Sunteți pe pagina 1din 38

1

Dinastia macedoneana si apogeul imperiului 867-1056


Cele 2 secole de guvernare ale macedonenilor au fost superlativul a ceea
ce a insemnat Bizantul pentru orient si occident. Intemeietorul dinastiei: Vasile
I 867-886 se tragea dintr-o familie de armeni stabiliti in Macedonia; Leon VI
Filosoful 886-912; Alexandru 912-913; Constantin VII Porfirogenetul
913-959; Roman I Lecapenul 920-944; Ioan I Tzimiskes 969-976; Vasile
II Bulgaroctonul 976-1025; Constantin VIII 1025-1028; Roman III
Arghiros 1028-1034; Milhail IV 1034-1041; Mihail V 1041-1042 si
Constantin IX Monomahul 1042-1055 toti militari de cariera (exceptie Leon
VI si Constantin VII).
In urma succeselor pe plan extern a basileilor iconoclasti, viata economica
din intregul bazin al Marii Mediterane va cunoaste stabilitatea si securitatea. Pe
plan social, are loc formarea clasei aristocratice in curs de feudalizare.
Constienti de pericol, imparatii au promovat o serie de masuri in favoarea
taranimii libere si a stratioilor1, insa fiscalitatea excesiva si reorientarea
politicii externe au dus la ruina acestei paturi sociale. In administratie, vechiul
regim al themelor a cunoscut un declin determinat de renuntarea puterii
imperiale la politica defensiva.
Expansiunea teritoriala a imparatilor macedoneni
Consolidarea interna a imperiului si a granitelor orientale (imparatii
iconoclasti) a permis noii dinastii sa treaca la o politica ofensiva pe plan
extern, care a culminat in timpul imparatilor-soldati Nichifor II Focas, Ioan I
Tzimiskes si Vasile II (numita de G. Schlumberger marea epopee bizantina).
Imperiul a fost nevoit sa faca fata pericolului arab (mai putin in zona
Dunarii). Atat Vasile I, cat si Leon VI au origanizat mai multe campanii, fara a
avea insa victorii decisive. In occident au reusit sa cucereasca Tarente, dar
arabii au consolidat cuceririle: Creta, Siracuza, Taormina si Reggio. In partea
orientala, arabii au fost impinsi pana la frontiera asiatica, dar in 904 o flota de
pirati a atacat prin surprindere Tesalonicul si a luat 20.000 prizonieri acest
moment marcheaza si revirimentul ofensivei bizantine cand Roman Lecapenul
va recucerii Edessa.
Focas a recucerit Creta si Ciprul (965-966), Tarul, Cilicia, Mopsuestia si
Alepul si Antiohia (969). Tzimiskes organizeaza o adevarata cruciada pentru
eliberarea locurilor sfinte: recucereste Balbek, Damasc si o parte din Palestina
(fara Ierusalim) si consolideaza posesiunile din N Siriei.
Vasile II pastreaza aceste teritorii, fara sa le extinnda sensibil
(dobandeste totusi Edessa in 1001). O regiune care va cunoaste lupte
neincetate intre Persi si Bizantini va fi Armenia din sec. VII fiind ocupata de
arabi. In 872 armata lui Vasile I cucereste orasul Tefrik (in Estul themei
armeniacilor) punand astfel capat existentei pavlicienilor (secta mihean
care oscila intre arabi si bizantini).
In vremea lui Constantin VII si Roman II, generalii lor, Nichifor Focas si Ioan
Tzimiskes, patrund in Cilicia (cuceresc Germaniceea Hadath si Samosata iar
1Stratiotii = tarani care in schimbul serviciului militar beneficiau de
importante facilitati fiscale!

Vasile II cucereste o buna parte a Armeniei spatiul dintre lacul Van si


Vaspurkan). 1022 bizantinii ajung si in Georgia. Bizantul nu renunta la Italia,
unde Leon VI organizeaza 2 theme: a Longobardiei si a Calabriei. Imparatul
bizantin isi va disputa titlul imperial cu Otto, incoronat la Roma in 962 si
fondator al sfantului Imperiu Germanic. Pericolul arab a facut insa ca
aceste ambitii sa cada pe plan secund, Focas incercand chiar sa realizeze o
alianta cu Otto. Tzimiskes a dat-o de sotie pe printesa bizantina Teofana lui Otto,
care pana la urma a fost invins de arabi.
Despre bulgarii de la S Dunarii pericolul ramane localizat. Conflictul se
acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon (fusese crescut la C-pol pentru el
era nevoie de un singur imperiu pe pamant, gandindu-se la inlocuirea imp.
Bizantin cu cel bulgar). Ambitiile sale il imping pana la zidurile C-polului si ale
Tesalonicului. Leon VI face o pace si plateste tribut si este nevoit sa cedeze
bulgarilor teritorii din Macedonia dar in 912 Alexandru refuza sa mai plateasca
tribut 913 noua amenintare a cuceririi capitalei. Renumite raman pentru
bulgari bataliile de la Anchialos 917 si Adrianopol 922 (ocupa Macedonia si
Tracia, fara Tesalonic si C-pol). Dupa moartea lui Simeon 927, succesorul Petru,
nu s-a ridicat la inaltimea predecesorului, iar sub tarul Samuel, imparatul
Vasile II a purtat mai multe campanii victorioase intre 986-1014
(Bulgaroctonul = invingatorul de bulgari).
Societatea rural in sec. IX-XI
Cresterea marii proprietati in detrimentul micii proprietati a taranilor
independenti schimbari in organizarea sociala, militara si politica a imperiului.
Opozitia dintre cei bogati/puternici (dunatoi2) si cei mici (penetai3) nu reflecta
in intregime realitatea sociala din mediul rural, unde conditiile erau complexe.
Cei puternici aveau avere sau functie care le permitea sa exercite presiuni
asupra celor mici. In acelasi oras putem intalni atat pe marele proprietar fara
griji materiale, cat si pe taranul de conditie medie, pe taranii independenti
(parechi4), pe taranii saraci (care posedau o gradina si o casa) sau pe sclavi.
Intre cei foarte bogati si cei care nu aveau nimic mai exista asa-numita clasa a
exploatatorilor agricoli. Conducatorii satelor proveneau din randul clasei de
mijloc a taranilor, dintre acestia fiind recrutati si soldatii themelor sau
stratiotii. Disparitia micii proprietati a avut in aceasta perioada grave
consecinte economice, fiscale si militare. Dezvoltarea excesiva a marii
proprietati prezenta un pericol (in vremea lui Vasile II a avut loc revolta marilor
seniori ai Asiei Mici Bardas Focas si Bardas Skleros).
922 Roman Lecapenul da o novel prin care incearca sa
remedieze aceasta situatie: se interzicea celui bogat sa achizitioneze
pamantul celui sarac si dadea castig de cauza saracului daca era la
concurenta cu un bogat pentru cumpararea unui teren. Novela stabilea
2 Dunatos = puternic in ierarhia economica, in cea a demnitatilor si a
functiilor!
3 Penetes = persoana sarac!
4 Parec = taranul care detinea o bucata de pamant in cazul in care-si
achita chiria pentru terenul respectiv; el putea ceda acest drept!

ca puteau cumpara un lot urmatoarele categorii: rudele apropiate,


copriprietarii, proprietarii care aveau pamant langa lot, vecinii care
achitau taxe in comun cu fostul posesor. Bogatii nu puteau cumpara decat
in cazul in care posdeau pamanturi in satul respectiv. Novela nu a avut
rezultate, deoarece iarna dintre 927-928 a fost deosebit de grea, seceta a
determinat o recolta foarte slaba posesorii de pamant se aflau intr-o situatie
foarte grava.
934 Roman Lecapenul da o alta novela dar nici aceasta nu s-a
putut aplica, deoarece insisi functionarii care avea obligatia aplicarii
legii erau proprietari de pamantui. Taranii descurajati se puneau de
bunavoie la dispozitia oamenilor bogati, devenind serbii lor.
966 Vasile II da o novela, obligandu-i pe cei bogati sa plateasca
impozitele celor saraci in cazul in care acestia erau in imposibilitatea so faca.
D.p.d.v. al conditiilor economice, prea putine lucruri diferentiau pe parechi
de taranii proprietari. De la inceputul pana la sfarsitul Imp. Bizantin, indiferent
de statutul terenului, celula de baza a exploatarii solului ramane
exploatarea familiala mica si mijlocie. Taranul cultiva pamantul pentru
necesitatile sale: procurarea de unelte, hrana familiei, plata impozitului si a
taxei de inchiriere taranul nu reusea sa scape de conditia sa prin
mijloace economice.
Categoria celor puternici = bogatia ca putere economica sau detinerea
autoritatii (administrativa sau militara). Definitiile date de textele legislative din
sec. X se refereau la 3 notiuni: 1. la bogatie = nu fac referire la pragul superior
de la care cineva poate fi considerat puternic, ci la pragul de jos, de la care o
persoana putea fi considerata slaba elementul determinant fiind cel
financiar; 2. demnitatea sau functia ocupata (functionari civili si
militari din administratia centrala); 3. strategii din administratia
provinciala si autoritatile bisericesti (episcopi).
Cei care detineau autoritatea o foloseau pentru a-i domina pe cei slabi si a
le cumpara pamantul. La inceput, functionarii nu era neaparat bogati, dar
dobandeau un statut socio-economic care le permitea sa intre intre cei
aristocrati (marturii: peloponeza Danielis, in sec. IX ii da imparatului Vasile I cca.
3000 de sclavi; paflagonianul Mauriciu, avea un mic corp armat pentru a se
apara de turci). Vedem astfel cum puterea era folisita in favoarea aristocratiei
financiare.
Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin (VIII
IX) cunoaste o schimbare sociala considerabila o parte a taranilor
care si-au vandut terenurile le-au recuperat (in calitate de parechi) in
aceleasi localitati. In unele regiuni, aceste mutatii sociale au determinat un fel
de fenomen de dezertificare la frontierele orientale ale Asiei Mici factorii
politici au amplificat acest fenomen. Dezvoltarea proprietatii rurale mici si
mijlocii corespundea astfel unei cresteri economice iar regresiunea atragea
dupa sine recesiunea.
Dobrogea bizantina in vremea imparatului Ioan Tzimiskes

In timpul lui Tzimiskes, Dobrogea a fost transformata in thema Istros sau


Paradunavon. Regiunea facuse parte dintr-o alta thema, intemeiata de
Consantin IV in 681-685, dupa infrangerea bulgarilor. In lucrarea Despre Theme,
Constantin VII Porfirogenetul spunea ca Constantin IV a intemeiat thema Tragiei
din care facea parte Bulgaria, Hemus si Istros. Acum, Tzimiskes organizeaza
Istros ca thema de sine statatoare cu resedinta la Durostorum (Silistra).
Primul strateg a fost Leon, care conducea flota dunareana. Ioan Tzimiskes a
avut grija si de refacerea cetatilor de aici, fiind zidita cetatea Pcuiul lui Soare
pentru a apara Durostorum de atacurile din N. Pentru consolidarea acestor
afirmatii exista o serie de argumente:
- portulanele italiene harti care mentionau porturile de la Dunare;
la Pcuiul lui Soare s-au descoperiut foarte multe sigilii comerciale; in urma
cercetarilor arheologice facute in mai multe cetati din Dobrogea s-au descoperit
vestigii din aceasta epoca, demonstrand grija lui Tzimiskes regiune.
Organizarea bisericeasca: biserici la Dinogeia, Noviodunum si
Troesmis existenta unor episcopi. La Dinogeia a fost gasit un engolpion
care apartinea unui episcop si un sigiliu al lui Mihail al Kievului care ar fi trimis o
scrisoare catre ierarhul locului. La S de Cernavoda, la Axiopolis, avem
informatii privind existenta unui episcop care a fost transferat in imperiul la
Abidos (era bizantin si slujea in greaca). Dovada a folosirii limbii grecesti in cult
este descoperirea unui ulcior la Capidava ce avea literele alfabetului grec,
Crucea si alte semne. Exista o Notitia episcopatum din sec. XI care
mentioneaza cetatea Durostorum ca mitrpolie cu 5 episcopii in 5 cetati,
dintre care si Dobrogea. Este posibil ca si la Axiopolis sa fi fost mitropolie,
deoarece in sec. VI era un centru crestin important.
Civilizatie bizantina si spiritualitatea ortodoxa in perioada
macedonenilor
Leon VI a fost cel care a publicat culegerea monumentala a Basilicalelor
(legile imperiale) o sinteza a operei legislative a lui Justinian (care omitea
legile lipsite de actualitate). Tot din vremea sa avem si Carte a prefectului
document esential pentru cunoasterea vietii economice din Bizant toate
indica prosperitatea C-polului. Dinamica comertului si gloria militara si-au gasit
expresia in litere si arte nenumarate monumente atesta fenomenul unei
renasteri (numit al doilea secol al artei bizantine). In domeniul ideilor avem 2
mari figuri: Fotie si Psellos, remarcabili prin gustul lor pentru elenism si
cunoasterea traditiei antice.
Fotie a fost unul dintre principalii protagonisti ai renasterii bizantine,
teolog eminent al B.O. si un umanist foarte influent. Opera sa teologica:
Mistagogia, Amfilohia (adunare de raspunsuri la intrebari teologice), Scoliile la
Scara Sf. Ioan Scrarul, Cuvnt despre purcederea Sf. Duh (combate Filioque),
Cateheze si Cuvantari (cele rostite cu prilejul asedierii C-polului de rusi in 860);
Myrobiblion (1000 de carti) Fotie drept unul dintre principalii renovatori ai
studiilor in universitate.
Imparati creatori: Leon VI, supranumit Filosoful; Constantin
Porfirogenetul, scriitor si artist (Despre Administratea Imperiului, Despre
Theme); Constantin IX Monomahul crearea Facultatii de Filosofie condusa de

Psellos si a celei de Drept, care avea ca principal obiectiv formarea de


functionari pentru imperiu.
Cu abordul tacit al Bisericii si al Statului, inainte de instaurarea
dinastiei macedonene se ajunsese la un fel de bilan: orice noua dezbatere
teologica trebuie raportata la trecut. Traditia Sf. Parinti, confirmata de
autoritatea lor, ca mijloc de referinta, devenise un fel de garantie a fiabilitatii. In
lucrarea De Fide orthodoxa a Sf. Ioan Damaschin intalnim tocmai aceasta grija
deosebita pentru trecut. In sec. IX, Bizantul recunostea tacit ca adevarul
universalitatii Bisericii fusese format odata pentru totdeauna de catre Sf. Parinti
la Sin. Ec. Raspunsurile la noile neintelegeri trebuiau imprumutate din literatura
patristica exigenta acestui demers retrospectiv se afla la originea curentului
religios numit teologia oficiala. Principalul ei obiectiv consta in demonstrarea
ca totul a fost deja decis, toate probleme aerau rezolvate. Teologiile oficiale
ne arata inaltul nivel al culturii bisericesti bizantine, preocuparile spirituale si
intelectuale deoseibte; acestea au facut din Imp. Biz. centrul cultural al lumii.
Inceputurile acestui curent sunt odata cu renasterea culturala din sec. X,
centrul fiind Universitatea din C-pol de aici a iesit parintele teologiei
bizantine Patriarhul Fotie (858-867; 877-886). Raspunsurile sale date lui
Amfilohie de Cizic, raman pana astazi, un exemplu tipic al teologiei
fundamentata pe referinte si citate.
Secolul care a precedat inceputurile dinastiei macedonene a fosst
framantat de erezia iconoclasta. Rolul jucat de monahismul bizantin in obtinerea
victoriei Ortodoxe ilustreaza faptul ca acesta nu era numai o scoala a
desavarsirii spirituale si o clasa ce se simtea responsabila pentru continul de
credinta. Specificul comportamental + opozitia fata de necesitatile lumesti =
teologia monahala. In timp ce teologia oficiala risca sa se transforma intr-un
comentariu scolastic al textelor patristice, o alta traditie autentica si creatoare
se raspandea in manastiri. In general, monahii i-au invatat pe bizantini cum sa
se roage, atat chinovitii cat si isihastii au creat o traditie de rugaciune.
Chinovitii au pus accentul pe natura liturgica-sacramentala, in timp ce
isihastii invatatu ca trairea in Hristos trebuia atinsa printr-un efort
personal. Reprezentatnul misticii personaliste, Sf. Simeon Noul Teolog si-a
petrecut cea mai mare parte din viata in comunitati chinovicite (lasand imne,
scrisori, tratate ascetice si teologice) este vorba de o teologie specific
monasticea, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasca. Teologia renuntarii
si urcusului solitar spre Dumnezeu a devenit in aceasta perioada mult
mai importanta decat teologia oficiala. Teologia acestor Parinti se baza pe
traire si nu pe teorie, astfel incat prin ei crestinismul se reinnoia in dimensiunea
sa practica.
Muntele Athos
Sec. IX-X, la C-pol s-au construit cele 3 mari manastiri, toate inchinate
Maicii Domnului, considerata ocrotitoarea orasului (acoperamantul ei salvase
capitala in 924 sub amenintarea lui Simeon): 1. Hodighitria (a Maicii
Domnului Arttoarea Cii), ctitorita dupa infrangerea iconoclasmului de
catre Mihail III si Teodora; 2. Everghetidos (a Maicii Domnului
Binefctoarea) in sec. XI; 3. Panoiktirmon (a Maicii Domnului
Atotmilostiv) in 1077. Un unchi al imp. Nichifor II Focas a ctitorit, in 922,

Manastirea Kymina improtanta acestei manastiri consta si in faptul ca aici s-a


calugarit cel care avea sa devina fondatorul primei manastiri de la Mt. Athos.
Mt. Athos este situat intre orasele Tesalonic si C-pol, despartita de baza
peninsulei printr-un canal, numit Xerxers (regele persan care a ordonat
constuctia in 480 i.Hr.). Dupa toate probabilitatile, Mt. Athos a inceput sa fie un
loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane
impotriva crestinilor (sec. III-IV), iar intre anii 726-843, in perioada iconoclasta,
un numar insemnat de calugari au venit aici, aducand acte, documente, moaste,
icoane. Acestia au inceput sa zideasca si primele lavre atonite Petru
Athonitul, fost general in armata lui Teofil; Eftimie al Tesalonicului, devenit
in 826 staret al asezamantului monahal. Acestia vor fi tulburati de
incursiunile pirateresti ale arabilor si de pretentiile jurisdictionale ale locuitorilor
Peninsulei Chalcidice.
Imp. Vasile I, printr-un decret emis in 885, opreste trecerea
ilegala peste canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca loc al
calugarilor si ii scuteste de plata oricarei fel de taxe catre imperiu.
Decret reconfirmat si de Leon VI 911, Roman I Lecapenul 920 le
permit sa isi agoniseasca si bunuri personale devine o adevarat
republica monahala sub suzeranitatea Imp. Bizantin. stilul de viata al
calugarilor athoniti era cel idioritmic, dar o noua perioada va incepe cu
generalul Nichifor Focas si invingerea arabilor. Acest general a acordat o
importana mare vietii monahale. Cel care a intemeiat prima manastire cu reguli
de viata chinovitica pe Mt. Athos a fost Atanasie, fost coleg de arme, iar acum
duhovnic al lui Focas. Calugarul Atanasie construieste (963) un centru monahal
cu 2 biserici: Sf. Ioan Boteztorul si Buna-Vestire asezamant cunoscut ca
Marea Lavra sau Lavra Sf. Atanasie.
Atanasie a introduc stilul de viata chinovial, astfel incat manastirea sa (80
calugari) au devenit obiectul unor atacuri din partea celorlalti vietuitori ai
muntelui. Noua organizare a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului
chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii
intre calugarii greci si altii, supunerea tuturor unui protos, oprirea intrarii pe
teritoriul Athosului a femeilor, independenta fata de orice autoritate (confirmate
de Nichifor II Focas).
Lupta dintre grupul idioritmic si cel chinovial a durat pana in 970, cand
Ioan Tzimiskes aproba un Tipikon5, care urma sa aiba valabilitate pe intreg
teritoriul Mt. Athos. Este semnat de Atanasie si 54 de conducatori. Principalele
masuri erau: - se ingaduiau si viata idioritmica si cea chinovitala; - fiecare
manastire urma sa fie condusa de un egumen ajutat de proestoi; - toate
manastirile erau conduse de un areopag monahal = format din toti staretii,
care se intruneau o data pe an la Karyes; - in fruntea areopagului se afla un
protos, numit de imparat si hirotonit de patriarhul de la C-pol. avand jurisdictie
civila si bisericeasc asupra intregului Munte. Chiar daca Tipikon-ul accepta
ambele stiluri de viata, viitorul imediat va apartine lavrelor de tipul celor ridicate
de Sf. Atanasie: Iviron 980-984, Vatoped 985 etc. Atanasie moare in 1004.
5 Tipikon = act de fondare a unei manastiri, in care se precizau
origanizarea ei, obligatiile sale si statutul.

Incepand cu sec. X Mt. Athos a devenit principalul centru al monahismului


bizantin. In sec. XII, in vremea lui Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut
peste tot ca fiind inima monahismului bizantin.

Tarile Romane si Muntele Athos


Intre T.R. si Mt. Athos s-a creat de-a lungul veacurilor o relatie stransa si
complexa. Apar diverse colectii de documente romanesti: A. Papadopol
Kerameus si Nicolae Iorga, care in vol. XIII si XIV ale colectiei de documente
Hurmuzaki au scos la iveala texte ce priveau relatiile dintre voievozii romani si
Mt. Athos. Documente romanesti la Athos aveau sa publice si Paul Mihailovici si
Grigorie Nandris. Prezenta culturala romaneasca in tezaurul manastirilor
athonite a fost evidentiata de Marcu Beza, iar despre manuscrisele psaltilor
romani in biblioteci din Sf. Munte s-a ocupat Sebastian Barbu-Bucur. Pr. Prof.
Teodor Bodogae si Petre Nasturel au analizat in scrierilor lor relatiile romanoathonite in toata complexitatea lor. Prima este o lucrare complexa ce analizeaza
intreaga diversitate a acestor relatii, iar a doua caut asa elucideze, cu ajutorul
documentelor si al noilor date, istoria acestor relatii pe o perioada mai scurta,
pana in 1654.
Pr. Ioan Moldoveanu a demonstrat continuitatea acestui proces de
sustinere a Athosului de catre romani, atunci cand nici bizantinii, nici bulgarii,
nici sarbii nu o mai puteau face. Matei Basarab si Vasile Lupu continuau de fapt
actiunile lui Vladislav I, Stefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rares sau Mihai
Viteazu. Cei doi au fost urmati de Serban Cantacuzino, de Constantin
Brncoveanu si de majoritatea domnilor fanarioti. Cu totii si-au facut un ideal
din a sustine Mt. Athos, incepand cu anul 1369 si pana la secularizare.
Principii din T.R. erau animati de dorinta de a fi noi fondatori sau ctitori de-al
doilea (aspect bine surprins de Pr. Vasile Muntean in Bizantul si romanii.
Cercetare comparativa privind organizarea manastirilor).
Manastirea este una dintre institutiile cele mai vechi al B.O., care a
contribuit la promovarea credintei crestine in viata si cultura multor popoare. In
sec. XVII-XVIII, in special in cel al domniilor fanariote, afluxul ierarhilor sau
egumenilor a dus la castiguri sub raportul culturii teologice: imprimarea unor
importante texte teologice in limbile romana sau greaca si promovarea unei
culturi ce se va intinde asupra intregului Orient ortodox.
Prof. Frunz a urmatit, in vara 1909, sa vada exclusiv asezamintele
romanesti din Athos chilia Provata si Schitul Prodromul. Cartea lui Frunz nu
este numai un jurnal de calatorie, ci si o carte care contine un amestec de
observatii, judecati si impresii despre oameni si locuri in care spatiul si timpul
raman adesea intr-un plan secundar.
Darnicia romanilor fata de Athos a fost evidentiata de Patriarhul Atenagora
I cu ocazia vizitei sale la Man. Curgea de Arge in 1967. Din pacate, nu am
reusit sa patram macar una din cele 20 de manastiri mari, la care domnitorii
moldoveni sau munteni au facut danii. Aceasta republica este condusa de un
areopag restrans, alcatuit din reprezentantii celor 20 de manastiri mari (17

greci, 1 rusa, 1 sarba si 1 bulgara). In ceea ce ne priveste pe noi, la Mt Athos


avem 2 schituri: Sf. Ioan Botezatorul si Sf. Dimitrie Izvortorul de Mir.
Misiuni bizantine in sec. IX-XIV activitatea SF. Chiril i Metodie
Amplasamentul geografic al C-polului l-a facut un punct de atractie pentru
barbarii din Asia si Orient, erau impresionati de splendorile si fastul curtii
imperiale, iar C-polul, in calitatea sa de mostenitor al vechii Rome, respingea in
principiu orice contact cu barbaria. Uneori se intampla ca unii imparati
(Constantin VII Porfirogenetul) sa afirme o anumita puritate a rasei greceti.
Cand rusii, care nu cunostea cavalerie, atacau intr-o dezordine de nedescris,
bizantinii s-au opus prin experiente si tehnica lor de lupta. Strainilor care atacau
imperiul, crezand ca prin numar si forta il vor cuceri, bizantinii le opneau
constiinta misiunii lor de aparatori ai crestinatatii. Astfel, putem vorbi de un
patriotism bizantin. Cand bizantinii erau nevoiti sa faca fata unui atac strain, il
considerau ca o simpla revolta a unor subiecti regeli de aici si ideea ca un
atatc advers este inainte de toate o imprudenta. Chiar si turcii erau considerati
ca fiind printre cei mai imprudenti adversari ai Bizantului.
Pentru Psellos, rusii erau un trib de barbari, imaginand tot felul de strategii
pentru a declansa un razboi. In fara acestor initiative diabolice, era firesc ca
bizantinii sa se identifice cu grecii razboaielor medice sau cu poporul lui Israel.
Religia acestor barbari era de asemenea un fel de magie perversa, iar unul
dintre scopurile urmarite de Bizant era si acela de a-i civiliza pe altii prin
convertire.
Sec. IX-X misiunile bizantine au obtinuit o serie de succese, reusind sa
aduca la crestinism marea masa slava (sec. IX). Fratii Chiril si Metodie au avut o
importanta deosebita in acest proces. Slavii au aparut destul de devreme in
viata Imp. Bizantin. Pana la sf. sec. VI, imperiul reusise sa-i respinga, dar in 580,
cca 1000 de slavi au invadat Grecia, iar in sec. VII s-au instalat in vechile
provincii romane pe care le devastasera anterior (Iliricul, Moesia, Tracia si
Macedonia), intrand treptat sub influenta Bizantului (pana in sec. IX sigur au
avut contacte cu religia crestina prin autohtonii din centrele bizantine). Prin
vitejia lor, slavii au ajuns in functii de conducere in armata bizantina, cea ce
determina cunoasterea crestinismului inainte de sec. IX. La inceput convertirile
au fost sporadice, nefiind legate exlusiv de Botez, ci un proces in care Botezul
constituia punctul culminant. Cu toate acestea, Botezul avea o importanta
aparte, conform conceptiei epocii, o data cu principele intregul popor accepta
noua religie, abandonand lumea barbarilor si devenind parte integranta a
Bisericii ecumenice. Prin Botez, principele si poporul sau erau admisi in ierarhia
statelor crestine, obtinand recunoasterea internationala. Sf. sec. VII a
cunoscut o noua invazie asupra slavilor, a bulgarilor asa cum s-a intamplat si
cu varegii 6, cuceritorii slavilor orientari, care se vor slaviza. Aproape de portile
C-polului a luat nastere un puternic stat bulgaro-slav, cu care bizantinii se vor
razboi tot sec. VIII.
Cei 2 Apostoli ai slavilor, erau originari din Tesalonic. Istoricii slavi sustin
ca Metodie si Chiril erau de origine slava, grecii de origine greceasca iar noi
6 varegii = originari din S Suediei si faceau comert intre Marea Baltica si Marea
Neagra;

romani din coloniile lui Traian. Erau dintr-o familie nobila, primesc o educatie
aleasa si au cunoscut moravurile si limba slavilor. Chiril, pe numele sau de
mirean Constantin, filosof si lingvist, a fost insarcinat cu importante misiuni la
arabi (Nipru si S Rusiei). Tot Chiril a alcatuit primul alfabet pentru slavi si
a tradus in dialectul slavilor din Macedonia Evangheliile si textele
liturgice.
862-863, Rastislav, principe al Moraviei, s-a adresat bizantinilor pentru
timiterea de preoti, care sa invete credinta crestina in limba slava si sa
intareasca poporul in noua religie, pentru stabilirea unei biserici autonome (ce
ar fi permis Moraviei sa iasa de sub tutela politica a francilor, bavarezilor si
bulgarilor). Misiunea bizantina in Moravia a fost data lui Chiril, caruia i s-a
alaturat si fratele sau, Metodie. Ajung in 863, iar opera lor misionara se bucura
de un mare succes datorita introducerii limbii salve in cult. Chiril si Metodie au
ajuns pana in zona lacului Balaton, unde printul Panoniei, a manifestat un
interes deosebit pentru activitatea lor. De asemenea au fost primiti cu mari
onoruri la Roma de catre papa Adrian II care i-a sustinut in demersul lor de
introducere a limbii slave in Biserica. Chiril moare la Roma in 869, papa il
numeste pe Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie intinzandu-se pana
in Moravia. In dezacord cu hotararea pontificala, arhiepiscopul german il inchide
pe Metodie in 870, iar dupa 3 ani, papa Ioan III il elibereaza. Revenit in Moravia,
Metodie si-a continuiat activitatea sa misionara pana in 885, cand moare.
Ortodoxia bulgar
In Bulgaria, sub presiunea bizantina dar si din convingere politica, hanul
Boris a acceptat convertirea la crestinism in 864. Crestinismul exista in
Bulgaria, dar acest han a fost primul care a facut din el un instrument de
crestere politica si de consolidare a puterii: transfera in constiinta slavilor
teocratia crestina pe care a experimentat-o Bizantul dupa converitrea lui
Constantin. In anul 866 primeste Botezul si isi ia numele de Mihail, dupa
imparat. Scopul lui Boris: formarea unei Biserici autonome. De aceea, calculele
sale politice se pot vedea si din ezitarea pe care a avut-o intre C-pol si Roma.
Asadar crestinismul nu trebuie sa fie prezentat razboinicilor sai drept religia
dusmanilor bizantini, ci drept fundamentul independentei nationale si politice a
Bulgariei in raport cu Imp. Bizantin. De asemenea Botezul lui Boris insemna
intrarea in imperiu si integrarea in lumea bizantina, o absorbtie a statului bulgar.
De aceea propritatea politicii bisericesti a lui Boris era obtinerea unei Biserici
autocefale, sursa de absolutizare a statului. S-a adresat romei, de unde nu a
obtinut nimic. Situatia s-a complicat in urma luptelor politico-religioase intre
papa Nicolae I si patriarhul Fotie, care-si disputau diceza bulgara. Conflictul s-a
incheiat in 870, cand sinodul convocat de Vasile I si de Patriarhul Ignatie a decis
in favoarea Bizantului.
Biserica bulgara se bucura de o oarecare autonomie, chiar daca nu era
cea pe care si-o dorise Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de Cpol. Bizantul nu avusese niciun moment intentia de a acorda autocefalia lui
Boris, care urmarea consolidarea independentei sale, pe cand Bizantul se
gandea sa supuna puternicul stat bulgar si sa-l includa in sfera sa teocratica.
Botezul nu marca numai intrarea in randul martirisitorilor lui Hristos, ci si
primirea cetateniei bizantine. Istoria raporturilor dintre bizantini si bulgari din
aceasta perioada arata ca Bizantul a cedat prin economie, fara a renunta la

10

conceptia sa de monopol ecleziastic. Ucenicii lui Metodiu, care fusesera


expulzati din Moravia, au venit in Bulgaria, unde au fost primit cu onoruri. Boris
a inteles cat de importanta era Liturghia in limba slava si visul sau pentru
realizarea a unui impreiu slav cu o biserica autonoma. Pentru a evita opozitia
ierarhiei din C-pol, l-a trimis pe Clement, ucenicul lui Metodie, la Ohrida unde
lucrarea lui Chiril si Metodiu gasise teren favorabil. Clement a incercat sa
amelioreze si conditiile de viata, punand in aceste locuri si bazele literaturii
crestine slave si al unei culturi slave ortodoxe.
Crestinismul a devenit o preocupare constanta pentru constiinta sa, iar
dupa 36 de ani de domnie va abdica in favoarea fiului sau Simeon si se va
retrage la manastire in 888. In vremea lui Simeon (892-927), Bulgaria a
cunoscut apogeul. Simeon crescuse la Bizant si va incerca sa creeze o replica in
noua capitala din Preslav. Aproape intreaga sa domnie a fost marcata de
conflictul cu Bizantul, avand loc prima mare confruntare armata in interiorul
lumii ortodoxe. Chiar daca nu a reusit sa cucereasca C-polul, Simeon s-a adresat
Romei si a primit titlul de imparat pentru el si de patriarh pentru arhiepiscopul
sau. Bineinteles ca totul a fost o fictiune: nu se va observa niciun semn de
supunere fata de Roma in Bulgaria. Literatura slava care a luat nastere acum a
raspuns ulterior si nevoilor Bisericilor sarbe si ruse primul loc revine
traducerilor autorilor bizantini: Parintii Bisericii, istoricii si imnografii, tanarul stat
bulgar fiind dotat cu o adevarata enciclopedie a culturii bizantine duce la
dezvoltarea crestinismului slav. Dupa moartea lui Simeon incepe declinul
primului arat bulgar.
In noile conditii, partea orientala a Bulgariei este cucerita, Patriarhul
Damian depus, iar episcopiile bulgare trecute sub jurisdictia C-polului. Partea
vestia a aratului ramane independenta pana in 1018, iar Biserica bulgara
autocefala. Aceasta situatie se va schimba odata cu victoria lui Vasile II
Bulgaroctonul asupra eroului legendar Samuel, cand Bulgaria isi va pierde
independenta. Statul bulgar va renaste la sf. sec. XII, o data cu caderea
Bizantului si intemeierea celui de-al doilea arat bulgar de la Trnovo sub
conducerea Asneilor. Ceea ce Bizantul nu recunostea, Roma accepta,
esentialul ramanand obtinerea titlului imperiale. Cel mai tanar dintre fraii Asan,
Ioni Caloian, se adreseaza papei Inoceniu III, in timpul caruia este lansata
teoria suprematiei papale asupra tuturor natiunilor crestine. In contextul in care
Bizantul cadea in mana cruciatilor (1204), Caloian era incoronat tar al bulgarilor
si valahilor de catre un cardinal roman. Ulterior vom asista la un schimb de
aliante: Ivan II Asan intra in legatura cu imparatii de la Niceea si primeste in
schimbul acestei aliante ortodoxe recunoasterea din partea grecilor a
autocefaliei pentru Trnovo. Acest ciclu de aliante si rupturi se va repeta pana la
supunerea totala a statului bulgar sub turci, la sf. sec. XV. In manastiri, avem ca
marturisitori: Ioan de la Rila, martirii de la Trnovo, ucenicii isihasti ajunsi la
Sofia.
Ortodoxia srb
Nasterea imperiului Sarb in aceeasi perioada a repetat intr-o oarecare
masura experienta bulgara: organizare tribala, contactul cu Bizantul si
crestinarea. Constantin IX Porfirogenetul ii mentioneaza ca existant inca din sec.
VII, in vremea lui Heraclius. In sec. IX, ucenicii lui Chiril si metodie ajung si la
sarbi. Un prim centru politic ia fiinta in secolele IX-X la Raca. Pe parcursul

11

luptelor dintre bizantini si bulgari, sarbii vor fi cand sub influenta uneia, cand
sub a alteia, iar scaunul episcopal de la Raca va depinde ori de C-pol, ori de
Ohrida. Serbia va trece si prin tentia Romei, jupanul Mihail primind in 1078
coroana regala de la Papa Grigorie VII. La mij. sec. XII, Serbia avea toate
elementele unui stat caracteristic bizantin, fiind un candidat serios la
succesiunea bizantina. Dinastia Nemanya reuseste unificarea sarbilor, in urma
multor razboaie impotriva contracandidatilor si a bizantinilor. Stefan Nemanya a
reluat dialogul cu Roma, prin papa Inocentiu III, orientare care se va modofica
sub influenta fratelui sau mai mic, Sava, calugar la Mt. Athos si intemeietor al
Man. Hilandar. Sava ajunge si la Niceea (noua capitala a Bizantului), noile
conditii geopolitice fiind favorabile obtinerii autocefaliei Bisericii sarbe si a
instalarii sale ca primul arhiepiscop. Sava stabileste sediul bisericesc la Man.
Zica si imparte teritoriul in episcopii. Dupa 14 ani in care a consolidat Biserica si
Statul, Sava se retrage la Locurile sfinte iar in 1236 moare la Trnovo.
Raporturile complexe cu Roma, aceeasi dilema politica a uniatismului,
schimbari de aliante in favoarea sau contra bizantinilor au urmat acestei
perioade. Ultima perioada de inflorire are loc in timpul lui tefan Duan 13311355. Politica lui Duan a avut un singur scop: cucerirea C-polului, unificare
srbilor, bulgarilor si bizantinilor sub conducerea sa si respingerea turcilor. In
1346 a fost incoronat in noua capitala, Skopije, ca imparat al srbilor si
grecilor, dupa care a ridicat arhiepiscopa sarba la rangul de patriarhie cu sediul
la Peci. 1355 tefan Duan a avut o noua tentativa de cucerire a C-polului,
Imp. Biz. fiind salvat datorita mortii sale neasteptate.
Viitorul jug turcesc a distrus toate aspiratiile teocratice ale acestor state.
Antagonismele dintre imperiile slave si Bizant, care s-au manifestat destul de
violent, n-au distrus unitatea B.O. bizantine, crestinismul slav purtant pecetea
celui bizantin. In cele 2 cazuri, cel al bulgarilor si al sarbilor, reuistele
misionariismului patronat de Patriarhia de la C-pol ne arata ca in aceasta
directie bizantinii au fost cu un pas inaintea apusenilor.

CRETINAREA RUILOR I A UNGURILOR,


-

Cu ajutorul monahului bizantin, Eftimie, Bizanul nregistreaz, la inceputul


sec. al X-lea, un nou succes misionar, anume cretinarea alanilor ( popor care
tria n nordul Caucazului ).
Prin aceast convertire s-a realizat o ntrire a Ortodoxiei n rndul
neamurilor nvecinate cu care Bizanul avea relaii: chazarii i armenii.
n secolul X misionarii bizantini mai ctig nc dou popoare: ungurii li
ruii. Ungurii au fost convertii de Constantinopol dar prin poziia lor geografic,
Roma i-a impus ritul. Ruii au aprut n istorie la nceputul secolului al IX-lea.
Prin cronica "Istoria vremurilor trecute"(Povest vremennh let), atribuit
cronicarului rus Nestor ne informeaz despre existena triburilor slave mai
nsemnate care ocupau teritoriul actual al Rusiei. La nceputul secolului X, sub
conducerea principelui Oleg s-a realizat o reunire a pmnturilor triburilor slave
care a primit numele de Rusia, cu centrul politic la Kiev.
Ruii sub conducerea lui Oleg atac in 907 Constantinopolul, ncheind un
tratat comercial cu Leon VI, avantajos ruilor, care dup Cronica lui Nestor erau
pgni. Urmtorul atac, este realizat de Igor, urmaul lui Oleg, care a ncercat i
el cucerirea Bizanului, obinnd prin aceast expediie o pace despre care se

12

vorbete tot n Cronica lui Nestor. Din aceeai surs aflm c la Kiev s-a rdicat o
catedral nchinat Sf. Ilie, druit de comercianii bizantini, ruilor.
n 945 Igor moare n cursul rzboiului purtat mpotriva tribului slav al
drevlienilor, iar Olga, soia sa asigur regenta pe perioada minoratului lui
Sviatoslav. n privina botezului Olgai exist dou discuii, prima materializat
n informaia conform creia acest eveniment s-a petrecut intre 954 si 955 de la
un preot din comunitatea varego-rus, i cea de-a doua susinut de cronicarii
bizantini Kedrenos i Zonaras, precum i de Nestor care susin c anul botezului
este 957 n timpul vizitei de la Constantinopol, fiind svrit de Patriarhul
Polieuct (956-970), primind numele de Elena, dupa soia mpratului Constantin
al VII-lea Porfirogenetul.
Dup moartea sa, statul rus a fost mprit ntre cei trei fii, iar din 980
Vladimir (980-1015) ajunge singur stpn. Vladimir a favorizat n primii ani ai
domniei sale pgnismul (au fost restaurate templele i statuile zeilor, distruse
n mare parte de ctre bunica sa.) Vladimir primete botezul n anul 987 la Kiev.
Datorit situaiilor politice periculoase din preajma Bizanului, Vasile al IIlea i Constantin al VIII-lea, trimit o misiune diplomatic la curtea lui Vladimir,
condus de Ep. Pavel, pentru a-l convinge s intervin n faoarea lor.
n timpul btliei de la Abydos, acolo unde i uzurpatorul Bardas Focas
moare, are loc cstoria dintre Vladimir i Ana porfirogeneta, la Constantinopol.
Prin efortul lui Vladimir, al Anei i al clericilor bizantini, poporul rus a fost
cretinat n mas, fiind nfiinate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod
i Rostov. Ana moare in 1011, Vladimir se recstorete cu nepoata lui Otto I cel
Mare, Vladimir moare i el pe 15 iulie 1015, fiind canonizat n a doua jumtate a
secolului XIII-lea.
ntre 989 i 997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie ce depinde de
Constantinopol; clerul era trimis n general de la Constantinopol.
Iaroslav cel nelept (1019-1054) a fost nevoit s lupte pentru refacerea
capitalei sale, Kiev mpotriva Novgorodului. n vremea sa a fost construit o
biseric care voia s aminteasca de Sf. Sofia, cu 5 naosuri, 5 abside, bazilic cu
cupol, cu o larg esplanad, unde aveau loc diferite manifestri politice,
militare i religioase. Dup cderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala
ruilor, Moscova a fost cea care a primit numele de a treia Rom, ducnd mai
departe faima vechiului Buzan de campion al cretintii.
RUPTURA BIZANULUI DE OCCIDENT
1054 este cunoscut n istoria cretintii ca moment al separrii celor
dou Biserici. Este privit din dou perspective: una istoric i alta dogmatic.
Dpdv istoric, fenomenul este unul deosebit de complex i o studiere a lui mai
puin subiectiv i lipsit de onestitate poate conduce la o nvinuire exclusiv a
uneia sau alteia dintre cele 2 pri implicate. Dpdv dogmatic, afirmaiile Bisericii
Romane cu privire la infailibilitatea papal, dogma despre immaculata conceptio
a Sfintei Fecioare, ortodocii le-au considerat mereu contrare adevrului esenial
al cretinismului. n secolul IV, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni n
snul Bisericii, n timp ce structura ecumenic bisericeasc i va gasi expresia
final n patriarhate, regrupri ale Bisericilor locale n jurul unui mare centru
regional.
ELEMENTE DE NENELEGERE CU ROMA
n timp, Roma a impus progresiv o interpretare fr echivoc a papalitii
ca un ansamblu de privilegii lsate de Dumnezeu episcopului Romei asupra
Bisericii Universale. n scrierile Papei Leon cel Mare din secolul V gsim ideea
conform creia Biserica Romei a fost singurul reper ntr-un haos instaurat prin

13

cderea Imperiului Roman de Apus. n secolele V, VI n snul Bisericii au existat


dou eclesiologii, dou nvturi nu numai distincte, dar care se excludeau una
pe cealalt. n vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma nva deschis teoria
puterii primatului papal asupra ansamblului Bisericii. Orientul nu vedea
aceast teorie i pn n secolul al IX-lea nu i-a exprimat deloc dezacordul.
Orientul fiind tulburat n mod constant de lupte dogmatice, folosea toate
forele pentru rezolvarea lor, apelnd adesea la Occident, mai puin expus
ereziilor. Chiar i mprai, interesai n soluionarea rapid a disputelor
dogmatice i doritori s evite eventualele tulburri politice care se puteau
declana i ncurajau adesea pe episcopii orientali la aceasta romanofilie
inconsecvent. n urma publicrii Henotikonului, n octombrie 482, de ctre
Zenon pentru mpcarea monofiziilor cu ortodocii a izbucnit aa-numita
schism acachian, dup numele Patriarhului Acachie al Constantinopolului
care a durat pn n 519.
Un at moment de rceal a fost cel din timpul Patriarhului Ioan al IV-lea
Postitorul (582-595), care i-a luat titlul de patriarh ecumenic la sonodul local de
la Constantinopol, din 588, fapt care l-a suprat pe pe Papa Grigorie I cel Mare
(590-604), care ia luat titlul de servus servorul Dei.
Sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, a semnalat pentru prima dat
nvtura Filioque, apoi la Sinodul III de la Toledo din 589, de unde a fost
introdus n Frana, Germania, Anglia i nordul Italiei. Introducerea adaosului n
ntreaga Biseric Romano-Catolics-a fcut de ctre Papa Benedict al VIII-lea, la
14 februarie 1014, la cererea mpratului german Henric al II-lea (1002-1024).
Prin secolele VIII, IX s-a introdus n Apus i folosirea azimei sau a pinii
nedospite pentru svrirea Sfintei Euharistii, practic generalizat in secolul X.
SCHISMA DE LA 1054
Prima faz a schismei a izbucnit ntre Patriarhul Fotie (858-867 i 877-886)
i Papa Nicolae I (858 867). Problema a fost reprezentat de sinodul local de la
Constantinopol care s-a inut n dou sesiuni, 859 i 861 care a aprobat alegerea
i ntronizarea Patriarhului Fotie, respingnd preteniile Papei Nicolae I de a
impune primatul universal i asupra Bisericii Rsritului. La rndul su, Papa
Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie i clerul su n 863. Criza s-a adncit dup ce
Papa Nicolae I, la solicitarea arului bulgar Boris-Mihail I (853-889), trimite n
Bulgaria pe Ep. Paul i Formosus, cu un numr de clerici i cu un rspuns la cele
106 ntrebri puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum. Fotie
convoac n 867 un sinod la Constantinopol unde l excomunic pe Nicolae I i
condamn inovaiile latine.
Perioada imediat urmtoare morii lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025)
este marcat de o profund decdere a Imperiului Bizantin, precum i de
pericolul iminent al turcilor selgiucizi. Toate acestea au fcut ca relaia dintre
Orient i Occident a devenit mai degrab rodul unei necesiti: mpratul
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) negociaz cu Papa Leon al IX-lea
aprarea comun a Italiei mpotriva normanzilor. In luna ianuarie 1054, Papa
Leon al IX-lea trimite o delegaie papal la Constantinopol, n frunte cu
cardinalul Humbert, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul tefan al IX-lea) i
Arhiepiscopul Petru al Amalfi. Papa Leon al IX-lea moare n ziua de 19 aprilie
1054, situaie de care profit Humbert pentru a prezenta actul de excomunicare
a Patriarhului Mihail Cerularie, documentul acesta aduce anatema patriarhului, a
celrului i a tuturor credincioilor BO. ndignarea clerului i a credincioilor din
Constantinopol a fost mare, dar n-au putut face nimic cci delegaia latin a

14

prsit n grab oraul. Momentul acesta este pstrat n istorie ca Schisma cea
Mare din 16 iulie 1054. Acest moment n-a fost unul irevocabil, n concepia
apusean, bizantinii trebuiau combtui din cauza ereziei neascultrii fa de
pap. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabil dintre cele dou lumi
cretine a fost cucerirea Constantinopolului de ctre apuseni n timpul celei de-a
patra cruciad (1204). ncercrile de unire de la Lyon i Ferrara-Florena) au
desvrit schisma, deschiznd o adevrat prpastie ntre cele dou Biserici.
Vechilor deosebiri li s-au adugat altele noi: nvtura despre purgatoriu,
indulgenele, proclamarea ssolemn a primatului i a infailibilitii papale la
Conciliul I Vatican (1869-1870).
Un pas de apropiere s-a fcut prin citirea simultan a declaraiei
comune, n ziua de 7 decembrie 1965, n Catedrala Sf. Petru din Roma i n
Catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol, de ctre Patriarhul Ecumenic
Atenagora I (1949-1972), respectiv Papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu aceast
ocazie au fost ridicate anatemele rostite la 16 i 24 iulie 1054.

BIZANTUL IN FATA UNOR NOI PERICOLE ( 1025-1185 )


n vremea mpratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)
Imperiul Bizantin a cunoscut o ntindere geografic apreciabil: din Armenia
pn la Dunre i sudul Antiohiei, controlnd practic anticul Illyricum i ntreaga
Asie Mic, important punct de rezinsten n faa arabilor. Cu toate acestea, anul
1071 a reprezentat pentru bizantinii alungai din Italia (victoria normanzilor lui
Robert Guiscard la Bari), o grea nfrngere n faa turcilor, care practic a deschis
calea acestora n Asia Mic.
Turcii
Anexrile practicate n Orient, de tipul Georgiei n 1020, naintarea pn n
Armenia, n regiunea Ani n 1050, cucerirea Edessei n 1020 i crearea unei
enclave bizantine stabile pe malul stng al Eufratului au privat imperiul de acele
state tampon care preveneau diferitele invazii. Turcii care de mai mult vreme
constituiau contingente din armata central bizantin, nomazi care se
transformau treptat n coloni, ntreprind n aceast perioad primele incursiuni
n Asia Mic, sub conducerea familiei Seldgiucid. n 1040 conductorul
acestora, Togrul Beg, a ocupat Iranul, iar n 1055 Bagdadul. Alp Arslan, nepotul
lui Beg ncepnd cu 1056 ptrunde n Georgia i Armenia: el a cucerit cetatea
Ani n 1065 i Cezareea n 1067, provocnd reacia fireasc a Bizanului. La
Mantzikert, Roman al IV-lea Diogene (1068-1071) este nfrnt de Alp Arslan, nu
departe de frontiera cu Armenia. Turcii vor ocupa n curnd platoul anatolian
pn la Niceea, iar n vest vor ajunge pn la Smirna, ocupnd Cilicia. n aceste
condiii, Bizanului i mai rmnea o mic parte a Bitiniei, iar n cellalt capt
nordul Siriei. Turcii au devenit stabili n regiune, formnd sultanatul de RUM:
anticul Ikonium a devenit Konya.
Normanzii
Normanzii au ajuns n Italia meridional n 1012, bizantinii au ncercat s-i
ncorporeze n armat ca mercenari i s-i transfere conform politicii tradiionale
n Asia Mic. Pentru protecia Italiei meridionale mpotriva arabilor din Sicilia au
fost adui n prima jumtate a secolului al XI-lea mercenari din tot imperiul,
printre care i normanzi. Dup ntoarcerea la Constantinopol, din motive de
politic intern, a comandantului bizantin Giorgios Maniakes, arabii recuceresc
terenul pierdut, cu excepia Messinei.

15

mpratul Mihail al V-lea (1041-1042) l trimite pe Maniakes n Italia, iar


acesta duce o campanie feroce mpotriva populaiei care pactizase cu
normanzii. La venirea pe tron a lui Constantin al IX-lea Monomahul, Maniakes a
ncercat s organizeze o lovitur de stat, iar normanzii, condui de Robert
Guiscard, au cucerit Apulia. n 1053 trupele bizantine i cele pontificale au fost
nfrnte de normanzi din cauza lipsei de coordonare. n 1059 aliana aparent
surprinztoare dintre Roma i conductorul normand Robert Guiscard se explic
prin caracterul vital al ajutorului militar ce urma s vin din partea acestuia n
vederea aplicrii decretului de alegere a papei. Normanzii, n calitate de noi
vasali ai papalitii, promiser s sprijine colegiul cardinalilor n viitoarele
controverse. Jurmntul de vasalitate al lui Guiscard era considerat crucial,
deoarece consimea pstrarea teritoriilor bizantine, pe care el le ocupase drept
un fief al Bisericii Romane sau al papei. La sinodul care a fost convocat de Papa
Nicolae al II-lea (1059-1061) n 1059 la Melfi, pe teritoriul normand, Robert
Guiscard a acceptat reforma roman, fiind gata s depun jurmnt papei.
La rndul su, papa s-a angajat s-i sprijine pe normanzi n planurile lor de
cucerire a Siciliei. ntre 1060-1061, Robert Guiscard a reuit s cucereasc toate
oraele Calabriei i ceea ce mai rmsese din Sicilia. Italia bizantin era redus
practic la o fie de pmnt cuprins pe coasta Adriaticei, ntre Bari i Brindisi;
dup mai bine de trei ani de asediu, Bari cade n mna normanzilor pe 16 aprilie
1071. n aceste condiii, Bizanul pierdea ultima posesiune italian, ceea ce mai
rmsese dintr-o prezen care simboliza obiectivul esenial al reconstituirii
Imperiului roman prin recucerirea vechii Rome.
Pierderea oraului Bari a depit ns acest aspect simbolic: normanzii au
reuit n scurt timp s ating strmtoarea Otrante, iar sub dinastia comnenilor
n 1081, Guiscard a cucerit insula Corfu i a asediat Dyrachion. Fiul lui Guiscard,
Bohemond, a cucerit Macedonia Occidental, a trecut n Tesalia i a asediat
Larissa. Toat aceast aciune a fost n cele din urm stopat de Alexios I
Comnenul (1081-1118) n momentul n care au aprut unele disensiuni ntre
normanzi. Dup moartea lui Guiscard n 1085, Alexios a reuit s recucerasc i
cetatea Dyrachion.
SITUAIA DIN BALCANI
Firea energic a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul, la care s-au asociat
concesiunile concrete fcute diverselor obiceiuri locale sau sprijinul ferm al
Bisericii bulgare pentru a arta c anexarea Bulgariei este o reuit, nu au adus
linitea mult ateptat n Balcani.
La mijlocul secolului al XI-lea, i-au fcut apariia noi popoare nomade:
este vorba despre pecenegi i cumani, venii din stepele Asiei Centrale i care
staionau acum pe malul stng al Dunrii. La nceputul domniei lui Alexios I
Comnenul, pecenegii au atacat n repetate rnduri i au ajuns aproape de
coastele Mrii Egee. n 1090 ei se aflau aproape de Constantinopol, iar prin
aliana cu emirul turc de Smirna, au atacat oraul pe mare. n aceste condiii,
mpratul a chemat n ajutor pe cumani, iar pe 29 aprilie 1091, la poalele
muntelui Lebunion, pecenegii au fost nfrni. n 1094, cumanii sunt i ei
dispersai astfel nct frontierele danubiene au cunoscut o perioad de calm
pn n 1122.
PAPALITATEA
ntre un Imperiu condus de ctre un suveran care era trimisul lui
Dumnezeu pe pmnt i un pap care cuta s-i afirme supremaia pe plan
spiritual, relaiile au fost adesea deosebit de complexe. La sfritul secolului al
XI-lea, cnd Bizanul pierdea controlul Italiei, asumarea unui rol protector n

16

zon era exclus, iar papa care refuza iconoclasmul n secolul al VIII-lea se
ndrepta ctre carolingieni, adopta adaosul Filioque i ncerca prin pretinsa
Donatio Constantini s joace cartea propriei independene. Odat cu papa
Leon al IX-lea (1049-1054) i cu anturajul su de prelai, precum cardinalul
Humbert, ambiia reformatoare devine tot mai evident. Revendicarea libertii
Bisericii nu putea fi neleas de ctre un bizantin, care nu separa spiritualul de
temporalitate.
Noul statut al comercianilor italieni
Din momentul instalrii n Italia, Imperiul bizantin pstra relaii amicale cu
multe orae italiene, printre care Amalfi i Veneia. n urma expansiunii
mediteranene, comercianii italieni au putut ptrunde n mod firesc i pe piaa
Constantinopolului: din 992 veneienii au obinut o scdere semnificativ a
taxelor pe care le ddeau autoritilor fiscale imperiale. mpratul Alexios I
Comnenul a acordat printr-un chrysobul (actul oficial cel mai important emis de
cancelaria bizantin, pecetluit cu o tampil aurit, iar data i semntura erau
scrise chiar de ctre mprat, cu cerneal de culoare roie) excluderea de la
taxele comerciale i deschiderea de noi piee de desfacere n capitala Imperiului
pentru comercianii veneieni. Cu mai multe avantaje dect bizantinii, veneienii
urmai la scurt timp i de comercianii din Pisa sau Genova, s-au instalat la
Constantinopol.
Instabilitatea intern
Secolul al X-lea a fost cel al marilor uzurpatori, care nu au pus totui n
pericol dinastia aflat la putere. Secolul al XI-lea a cunoscut minitrii foarte
puternici, care au condus din umbr diferiii mprai destul de fragili. Unii au
fost personaje obscure, provenii din familii modeste : Nikeforitzes, titular al
demnitii de logotet (Titlu purtat de efii principalelor servicii ale
administraiei centrale. n cazul de fa Nikeforitzes era eful afacerilor externe
ale Imperiului bizantin), a ncercat sub domnia lui Mihail al VII-lea (1071-1078) o
reform fiscal, o organizare a pieii grului i crearea unui contingent de
mercenari exclusivi bizantini. Alii aparineau mediului intelectual, precum Mihail
Psellos, Constantin Lihudes i Ioan Xifilinos, consilierul preferat al lui Constantin
al IX-lea Monomahul, despre acetia Paul Lemerle afirmnd c reprezentau
guvernul filosofilor.
Posturile cele mai importante erau n general rezervate membrilor
aristocraiei; chiar familiile nstrite din Asia Mic atrase de obicei de funciile
militare, considerau acum c era mai bine s locuiasc n capital, iar copiii lor
s ocupe cele mai nalte funcii i demniti. Cei care proveneau din rndul
comercianilor reueau i ei s ajung la demniti importante, iar uneori s fac
parte din Senat. Psellos reproa la un moment dat lui Constantin IX Monomahul
schimbarea ordinii fireti a lucrurilor, permind intrarea n Senat a unor
persoane de condiie modest.
Mihail al VI-lea (1057), care a impus competena, drept criteriu de
promovare n funciile publice. Astfel, comandanii militari din Asia Mic, care se
simeau privai de nmulirea unei clase birocratice ce nu-i reprezenta, au impus
la tron pe Isaac Comnenul (1056-1059), cel care s-a bucurat i de sprijinul
patriarhului Mihail Celularie. El nu a fcut ns fa partidei lui Lihudes i puterea
este preluat n 1059 de dinastia Dukas, prin reprezentantul acesteia,
Constantin al X-lea (1059-1067). A urmat o perioad de uzurpri de tron: ducele
anatolicilor, Nichifor Botaniates (1078-1081), l detroneaz pe Mihail al VII-lea,
care se retrage la Studion. Acelai Botaniates a fcut apel la Alexios Comnenul

17

pentru a-l elimina pe Nichifor Bryennios i pe Nichifor Basilakios, dar Alexios a


refuzat s intervin mpotriva lui Nichifor Melissenos. Pentru evitarea unui
adevrat mcel, Botaniates a abdicat; pe 4 aprilie 1081, patriarhul l-a ncoronat
pe Alexios I Comnenul, punnd capt unei situaii de instabilitate intern.
Dinastia Comnenilor
Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul mprat al
acestei noi dinastii care i are originea n regiunea Adrianopolului. Alexios I s-a
cstorit cu Irina Dukas, verioara lui Mihail al VII-lea, iar fratele su, Adrian, a
avut-o ca soie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Pn la urm, n secolul
al X-lea mai multe aliane de acest gen au unit cele dou familii.
-

Alexios I a domnit din 1081 pn n 1118, dup care a urmat fiul su Ioan
al II-lea din 1118 pn n 1143, iar Manuel I din 1143 pn n 1180. Perioada
aceasta se caracterizeaz prin stabilitate i fermitate.
Manuel I a dus o politic pro-occidental, cea de-a doua soie a sa fiind o
prines din Frana, Maria de Antiohia, care a asigurat la un moment dat regena
n timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183).
Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care l va detrona pe Alexios al IIlea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducnd, spre deosebire de
predecesorii si, o politic anti-occidental marcat prin masacrarea n mas a
latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violent
dus mpotriva marii aristocraii. La rndul su, Andronic a fost detronat de
Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).
Recucerirea cetii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand:
Bohemond a debarcat pe coasta albanez n octombrie 1107, iar Alexios a reuit
s-l nfrng. n urma acestei nfrngeri, Bohemond a devenit vasalul
mpratului, victoria bizantin consolidnd poziiile imperiale n Balcani. Pentru a
face fa unei noi fore aprute acum, ungurii, Alexios a cstorit pe
motenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. n schimb,
la sosirea cruciailor, Alexios nu a reuit s restabileasc situaia n Asia Mic.
La nceputul anului 1097, cruciaii au trecut n Asia, n luna iunie a
aceluiai an au cucerit Niceea, pe care au dat-o mpratului. La sfritul lui
octombrie 1097, cruciaii au asediat Antiohia, n timp ce Baudouin de Boulogne,
fr a mai face vreo referire la mprat a cucerit cetile din jurul Eufratului i a
ntemeiat n martie 1098 comitatul Edessei. Pe data de 3 iunie cruciaii au
cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediai de turci.
Cu ajutorul populaiei locale, majoritar cretine, Bohemond reuete s
scape din ncercuirea armatei turceti, considernd c este dreptul su de a
pstra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilali cruciai i-au continuat drumul
spre Ierusalim. Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea
Ierusalimului n 1099 fiind considerat a fi nceputul colonialismului european. n
ciuda avansrii rapide a cruciailor, Alexios a putut recucerii partea de Vest a
platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine i Imperiul a
controlat pn la moartea sa jumtate din Asia Mic. n Orient i n Balcani cea
mai serioas ameninare creia a trebuit s-i fac fa Alexios I au fost
pecenegii, care-i vor nvinge pe bizantini n 1091 la Silistra. nlturarea lor se va
realiza n vremea lui Ioan al II-lea, cnd au fost zdrobiti i au disprut defintiv din
istoria Bizanului.
Pe plan religios, interesele politice vor prima n faa credinei. n mai multe
situaii mpratul a fost gata s recunoasc papei autoritatea sa religioas n
Orient, n sperana iluzorie a facilitrii restabilirii autoritii sale politice n

18

Occident. De partea cealalt, papa prea c avea intenia apropierii de


mpratul bizantin, fr a fi vorba ns de unirea celor dou Biserici. De altfel,
aceast dorin nu s-a realizat, papa reuind s se mpace cu mpratul
Germaniei, iar cruciadele au constituit un eec definitiv.

Politica intern i extern a celorlai Comneni


Legturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul
Ungariei nu l-au scutit de meninerea unei stri conflictuale cu noul adversar,
cel care reuise deja s-i impun dominaia asupra croailor. n 1128, tefan al
II-lea a trecut Dunrea i Ioan al II-lea cu mare greutatea a reuit s resping
atacul. Pentru ponderarea ambiiilor normande n Sicilia, Ioan a fost nevoit s
multiplice privilegiile acordate Veneiei i s se aliaze cu Imperiul German i cu
Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia acestui mprat a fost ns
dirijat ctre Antiohia, pe care o cucerete n 1137 pentru foarte scurt vreme,
iar visul unei noi campanii n Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidental
survenit n aprilie 1143.
mpratul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultim tentativ de
intervenie n Italia. El a ntrit aliana german mpotriva normanzilor, prin
cstoria sa n 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea. Chiar i
n aceste condiii, nfrngerea lui Conrad al III-lea de ctre turci a permis regelui
Siciliei, Roger al II-lea, lansarea unui nou atac n Balcani n toamna anului 1147.
El a cucerit Corfu, a prdat Teba i Corintul i a fcut prizonieri pe lucrtorii de
mtase, deportai la Palermo. Aliana german a fost compromis n momentul
venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind
nevoit s acioneze prompt n noile condiii. n 1154, moartea lui Roger al II-lea ia permis lui Manuel I s lanseze din Ancona o puternic ofensiv militar
ncheiat n 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia.
Imediat intervine ns dubla ostilitate a lui Barbarossa i a Veneiei, nemulumii
de faptul c strmtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De
aceea, n 1156 Guillaume I al Siciliei respinge expediia bizantin.
Manuel I a beneficiat de o situaie favorabil n Balcani, unde n 1161 a
reuit s-i impun favoritul i ginerele su, Bela, ca motenitor al tronului
Ungariei i s supun Bosnia, Croaia i Dalmaia. De asemenea, n 1172 el a
reuit s-l nfrng pe principele srb tefan Nemanja. Aceste reuite balcanice
au nelinitit Veneia, care dup 1171 devine unul dintre dumanii de temut ai
Bizanului.
La moartea sa n 1180, Manuel a lsat Imperiul n aparen puternic, dar
total izolat. Fiul su, Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiic a
regelui Franei, Ludovic al VII-lea, Agns-Anne, a trebuit s fac fa diferitelor
contradicii interne ale dinastiei comnene. Sprijinul iniial al armatei pentru
regena Mariei de Antiohia, cea de a doua soie a lui Manuel, s-a dovedit
insuficient, deoarece cel care a ajuns la tron n 1183 a fost Andronic I. El a primit
sprijinul populaiei, dornic s se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum
i de cel al clerului antilatin. Andronic a lansat un program ambiios de reforme,
a ales pe baz de competen oameni modeti n funcii administrative
importante, salariile lor fiind decente i scutind pe contribuabili de la noi taxe.
Prin aceast politic el ataca privilegiile aristocraiei, centrul de guvernare al
comnenilor. n timp revoltele s-au nmulit, Andronic nu a putut face fa
atacului normand din 1185, n urma cruia este cucerit Tesalonicul, iar n
septembrie 1185 mulimea condus de Isaac Anghelos l omoar. Astfel a luat
sfrit dinastia comnenilor.

19

Puterea familial: sistemul comnenilor


La sfitul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era
destul de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele aliane
matrimoniale pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a
noilor familii. n momentul luptelor sale cu normanzii, Alexios I a asociat-o la
tron pe mama sa i a oferit cele mai nalte funcii militare rudelor sale de snge
sau prin alian. El a ridicat familia sa la statutul de conductori ai ierarhiei
politice i sociale, oferindu-le titluri de origine imperial. Astfel familia, deci
fidelitatea personal, nlocuia competena, vechea poziie social i ataamentul
la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai nalte. n vremea lui
Manuel I (1143-1180), ierarhizarea era justificat prin aa-numitul criteriu al
eugeniei (naterea dintr-o familie bun), nobleea nlocuind meritul n
promovare. Din vremea mprailor familiei Dukas, pstrarea puterii se baza mai
mult pe legturile de familie dect pe calitatea ofierilor; aceste legturi
permiteau Comnenilor s dein puterea n calitate de grup dominant n snul
unui consoriu de familii nobile, pe care le pstra i care erau n legtur cu
propria lor familie sau cu a celor care-i puteau elimina de la putere. Acest lucru
ddea impresia apartenenei la un grup centralizat, care mpiedica degenerarea
conspiraiilor n revolte. Foarte muli oameni competeni au fost privai n
vremea Comnenilor de cariere tradiionale n familiile lor. Sistemul familial al
Comnenilor a adus i alte slbiciuni specifice. n ciuda acestor insuficiene,
sistemul familial a reuit n cele din urm s fie destul de eficient pe plan extern,
restaurnd grandoarea Imperiului.
Dobrogea n vremea Comnenilor
Victoria imparatului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav in anul
971 a determinat o serie de schimbari importante pentru teritoriile romanesti.
Revenirea stapanirii bizantine in regiunile Dunarii de Jos si reorganizarea
administrativa a teritoriilor din Sudul si Nordul Dunarii a insemnat un reviriment
politic binevenit pentru populatia romaneasca. In aceasta perioada a luat fiinta
in zona o thema, care apare in unele izvoare sub denumirea de "tinutul de la
Istru" sau de "Mesopotamia", dar careia dupa mijlocul secolului al XI-lea i se
consacra numele de Paradunavon sau Paristrion. Supunerea Bulgariei in anul
1018 a permis themei Paristrion sa se bucure de o perioada de relativa liniste si
de o viata prospera de care au beneficiat si unele regiuni ale teritoriului carpatodunarean. Aceasta perioada a fost insa intrerupta de prezenta pecenegilor, care
in urma repetatelor invazii din prima jumatate a secolului al XI-lea au creat in
zona un evident dezechilibru greu de controlat prin actiunea diplomaticasi
militara a Bizantului. Dobrogea a continuat sa ramana sub stapanirea bizantina,
inregistrand sub imparatii comneni o perioada de prosperitate economica,
intrerupta abia in 1185 de revolta asanestilor.
Intemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a cautat de la inceput sa
instaureze la Dunarea de Jos un climat de liniste care sa-i permita promovarea
unei politici de recucerire si consolidare a pozitiilor bizantine din Asia Micasi
Balcani. In acest sens el a purtat lupte grele mai intai cu populatia oraselor din
Paristrion, revoltata impotriva administratiei constantinopolitane, framantari
care cuprinseserasi Tracia pana la Marea Egee. Prezentand situatia incordata

20

existenta de-a lungul limesului dunarean pe la anul 1086, fiica imparatului,


scriitoarea bizantina Ana Comnena, consemna urmatoarele: "Un trib de sciti
care erau zilnic atacati de sarmati, si-au parasit caminele si au cobarat spre
Dunare. Trebuind sa se inteleaga cu cei care traiau in partile Dunarii, cu
incuviintarea tuturor, au inceput sa duca tratative cu capeteniile lor, cu Tatos,
cel numit Chalia, Sestlav si Satzas, primul ocupa Dristra, ceilalti Bitzina si alte
cetati. Dupa ce au ajuns la intelegere cu acestia, ei au trecut liber Dunarea,
jefuind tinuturile marginase si cucerind si cateva locuri intarite. Apoi, ramanand
un timp linistiti, au arat pamantul si au semanat mei si grau". Acest fragment a
dat nastere la multe discutii cu privire la caracterul acestor formatiuni politice si
la apartenenta etnica a conducatorilor amintiti de Ana Comnena, ca si a
populatiei pe care o stapaneau.
In ceea ce priveste viata crestina in aceasta perioada, descoperirile
arheologice ne indica prea putine elemente, dar ne conduc catre afirmatia ca
viata cultural-bisericeasca se afla din secolul al XI-lea sub autoritatea
bisericeasca a mitropoliei de Dristra, aflata la randul ei sub jurisdictia Patriarhiei
de la Constantinopol. Importanta aceastei mitropolii este legata bineinteles de
faptul ca in aceasta perioada la Dunarea de Jos se manifestau unele tendinte de
autonomie ale oraselor si ale feudalilor locali. Din pacate nu sunt cunoscute cele
cinci episcopii dependente de aceasta mitropolie, amintite intr-o Notitia
episcopatum de catre Neilos Doxopatri, diacon la Sfanta Sofia, notar patriarhal si
nomophilax al Imperiului. La Bisericuta-Garvan s-au descoperit cateva mici
obiecte de cult, intre care si aprox. 50 cruciulite de diferite forme si marimi.
Dintre cruciulitele secolelor X-XII, descoperite la Garvan, trei prezinta o
deosebita importanta, toate datand din secolul al XI-lea.
Prima este de fapt alcatuita din doua cruci de bronz, legate intre ele,
modelul fiind unic in zona. Cea de a doua, o cruce dubla relicvar, din bronz, are
pe fata chipul Mantuitorului Iisus Hristos rastignit, iar la capetele bratelor
laterale pe Fecioara Maria si pe Sfantul Apostol Ioan. Pe cealalta fata se afla
Maica Domnului oranta, incadrata de busturile celor patru evanghelisti. Cea de a
treia cruce dubla relicvar de aur este si cea mai valoroasa, cu lant din acelasi
metal, descoperita in vara anului 1950.
Crucea propriu-zisa este alcatuita din doua jumatati, una mai mica in fata
iar alta mai mare in spate. Pe fata principala a crucii este aplicata in relief figura
lui Hristos rastignit, iar in jurul sau sunt aplicate mici ornamente in filigran.
Acest pretios obiect de arta ne duce cu gandul la atelierele constantinopolitane,
cel care a purtat-o fiind un episcop existent in secolul al XI-lea in asezarea de la
Bisericuta-Garvan. Scaunul episcopal de la Dinogetia-Garvan se afla probabil
sub jurisdictia mitropoliei temei Paristrion, evidentiind legaturile Bizantului cu
asezarile de la Dunarea de Jos. Stransele relatii religioase cu Constantinopolul
sunt confirmate si de prezenta altor cruci mici, simple sau de tip relicvar,
produse in capitala Imperiului sau la Chersones in secolele X-XIII si descoperite
la Enisala (jud. Tulcea), Noviodunum, Capidava si la Pacuiul lui Soare.

21

25.1 Motivatiile cruciadelor si consecintele lor.


In vremea Comnenilor in Occident, puterea Venetiei (d.p.d.v comercial)
creste considerabil, aceasta dorindu-si supunerea lumii mediteraneene. La
aceasta crestere de putere contribuie actul semnat in 1082 semnat de Alexio I
care acorda venetienilor drept de a cumpara si vinde in tot Imperiul Bizantin
fara sa plateasca taxe de vreun fel (avand mai multe privilegii decat
comerciantii bizantini).
Initiativa de a acorda celor doua principale rivale (Pisa si Genova) facilitati
asemanatoare venetienilor capata forme in vremea lui Ioan II.
Cruciadele pornesc in sec. XI-lea-al XIV-lea din tarile apusene si sunt un
fenomen complex avand pe langa cauzele religioase si cauze politice sub
ideologia eliberarii Locurilor Sfinte. Biserica din Occident lanseaza incepand cu
sec IV ideea de razboi just, practiv se trece de la razboiul drept la razboiul
sfant. Ceea ce au incercat sa faca ei a fost oarecum increstinarea armatei.
Conciliul de la Narbornne din 1054 spune ca cel ce omoara crestin varsa
sangele lui Hristos.
In general cruciatul era descris ca un pelerin ce vrea sa ajunga la
Ierusalim, insa acesti cruciati urmareau si castigarea de averi precum si crearea
unor state de tip feudal pe care sa le exploateze. De la cruciade ei asteptau
totul: mantuire, satisfacere spirit de aventura, bogatie. Cei inrolati (tarani)
aveau posibilitatea sa se instareasca si erau si cu inima impacata caci erau
mantuiti chiar daca jefuiau.
Papa este cel care vine cu ideea de cruciada si incredinteaza predica
clerului si uneori trimisilor astfel: de la Cruciada II (1147-1149) pana la a IV a
(1202-1204) cistercienii sunt cei care predica, iar din sec XIII acest rol a fost
preluat de ordinele cersetoare.
Finantarea cruciadelor era obtinuta pe trei cai: 1.prin cruciati (baronii isi
vindeau pamanturile comunitatilor ecleziastice); 2.prin regi: primul impozit
perceput de regi pt. cruciade a fost dijma saladina impusa in Franta si Anglia.
De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic VII, in 1147, se trece la
impozitul luat de catre Filip August la intoarcerea din Tara Sfanta; 3.prin
Biserica: pentru Cruciada IV (1202-1204) coexistau si taxa si colecta. Decima
este introdusa in 1199 prima data clerului (40%) si apoi si cardinalilor (10%).
Cruciatul beneficia de avantaje materiale, acestea se numeau privilegiile
Crucii si sunt precizate in 1145 in bula Quantum Praedecessores unde cruciadul
si familia + alte bunuri erau sub protectia Bisericii. Cat timp era in cruciada,
cruciatul nu platea unele imprumuturi. Un muratoriu ii permite cruciatului sa
plateasca datoriile dupa reintoarcerea din cruciada.
25.2 Un conflict pentru Imparatia cerului.
Razboi sfant=conflict initiat de puterea spirituala pt. un scop religios, in
cazul nostru cruciada. Pentru autorul cartii Cetatea lui Dumnezeu un razboi
este drept daca indeplineste: 1.sa fie condus de autoritatea legitima; 2.sa
urmareasca respingerea unui atac sau recuperarea unui bun; 3.intentia sa fie
corect.

22

Fericitul Augustin spune ca, in lupta contra ereziilor, initiatorul


razboiului este chiar Dumnezeu, combatantii fiind simpli slujitori.
Papa Grigorie cel Mare (590-604) introduce o idee noua in coresp. sa
despre razboiul misionar pt. rasp. crestinismului iar incepand cu epoca
carolingiana (sec VIII-XI) se dezvolta notiunea de razboi sfant. Practic aceste
razboaie aveau la baza interese politice, conducatorii cautand sa legitimizeze
cucerirea/razboiul impotriva cuiva.
Exemple: 1.cucerirea Saxei de catre Carol cel Mare; 2.abatele
Warneharius atletul lui Hristos; 3.Richer Reims pune in gura regelui
urmatoarele cuvinte: Este o onoare sa mori pentru patrie, este frumos sa te
sacrifici pentru crestini.
Occidentul se va afla sub amenintarea altor popoare dupa incheierea
expansiunii francilor, si anume: arabi-coastele Mediteranei, unguri- Germania,
Franta, Italia; vikingii-Europa de V.
In 853, Papa Leon IV zice celor care mor in lupta cu arabii ca vor dobandi
Imparatia Cerurilor, Papa Leon VIII spune mai mult, ca li se vor ierta si toate
pacatele.
Functia militara militia capata o valoare pozitiva pe plan moral si
spiritual, acesta este inceputul idealului cavaleresc prescris de catre clerici pe
care il intalnim dezvoltat in cantecele de genul: Liber de vita christiana de
Bonizo Sutri (compusa inaintea primei cruciade).
Detinatoare dreptului de sabie jus gladii, papalitatea putea sa
foloseasca armata impotriva regelui, revoltelor sau necredinciosilor. Astfel,
combatantii in slujba papei se numeau: militia Christi, militia sancti Petri.
In 1063 Papa Alexandru II, acorda soldatilor care luptau impotriva
maurilor din Spania iertarea pacatelor iar in 1074 Grigorie VIII se gandea la
un razboi impotriva necrestinilor din Orient (considerati acum schismatici) care
avea tinta Sfantul Mormant.
Prima cruciada (1096-1099) este deschisa la Sinodul de la
Clermont, initiata de Papa Urban II in 1095. Celui ce moare i s-a promis
iertarea pacatelor. Prima faza a cruciadei: masele populare adica armata
nedisciplinata trece prin Ungaria, Serbia, Bulgaria ajungand la C-pol la 1 august
1096.
Imparatul Alexios I porunceste ca acestia sa treaca in Asia unde vor fi
nimiciti de turci langa Niceea. Adevarata cruciada (cea a nobililor) are loc la Cpol unde Alexios obtine juramant de vasalitate. Cruciatii cuceresc: Niceea,
Edessa, Antiohia si Ierusalimul 15 iulie 1099.
Se infiinteaza primele state latine la: Edessa (tine pana in 1144);
Antiohia (tine din 1098 pana in 1268); Ierusalim primul rege = Godegroy de
Bouilon (22 iulie 1099-18 iulie 1100) si este cel care refuza coroana in locul in
care Hristos primeste coroana de spini. Urmeaza apoi fratele sau ca rege al
Ierusalimului incoronat la 25 decembrie 1110 Balduin I de Boulogne (11101118) iar in locul patriarhului se pune patriarh catolic.

23

A doua cruciada (1147-1149) are ca motiv eliberarea Edessei care


era ocupata de turci. Cruciada a fost initiata de Papa Eugeniu III si
predicata de Bernard de Clairvaux. Initiativa nu are rezultat caci latinii
construiesc la Ierusalim 2 biserici: a Golgotei si a Sf.Mormant din acest
moment latinii incep sa aiba drepturi la Sf.Mormant.
Cruciada III (1189-1192), porneste in 1187, dupa ce Ierusalimul
este cucerit de sultanul Egiptului, Saladin. La cruciada participa 3 mari
monarhi ai Apusului: 1.Barbarossa (1152-1190); 2.regele englez Inima de Leu
(1189-1199); 3.regele Filip II al Frantei (1180-1223) cruciada a fost un nou
esec.
Cruciada IV (1202-1204) predicata de Papa Inocentiu III (11981216) avand ca scop eliberarea Ierusalimului. Papa important (Papa
Inocentiu III) el stabileste conditiile obtinerii indulgentelor pe care le ierarhizeaza
la sf.sec.XII. Sec.XIII, credinciosilor li se promite participarea la cruciade prin
rugaciune. Venetia se angajeaza sa transporte contracost cruciati cu propria
flota.Conducatorii veritabili ai cruciadei: Papa Inocentiu III si Enrico Dandolo.
Cruciada are drept obiectiv Egiptul de care depindea Palestina iar in
aceeasi perioada se afla in Occident, Alexios IV, fiul imparatului Isaac II
Anghelos (1185-1195), inlaturat de pe tron si orbit de fratele sau (Alexios III
Anghelos), care contracost cere ajutor cruciatilor ca sa fie inscaunat rege. Tot el
promite si supunerea bisericii gresesti fata de biserica papala. Lui Dandolo ii
surade ideea si accepta asa ca flota venetiana nu se mai indreapta spre Egipt ci
merge spre Bizant si ajunge in 1204. Alexios III este detronat iar Isaac Anghelos
si Alexios IV sunt repusi.
Pe 25 ianuarie 1204 are loc la C-pol o revolta in urma careia Isaac II si
fiul sau sunt detronati. Cruciatii iau cu asalt C-polul in Vinerea Patimilor. Anul
1204 este considerat ca fiind data marcanta pentru separarea definitiva a
Europei orientale de occidentala.
Latinii creeaza Imperiul Latin de C-pol (1204-1261) cu regele, Balduin
de Flandra (1204-1205). Capitala fiind impartinte intre Balduin si Dandolo.
Dupa acest eveniment Venetia are de castigat, primind teritoriile: Insulele
Ioniene, mare parte din Insulele din Marea Egeee, Rodosul, Creta, spatii din
Peloponez, Tracia.
Aceasta cucerire contribuie la slabirea imperiului fiind una din cauzele
caderii de la 1453.
Pe ruinele Imperiului Bizantin se formeaza urmatoarele principate vasale:
Regatul Tesalonicului, Ducatul Atenei si al Tebei, Principatul Ahaiei. Doar 3 parti
din imperiu aveau statutul de independenta: 1.Imperiul grec de
Trebizonda(1204-1261); 2.Imperiul grec de la Niceea(1204-1261); 3.Despotatul
de Epir.
Imperiul de la Niceea este fondat de Teodor Laskaris (1204-1222) dupa
care urmeaza Ioan III Ducas Vatatze (1222-1254).

24

In 1205, aprilie, la batalia de la Adrianopole, cruciatii sunt infranti,


Balduin ucis, iar Dandolo moare la scurt timp fiind un prim esec al dominatiei
latine si imperiul de la Niceea este salvat.
Dupa Balduin urmeaza fratesu, Henric care va fi invins de Ioan Vatatzes
dar care cucereste si el: Adrianopole, teritorii din Macedonia, Tracia si Tesalonic.
Mihail Paleologul recucereste C-polul la 25 iulie 1261.
Imperiul Latin o ducea oricum rau (imparatul vindea moaste ca sa se
intretina ) dar dupa revenirea la Imperiul Bizantin situatia nu se schimba foarte
mult caci imperiul era epuizat iar in final va cadea.
25.3 Urmarile cruciadelor pentru Biserica si imperiu
Sinodul de la Clermon, 1095 lanseaza ofensiva crestinatatii latine
impotriva islamului. Raporturile dintre Occident si Bizant au fost in mare parte
determinate de cruciade chiar daca istoricii nu au dat o mare importanta
acestora. Acest fenomen medieval (cruciadele) a reprezentat varful de lance al
expansiunii agresive a crestinatatii latine in Orient. Numarul mare de
documente pastrate din aceasta perioada arata ca a inceput sa fie resimtita
diferenta dintre Biserica Orientala si Occidentala mai ales dupa apelul Papei
Urban II.
25.4 Statele Latine si formatiunile bizantine de la niceea,
Trebizonda si Epir.
Se formeaza trei principate latine: 1.Regatul Tesalonicului condus de
Bonifaciu de Monferrat; 2.Ducatul Atenei si al Tebei condus de Otto La
Roche; 3.Principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte si
Godeffroy de Villeharduin.
Dupa incoronarea regelui Balduin I (1204-1205) acesta incearca
justificarea jafurilor si uciderilor in fata Papei Inocentiu III, prin faptul ca grecii
erau schismatici si nu vroiau sa se supuna puterii papale. Tot el spune ca tot ce
s-a intamplat este pedeapsa pentru detronarea lui Alexios IV si prezinta toate
evenimentele ca fiind lucrarea lui Dumnezeu, latinii fiind doar instrumentul prin
care Dumnezeu a actionat.
Papa era invitat la C-pol pt. participarea la sinodul ce avea sa supuna
biserica greaca fata de cea latina, tot el permite stationarea trupelor cruciate la
C-pol dezlegandu-le juramantul facut pentru cruciada si totusi nu ii placea
pentru ca pe scaunul patriarhal se afla un venetian (Toma Morosini) care nu era
deloc supus autoritatii papale.
La 7 noiembrie 1204 Papa Inocentiu III spune printr-o scrisoare
bizantinilor sa ocupe parohiile parasite cu episcopi latini, apoi lucrurile
evolueaza iar cei ce refuzau sa ii pomeneasca la Sf.Liturghie pe papa si
patriarhul latin riscau sa fie alungati/maltratati.
Cea mai mare greseala a latinilor a fost deteriorarea relatiilor cu Ionita
Caloian (1197-1207) tarul Imperiului romno-bulgar. Acesta vroia
recunoasterea titlului sau regal si oferea ajutor latinilor in misiunea lor, dar
intervine Balduin I care strica ceea ce dorea sa infaptuiasca papa (adica sa il

25

ajute pe Caloian). Caloian il infrange pe Balduin I la Adrianopole care va muri


intemnitat la Tarnovo.
Din 1208 Niceea adauga un atu sistemului democratic si anume,
incoroneaza un imparat roman pe Teodor Laskaris, incoronare facuta de un
patriarh al C-polului aflat in exil = miscare indrazneata.
La 6 decembrie 1204 in urma bataliei, Laskarizii sunt infranti iar grecii
risca pierderea Niceei care era ultimul centru de rezistenta din Asia Mica. Totusi
salvarea vine din partea lui Ionita Caloian care permite in 1206 incoronarea
oficiala ca imparat a lui Teodor Laskaris. Schimbarile de atitudine ale bulgarilor
tin pana la moartea tarului Ioan Asan II, 1241.
Recucerirea C-polului a avut loc in 1261 facuta de catre Mihail VIII
Paleologul (1258-1282) si totusi procesul de recucerire era departe de a fi
realizat pe deplin. Venetia ramanea stapana marilor fiind o amenintare, iar papa
pune in anule 1266 pe tronul Neapolului un mare adversar al Bizantului si
anume, Carol de Anjou, fratele lui Ludovic IX.
Mihail VIII scapa de presiunea occidentala cu ajutorul diplomatiei sale prin:
tripla alianta dintre Bizant, sultanatul mameluk din Egipt si hanatul mongol
precum si Conciliul de la Lyon din 1274.
Intre 1204 si 1261 doar C-polul a fost intr-o stare de somnolenta nu si
imperiul se spune ca icoana Maicii Domnului din Vlaherne nu a mai savarsit
nici o minune in acest interval.
In anul 1275, Tesalia care va fi numita mai tarziu Marea Valahie va
refuza hotararile luate la Conciliul de la Lyon, ducand o politica contrara celei
imperiale.
26.1 Principii de guvernare bizantina in secolele VIII si XII.
Imperiul Bizantin era continuatorul Romei. Imparatul era imperatorul
proclamat de armata iar Senatul era un factor social intervenind doar in cazurile
dificile. Imparatul era si alesul lui Dumnezeu. Incoronarea acestuia se facea in
Catedrala Sf.Sofia iar patriarhul ii cerea o marturisire de credinta pentru a-i testa
ortodoxia. Patriarhul avea rol decisiv dar acesta nu a refuzat niciodata
incoronarea vreunui imparat fie el si uzurpator. Avem aici pe Patriarhul Tarasie
care incoroneaza pe Nichifor desi acesta o detronase pe imparateasa Irina (cea
care restaurase cultul icoanelor); mentalitatea era urmatoarea: uzurparea care
a reusit era considerata de inspiratie divina.
26.2 Dumnezeu, imparatul si legea.
Imparatul in acea vreme avea titlul de basileus, credincious al lui
Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor. Tot el era
intruchiparea legii fiind atotputernic, putand sa convoace sinoade si sa
prezideze fara sa fie cleric dar nici laic nu era; era un fel de egal cu
apostolii= isapostolas. Imparatul se impartasea singur din Sf.Potir, putea
sa tina predica, intra pe usile imparatesti in altar si binecuvanta credinciosii.
In cartea Despre ceremonii, Constantin VII explica participarea
imparatului la liturghie. Apoi, lui Constantin cel Mare i s-ar fi aratat un inger care
i-ar fi daruit vesmintele de purpura, maiestatea imperiala impunand linistea,

26

silentia. Imparatul nu vorbea, folosea gesturi si comunica doar unui demnitar. I


se aduceau lumanari si tamaie iar oamenii se prosternau in fata lui sarutandu-i
picioarele sau genunchii. Imparatul mai avea obiceiul ca la masa imperiala sa
invite periodic cate 12 persoane sarace alese cu grija carora le spala picioarele.
Mentalitatea bizantina era simpla in legatura cu regele: doar un singur
rege poate conduce, caci exista doar un singur Dumnezeu care l-a
trimis. Momentul care a anuntat poliarhia a fost atunci cand sotia lui Manuel I
(1143-1180) aduce pe lume un copil handicapat cu putin timp inainte de
moartea acestuia.
Imparatul avea puterea de a nerespecta legea sau de a o imblanzii pentru
a ierta pe cineva, (cazul lui Constantin al IX Monomahul renunta la lege pt. un
functionar vinovat de evaziune fiscala).
Isaac II odata ajuns la tron jura ca nu va omor pe nimeni, nici cel mai
aprig dusman al sau. Victoriile bataliilor erau atribuite tot imparatului exemplu:
Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos aasupra ungurilor.
Si lui Aretas de Cezareea ii este recunoscut meritul pentru victoria din 901
asupra arabilor desi el nici nu parasise C-polul cu adevarat binefacerile
strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumneze.
Dupa anumite victorii, Ioan II incepe sa poarte pe un car icoana Maicii Domnului.
O alta calitate a regelui era impasibilitatea-apatia care consta in a
privi pe toti cu aceeasi ochi si deasemena trebuia sa aiba bunavointa fata de
oameni filantropia care consta in puterea de a ierta. Tipul ideal de rege
era sa fie ca un parinte bun si drept ce are grija de copii sai.
Tipul acesta ideal de rege iese din spusele lui Constantin X: voi fi
binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de varsta
mea si un sprijin pentru cei in varsta.
Nicolae Misticul afirma ca:imparatul este un om al carui suflet sfant
este inspirat de Dumnezeu deci imparatul putea fi un sfant iar aceasta
sfintenie imperiala era considerata o adevarata asceza.
Imparatul = model pentru popor caci din spusel lui Fotie aflam:
suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de mantuirea proprie ci si de cea a
poporului pe care il are in grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mana pentru
a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu. In fata regelui se
aducea veneratie impreuna cu teama si uneori chiar adorare.
26.3 Administratia centrala.
Cei care faceau parte din administratia centrala erau mari amatori de
tratate care explicau taxis-ul, taktika. Metoda de guvernare purta numele de
sekreta. Seful administratie centrale se numea: protoasekretis (om de
incredere al imparatului); Dromos-ul era insarcinat cu transmiterea ordinelor
imperiale in intreg Bizantul si intretinerea drumurilor si a sistemului postal;
Sakellion-ul era responsabil cu trezoreria; Eidikon-ul era cu serviciul starii
civile; Genikon-ul supraveghetorul colectarea corecta a impozitelor.
Protospatar era cel care avea demnitatea de a face parte din Senat si

27

presupunea anumite privilegii (tribunal special, juramant la domiciliu, dispensa


de cautiune).
Eficienta financiara cunoaste o criza odata cu dezvoltarea nomismei de
aur din sec XI. Din secolul VIII apar primele suprataxe iar in secolele X si XI
asistam la dublarea acestora. Din cauza riscului desfiintarii unor sate, bizantul a
inventat un sistem de degrevare provizoriu sympatheia permitea oamenilor
sa plateasca restantele progresiv. Daca pamantul in cauza nu se platea el se
facea clasmatic klasma adica intra in proprietatea statului.
Dupa sec. XI statul permite ofiterilor si inaltilor demnitari sa perceapa
taxele unor anumite zone = masura profitabila pentru aristocratie.
26.4 Armata si sistemul thematic.
Incepand cu sec. VIII imparatii constientizeaza ca evolutia themelor
reprezinta un pericol pentru ei, (riscau uzurparea). Marele theme se divizeaza:
anatolikon se imparte in 741 in thema tracesienilor la vest si cea a
Seleuciei la est. Apar numeroase astfel de noi theme care sunt mentionate de
Constantin VII in cartea Despre theme (29 noi theme). Apar themele de
frontiera in jurul unor fortarete, dar strategul care conducea thema isi piede din
influenta in favoarea administratiei civile krites-ul. Themele de frontiera erau
grupate sub autoritatea unui duce sau catepan.
In timpul dinastiei comnenilor se incearca o reconstituire a vechilor theme,
incredintate ori ducilor ori strategilor, fapt ce duce la instabilitatea autoritatii
imperiale in favoarea celei locale. Odata cu schimbarea themelor si armata este
impartita: themata erau soldatii profesionisti care in perioada de pace veneau
acasa si tagmata care era armata de origine diversa (shaorma cu de toate).
Flota maritima se organizeaza dupa acelasi model: 1.flota themelor
maritime si ploimon-ul care era comandata de un drongar al ploimon. In
sec. X, armata pierde aspectul popular, transformandu-se intr-o armata de
mercenari straini (varegi=garda imperiala si turci). In plus in armata se vor
recruta si franci care in realitate erau: normanzi, francezi, germani si englezi iar
acestia refuzau autoritatea bizantina si isi alegeau singuri sef.
Principii armeni sau georgieni se pun si ei la dispozitia imparatului
bizantin: Grigorie Pakurianos in fruntea georgienilor este folosit de Alexios I
Comnenul impotriva normanzilor si a pecenegilor, astfel acest Grigorie
Pakurianos obtine de la imparat terenuri importante in Tracia unde fondeaza o
manastire care va constituii un loc de retragere pentru soldatii sai.

Viata religioasa si culturala la Bizant in sec. IX XII


Urmare a indepartarii progresive de Roma si/sau pierderea provinciilor
orientale, patriarhul de Constantinopol a devenit cel mai important ierarh din
imperiu, castigand, treptat, titlul de ecumenic. Dupa convertirea slavilor din
Balcani si a rusilor, apartenenta la Patriarhatul ecumenic confirma integrarea in
sistemul bizantin.
Sinodul permanent de la Constantinopol propunea o lista cu 3 nume, iar
imparatul (a carui putere era de origine divina) alegea unul sau putea propune o
noua lista. In caz de conflict, imparatul avea ultimul cuvant. Apartenenta la cler

28

nu era obligatorie pentru noul patriarh (de ex: Fotie, care, dupa ce a fost inalt
functionar, a ajuns patriarh).
Dintre consecintele disputei iconoclaste se remarca atat faptul ca
imparatul impunea o supraveghere mai atenta a patriarhului, cat si acela ca
Biserica se putea opune tentatiilor teologice alte imparatilor. Dupa disputa
iconoclasta, incepand cu sec. XI, poporul bizantin, mai ales cei din
Constantinopol, nu mai dorea ca patriarhul sa fie sacrificat din interese politice,
in special cand era vorba de concesii facute papei (cum facuse, de ex, Contantin
IX Monomahul in 1054).
Pe plan doctrinal, s-a pastrat pozitia Bisericii bizantine, in sensul ca dogma
apartinea in mod exclusiv sinodului, care era convocat si condus de imparat, si
la ale carui lucrari puteau participa atat egumenii marilor manastiri, cat si simpli
calugari sau chiar functionar ai statului.
Biserica avea in frunte pe Hristos - Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate:
Roma. Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, insa conducerea ei
efectiva revenea sinodului permanent, din care faceau parte principalii ierarhi ai
Bisericii byzantine, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar
imparatul.Sinodul avea si rolul unui tribunal bisericesc si, totodata, definea
disciplina bisericeasca.
Administrarea Patriarhiei revenea clerului Bisericii Sf. Sofia: marele
econom avea in grija partea financiara, iar marele ecleziarh supraveghea
manastirile din Constantinopol.
In vremea Comnenilor, invatatura de credinta (dogmatica/doctrina) era
transmisa prin asa-numitii didaskaloi, in ordine: cel care invata Psalmii, cel care
explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii.
La intronizarea sa, patriarhul trimitea episcopilor Synodikonul Ortodoxiei
o marturisire de credinta care continea definirea ortodoxiei sale. De
asemenea, episcopul avea rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale.
Prin edictul privind reforma clerului, promulgat in 1107 de Alexios I
Comnenul, se impuneau vizitele pastorale si se incuraja numirea de preoti care
sa slujeasca in bisericile publice fondate si intretinute de episcop.
Incet-incet, fiecare sat si-a construit o biserica deservita de cler din randul
agricultorilor. In timp, succesiunea la parohiile de tara a devenit ereditara, cu
consecinta scaderii calitatii clerului.
In aceasta perioada, monahismul bizantin cunoaste cele 2 directii
cunoscute: eremitismul si cenobitismul (prima forma fiind considerate
superioara celei de a doua).
In sec. IX, monahismul era reticent la orice forma de organizare si alergic
la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares.
Manastirile erau construite in zone muntoase ori desertice, inospitaliere.
Dupa victoria impotriva iconoclasmului, calugarii s-au dovedit incapabili sa
gestioneze corect bunurile monastice. Intrucat, spre deosebire de bisericilecatedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea
fondatorului lor (ele puteau fi imperiale, patriarhale, episcopale si patrimoniale
daca fondatorul era o persoana privata care lasa prin testament ca manastirea
sa ramana in familie), gestionarea bunurilor monahale se facea prin charistike,

29

adica o donatie conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii


aveau mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor.
Pe plan cultural, Bizantul a intreprins in sec. IX o noua actiune de salvare a
literaturii antice. In acest sens:
- Fotie a stiut sa gaseasca la Constantinopol sau in Imperiu cele 300 de
manuscrise grecesti pe care le-a analizat in Biblioteca sa;
- Leon Matematicianul, care a excelat in domeniul stiintelor exacte, in
retorica si filozofie;
- Arethas din Cezareea, un grec din Patras, umanist i bibliofil bizantin,
discipol al lui Fotie.
In sec. IX, prin grija cezarului Bardas, a avut loc o restaurare a Universitatii
imperiale, cu 4 Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de filozofie,
condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de discipolul acestuia,
Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios. Aceasta Universitate a disparut
la mijlocul sec. XI.
In sec. X, civilizatia bizantina era intemeiata pe cultura, pe morala, pe o
conceptie despre societate si despre putere. Cultura era practic elenismul antic,
iar spiritul de imitatie substituie inventivitatea. Morala era cea crestina,
influentata insa de intelepciunea antica, conceputa pe masura omului.
Conceptia despre societate era exprimata in marile culegeri juridice ale vremii si
mai ales de Basilicale: ea se intemeia pe notiunea de interes obstesc si pe cea
de ordine.
Invatamantul era privat, deci cu taxe, care nu erau foarte mari, astfel ca
exista o relativa accesibilitate la cunoastere. Invatamantul secundar era
concentrat in capitala. La varsta de 10-11 ani un copil putea intra intr-un
didaskaleion sau paideuterion (invatamantul secundar bizantin in care se
predau materiile profane) pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios
paideia). Fiecare scoala avea in principiu un profesor, maistor (adica profesor de
scoala secundara, cu rol fundamental in educatia tinerilor; incepand cu sec. XI,
imparatul si patriarhul controlau numirea acestor profesori), ajutat de un
proximos. In acest sistem erau admisi elevi de toate varstele, iar durata studiilor
era de 6-7 ani. Se studia in principal trivium (gramatica), poezia si retorica. In
acest ciclu (secundar), profesorii urmareau perfectionarea limbajului si formarea
viitorilor functionari civili sau bisericesti. Scolile se situau in interiorul cladirilor
ecleziastice, in apropierea unei biserici care dadea si numele scolii: a Maicii
Domnului, a Sfantului Teodor, etc. sau cea mai celebra la vremea aceea, a
Sfantului Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos si Nicetas
Gramaticianul. Patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar in urma
reformei imparatului Alexios I Comenul din 1107, invatamantul profan s-a
apropiat mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XIIlea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi si retorica ca profesor
privat.

30

Pe plan cultural, in epoca comnenilor se poate vorbi de ordine si de


echilibru: institutiile politice si sociale functionau foarte bine. Alexios I Comnenul
a reusit ca in interiorul Imperiului ordinea sa fie restabilita, iar la frontiere
dusmanul sa fie inlaturat. Bizantinii credeau inca in continuitatea civilizatiei
antice, cunosteau bogatia mostenirii trecutului si se straduiau s-o pastreze.
Ana Comnena (1083-1150), fiica lui Alexios I Comnenul, scriitoare si
istoriografa, pasionata de Tucidide si Xenofon, povesteste in opera ei istorica
Alexiada, evenimentele din vremea domniei tatalui ei "marele Alexie, faclia
universului". Prin gandurile si reflectiile ei, Ana Comnena a redat spiritul si
psihologia natiunii din care facea parte.
Epoca comnenilor a mai fost descrisa si de alti scriitori si cronicari: Ioan
Kinnamos, care descrie perioadei imparatilor lui Ioan al II-lea si Manuel I;
oratorul si poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit dupa Mihail
Psellos. Nichita; fratele lui Mihail Choniates, care a scris dupa 1204 o istorie care
reinterpreta domnia lui Manuel I in lumina catastrofei finale. Din aceasta
perioada mai sunt de mentionat: faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul
lui Psellos, pe Ioan Tzetzes, Teodor Prodromos.
Aceasta perioada a fost denumita de unii drept epoca Renasterii elenice.
Practic, ea vestea umanismul Renasterii italiene. Transformarile profunde care
au avut loc in vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic si
echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantina de detinatori crestini ai
mostenirii antice.

Diversitatea simbolica a insemnelor puterii imperiale bizantine


Asemenea lui Dumnezeu din Cer, imparatul era inconjurat pe pamant de
un anumit decor, care simboliza puterea sa divina si impunea aceasta idee celor
care se apropiau de el. In cadrul Curtii, puterea imperiala se manifesta "cu
masura", reproducand de fapt miscarea armonioasa pe care Dumnezeu o
exercita asupra universului. In acest sens, imparatul era comparat cu cel mai
nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfectiunii ca si Dumnezeu.
Tema aceasta a "imparatului soare" (pe care o regasim si la Psellos
calugar, unul din cei mai mari gnditori bizantini, platonician), este folosita la
curtea lui Alexis al III-lea, "imparatul soare" care din Orient raspandea
"primavara asupra supusilor sai"; despre Alexios I se spunea ca "este apusul
soarelui".
S-a ajuns la a nu se mai putea face diferenta intre acest "dumnezeu
terestru" si adevaratul Dumnezeu. Astfel, cand Isaac I intra in Constantinopol,
poporul parca l-ar fi avut in fata ochilor pe Dumnezeu si a considerat intrarea sa
in oras o adevarata epifanie. De asemenea, Roman al IV-lea, in momentul in

31

care traversa Asia Mica in mijlocul garzii sale imperiale era recunoscut ca egal al
lui Dumnezeu.
De altfel, imparatii indeplineau in ochii supusilor, cu titlu de simbol sau
comemorare, gesturi "asemanatoare" cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel, de
Craciun sau de Paste, imparatii erau comparati cu Dumnezeu.
In contradictie cu perioada mai veche, in care exista ideea de imparatsoldat la Bizant, acum se acredita o conceptie potrivit careia imparatul nu
trebuie sa paraseasca palatul sau. Ca si Dumnezeu, trebuia sa se stie ca
imparatul este mereu prezent, dar ramane ascuns in palat.
In palatul sau, supranumit sugestiv "palatul sacru", imparatul era
inconjurat de tot felul de simboluri, dintre care cel mai important era purpura.
Tot ca simbol al puterii imperiale era si incaltamintea din purpura, kampagia.
Atat timp cat cineva avea incaltaminte de purpura in picioare, insemna ca face
parte dintr-o lume diferita, chiar daca descaltandu-se, persoana nu mai
indeplinea aceeasi misiune divina. Purpurei i se acorda, astfel, un sensm mistic.
In calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai imparatul avea dreptul sa
foloseasca insemnele imperiale: vesmintele si diademele care marcau puterea
suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima data lui Constantin cel
Mare, in schimbul juramantului ca le va folosi numai in situatii solemne si ca nu
le va imprumuta altor persoane.
Un alt insemn mai putin impresionante, dar care avea valoare de simbol, il
reprezenta monezile. Pentru ca aveau un caracter imperial, monezile din argint
sau din aur (numisma sau nomisma) puteau fi refuzate doar daca ar fi fost false,
caci a respinge moneda unui imparat insemna a-i respinge puterea cu care era
investit de la Dumenezeu.
Acasta teocratie radicala determina teama si ascultare din partea omului
de rand. Se considera ca teroarea ar avea un "rol purificator". Mihail al IV-lea, un
suveran destul de bland si intelegator, afisa de cele mai multe ori supusilor sai
un chip sever, astfel ca, desi acest aspect nu depasea aspectul fetei, cei care-l
vedeau, de teama nu indrazneau sa comita vreo actiune care sa-l supere. Daca
functionarii puterii erau patrunsi de frica, ei ramaneau cinstiti. Totusi, desi
Bizantul nu era o lume a terorii, o teama (ca principiu) parea sa domine
raporturile dintre imparat si subiectii sai. Aceasta teama avea ca rezultat faptul
ca nimeni nu putea conta pe sprijinul celuilalt in cazul in care era defavorizat de
vreo decizie imperiala. De aici, o alta consecinta: un sentiment generalizat de
suspiciune, care invenina uneori relatiile din Bizant, fie ele publice sau de simpla
prietenie.
Imparatul nu putea fi inlaturat, deorece se considera ca era dorit de
Dumnezeu. In fata revoltei garzii sale germane, Nichifor Botaniates declara
linistit urmatoarele: "chiar daca mii de oameni ar incerca sa ma rastoarne, ei nu
vor reusi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu". De fapt, revolta impotriva
imparatului era considerata a fi o revolta impotriva lui Dumnezeu. ("Acela care
se manifesta cu violenta impotriva imparatului, impotriva cui se ridica?" intreba

32

Heraclius. Auditoriul raspundea: "Impotriva lui Dumnezeu care l-a asezat


imparat"). Asadar, revolta era un "dusman al lui Dumnezeu" (theomahos).
Chiar daca atacul impotriva imparatului de la Bizant depasea stadiul de
lezmajestate, interesant este termenul folosit in astfel de cazuri: sacrilegiu
(catosiosis). Si pentru atacuri mai putin grave rigorile erau extreme: pentru o
femeie care impreuna cu fiica sa aruncase cu pietre impotriva lui, Nichifor II
Focas, hotaraste sa fie arse pe strazile Constantinopolului.
Un astfel de sacrilegiu, considerat ca revolta impotriva lui Dumnezeu,
reprezenta si o adevarata "apostazie". In vremea lui Constantin Porfirogenetul sa decis anatemizarea rebelilor, hotarare reinnoita de Manuel I Comnenul si de
Mihail al VIII-lea Paleologul. In practica, astfel de excomunicari existau deja:
iertarea personala a lui Isaac Anghelos acordata membrilor unui complot nu era
suficienta, ei mergand si la Patriarh pentru a-i cere sa fie "dezlegati de
anatema" pronuntata impotriva lor.
Considerat de origine divina, regimul politic bizantin era intruchiparea
Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

Uzurpatorii, semn al abandonului lui Dumnezeu


Potrivit lui Mihai Psellos, imparatii din vremea sa au fost unii rai, altii
iubitori de intrigi, iar altii aveau unele slabiciuni de ordin moral.
De multe ori un imparat a carui imagine era de neinfricat, era de fapt un
suveran influentabil in asa masura incat putea usor de manipulat de anturaj.
Leon al VI-lea, care ear constient ca este influentabil, in fata politicii brutale a
unuia dintre ministrii sai "el izbucnea in lacrimi si incepea sa se scuze jurand ca
tot ce se intampla este fara voia sa, fara avizul sau sau fara ca el sa fi dat
ordin".
Pe de alta parte, intalnim in Bizant suverani prost sfatuiti si care
transferau responsabilitatea asupra ministrilor lor. Pentru Mihail Attaleiates,
ministrul Nikeforitzes era singur responsabil cu problemele guvernului.
In Bizant se fac si tot felul de favoritisme: Constantin al IX-lea a numit pe
eunucul Nichifor in postul de domestic al Orientului (general sef), nu pentru ca
era un om energic si eficient in arta razboiului, ci pentru ca eunucul era
credincios imparatului. Astfel au aparut actele de coruptie de care imparatul nu
era strain: judecatori locali si/sau guvernatori de provincii adesea mituiti,
acestei situatii puterea imperiala raspunzandu-i fie prin pedeapsa, fie prin
toleranta.
In ceea ce-l privea pe imparat, numai Dumnezeu il putea sanctiona.
Imparatul detinea controlul asupra administratiei, astfel ca excesul de putere
risca sa devina deseori regula.

33

Dictatori bizantini: Focas I (602-610), Justinian al II-lea (685-695 si 705711), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Andronic I (1180-1185). Riscul de a se
expune exceselor de tot felul, il punea pe imparat intr-o postura delicata fata de
sistemul mental al bizantinilor.
Imparatul era un model pentru subiectii sai. Expunandu-se exceselor de
tot felul, imparatul era pus intr-o postura delicata fata de sistemul mental al
bizantinilor.
Ca orice despot, imparatul nu avea incredere in nimeni, ceea ce il facea
de multe ori arbitrar. Acelasi Constantin al VIII-lea, exemplu tipic de tiran
innebunit de frica, asculta la tot felul de intrigi si la cea mai mica banuiala lua
decizii radicale.
Cu toate acestea, bizantinii erau dominati de 2 idei fundamentale:
imparatul nu este decat un om, iar Dumnezeu nu putea accepta cruzimea,
greselile morale si religioase de care se faceau vinovati unii suverani.O actiune
negativa a imparatului tindea sa demonstreze ca acesta nu mai este
reprezentantul lui Dumnezeu, caz in care imparatul isi pierdea legitimitatea,
pentru ca in loc sa-i invite pe oameni la implinirea vointei lui Dumnezeu, dadea
exemplu unei fiinte dominate de cel rau.
Definitia tiraniei este vaga si fluctuanta. A fi un imparat tiran insemna atat
a impiedica respectarea prescriptiilor religioase (cazul imapratilor eretici), cat si
savarsirea de infractiuni de ordin disciplinar, mai putin grave, care puteau
conduce la tiranie. (de ex: pe parcursul crizei tetragamice dupa ce interzicea lui
Leon al VI-lea accesul in catedrala Sfanta Sofia, Nicolae Misticul adauga si o
serie de sanctiuni suplimentare, in eventualitatea in care imparatul ar fi avut un
"comportament tiranic"). Pana la urma, actul tiranic ramanea prin excelenta
acela al obtinerii puterii prin violenta (de ex: ridicandu-se impotriva lui Leon al
V-lea, Mihail al II-lea obtinea tronul prin "tiranie si impotriva vointei lui
Dumnezeu"; simplele tentative de lovitura de stat ratate, sunt considerate in
egala masura drept acte tiranice).
Maniera cea mai simpla de a deveni tiran ramanea insa aceea a abuzului
de putere fata de subiectii pe care-i conduci. Pentru bizantini, actul tiranic era
sinonim cu notiunea de exces, de lipsa de masura. Chiar si Isaac al II-lea
Angelos, prin vesmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abundenta
meselor (ocean de vin) cadea in excesul ce-l putea conduce la tiranie (in acest
sens, este de retinut ca notiunii de exces sau lipsa de masura ii corespunde
termenul grecesc de ibris din antichitatea elenica ce reprezinta greseala antica
a omului care merge prea departe cu bogatia sau cu puterea si care sfarseste
prin declansarea geloziei sau a razbunarii zeilor).
Excesul, din care provine la un moment tirania este adesea pus in raport
cu Dumnezeu: lipsa de masura a unui tiran consista in lipsa de credinta fata de
providenta divina. Tirania era considerata o plaga a umanitatii si o jignire adusa
lui Dumnezeu, care detesta nedreptatea. Nicolae Misticul: "Cine nu stie ca
Dumnezeu uraste tirania, iar oamenii din totdeauna au respins pe tirani ca pe o
nenorocire a umanitatii".

34

O asemenea atitudine indeamna la revolta impotriva tiranilor. In cazul


unei erezii, pedeapsa constand in asasinarea imparatului era considerata ca o
pedeapsa dreapta "pentru violarea legii", de care acesta se facuse vinovat (de
ex: asasinatul lui Leon al V-lea Armeanul Intrebarea care se pune: din ce
moment devine evidenta tirania, de cand se naste dreptul legitim de a o
combate? Trebuiau, insa, evitate aprecierile de ordin personal privind devierea
puterii imperiale de la scopul ei corect, caci altfel s-ar fi ajuns la situatii
complicate. Din fericire, Dumnezeu se manifesta atunci cand abandoneaza pe
un suveran, prin semne care vin de la cer (de ex: diferite cataclisme naturale,
care se abat asupra Imperiului). In acest sens, este domnia lui Mihail al II-lea,
care a cunoscut multe semne ceresti ingrozitoare: cutremure, incendii,
asasinate. Explicatia unor astfel de situatii era data chiar de cei care le-au avut:
"toate acestea va vin din cauza incalcarii poruncilor lui Dumnezeu". Semnul cel
mai evident al parasirii celui care a pacatuit, ramanea infrangerea pe campul de
lupta, proba zdrobitoare ca imparatul a fost parasit de Dumnezeu. In general,
orice necaz care venea asupra crestinilor era imputat greselilor imparatului,
deoarece basileul era responsabil de toti crestinii. Astfel, jaful savarsit de
musulmani asupra manastirii Sfantul Sava din Palestina nu putea fi decat
consecinta sustinerii ereziei iconoclaste de catre Leon al V-lea.
Atunci cand semnele erau evidente, era nevoie de cineva care sa preia
"initiativa revoltei", insa acela nu putea fi sigur de reusita sa. In Bizant reusita
ramanea cea mai solida legitimitate, deoarece reprezenta o aprobare din partea
lui Dumnezeu. Astfel, daca revolta esua, insemna ca Cerul continua sa-l sprijine
pe imparat, daca reusea, autorul ei era considerat noul ales al lui Dumnezeu.
Esecul atragea dupa sine peeapsa primita de la imparatul care-si apara tronul.
Au fost si situatii in care imparatul ajungea sa-si
ajutorul lui Dumnezeu, si renunta la putere fara sa mai
in momentul declansarii revoltei lui Leon al V-lea
reaminteste de originile obscure ale puterii sale si
Dumnezeu, abdicand fara rezistenta.

dea seama ca a pierdut


opuna rezistenta. Astfel,
Armeanul, Mihail I isi
se crede blestemat de

Insa, au fost si aituatii in care imparatul a dorit sa arate pana la capat ca


este ajutat de Dumnezeu, chiar si atunci cand era practic pierdut (de ex:
Nichifor al III-lea Botaniates).
Pe de alta parte, sentimentul de a fi in orice clipa abandonat de
Dumnezeu, i-a determinat pe unii imparati sa se considere respinsi chiar si
atunci cand nu era cazul, considerand ca incercarea de a rezista ar fi inutila si ar
constitui un sacrilegiu, prin rezistenta la voia lui Dumnezeu (de ex: Mihail al VIIlea avea presentimentul unei revolte si, in prezenta intregii Curti, se compara
adesea cu profetul Iona, cerand ca si acesta "sa fie aruncat in mare" ca si
acesta).
Rezistenta lui Mihail al VI-lea din 1057 parea contemporanilor sai
scandaloasa. Katakalon Kekaumenos spunea ca, prin rezistenta sa repetata,
chiar si atunci cand armata, poporul si Biserica l-au abandonat, suveranul a
pierdut si singura compasiune care ii mai ramanea dupa pierderea tronului:

35

Imparatia lui Dumnezeu. Prin neascultare de vointa lui Dumnezeu, Mihail al VIlea risca sa-si piarda si sufletul.
Asa cum Dumnezu da puterea, tot El o poate lua, crestinul avand datoria
sa urmeze voia Sa. In fata acestei porunci atat de importante nu mai exista
atasament politic sau social. A fi fidel sau a fi credincios insemna la Bizant sa fii
alaturi de Dumnezeu.

Mijloacele de combatere a tiraniei


Biserica a fost cea care a limitat, in mod constant, actiunile uneori
excesive ale teocratiei imperiale. Concurenta dintre imparat si Biserica a fost
inevitabila la un moment dat, deoarece imparatul era "loctiitorul lui Dumnezeu
pe pamant", iar Biserica pretindea in unele cazuri ca nu depinde de nici o
autoritate terestra. Pe de alta parte, toti ii recunosteau basileului dreptul de a
interveni in problemele bisericesti.
Imparatului i se recunostea dreptul absolut de a desemna pe patriarh,
avandu-se in vedere calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant.
Totodata, desemnarea patriarhului era considerata o harisma a suveranului de
a oferi crestinilor un conducator spiritual demn de ei, un act de inspiratie divina
(de ex: Dumnezeu este cel care sugereaza lui Leon al VI-lea alegerea lui Nicolae
Misticul a carui numire era considerata drept o binefacere deosebita (haris),
pentru care poporul ii este dator imparatului. Atunci cand a numit un nou
patriarh, Ioan I Tzimiskes (969-976) si-a permis sa declare fara scrupule: "Eu
insumi l-am urcat pe scaunul patriarhal".
Mai mult, uneori se ajungea si la numirea unor episcopi de catre imparat,
in ciuda faptului ca alegerea se facea de catre sinod si confirmarea era facuta
de patriarh.
De asemenea, imparatul singur putea convoca Sinoadele Ecumenice.
Avand aceste prerogative, imparatul isi permitea de multe ori sa intervina
in materie de dogma (de ex: Justinian I, imparatii iconoclasti, Manuel Comnenul
sau Ioan Cantacuzino). Desi aceste interventii erau nelegale, potrivit lui Nicetas
Choniates, "prin pretentiile lor de infailibilitate in domeniul religios, imparatii
ajungeau sa devina exegeti ai dogmelor, judecatori si arbitri, iar uneori chiar
opresori ai celor care nu erau de acord cu ei", in virtutea principiului conform
caruia "harisma suveranitatii nu era prea departe de cea a preotilor".
Biserica raspunde destul de nuantat acestor imixtiuni, insa, in materie de
dogma, ea condamna unanim orice ingerinta in acest domeniu. Teodor Studitul
spunea ca ar trebui separate problemele bisericesti, care sunt rezolvate de
preoti, de cele profane, care constituie domeniul imparatului. Incepand cu sec.
V, in juramantul pecare il vor depune, imparatii se vor obliga "sa nu aduca
atingere nici Bisericii, nici legii" (de ex: Anastasie I)
Asadar, dogma nu a fost niciodata atinsa in mod serios de interventiile
imparatilor. Pe de alta parte, aceste imixtiuni de-a lungul secolelor au devenit
tot mai rare, ajungand prin sec. XIV aproape sa nu mai existe (Ioan al VI-lea

36

Cantacuzino spune in 1367 "ca imparatul nu are nici un amestec in materie de


credinta").
Era dificil sa se obtina din partea imparatului un angajament de a nu
depasi anumite limite in ce priveste interventiile in materie de disciplina, iar
atunci se aducea argumentul ca Biserica era o institutie de ordin divin. Desi
desemnat de mparat, patriarhul ramnea pna la urma alesul lui Dumnezeu si
era numit "prin harul dumnezeiesc", asa cum era mentionat n formula de
intronizare. De asemenea, patriarhii refuzau ntotdeauna ideea ca ar fi datorat
ceva autoritatii umane. Fiind vorba de un dar al lui Dumnezeu, patriarhatul nu
putea fi revendicat dect tot de Dumnezeu.
Mai mult, calugarii considerau ca nu aveau nicio obligatie fata de Stat si
legile sale. Eutimie, rivalul si inlocuitorul lui Nicolae I Misticul (acesta din urma
fiind Patriarhul Constantinopolelui care a refuza sa recunoasca a patra cstorie
a mpratului Leon al VI-lea cu Zoe Karbonopsina), dupa ce a fost ales senator,
nu a venit niciodata la Constantinopol. Tot el spunea ca putem fi orbi si fara
ndrumator atunci cnd nu respectam nvataturile evanghelice, apostolice si
scrierile Sfintilor Parinti.
La un moment dat, monahii considerau ca Statul nu ar trebui sa aiba legi
proprii, functia sa limitndu-se la supravegherea aplicarii legilor religioase. Este
de remarcat ca mparatul era legat de Biserica printr-un un juramnt pe care il
depunea, la care se adauga si momentul n care el primea coroana din mna
patriarhului. Imparatul care nu trecea prin acest ceremonial fiind considerat
ilegitim. Asadar, Biserica avea o influenta deosebita asupra autoritatii
temporale. Astfel, daca vreun ministru ar fi sugerat mparatului destituirea
patriarhului, masura ar fi antrenat anatema asupra suveranului ncoronat de cel
destituit.
Asadar, Biserica reusea sa aduca anumite restrictii puterii imperiale, ea
fiind o adevarata "enclava" n cadrul Imperiului. In acelasi timp, Biserica era
deosebit de ermetica fata de Stat, jucnd uneori chiar si rolul de refugiu pentru
cei care ncalcau legea.
Uneori, Biserica a incercat chiar sa acapareze uneori puterea temporala, in
special atunci cand in frunte se afla un patriarh energic (de ex: pentru Nicolae
Misticul faptul ca mparatul nu-l tinuse la curent cu intentiile sale privind o
expeditie mpotriva bulgarilor, constituia un fapt scandalos). Chiar si Sinodul era
interesat sa participe la deciziile luate in Stat. Cnd, in sec. XI, Isaac I Comnenul
(intemeietorul dinastiei Comnenilor) nu mai asculta sfaturile patriarhului, Mihail
Cerularie i-a declarat ca: "Eu sunt cel care te-am creat, eu voi fi cel care te voi
distruge". Acelasi patriarh s-a ncaltat cu sandale de purpura, sub pretextul "ca
nu este o asa de mare diferenta ntre arhierie si suveranitate".
Uneori, Biserica si-a permis sa practice o politica contrara aceleia a
mparatului, chiar si n domeniul afacerilor externe. Astfel, patriarhul Cerularie a
facut totul pentru a mpiedica n 1054 tentativele de alianta dintre Constantin IX
Monomahul si Roma, iar mai tarziu, cand puterea imperiala era slabita, n timp
ce Ioan al V-lea facea mari eforturi pentru realizarea unirii cu Roma, patriarhul
Calist era adeptul unei politici ortodoxe stricte.
Asadar, este absurd sa vorbim de ceea ce unii au numit "cezaropapismul
bizantin". Niciodata puterea temporala nu a absorbit autoritatea spirituala, si
nici invers. n realitate, plasate n mini diferite, cele doua au ramas mereu
independente. Potrivit "teoriei celor doua puteri", pusa la punct n secolul al IXlea sub influenta lui Fotie, patriarhul si mparatul erau cele mai importante parti

37

ale Statului. Deci, nu se putea pune problema separarii dintre spiritual si


temporal, deoarece administrarea Imperiului lui Dumnezeu cerea colaborare si
armonie ntre cele doua, deci influenta reciproca era absolut necesara.
O alta metoda de lupta mpotriva tiraniei erau ideile de libertate si
legalitate mostenite din lumea greco-romana. Ideea teocratica nu era suficient
de puternica la Bizant, nct sa elimine orice opozitie. Opozitia in Bizant, care
era un fapt normal, era conservatoare (cea mai mare parte a suveranilor abroga
legea data de predecesorii lor si destituie senatori), si de multe ori a avut rolul
de critic morelal puterii imperiale. De asemenea, populatia formula critici
deosebit de violente si de ndraznete la adresa puterii. Se putea folosi un limbaj
destul de liber la adresa mparatului, astfel incat un imparat autoritar precum
Manuel I (1143-1180) s-a vazut nevoit sa accepte reprosurile dure ale soldatilor
sai, care-l nvinuiau de nfrngerea de la Myriokefalon din 1176.
Desi mparatul are o misiune divina, aceasta nu-l mpiedica sa aibe
slabiciuni ca toti oamenii, existand numeroasele critici cu privire la diversitatea
formelor de adoratie.
Totusi, trebuie remarcat ca in istoria Bizantului a existat un numar
important de mparati, care au ncercat sa fie ct mai apropiati de supusii lor,
cautand sa-si apropie oamenii si intrand in contact direct cu ei (de ex:
Constantin X se facea cunoscut supusilor prin dreptate fata de ei, n timpul
reconstruirii cetatii Dorileea din 1176 ; Manuel Comnenul a dat exemplu
soldatilor sai printr-un gest plin de umilinta: cara pietre cu spatele).
Pentru Psellos, autoritatea imperiala se sprijinea pe 3 fundamante:
poporul, Senatul si armata. Rolul armatei (considerata de Psellos "nervul
romanilor") era evidentiat n chip deosebit, caci ea reprezenta o sursa
incontestabila de putere, iar multi dintre mparatii bizantini proveneau din snul
ei (de ex: Nichifor II Focas, Alexios al III-lea).
Bizantinii reuseau cu greu sa faca distinctia ntre idealul antic al chipului
de "mparat razboinic" si dreptul divin, care presupunea o detasare fata de
anumite actiuni exclusiv materiale. Astfel, atunci cand imparatul Roman
Diogene se expune n cursul bataliei de la Mantzikert din 1071, gestul sau a
atras batjocura celor care considerau ca, n astfel de situatii, un sef trebuie sa
ramna departe, rolul sau limitndu-se numai la ordine.
Mai mult dect armata, poporul constituia principalul fundament al puterii
terestre. Poporul si cunostea puterea si stia sa se serveasca de ea: el a
provoacat caderea lui Mihail al V-lea (1041-1042) si tot el este cel care o
mpiedica pe Zoe (1042), cu prilejul revenirii sale, sa o nlature pe sora sa,
Teodora. Cu timpul nsa, vocea poporului a fost tot mai putin ascultata, fapt
demonstrat n 1195 cnd oamenii sunt resemnati sa vada ca Alexios al III-lea
depindea exclusiv de dorinta armatei.
Poporul bizantin nu a cerut niciodata sa exercite singur puterea. Bizantinii
(poporul) au avut ntotdeauna un simt ascutit al legalitatii si chiar al
legalismului, nct se simteau pierduti atunci cnd aceste forme nu erau
respectate. Astfel, n 1057 poporul cerea lui Mihail al VI-lea sa-i arate textul prin
care l recunostea pe Isaac Comnenul drept succesor, intrucat nu dorea sa se
considere ca el, poporul, a jurat strmb aclamndu-l pe Isaac.
Limitarea puterii imperiale de catre popor s-a facut mai putin prin
brutalitate necontrolata (caci nu avea ca rezultat imediat dect nlocuirea unui
tiran cu altul), ci interesa mai multa ca mparatul, care era personificarea legii,

38

sa nu aiba excese tiranica, intrucat aparea riscul este de a se nega pe sine


nsusi.
Kekaumenos spunea: "Ca om, mparatul este supus legilor care
garanteaza pietatea". In acest sens, cea mai importanta lege era cea care
stabilea succesiunea la tron: chiar daca totul vine de la Dumnezeu, pentru
bizantin luarea prin violenta a tronului nu era un fapt legal. Tocmai de aceea
Isaac I Comnenul va abdica tocmai din cauza remuscarilor "pentru ca dobndise
tronul fara sa respecte legea", n favoarea succesorului sau, Constantin al X-lea,
care spera sa ajunga la putere "n conditii legale".
Pe de alta parte, n momentul n care ajunge la putere, mparatul nu poate
face ceea ce vrea: el trebuie sa respecte legile. Imparatul avea dreptul sa le si
interpreteze, insa ajutat de juristi, fara posibilitatea luarii unei decizii personale.
Acest decizii persoanle puteau fi luate numai atunci cnd nu existau prevederi
legale, cu conditia respectarii dreptului cutumier, tipic grecesc, care nu a ncetat
sa coexiste cu dreptul roman scris. mparatul putea face chiar legi, nsa cu
respectarea fondului legislativ anterior, ceea ce interzicea editarea unor legi
arbitrare sau prea ndepartate de legislatia deja existenta.
Bizantinii stiau ca, n cazul mparatului, trebuie facuta distinctia ntre
autoritatea sa publica si persoana privata, confuzie care risca sa duca la tiranie.
Suveranul nu avea dreptul sa confunde finantele Statului cu propriul sau
buzunar. (Alexios Comnenul era acuzat de Zonaras ca "nu mai merita numele de
basileu").
Pentru bizantini este anormal ca mparatul n functie sa dispuna dupa
bunul sau plac de tron, astfel ca decizia lui Constantin IX Monomahul de "a
alege el nsusi un mparat care sa-i succeada", apare n viziunea lui Attaleiates
ca un exces de putere. Pentru a promova ordinea si stabilitatea n Imperiu era
nevoie de impunerea unui principiu clar: n treburile statului nu putea fi ales
oricine. Anarhia si lupta diferitelor factiuni nu puteau fi ngaduite. Razboaiele
civile sau loviturile de Stat aveau drept consecinta printre altele si provocarea
unui adevarat vid de putere, care ducea la anarhie si tulburari.