[Ina]

Deja de multi ani consecutiv Asocia Studentilor Crestin Ordodocsi Romani organizeaza
colinde in spitalele din Bucuresti. Ca o novice m-am alaturat lor pentru intaia data anul trecut si
dupa prima seara de colindat mi-am promis ca trebuie sa incerc sa merg in fiecare zi.
Pana acum un an nu puteam spune sigur daca am simtit vreodata bucuria sarbatorilor,
Craciunul era asociat cu o masa mare in famile, daruri si brad impodobit. Mergeam cu prietenii
sa colindam pe toti vecinii, dar o faceam din rutina traditiei si simteam cum lipseste ceva
esential. Insa, in acele zile de colindat cu ASCOR, mi-au schimbat perspectiva asupra multor
lucruri, in sfarsit e posibil sa spun ca am palpat atmosfera sarbatorilor, devenind poate cel mai
frumos Craciun din viata mea. Imi revine foarte clar in minte imaginea cu noi, 50 de omuleti
pasind cu grija ca sa nu facem zgomot, pe scarile inguste si reci ale spitalului. Intram pe hol
cantand Buna vremea gazda buna,/Buna vremea gazda mare, ne pozitionam in lungul
coridorului si pentru 20 de minute simteam cum incaperile bolnavilor se umpleau de ceva
nematerial, pe care as putea sa-l definesc doar asociindu-l cu focul cald de soba iarna.
Totusi seara care m-a marcat cel mai mult si nu cred sa o pot uita vreodata a fost cea din
spitalul Coltea, o constructie bucuresteana din inceputul secolului al 18-lea. Cladirea in sine e
ofilita, cu pereti inalti si galbeniti, aer inchis, greoi si o tacere de mormant. Eu si inca 3 ascoristi
ne-am situat langa ultima camera de pe hol, unde erau 5 bolnavi, barbati, doi dintre care li se
amputasera piciorul. Am inceput sa-i colindam, si in timp ce cantam La Betleem colo-n jos
unii dintre ei nu si-au putut stapani lacrimile. Atunci am vazut ca pentru acei suferinzi in camera
mica si ingusta colindul nostru era singura prezenta a Craciunului. Ca fericirea si esenta unei
sarbatori in intensitatea ei deplina poate fi traita unde te astepti mai putin sa o gasesti. Multi
bolnavi incercau sa ne dea dulciuri sau bani, nu le venea sa creada ca-i colindam fara a le cere
ceva in schimb. Poate au incetat sa mai creada ca exista in lume oameni care fac o fapta buna
doar pentru ca asa trebuie, sau poate pentru ca sunt obisnuiti sa multumeasca cum stiu celui care
le-a adus o bucurie . Dar ce fel de rasplata mai ai trebuinta cand cel mai mare dar si bun ti s-a
facut tie, celui care a inteles ca mai fericit este a da decat a lua.

[Anda]
Prin nameti si ger, cu papuci de fier, tinerii ascoristi colinda an de an. E o bucurie pentru ei
sa faca asta; e o bucurie si pentru cei care primesc colindul. Cand vine vorba de colindul prin
spitale, insa, ajungi sa te intrebi pe drept cuvant: de fapt, cine da si cine primeste? Si ce da si ce
primeste?
Bucuria pe care o aduci tu celorlalti iti aduce tie cea mai mare bucurie!
prin asta m-a convins pe mine cineva sa merg anul trecut, pentru prima data in viata, cu
colinda prin spitale. Stiam ca Ascor-ul merge in fiecare an, aveam prieteni pe care ii auzisem
povestind despre asta cu emotie, dar pentru mine - nici nu se punea problema; cu siguranta as fi

avut ceva de facut pentru scoala si, apoi, dintotdeauna am avut o fobie fata de spitale si o
sensibilitate egoista mult prea mare ca sa interactionez de buna voie cu oamenii bolnavi.
Dar de data asta m-am lasat luata de valul bucuriei (pe care, la drept vorbind, grupul de tineri
studenti adunati in curtea Bisericii Sf Nicolae o emanau cu toata fiinta). Si parca se trezise si in
mine ceva care dorea sa ia parte la aceasta impartasire de bucurie ce se intampla prin mijlocirea
acelor colinde care, in mod simtit, Il vesteau pe Hristos cel intrupat pentru noi. Si nu cred ca
intamplator au fost alese asemenea colinde, caci cu adevarat ele trezesc si cea mai impietrita
inima, si cu atat mai mult am convingerea ca ating si mangaie sufletul celor in suferinta.
Pentru mine insa lucrurile aveau sa ia o intorsatura total neprevazuta, caci chiar inainte de a
intra in curtea spitalului, am primit un telefon in care mama mi-a zis ca a sosit rezultatul
analizelor si bunica mea are cancer. Nu ma mai confruntasem pana atunci cu ceva asemanator. Si
asta mi-a schimbat mult experienta din acea seara, caci abia imi puteam stapani lacrimile cand
cantam. Si colindul ce rasuma pe holurile acelea reci ma patrundea altfel, mult mai adanc; si
bolnavii pe care ii intalneam cu privirea nu-mi mai erau nici indiferenti, dar nici pricina de
intristare, ci erau, pentru 5 minute, oameni apropiati, la a caror suferinta participam si eu. Dar
mai mult decat atat, si aici cred ca pot vorbi in numele tuturor, erau clipele lor de bucurie la care
participam si noi, impartasindu-ne unii de altii. Caci noi le cantam cu veselie si ei ne raspundeau
cu lacrimi si emotie. Si mai mare bucurie parca ne dadeau atunci ei noua.
Asa a randuit Dumnezeu, caci intre timp bunica a stat in mai multe randuri in spital pentru
tratament, si am fost s-o vad. Si i-am cunoscut si colegele de salon, si pe cei cu care s-au
imprietenit ca sa le treaca vremea mai usor, fiecare persoana cu necazul, dar si cu caracterul sau:
unele mai peternice, altele mai sensibile. Si am inteles un pic mai bine cat de mult poate insemna
pentru ei, si cat de mult ar insemna si pentru mine, daca as fi in locul lor, un gest ca cel pe care
ascoristii il fac an de an, din inima, cu sinceritate si voie buna. Si cred ca ar mai fi un lucru demn
de luat in seama: cand sunt bolnavi, oamenii devin mai constienti nu numai de viata lor, dar si de
sufletul lor; si atunci devin mai sensibili, se deschid mai usor si se fac pe sine gazda cea mai
buna ca sa primeasca darul pe care il face un colindator. Eu cel putin asta am simtit de fiecare
data cand cantam Dumnezeu Prea Bunul/ Ne-a trimis Craciunul/ Cu har si bucurie/ Si aici sa
fie.