Dualism, in religie, este doctrina in care lumea sau realitatea consista din doua principii de baza care

sunt opuse si care reprezinta tot ceea ce exista.

Origine si semnificatie:
In religie, dualismul inseaman credinta in doua puteri supreme opuse sau un set de divinitati sau demoni
care au cauzat crearea lumii. Poate fi usor comparat cu monismul, care vede lumea ca fiind consistenta
dintr-un singur principiu cum ar fin mintea sau spiritul sau materia; cu monoteismul; cu variate
pluralisme ca politeismul care reprezinta o multitudine de principii sau puteri care lucreaza. Asa cum va fi
prezentat mai jos, situatia nu este intotdeauna clara si simpla, din cauza ca exista religii monoteiste,
moniste si politeiste care au aspecte dualistice.
In general, diverse distincii pot fi identificate n tipurile de dualism. n primul rnd, dualismul poate fi fie
absolut sau relativ. ntr-un dualism radical sau absolut, sunt inute s existe din dou principii; de
exemplu, n dualismele iraniene, Zoroastrismul i maniheismul , att principiile sinistre i distructive
luminoase i benefice sunt din eternitate.
ntr-un dualism atenuat sau relativ, una dintre cele dou principii poate fi derivata din, sau presupusa, de
cealalta ca baz; de exemplu, Bogomilii , un grup cretin eretic medieval, a considerat c Diavolul este un
nger czut, care a venit de la Dumnezeu i a fost creatorul corpului uman, n care a reuit prin iretlic
pentru faca pe Dumnezeu sa insufle un suflet . Aici Diavolul este o fiin subordonata i nu co-eterna cu
Dumnezeu, care acesta din urma fiind absolut etern. Atunci, acest dualism, este n mod clar unul calificat,
nu unul radical. Ambele tipuri de dualisme radicale i atenuate se gsesc ntre diferite grupuri medievale
de Catari , o micare eretic cretin n strns legtur cu Bogomilii.
O alta si poate mai importanta distinctie este cea intre dualismul dialectic i cel escatologic. Dualism
dialectic presupune un etern dialectic , sau tensiune, de dou principii opuse, cum ar fi, n cultura
occidental, Unul i multe , sau o idee i materie (sau spaiu, numit de Platon "recipient"), i, n cultura
indian, Maya (lumea iluzorie de experien sens i multiplicitate) i atman - Brahman (identitatea
esenial de sine i realitate final) . Dualism dialectic implic de obicei o ciclica , sau etern repetitiva,
vedere din istorie. Dualismul eshatologic - de exemplu, un dualism preocupat de destinul final al omenirii
i a lumii, cum lucrurile vor fi n "ultimele momente" ori - pe de alt parte, concepe o rezoluie final
pentru actuala stare a lucrurilor dualiste, n care rul va fi eliminat la sfritul unei istorii liniare
constituita dintr-o serie de evenimente irepetabile n loc de una ciclic, repetitiv. Vechile religii iraniene,
Zoroastrismul , Maniheism i Gnosticismul o miscare religioasa filosofica influenta n lumea elenistica furniza exemple de dualism escatologic. Un tip de gndire, cum ar fi platonismul , care insist pe o
armonie profund n cosmos, este, aadar, mult mai radical dualist, din cauza caracterului su
ireductibil dialectic, dect zoroastrismul i maniheismul , cu accentul lor pe lupta cosmic dintre dou
principii antitetice (bun i ru). Intre aceste extreme este dualismul gnostic, care are o ontologie (sau
teoria de a fi) de TIP orfic - Platonic, dar care afirm, de asemenea, dispariia definitiv i anihilarea
rului cu eventuala distrugere a lumii materiale cuprinde, astfel, att dualism dialectic i eshatologic.
n filozofie , dualismul este adesea identificat cu doctrina transcendenta. Accea ca exista un domeniu sau
o entitate separata sau mai sus de lumea noastra, fiind opusa monismului, care susine c principiul
suprem este n interiorul lumii (imanent). Cu toate acestea, n disciplinele n cauz cu studiul religiilor, cel
religios nu se refer la distincia sau separarea de Dumnezeu i lume, ci la doctrina celor dou principii de
baz, o doctrin care, n plus, poate fi cu uurin compatibila cu o form de monism (de exemplu, orfism

sau Advaita ), care face ca opoziia ntre Unul i muli absolut i vede n multiplicitate doar o
fragmentare (sau obliterarea iluzorie) a Celui.
Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este
atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat
mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, locasul inteligentei, formuland problema
dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent.
Soiuri istorice de dualism religios
Printre civilizatiile si popoarele antice
Egipt i Mesopotamia
Dei nu a fost, n general, nici un dualism explicit n antica Religie egipteana , a existat un dualism
implicit n contrastul dintre zeul Seth i zeul Osiris . Seth, un, agresiv, "strin", violent zeu steril, n
legtur cu tulburarea, deertul, i singurtatea, s-a opus lui Osiris, zeul fertilitii i vieii, activ n apele
Nilului. Seth a posedat, de asemenea, unele semne de obicei dualiste ale unui personaj mitologic:
aciunea sa, precum i personalitatea lui n sine, a fost ambivalent; i, ca un jongler tipic, el a fost, de
asemenea, capabil, uneori, de aciune constructiv n cosmos. Miturile lui Osiris i Seth pot fi comparate
n diverse moduri, cu cele recent descoperite printre oamenii Dogon din vestul Sudanului, unde contrasta
Nommo, un fertil i fericit mperecheat primordial fiind ilustrat n form de pete, cu Yurugu ("Vulpea
Palida"), un personaj nefericit, steril care locuiete n pustie, fr o pereche. Yurugu este considerat a fi
elementul care face ca universul sa fie complet (acelai rol atribuit Seth n mitul egiptean).
Dualismul, n linii mari, a fost de asemenea, prezent si n vechea Religie mesopotamian . n mituri legate
de originea zeilor i a cosmosului, opoziia dintre zeitile primordiale (Apsu, abis, i Tiamat) i cele noi
(n special Marduk , Demiurgul , sau creatorul) au prezentat unele aspecte dualiste . Dei zeitile
anterioare au stabilit realitatea de baz a universului ontologic -din cauza naturii lor haotice i egoiste au
fost confruntati de urmaii lor, care au creat mai apoi ordinea definit acum a cosmosului.
Grecia i lumea elenistic
Concepte dualiste similare pot fi gsite la greci: Teogonia lui Hesiod are n miturile sale conflicte ale zeilor
Uranus , Cronos i Zeus. Cu toate acestea dualismul a fost cel mai evident in Grecia clasica. Multi dintre
filozofii pre-socratici au fost dualisti n diferite moduri. In doctrinele lui Heraclit , s-a menionat
reducerea lumii la conflictul contrariilor (cald-rece, zi-noapte, inceput-sfarsit, sus-jos), care a fost numit
de Heraclit un principiu metafizic. Dei aceste contrarii sunt diade fragmentate, efectul lor mpreun este
ca un ntreg dualism. Dualismul lui Empedocle - n acelai timp fiind un profesor religios i un filozof
natural, este deosebit de izbitoar. El a privit sfera primordiala a universului ca un curs de cicluri
alternative sub dominaia principiilor antitetice ale Iubirii i discordiei, care sparg periodic i apoi se
reconstruiesc. n acest context exist Daimones ("suflete"), fiine divine care au czut de la o lume
superioar n aceast lume i sunt mbrcate n "haina strina de firea pmnteasc." Aceste suflete
sunt, prin urmare, subiectul transmigrarii printr-o serie de trupuri vegetale, animale, i corpuri umane ,
ca urmare a unui accident primitiv pentru care a fot de vina discordia.
Aceleai principii antitetice se regsesc n orfism, o coal mistica greceasca, care a constituit o
dezvoltare independent n cadrul religiei grecesti i filozofiei ; ncepnd cu secolul 6 .en, a fost parte

dintr-o " miscare misteriosophica ", care a cutat s ating nelepciunea secret a cultelor mistice.
Orfismul este caracterizat prin conceptul corp-mormnt, care a vzut corpul ca o nchisoare sau
mormnt n care sufletul - element divin asemntor cu zeii - este nchis. n plus fa de acest dualism
psihofizic al sufletului i a trupului, ideea orfica c "totul vine de la El i revine la El" demonstreaza un
tipic dualism dialectic , n care este implicat un monism implicit. Dezvoltata la un nivel analog,
speculatiile numerice si mistice pitagorene, a subliniat opoziia dualist a Monada-Dyad (Unul-Doi) i de
alte perechi dialectice de contrarii.
Multe dintre aceste idei dualiste, n special cele orfice i pitagoreice, sunt, de asemenea, gsite n scrierile
filosofului grec Platon , cum ar fi Timaeus, Phaedo, Gorgias, i Cratylus. n aceste scrieri o parte divin a
sufletului uman este infuzata direct de divinitate i o parte muritoare (pasionata i vegetativa) sunt
definite i luate n considerare. Partea muritoare este atribuita umanitii de ctre diviniti inferioare,
percepute n acest sens de ctre divinitate suprem; i pasiunile implicate, n cazul n care au urmat, sunt
considerate a fi responsabile pentru pedepsele pe care sufletul le va avea de suferit n timpul diferitelor
perioade de locuire din cealalt lume i rencarnri n acesta. Astfel, Dumnezeu rmne liber de vina
pentru destinul uman.
Noiunile lui Platon ale umanitii au fost nrdcinate n ontologie i cosmologie - n opinii cu privire la a
fi, precum i structura ordonat a universului. n Timaios el consider cosmosul ca o singura armonie,
care, pentru motive de exhaustivitate presupune existena unor niveluri inferioare, care sunt obligate nu
numai s conteze, ci, de asemenea, sa fie necesare.
In gnosticism , o micare religioas elenistica, materia este privita ca fiind rea i spiritul bun, aici
dualismul s-a manifestat ntr-un mod mult mai dramatic.
Opiniile gnostice sunt de dou tipuri: Iraniana i sirian-egipteana. Gnosticismul iranian se caracterizeaz
printr-un dualism absolut, radical: lumina i ntunericul, pneuma ("spirit") i materie fr form haotic,
se opun reciproc de eternitate. Gnosticismul sirian-egiptean este caracterizat de un dualism care este
atenuat, dar, de asemenea, drastica: lumea inferioara, ntunericul haotic, ncepe s existe doar la un
moment special din cauza unui accident n lumea divin, iar acest accident este de obicei, de asemenea,
identificat cu "ndrzneal", un defect ntr-unul dintre "eonii" sau entitile divine.
CHINA - India
Clasica gndire chineza care a nceput cu nvtura filosofului Confucius sustin noiunea de univers
dinamic i, astfel, a evitat, n general, dualismul radical care a aprut n India, Iran, i Europa. Noiunea
de Yinyang , polaritile opuse ale fluxului cosmic, ar putea prea la prima dualist: yin este asociat cu
pasivitate i feminitate, yang cu activitate i masculinitate. Cu toate acestea, yin i yang nu sunt radical
separat; se completeaz i ptrunde reciproc, n curs de dezvoltare ca dou aspecte extreme ale
transformrii constant a Dao ("Calea" a universului). De asemenea, toate cele zece mii de lucruri (o
metafor chinezeasca pentru lume) sunt considerate ca fiind produsul cumulativ al forelor generative
ale cerului i al pmntului (Tiandi). Ca yin i yang, cu toate acestea, cerul i pmntul sunt aspecte
complementare ale unui proces continuu de creaie i entiti nu radical diferite.
Un dualism mai extrem a aprut la gnditorii chinezi ntlniti in sisteme intelectuale, n special, budismul,
care i are originea n afara Chinei. Chiar i aa, accentul n gndirea chinez a rmas n primul rnd pe
armonie, mai degrab dect de tensiune, ntre contrarii.

In perioada filozofiei budiste din India, filozofii, cum ar fi Dharmakirti, sustineau ca exista un dualism
intre starile constiintei si atomii budisti (caramizile care dau forma realitatii), conform interpretarii
standard a metafizicii budiste a lui Dharmakirti.
De regula, in filozofia vestica, dualismul e considerat ca fiind intre minte (non-fizic) si creier (fizic), care
implica in final interactiunea mintii cu creierul fizic, prin urmare si cu micro-particulele care formeaza
tesutul creierului. Dualismul budist e diferit de cel normal, pentru ca nu e un dualism intre minte si corp,
ci mai degraba intre starile constiintei (imaterial) si atomii budisti (imaterial, deoarece atomii budisti
sunt puncte de enrgie nestructurate). Aceasta filozofie e in esenta nihilista, singurele lucruri care exista
sunt particulele cuantice temporare, asemanatoare celor din fizica cuantica (quark-ul, electronul, etc).

Teme de dualism religios

Sacrul i profanul
Printre diferitele teme de dualism religios, opoziia dintre sacru i profan este de asemenea importanta.
Aceast distincie, care apare ntr-un fel n aproape fiecare religie, trebuie s fie deosebit de acut,
pentru a se califica ca fiind dualist. O astfel de intensificare a opoziiei sacru-profan, pn la punctul n
care devine un dualism este evidenta n concepia religiei deinute de ctre savantul secolului 20 Mircea
Eliade .
Binele i rul
Mai mult pertinenta (chiar dac nu ntotdeauna dualist) este opoziia ntre bine i ru, n diferitele
sensuri ale acestor cuvinte. Prin aceast opoziie bine-ru, sunt puse problemele teodicee (de exemplu,
de doctrina justificrii de aciune divina ntr-o lume n care rul este prezent). n cazul n care rul, fie
este, sau vine din, un principiu antitetic la principiul de bun, atunci aceasta ofer divinitatii o "justificare".
Astfel de preri sunt complet diferite de justificarea lui Dumnezeu n religiile nondualistice, n special cele
monoteiste . n religiile monoteiste rul nu provine din divinitate sau, n general, dintr-o lume divina
(pleroma), aa cum se ntmpl n Gnosticism; ea apare n loc de utilizarea necorespunztoare a
libertateii ale fiinelor create. Din acelai motiv, este necesar s se fac distincia ntre noiunea de
nondualistic " pcat originar "n cretinitate i conceptul de "pacat originar "n religiile moniste cu un
aspect dualist: n timp ce pcatul originar apare i se rspndete n sfera uman, pcatul anterior este
consumat ntr-un fel de" prolog n cer "i genereaz nsi existena lumii i a umanitii n sine.
Crearea i distrugerea: via i moarte
O alt tem dualist importanta este c ceea ce se opune, via la moarte, e pe baza a dou principii
metafizice opuse. Un exemplu tipic al acestei opoziie dualist se gsete n Zoroastrism . Doctrina
zoroastriana este puternic vitalista : acoliii cei mai de seam lui Ahriman sunt Ashma (furia), Druj Nasu
(agentul de moarte de putrefacie), Jeh (curva infertile), i Apaoa (demonul de sterilitate) forele
purttoare de Moarte. De alte ori opoziia de via i de moarte este formulat ntr-un mod dialectic ca o
alternan recurenta a celor dou principii. De exemplu, opoziia complexa egiptean ntre Osiris, "Zeul
mort", care este, totui, principiul de fecunditate i de via, i omologul su Seth.

Acelai dialectica este tipica"cultelor de fecunditate", n care un zeu, geniu al vegetaiei , un "zeu pe
moarte", care trece printr-o dispariie de sezon i apoi retur (nu trebuie interpretata ca o "nviere") este
prezentat. Pentru astfel de zei de vegetaie, figuri ale mortii sau productoare de dezintegrare sunt,
uneori, ca Mot (Moartea) care se opune lui Baal n religia canaanita , i Loki se opune lui Baldur n religia
germanica i mitologie. Aceast complexitate de asemenea, se manifest n acele religii agricole, care se
prezint ca cultele de mistere (de exemplu, de misterele eleusine ), druindu-le iniiatului o speran de
via dup moarte.

Duakismul cartezian
Versiunea curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta
non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier,
locasul inteligentei, formuland problema dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent.
In Meditatii asupra primei filozofii, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste
de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de
existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest
lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta
ganditoare si imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se
indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat
Cogito ergo sum. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta
intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism
a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei
dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate.
Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie,
suflet si corp.
Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt
substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca
evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian:
Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai
numeste si problema interactionarii.
Dualismul sufletesc
Reprezinta o gama de credinte conform carora o persoana detine doua sau mai multe tipuri de suflete. In
multe cazuri, unul dintre suflete este asociat cu functiile organice (suflet corporal), iar celalalt poate
parasi corpul (suflet liber).
De exemplu, unele grupuri de eschimosi cred ca o persoana are mai multe tipuri de suflet. Unul este
asociat cu respiratia, celalalt insoteste corpul sub forma de umbra. Conceptul de suflet e diferit de la
grup la grup, uneori este legat de credintele samaniste.