cu
solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala si de sens opus fortei
gravitationale.

Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de miscare


(planuri si axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor. Planurile
anatomice sunt suprafete care sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o
anumita incidenta:
-

planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe


directiile verticala si antero-posterioara imparte corpul in doua
jumatati, dreapta si stanga.

Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare


a craniului. Dispus vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si
o parte superioara.

Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara


si inferioara.

Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al


corpului.

Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele) pot


reprezenta unul, doua sau chiar trei grade de libertate.
Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal
sau transversal), in jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza
fata de celalalt.
Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa
frontala, si axa longitudinala.
-

axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand


miscari de abductie si adductie in plan frontal;

axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata


transversal; permite miscari de flexie si extensie in plan sagital;

axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si


externa in plan transversal.

In functie de planurile si axele de referinta deosebim:


1)

flexia si extensia

2)

abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de


acest plan toate segmentele membrelor;

3)

inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale


capului, gatului si trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale.
La aceste miscari se asociaza si o rotatie;

4)

rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan


transversal pentru toate partile corpului, in afara de omoplat si
clavicula.

5)

bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si


omoplatului. In cazul omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul
axei sagitale, in timp ce pentru bazin aceasta poate fi in anteversie
(anterior), retroversie (posterior) sau laterala (spre stanga sau
dreapta).

6)

circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe


planuri, fiind o combinatie succesiva de miscari de flexie, extensie,
abductie si adductie, care descriu o miscare circulara particulara;

7)

glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele


fiziologice. Glisarea se produce la nivelul suprafetelor articulare plane
sau foarte usor incurbate, in timp ce hiperextensia semnifica depasirea
limitelor fiziologice ale rezistentei.

Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul,
miscarile de finete si indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de
forta); (3) miscari balistice (aruncari, loviri etc.); (4) miscari de oscilatie
(pendulari).
Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in
apropierea centrului de greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca
proiectia centrului de greutate sa treaca inaintea bazei de sustinere; aproape
concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde si corpul este proiectat
inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior, care devine pendulant,
paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat din nou
pe sol. Fazele se repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.
Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral,
separate intre ele prin perioade de sprijin dublu.

In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a


corpului, inaintarea se face prin trecerea succesiva a unui membru inferior
inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se insa numai pe cate un picior. Intre
doua momente de sprijin au loc mici sarituri prin aruncarea corpului inainte
si suspendarea sa pentru scurt timp in aer.
Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un
traiect sinusoidal in plan vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga
corpul se detaseaza de pamant inainte ca piciorul anterior sa-l fi atins.
In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in
unele cazuri suficient de mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau

in latime etc. In toate aceste desprinderi, participa aproape intreaga


musculatura a aparatului locomotor pentru realizarea echilibrului si miscarii.