ISTORIA IDEILOR POLITICE

FERICITUL AUGUSTIN
(354-431)

A scris o opera imensa, in principal religioasa.

Cetatea lui Dumnezeu este o opera politica impartita in 22 de carti, scrisa intre 413-427. Lucrul
care il indeamna sa reflecteze la aceasta tema este atacul de catre un conducator pagan- Aralic

asupra Romei din 24 august 410. In aceasta situatie Augustin tinde sa ia partea crestinilor,
punand problema: care religie este mai buna? Lucrarea se adreseaza atat crestinilor, cat si
paganilor, pe care incearca sa ii convinga de insuficienta religiei lor.

Structura:
Cartile: 1-10 contin o respigere argumentata a paganismului.
Aceasta prima parte are la randul ei doua etape: analiza paganismului practicat in vederea fericirii din

aceasta viata si analiza paganismului in vederea fericirii din viata vesnica.

Cartile:11-22 contin o expunere a crestinismului.
Aceasta a doua parte are la randul ei trei parti: prezentarea originii celor doua cetati, prezentarea
dezvoltarii celor doua cetati si prezentarea scopurilor celor doua cetati.
Opera debuteaza cu examinarea nefericirilor temporale prin care trece Roma si se incheie

cu evocarea fericirii vesnice din cetatea cereasca.

Tema fericirii ii permite lui Augustin sa arate ca invatatura crestina raspunde mai bine
aspiratiilor omului. Interpretarea semnificativa a celor 2 cetati e una din dificultatile majore ale
operei. Cuvantul civitas este utilizat in sens propriupentru a desemna o anumita forma de
organizare politica si in sens mistic, pentru a desemna cele doua societati spirituale: dreptii si
nedreptii.
Prima interpretare, cea care tine cont de semnificatia spirituala, trebuie mereu dublata
si de interpretarea alegoriei cetatilor in lumea pamanteasca. Opozitia dintre cele doua cetati,
cum se intelege de la sfarsitul cele de-a 14-a carti, este opozitia dintre iubirea de sine, pana la
dispretuirea lui Dumnezeu(care caracterizeaza cetatea pamanteasca) si iubirea de Dumnzeu
pana la dispretuirea de sine(care caracterizeaza cetatea cereasca). Daca omul alege sa ii fie
propriul scop al sinelui, va apartine cetatii pamantesti, daca dimpotriva, apartine cetatii ceresti.
Optiunea religioasa are un caracter radical si determina valoarea tuturor actelor umane: nu

putem vorbi de o realitate umana neutra. Opozitia dintre cele doua cetati se inscrie in mod
necesar in istorie, insa nu poate fi sesizata de privirea umana.
Viziunea augustiniana despre politica exclude de la sine ideea sacralizarii imperiului
crestin. Augustin nu condamna politicul ca domeniu, dar critica idealizarea politicii. Plecand de
la diferenta pe care o da poporului, Augustin arata ca nu exista republica acolo unde nu exista
dreptate. Din aceasta perpectiva, Roma nu a fost niciodata o republica.
In cartea 19, Augustin defineste poporul:,,adunare de fiinte rationale asociate prin
participarea armonioasa la ceea ce iubesc, cu alte cuvinte, iubirea aceluiasi bine e singura
capabila sa ii uneasca pe membrii unei cetati. Binele la care se refera Sf. Augustin e pacea
temporala= un bine real, dar relativ pentru ca pacea temporala trebuie mereu raportata la
pacea vesnica, astfel pacea temporala va exclude dreptatea. Pacea din lumea aceasta este un
bine provizoriu si tousi necesaroamenilor. Augustin nu priveste insa istoria nici ca decadenta,
nici ca progres; istoria ii apare ca un amestec al celor doua cetati pana in ziua de apoi.
Ne putem intreba in mod legitim care este raportul dintre teoria politica ideea celor
doua cetati. Potrivit lui Augustin, forma universala a legaturilor sociale poate fi cel mai bine
sesizata in raportul porunca-supunere. Pentru Augustin, cauza prima a genezei puterii politice
se gaseste in pacat. Dumnezeu a vrut ca fiintele rationale , facute dupa chipul lui, sa domine
doar asupra fiintelor irationale; la inceput, nimeni nu era sclavul vreunui alt om sau al pacatului.
Din pricuna pacatului originar si orgoliului, omul si-a impus dominatia asupra omului. In
societatile temporale, asistam la o pace nedreapta, bazata pe raportul: Dominatie-Supunere, in
vreme ce pacea dreapta exclude orice raport de acest tip.
Puterea politica, apare la Augustin, ca un concept relational si nu unul substantial,
pentru ca ea se poate percepe cel mai binein contextul interactiunii dintre oameni sau grupuri.
Puterea politica nu este doar o simpla putere coercitiva, ci ea trebuie privita ca o interrelatie
intre guvernanti si guvernati. Forta bazata pe aceasta se diferentiaza de violenta pura. Nicio
putere politica nu este intemeiata pe o adevarata dreptate, chiar daca legitimitatea ei e
recunoscuta prin consimtamant. Credinta celor guvernati in dreptatea guvernantilor lor, nu e
altceva decat credinta in faptul ca acestia vor incerca sa imite adevarata dreptate. Fiind legata
de forta, pretinsa dreptate a cetatii pamantesti, nu e decat un mijloc de a justifica forta, in
schimb, dreptatea cetatii ceresti exista in ea insasi. Credinta in guvernanti ii determina pe
guvernati sa asculte de conducatorii lor; se creeaza in acest mod bazele puterii politice.
Dreptatea pamanteasca poate fi astfel considerata ca fiind echivalentul legii. Exercitarea puterii
politice legitime este asadar legata de legile la care toti consimnt.
Dominatia omului asupra omului, cauta pacatul originar i-a dat nastere, este nedrepta
si contrara starii initiale a omului creat de Dumnezeu. Absenta stucturii puterii politice,

constituite din guvernanti si guvernanti, ar constitui idealul dezirabil, conform lui Augustin.
Acest ideal nu se implineste decat in cetatea lui Dumnezeu, unde va inceta datoria suounerii
oamenilor muritori altor muritori. In cetatea lui Dumnezeu nu e nevoie nici de porunca, nici de
supunere, asadar, criteriul distinctiv intre cele doua cetati nu este doar cel legat de raportul
CIVITAS(iubirea de Dumnezeu)-CUPIDITAS(iubirea de sine), ci si de existenta sau absenta
legaturilor de dominatie si de supunere. Aceasta nu insreamna ca trebuie sa renuntam la
eforturile de a intemeia in lumea pamanteasca o comunitate asemanatoare cu cea cereasca.
Pentru asta este necesara transformarea relatiei dominatie-supunere. Aceasta atitudine este
singura pe care o pot adopta adevaratii crestini care vor construi o cetate care sa se bazeze pe
iubirea lui Dumnezeu, pe adevarata justitie si pace.
In Cetatea lui Dumnezeu, Augustin a incercat sa clarifice relatia dintre crestinism si
ordinea temporala. Augustin respinge notiunea clasica de cetate, intru-cat aceasta nu e capabila
sa implimeasca nevoile si aspiratiile de baza ale oamenilor. In perioada lui Augustin, multi dintre
contemporanii sai considerau imposibila reconcilierea crestinismului cu loialitatea de tara.
Crestinismul, in opinia lui Augustin, nu distruge patriotismul-virtute civica, ci il intareste,
ridicandu-l la rang de obligatie religioasa. Crestinismul asteapta si obtine din partea adeptilor sai
un grad inalt de supunere din partea adeptilor sai, fata de perceptele moralitatii si virtutii. In
chestiunile temporale, ctrestinismul nu impune un mod de viata distinct de cel al restului cetatii,
de aceea el e compatibil cu orice regim politic corect. Singurele practici carora el li se opune
sunt cele pe care ratiunea insasi le denunta ca imorale. Crestinismul nu dispretuieste valorile
militare, nu le porunceste soldatilor sa abandoneze armele, ci doar sa se comporte bine. Ceea ce
crestinismul dezaproba, nu este razboiul in sine, ci raul legat de acesta. Cu alte cuvinte, el
respinge iubirea viloentei, cruzimea razbunarii, si dorinta nestapanita de putere. Razboiul e
ingaduit numai in vedere obtinerii pacii. Decizia de a purta un asemenea razboi este in mana
guvernantilor, carora este incredintata grija de cetate. Adevarata cauza despre prabusirea
Romei, nu este legata de crestinism, ci de esecul politicii romane de a-si trai cele mai nobile
idealuri.
Augustin va prelua de la Cicero dezbaterea asupra defectelor vietii publice romane din
primele 3 carti ale Republicii lui Cicero. Augustin caracterizeaza republica precum ,,o grupare de
oameni asociati printr-o legatura juridica consimtita si printr-o comunitate de interese.
Augustin nu le reprosaza filozofilor pagani teoria elaborata in privinta societatii naturale; el ii
critica mai ales pentru incapacitatea lor de a pune in practica o societate dreapta. Potrivit lui
Augustin, cetatea este ,,locul prin excelenta al dreptatii, totusi, cetatile reale sunt mai degraba
caracterizate de nedreptate. Daca am elimina din definitia lui Cicero orice referinta la dreptate si
virtute, cetatile ar deveni atunci ,,grupuri de oameni legati prin participarea armonioasa la
bunurile pe care le iubesc. Propunand aceasta corectie, Augustin nu incearca sa excluda
moralitatea din domeniul politic, ci doar deplange absenta fregventa a ei.

Augustin isi continua demersul analizand imaginea istoriei antice a Romei, asa cum este
ea descrisa de Scipio Emilianul in cartea Republica lui Cicero. Povestirea lui Scipio marcheaza
realitatea: trecutul glorios al Romei nu a constituit decat o impletire de crime si masacre. Nu
trebuie sa ne surprinda faptul ca povestirea lui Scipio nu se intinde dincolo de secolul III i. Hr.
Oadata cu cresterea cu cresterea rapida a bogatiei Romei, odata cu razboaiele civile si cu
dezintegrarea treptata a republicii din secolul II, nici nu se mai putea pretinde ca Roma
intruchipeaza dreptatea. De fapt, in viziunea lui Augustin, Roma nu a costituit niciodata o
adevarata republica. Adevarata dreptate nu se poate intemeia decat in cetattea lui Dumnezeu,
unde viata e in deplin acord cu revelatia divina. In masura in care modelul ei este cel ceresc si in
masura in care ea atinge perfectiunea doar in viata viitoare, cetatea lui Dumnezeu este numita
cetate cereasca. Insa in masura in care oamenii au inca de acum posibilitatea de a-l urma pe
Dumnezeu, cetatea cereasca este pe Pamant. De aceea nu trebuie sa confundam cetatea
cereasca a lui Augustin cu cetatea ideala a lui Platon care exista doar in planul gandirii.
In opozitie cu cetatea cereasca, cea pamanteasca traieste doar dupa TRUP. Cuvantul
TRUP, in cazul acesta, nu desemneaza doar placerile trupului, ci toate actiunile, gandurile si
dorintele omului, care nu se orienteaza spre Dumnezeu ca un scop suprem. In sens larg, cetatea
pamanteasca pretinde o independenta si o autosuficienta totala, ea se prezinta ca fiind antiteza
insasi a ascultarii bazate pe credinta.
Desi Augustin identifica uneori Cetatea lui Dumnzeu cu Biserica, este evident pentru el
ca nu orice membru institutional al Bisericii face parte in mod obligatoriu din Cetatea lui
Dumnezeu.
In gandirea lui Augustin isi au originea multe din teoriile politice care se vor dezvolta in
Evul Mediu. De asemenea, putem spune ca el a discutat in opera sa principalele concepte care sau vehiculat in gandirea greaca.
De exemplu: POLISUL: pentru Aristotel, notiunea de polis era cea mai buna expresie a societatii
umane; pentru Augustin, forma desavarsita de comunitate umana se realizeaza de acum doar in
Cetatea lui Dumnezeu.
In Cetatea lui Dumnezeu, modelul de comunitate reprezinta comunitatea Sfintilor.
Aceasta vine sa inlocuiasca ideea celui mai bun regim dezvoltata de gandirea greaca. Augustin
va relativiza notiunea de cel mai bun regim politic, preferand sa vorbeasca de notiunea de ideal
moral. Idealul moral, este cuprins , in perspectiva lui Augustin, in porunca biblica a iubirii lui
Dumnezeu si a iubirii aproapelui. La aceasta Augustin asociaza notiunea ciceroniana de lege
naturala. Viata morala, potrivit lui Augustin, impune ca o obligatie, faptul de a poseda si practica
virtutile, inclusiv intelepciunea. Ne putem intreba despre statutul razboiului intr-o societate pe
care am dori-o cat mai dreapta. Cazul cel mai bun al unui razboi drept este razboiul civil purtat

pentru teritoriul propriu. Acest lucru presupune ca frontierela care trebuie aparate sa fie
dobandite drept si nu prin agresiune ca in cazul Romei. Mai mult, este arareori posibil sa se
declanseze un razboi care sa le provoace un rau direct sau indirect civililor nevinovati.
Daca cetatea greceasca era in mod evident politica, e usor de inteles ca ea se guverna
direct ca o comunitate concreta. Pentru Augustin, ca cetatean roman, problema imperiului a
valorii si sensului sau se afla in centrul lucrarii sale Cetatea lui Dumnezeu. Pentru cetatenii
polisului, dreptatea nu era doar o dispozitie individuala, ci implica participarea la o forma de a
trai asociativa si militanta. In ceea ce il priveste pe Augustin, cele doua cetati la cer el se refera
nu sunt in mod vizibil separate. El ne sugereaza sa privim planul lui Dumnezeu ca pe o
intemeiere politica , ca pe o intemeiere a unei cetati care va avea o unitate de o profunzime si o
calitate inedite. Augustin continua sa utilizeze un limbaj politic , referindu-se la termenei
precum : neascultare, pedeapsa, servitute si virtute. Binele are in mod natural tendinta de a se
lasa impartasit. El devine cu atat mai mare si mai bun pe masura ce cu cat mai multi oameni
prticipa la el.
In modernitate vointa proprie sau vointa de sine vor deveni doar niste modalitati ale
autoconservarii. Pentru Augustin nu e posibil sa existe o zona de neutralitate intre bine si rau. A
nu trai dupa reguli, adica a nu respecta motivul pentru care este creat, inseamna a trai potrivit
minciunii si nu adevarului.
Subiectul formal al carii 19 este legat de sfarsitul lucrurilor bune si al celor rele. Sfarsitul
binelui poarta numele de Bine Suveran, asa cum sfarsitul raului poarta numele de Rau Suveran.
Pentru a vedea care este sfarsitulo binelui si raului, trebuie sa vedem mai intai ce este virtutea:
un rod al educatiei, ,,urata viata cea in care voluptatea este stapana si virtutea scalava. Pentru
Augustin, scopul filozfiei este de a-l face pe om fericit, iar pentru asta este necesar ceea ce el a
desemnat sub expresia se Sfarsit al Binelui. Dintre toate lucrurile bune pentru suflet sau trup,
virtutea nu il prefera pe niciunul pentru ea insasi. Virtutea stie sa se foloseasca atat de sine
insasi, cat si de cele care il fac pe om fericit. Viata omului este fericita cand omul se bucura de
virtute ca si de celelalte bucurii bune, in lipsa carora virtutea nu poate exista. Numai viata
inteleapta este o viata traita sub virtute. Viata vesnica=Binele Suveran, iar Moartea=Raul
Suveran. Pentru a obtine pe prima, trebuie sa traim potrivit virtutii. In ceea ce priveste statutul
binelui, putem spune, luand in calcul si conceptia lui Augustin, ca noi nu putem vedea clar binele
in viata aceasta, ci trebuie sa il cautam cu ajutorul credintei. Augustin se raporteaza si la schema
clasicaa virtutilor, potrivit careia, un statut deosebit de important il ocupa virtutea temperantei
sau moderatiei. O alta virtute importanta in schema este virtutea prudentei-ea arata cand
suntem in Rau si cand el este in noi. Ea ne arata, de asemenea, ca a consimti la pacate este in
sine un lucru rau.

Judecatorii nu pot sti cu siguranta adevarul din constiinta unui om. Judecata introduce
si tortura ca procedeu punitiv. Augustin sustine ca ignoranta judecatorului este nefericirea
inocentului. De aici decurg o serie de atribute ale judecatorului. O alta consecinta a judecatii
este raportul dreptate-nedreptate. Toti oamenii vor sa traiasca in pace, insusi razboiul se poarta
in vederea ei. Exista mai multe tipuri de pace:
PACEA OAMENILOR DREPTI/OAMENILOR NEDREPTI.
PACEA TRUPULUI(temperament ordonant)/SUFLETULUI IRATIONALA(stapanirea sufletului).