Sunteți pe pagina 1din 14

CAPITOLUL 6

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, DEZVOLTAREA TEHNOLOGIC Ă ŞI PROGRESUL TEHNIC

CUPRINS

- Rolul, locul şi conţinutul cercet ă rii ş tiinţ ifice-dezvolt ării tehnologice

- Structura activit ăţii de cercetare ş tiinţ ific ă

- Riscul în activitatea de cercetare ş tiinţ ific ă ş i dezvoltare tehnologică

- Selectarea temelor de cercetare ştiin ţific ă şi dezvoltare tehnologică

- Determinarea eficienţ ei activit ăţ ii de cercetare ştiin ţific ă ş i dezvoltare tehnologică

- Probleme economice privind introducerea elementelor de progres tehnic în sistemele productive industriale

- Exprimarea fizică a efectelor

- Exprimarea valorică a efectelor

- Proprietatea intelectual ă , industrial ă ş i inven ţia

- Achiziţ ionarea de licen ţe

- Fundamentarea deciziei de achiziţionare a unei licenţ e de pe piaţ a extern ă

OBIECTIVE

Dup ă ce veţ i studia acest capitol, ar trebui s ă fiţi capabili:

1 . Să prezentaţi structura activităţii de cercetare ş tiinţ ifică

2. Să definiţi no ţiunea de risc şi s ă explicaţ i formele de manifestare a

acestuia

3. Să descrieţ i metodele de selectare a temelor de cercetare

4. Să prezentaţi indicatorii cu ajutorul că rora se exprimă eficienţ a

profesional ă a unei soluţ ii obţinute în sectorul de cercetare ş tiin ţific ă - dezvoltare tehnologică

5. Să enumera ţ i şi s ă comentaţi modalit ăţile de introducere a elementelor de

progres tehnic în sistemele productive existente

6. Să calculaţi efectele economice în expresie fizică ş i valorică pentru un

element de progres tehnic

MOD DE LUCRU

Recomand ă m studenţilor de la I.D.D. s ă urmeze urmă toarele 3 etape pentru însuş irea noţ iunilor din acest capitol:

1 . Lectura capitolului ş i “scoaterea” unor “cuvinte cheie” pe care nu le-au mai întâlnit în capitolele anterioare.

2. Să încerce să compare “cuvintele cheie” g ăsite cu cele precizate la

sfârş itul capitolului.

3. Încercarea de a r ăspunde în scris la cele 12 întrebă ri precizate în

finalul capitolului.

CAPITOLUL 6

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, DEZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ ŞI PROGRESUL TEHNIC

6.1. Conţinutul activităţii de cercetare

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică reprezintă pârghie esenţială pentru ridicarea nivelului economic al fiecărei naţiuni şi influenţează hotărâtor adaptarea organizaţiilor dintr-o ţară la modificările care au loc pe plan mondial. Ea reprezintă efortul social depus în vederea lărgirii limitelor cunoaşterii, descoperirii de noi legi, legităţi şi principii, precum şi de procedee, mijloace, metode etc. prin care noutăţile ştiinţifice şi tehnice se transformă în fapte de progres economico-social. Din definiţia dată reiese că cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică se concretizează de fapt prin două elemente:

a) descoperirea de tehnici noi, introducerea de noi metode de producţie şi de noi echipamente, maşini etc. Acest tip de descoperire permite creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costului de producţie al bunurilor, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor lor.

b) realizarea de noi produse şi dezvoltarea, perfecţionarea celor existente. Acest tip de dezvoltare este direct legat de schimbarea caracteristicilor bunurilor oferite pe piaţă şi de modificarea calităţii lor.

Importanţa sistemului de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică se materializează în următoarele:

contribuie decisiv la creşterea PIB al fiecărei ţări;

constituie

un

argument

al

participării

la

cooperarea

internaţională;

ştiinţifico-tehnică

este un amplificator al stocului de soluţii tehnico-economice al fiecărei naţiuni sau organizaţii economice.

În fiecare organizaţie cu activitate productivă se manifestă dependenţe şi influenţe reciproce între: sistemul de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, reţeaua de pregătire a resursei umane calificate şi sistemul productiv, aşa cum reiese din figura nr. 6.1.

Personal de înaltă pregătire SISTEMUL DE Soluţii tehnice cu aplicabilitate imediată CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ-
Personal de înaltă
pregătire
SISTEMUL DE
Soluţii tehnice cu
aplicabilitate imediată
CERCETARE
ŞTIINŢIFICĂ-
Pune la dispoziţia reţelei de
învăţământ bazele teoretice
ale noilor descoperiri
DEZVOLTARE
TEHNOLOGICĂ
Asigură bază materială şi
lansează contracte de
cercetare
REŢEUA DE
Asigură personal calificat pentru toate
meseriile şi profesiile
SISTEMUL
ÎNVĂŢĂMÂNT
PRODUCTIV
Asigură bază materială şi cazuistică

Fig. nr. 6.1. Legăturile cercetării cu alte domenii

Structura activităţii de cercetare ştiinţifică include trei segmente şi anume:

1. activitatea de cercetare;

2. activitatea de dezvoltare experimentală;

3. activitatea conexă.

1. Activitatea de cercetare constă într-un efort sistematic îndreptat spre lărgirea limitelor cunoaşterii cu sau fără aplicabilitate practică, adică este vorba de cercetare fundamentală, sau având în vedere o aplicabilitate practică în perspectivă, adică cercetare fundamentală orientată, sau având în vedere o aplicaţie practică imediată şi în acest ultim caz este o cercetare aplicativă. 2. Activitatea de dezvoltare experimentală constă în utilizarea sistematică a rezultatelor cercetării aplicative, precum şi a cunoştinţelor practice în vederea obţinerii de noi elemente materiale sau ameliorarea celor existente în diferite sisteme productive. 3. Activitatea conexă facilitează desfăşurarea activităţii de cercetare, asigurând bunuri sau servicii acesteia (activităţi de informare ştiinţifică, organizarea de manifestări ştiinţifice, realizarea de aparatură unicat).

6.2. Riscul în activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică

Ritmurile de dezvoltare ale sistemului de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică sunt în prezent extrem de accentuate, fapt care face necesară o prognozare a resurselor materiale, umane şi financiare implicate în proces. În acelaşi timp, spre deosebire de oricare altă activitate productivă în care putem stabili aprioric cantităţi, calităţi, termene şi costuri – deci date ale fabricaţiei – activităţii de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică îi este încă inerent un anumit caracter probabilistic (stare de nedeterminare) în obţinerea de rezultate practic utile. Această stare de nedeterminare în obţinerea de rezultate utile se manifestă în acest sistem sub forma riscului.

Conform DEX, riscul reprezintă o pierdere conştient asumată, în cazul nostru de resurse: financiare, timp şi creativitate. Problema identificării riscului, a prevenirii sau cel puţin a diminuării acestuia îşi găseşte justificarea pe măsura creşterii exigenţelor faţă de eficienţa economică ce ar fi necesar să se înregistreze în această activitate. Se consideră că riscul se manifestă pe întreaga durată a ciclului de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică şi în special în faza de aplicare în practica industrială a rezultatelor obţinute. În baza unor cercetări selective recente, se apreciază că: cheltuielile în sistemul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică şi în mod proporţional şi apariţia riscului evoluează astfel:

- în faza cercetării fundamental-orientate

1

- în faza cercetării aplicative

10

- în faza de asimilare productivă

100

În figura nr. 6.2. sunt prezentate principalele forme de risc.

tema nu se pretează la o rezolvare ştiinţifică; - RISCUL ŞTIINŢIFIC - soluţia oferită nu
tema nu se pretează la o
rezolvare ştiinţifică;
-
RISCUL ŞTIINŢIFIC
-
soluţia oferită nu
corespunde exigenţelor.
soluţia reclamă cheltuieli
mai mari faţă de cele
preconizate;
-
RISCUL ECONOMIC
efectul economic este mai
mic faţă de cel estimat.
-
RISCURI ÎN
ACTIVITATEA DE
CERCETARE
tema cercetată nu permite
soluţionarea tehnică sau
include nesiguranţă în
exploatare.
-
ŞTIINŢIFICĂ-
RISCUL TEHNIC
DEZVOLTARE
TEHNOLOGICĂ
RISCUL DE PRODUCŢIE
-apar avarii deosebite ca
urmare a unor soluţii
nefinisate.
-
soluţia este viabilă dar nu
RISCUL DE BREVETARE
este competitivă, deoarece
o soluţie similară a fost deja
brevetată.

Fig. nr. 6.2. Forme de risc în activitatea de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică

În literatura de specialitate s-a conturat ideea că în condiţiile amplificării schimbului internaţional de produse ale muncii intelectuale (sistemul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică) dimensiunile riscului sunt condiţionate de:

decalajul dintre nivelul tehnic existent şi cel proiectat al dezvoltării, adică riscul poate creşte proporţional cu acest decalaj;

dinamica preţurilor la produsele sau serviciile obţinute în urma aplicării soluţiilor sistemului de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică, adică cu cât scad aceste preţuri pe piaţa externă cu atât creşte şi dimensiunea riscului (adică o recuperare mai lentă şi redusă a cheltuielilor efectuate);

nivelul dezvoltării tehnice, al condiţiilor organizatorice şi de vânzare ale partenerilor care cercetează şi produc (cooperare internaţională) în acelaşi domeniu.

6.3. Metode de selectare a temelor de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică

Un rol important în creşterea eficienţei economice a cercetării are activitatea de selectare a temelor de cercetare ştiinţifică. Această selecţie se poate face prin mai multe metode cum sunt:

1. metoda listelor de evaluare;

2. metoda numerelor de index sau a cifrei de merit.

Ambele metode sunt de tip probabilistic. 1. Metoda listelor de evaluare. Conform acestei metode fiecare temă de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică este evaluată de către un grup de experţi care vor lua în considerare şi vor acorda calificative pentru:

posibilitatea de finalizare a temei de cercetare;

posibilitatea de aplicare a soluţiei obţinute;

posibilitatea de desfacere a produselor şi serviciilor rezultate din aplicarea soluţiei;

aprecierea unor efecte economice directe şi indirecte etc.

Deoarece calificativele (insuficient – foarte bine) nu pot fi însumate se va apela

la Teoria utilităţilor (interval 0-1) şi în funcţie de punctajul cumulat cel mai mare se

vor selecta şi introduce în programul de activitate al organizaţiei de cercetare un anumit număr de teme de cercetare pentru care se vor încheia contractele economice necesare. 2. Metoda cifrei de merit – conform acestei metode, temele de cercetare vor fi selectate în funcţie de mărimea cifrei de merit a fiecărei teme, calculată cu relaţia:

C Mtema

=

B × P

()

c

%

×

P

()

a

%

C

0

+

C

a

, în care:

B = beneficiul suplimentar net preconizat a se obţine prin apelarea la soluţia oferită

de sistemul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică; P (c%) = probabilitatea obţinerii prin cercetare a unei soluţii viabile; P (a%) = probabilitatea aplicării soluţiei obţinute într-un sistem productiv; C 0 = cheltuieli în faza de cercetare; C a = cheltuieli în faza de aplicare economică. Se consideră că o valoare a C M 2 exprimă o situaţie acceptabilă din punct de vedere economic.

6.4. Determinarea eficienţei activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică

Indiferent de domeniul de cercetare şi de ce instrumentar se va aplica, metodologia aprecierii efectelor economice este necesar să răspundă la trei exigenţe:

- să constituie un instrument de fundamentare a activităţii în cadrul sistemului care să permită luarea deciziei privind finanţarea şi organizarea activităţii în domeniu;

- să acţioneze ca un mijloc de control pe parcursul desfăşurării procesului de cercetare (pentru eventuale corecţii);

- să fie utilizată ca un element final de apreciere a contribuţiei sectorului ŞTIINŢĂ la dezvoltarea economico-socială. Eficienţa economică a unei teme (soluţii) a sistemului de cercetare ştiinţifică- dezvoltare tehnologică este recomandat să se calculeze în cel puţin trei momente şi anume:

În momentul introducerii în programul de cercetare a unei organizaţii, ocazie cu care se va calcula o eficienţă ESTIMATIVĂ. În mod curent acest tip de eficienţă utilizează informaţiile deja existente ca urmare a selectării temelor de cercetare. În momentul finalizării cercetării, adică în momentul obţinerii unei soluţii viabile, când se calculează eficienţa POTENŢIALĂ. Acest tip de eficienţă se exprimă cel mai sugestiv prin calculul indicatorilor:

1. Coeficientul eficienţei economice:

K =

e

U

a

C

0

+

C

a

, în care:

U a = efecte economice însumabile ca acumulări suplimentare pe durata de viaţă economică a soluţiei obţinute.

2. Termenul de recuperare a cheltuielilor cu cercetarea, care va exprima

timpul în care se vor restitui iniţiatorului cercetării (bancă, buget, veniturile unei

organizaţii etc.) sub formă de acumulări mijloacele financiare avansate sectorului de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.

T Rtema

=

C

0

+

C

a

U

a

V

, în care:

V

calendaristici).

=

durata

de

viaţă

economică

preconizată

În mod curent V = 3-5 ani, iar factorul

a

rezultatelor

cercetării

(în

ani

U a

V

= acumulări suplimentare la

nivelul unui an exprimate fizic.

3. Efecte nete exprimă beneficiul produselor “ŞTIINŢĂ” calculat astfel:

E

N

= U C + C

a

0

[

(

a

)]

În momentul întocmirii unui studiu tehnico-economic sau a notei de comandă privind introducerea unei soluţii într-un sistem productiv existent, când se va determina eficienţa EFECTIVĂ a soluţiei.

Acest tip de eficienţă se poate calcula în funcţie de beneficiile posibile de obţinut ca urmare a creşterii volumului fizic al producţiei, a majorării preţurilor de vânzare ca urmare a înregistrării unor calităţi superioare sau ca urmare a posibilităţii reducerii cheltuielilor de producţie unitare:

b 1 = (q 1 q 0 ) (pv 0 – cp 0 ) b 2 = q 1 (pv 1 – pv 0 ) b 3 = q 1 (cp 0 – cp 1 )

B TOTAL = b1 + b2 + b3 B NET = B TOTAL – Pierderi (RISCURI), în care:

q 0 şi q 1 = volumele de producţie fizică înregistrate înainte şi după introdcerea în sistem a soluţiei la nivelul aceluiaşi an calendaristic; pv 0 , pv 1 = preţurile de vânzare înainte şi după introducerea în sistem a soluţiei; cp 0 , cp 1 = costurile unitare înainte şi după introducerea soluţiei în sistem.

În situaţiile în care se doreşte determinarea efectelor economice la nivel de organizaţie se vor însuma cheltuielile şi acumulările suplimentare vizând întreaga activitate, adică:

n

i = 1

m

j

=

1

, în care n = numărul de teme finalizate (soluţii) şi

, în care m = numărul de soluţii aplicate în sisteme productive.

Pentru a exprima calitatea activităţilor cercetătorilor din sistemul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică se utilizează curent indicatorii:

1. Cheltuieli anuale/cercetător:

n

∑ C 0 i l = 1 c = n i
C 0 i
l
= 1
c =
n
i

, în care:

n i = număr cercetători care au participat la actul de cercetare într-un an calendaristic.

2. Acumulări suplimentare anuale/cercetător:

m

U

ai

b =

j = 1

n

1

La determinarea efectelor economice ale cercetării stiinţifice-dezvoltării tehnologice pe perioade mai lungi de timp (1-3 ani) şi la nivele organizatorice diferite (organizaţie de cercetare cu mai multe filiale, industrie etc.) se vor întocmi şi motivaţii din care să reiasă care ar putea fi factorii favorizanţi sau limitele derulării unui program complex de cercetare.

6.5. Probleme economice privind introducerea elementelor de progres tehnic în sisteme productive industriale

În bogăţia şi varietatea abordărilor se impune un demers de clarificare a unor termeni frecvent utilizaţi, cum ar fi tehnica, tehnica nouă (retehnologizarea), tehnologia, progresul tehnic etc. Tehnica poate fi definită ca fiind totalitatea echipamentelor şi metodelor practice de lucru care sunt folosite în procesele productive existente. Tehnica nouă (retehnologizarea) este acea tehnică ce corespunde unui nivel maximal într-un anumit domeniu implicit şi ca performanţă economică. Tehnologia se defineşte ca fiind un ansamblu de procese, metode şi procedee ştiinţifice aplicate în scopul obţinerii unui produs sau serviciu. Ca şi tehnica, tehnologia are un caracter dinamic. Sub influenţa cuceririlor ştiinţei, ea se înnoieşte şi se perfecţionează continuu. Progresul tehnic este un proces de ameliorare a tehnicii şi tehnologiilor de fabricaţie existente în varii sisteme productive într-un spaţiu teritorial bine precizat.

Tendinţele progresului tehnic contemporan

La început de mileniu se pot aprecia ca principale tendinţe ale progresului tehnic în activităţile industriale următoarele:

- creşterea vitezelor de prelucrare a echipamentelor şi de transmitere a informaţiilor;

- creşterea puterii instalate în echipamente de tip complex;

- ridicarea nivelului de calitate şi a siguranţei în funcţionarea (fiabilitatea) produselor şi serviciilor industriale (prin notificarea duratelor de funcţionare, a termenelor de garanţie etc.);

- extensia activităţilor de standardizare, ca premise ale existenţei organizaţiilor productive de mici dimensiuni şi ale lărgirii relaţiilor de cooperare;

- persistenţa conservării şi valorificării resurselor secundare emise de agenţii industriali existenţi;

- accentuarea electronizării şi automatizării sistemelor de producţie industriale.

Modalităţi de introducere a elementelor de progres tehnic în industrie

Sintetizate, modalităţile de introducere a elementelor de progres tehnic în sistemele productive existente sunt următoarele trei:

I. Aplicarea în sisteme productive existente a rezultatelor activităţii autohtone de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică În mod curent fac obiectul calculelor de eficienţă economică:

introducerea în fabricaţie de noi tehnologii;

folosirea de noi resurse materiale (configuraţii şi calităţi diferite);

introducerea de noi echipamente sau ameliorarea tehnică a celor existente.

Exprimarea efectelor se face în două modalităţi: o exprimare fizică şi o exprimare valorică a acestora.

Exprimarea fizică a efectelor Se vor calcula efecte economice ca urmare a creşterii capacităţii de producţie (CP), a sporirii producţiei fizice (Q f ), a sporului de productivitatea muncii fizice (W mf ), a economiei de timp de muncă (E Tm ), a economiei relative de personal (E RP ) şi a economiei de resursă materială prelucrabilă (E RM ). Astfel:

C 0,1 = dimensiunea (mărimea) caracteristicii echipamentului; T 0,1 = timpul maxim disponibil de la 1.01 pâna la data introducerii elementului de progres tehnic, respectiv din acest moment şi până la 31.12; I 0,1 = normele intensive maxime în cele două ipostaze de timp.

T 1 = număr de zile efectiv lucrate din momentul introducerii elementului de progres tehnic şi până la 31.12; q 0,1 = producţia fizică zilnică în cele două ipostaze de timp.

CP = C T I C T I

1

1

1

0

0

0

[(

)(

)]

, în care:

Q

f

=

T

1

(

q

1

q

0

)

, în care:

W = W W

mf

mf

1

mf

0

, în condiţiile în care:

W mf =

Q

f

Ns

, în care:

Q f – producţia fizică în unităţi naturale; Ns – număr salariaţi.

E

Tm =

Q

1

(

n

0

n

1

)

, în care:

Q 1 = producţia fizică totală realizată după aplicarea elementului de progres tehnic (în unităţi naturale); n 0,1 = volumul de timp de muncă consumat pentru o unitate de producţie fizică. Economia relativă de personal se calculează ca o diferenţă între numărul de angajaţi care au lucrat efectiv după introducerea elementului de progres tehnic şi numărul de angajaţi care ar fi fost necesar pentru realizarea aceleiaşi producţii fizice dacă nu am fi apelat la elementul de progres tehnic.

E

RP

=

N

1

Q

Q

1

0

N

0

, în care:

N 0,1 = numărul de angajaţi în cele două ipostaze de timp; Q 0,1 = volumul de producţie fizică în aceleaşi condiţii. Menţionăm că rezultatul, adică economia relativă de personal se notifică cu semnul minus ( – ).

c 0,1 = consumul de o anumită resursă materială necesară pentru o unitate de producţie fizică.

E

RM =

Q

1

(

c

0

c

1

)

, în care:

Exprimarea valorică a efectelor În expresie valorică se determină: sporul de cifră de afaceri (CA), sporul de productivitatea muncii valorice (W mv ), economia de manoperă (E M ) şi economia de resursă materială (E Rm ).

CA = ∆ Q

f

p

v

, în care:

p v = preţ de vânzare unitar.

W = W W

mv

mv

1

mv

0

, în care:

W mv =

CA

Ns

, în care:

CA – cifra de afaceri; Ns – număr salariaţi. Termenul de manoperă provine din “manus” – mână şi “opus” – lucrare şi exprimă valoric timpul de muncă unitar lucrat (lei/h).

E

=

Q

1

(n

0

n

1

)

s

, în care:

M

s = salariul mediu orar.

E

Rm

(

= Q c c

1

0

1

)

p

a

, în care:

p a = preţul de achiziţie unitar pentru o anumită resursă materială.

II. A doua modalitate de introducere a elementelor de progres tehnic în sisteme productive existente o constituie: aplicarea în sistemele respective a elementelor de CREATIVITATE TEHNICĂ ale personalului angajat. Creativitatea tehnică se concretizează fie în ameliorări tehnice, fie în INVENŢII. Proprietatea intelectuală face parte din sfera proprietăţii şi reprezintă caracteristica imaterială izvorâtă din creaţia omului. Obiectul proprietăţii intelectuale îl constituie: proprietatea industrială şi dreptul de autor sau copyright. Schematic obiectul proprietăţii intelectuale poate fi reprezentat astfel:

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ PROPRIETATEA INDUSTRIALĂ DREPTUL DE AUTOR SAU COPYRIGHT -INVENŢIA; -Modelul/desenul
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
PROPRIETATEA
INDUSTRIALĂ
DREPTUL DE AUTOR SAU
COPYRIGHT
-INVENŢIA;
-Modelul/desenul industrial;
-Marca de fabrică, produs etc.
-Topografia circuitelor integrate.
Se referă la opere artistice
(literatură, sculptură, pictură,
muzică)

Fig. nr. 6.3. Obiectul proprietăţii intelectuale

Invenţia reprezintă acea creaţie ştiinţifico-tehnică, care prezintă noutate sau progres faţă de nivelul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau

făcută publică în ţară sau străinătate şi constitue o soluţie tehnică ce poate fi aplicată pentru rezolvarea unei probleme din economie.

O invenţie este brevetabilă dacă este:

- nouă;

- rezultă dintr-o activitate creativă;

- susceptibilă de o aplicare industrială.

Brevetul este un document oficial eliberat de o instituţie specializată (naţională

sau internaţională) 1)1 care recunoaşte unei persoane fizice sau juridice fie anumite drepturi, fie calitatea de autor sau creator al unei invenţii. Perioada de valabilitate a unui brevet este de 20 ani cu condiţia achitării anuale

a texei de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie. Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul:

-

de valorificare a invenţiei (aplicare sau vânzare);

-

de a interzice terţilor să efectueze fără autorizaţia sa următoarele acte economice:

pentru produse – fabricarea şi comercializarea lor;

pentru metode/procedee – folosirea acestora.

În

majoritatea firmelor industriale de renume se calculează anual un coeficient

de creativitate:

K =

CF

N

I

N

S

, în care:

K

CF = coeficient de creativitate firmă;

N

I = număr invenţii înregistrate la O.S.I.M./O.M.P.I/O.E.B. ale salariaţilor firmei;

N

S = număr salariaţi cu atribuţii în domeniul creativităţii. Când K CF < 1% - se recomandă schimbarea echipei cu atribuţii în creativitatea

tehnică a firmei.

III. A treia modalitate de introducere a elementelor de progres tehnic în sisteme productive existente o constituie: valorificarea colaborărilor ştiinţifice cu firme şi organisme internaţionale (programe comune de cercetare, achiziţionare de licenţe etc.). În cazul proprietăţii industriale când are loc o transmitere în totalitate a

titlului şi dreptului de proprietate, este vorba de cesiune, iar în cazul transmiterii numai a dreptului de folosire a proprietăţii unei invenţii este vorba de licenţă. Licenţa constituie un contract prin care posesorul unui brevet de invenţie cedează unei persoane fizice sau juridice, în schimbul unei sume de bani, drepturile de folosire, de valorificare a unui brevet sau numai de acces la anumite documente din respectivul brevet. Dintre premisele care susţin achiziţionarea unei licenţe amintim:

- facilitează producţia şi consumul unor produse sau servicii de nivel ridicat;

1) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci: corespondente – O.M.P.I. Geneva (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale) şi O.E.B. Geneva (Oficiul European de Brevete).

- facilitează intrarea pe piaţă a unor produse deja apreciate din punct de vedere economic;

- permite un transfer avantajos de experienţă în domeniul managementului fabricaţiei. Pentru fundamentarea deciziei de achiziţionare a unei licenţe în mod curent se apelează la următorii indicatori economici:

Pentru vânzătorul licenţei, obiectivul final îl constituie încasarea unui venit global maxim care să-l recompenseze pentru cheltuielile efectuate în timp până la oficializarea invenţiei. Pentru cumpărătorul licenţei, situaţia este mai complexă în sensul că preţul de achiziţie este necesar să se situeze între anumite limite:

L C, în care:

L

= preţul de achiziţie a unei licenţe (în valută);

C

= cheltuieli proprii care ar fi necesare pentru realizarea unui produs sau procedeu

similar cu cel ce face obiectul achiziţionării licenţei (tot în valută). Dacă este îndeplinită condiţia de mai sus se vor calcula următorii indicatori

economici:

1. Efectul economic al achiziţionării (importului) licenţei:

E L

=

L

I t

100

, în care:

I = valoarea anuală a importului de produse sau componente la care se va renunţa prin achiziţionarea şi aplicarea licenţei;

t = numărul de ani prevăzuţi iniţial pentru efectuarea importului la care se renunţă (limita maximă 5 ani); Cu cât E L < 100, cu atât exprimă o situaţie favorabilă achiziţionării licenţei.

2. Recuperarea cheltuielilor cu importul licenţei prin încasări la export:

R

/

I E

= N E C + C

i

[

(

I

)]

, în care:

N

= numărul de ani estimaţi că producţia fabricată sub licenţă va rezista la export;

E

= valoarea anuală a exportului datorat aplicării licenţei;

C

i = costurile interne de fabricaţie;

C

I = cheltuieli cu eventuale importuri de completare a producţiei exportate.

3. Durata de recuperare a costului licenţei:

D

=

L

(

Q p

p

1

)

, în care:

Q

= producţia fizică anuală datorată licenţei;

p

= preţul unitar al produsului importat anterior;

p

1 = preţul unitar al aceluiaşi produs realizat în urma achiziţionării licenţei;

4. În unele situaţii, achiziţionarea şi aplicarea licenţei presupune şi crearea unor

noi capacităţi de producţie sau achiziţionarea unor noi echipamente. În aceste cazuri este obligatorie înregistrarea următoarei dependenţe:

E N L + I

v

, în care:

I V = valoarea investiţiei în capacitatea de producţie (hală + echipamente).

CUVINTE CHEIE

- risc;

- risc dependent de activitatea de brevetare;

- cifr ă de merit;

- manoper ă;

- inven ţie;

- proprietate industrială ;

- brevet;

- coeficient de creativitate;

- licenţă .

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1 . Care este structura activit ăţ ii de cercetare ştiinţific ă?

2. Ce înţ elegeţ i prin RISC ş i care sunt formele de manifestare a riscului?

3. De cine depinde dimensiunea riscului în sistemul de cercetare ş tiinţ ific ă ş i dezvoltare tehnologică?

4. Metodele de selectare a temelor de cercetare de ce tip sunt?

5. Care sunt exigenţ ele unei metodologii pentru determinarea eficienţ ei economice la nivel de temă de cercetare?

6. Cu ce indicatori exprimaţ i eficien ţa potenţială a unei soluţii obţ inute în sectorul de cercetare ş tiinţ ifică -dezvoltare tehnologic ă?

7. Când se calculeaz ă eficienţ a efectiv ă pentru o solu ţie oferită de sectorul de cercetare ş tiinţ ific ă ş i dezvoltare tehnologică?

8. Enumeraţ i şi comentaţ i modalit ăţile de introducere a elementelor de progres tehnic în sisteme productive existente.

9. Ce exprimă coeficientul de creativitate al unei firme?

1 0.De ce este necesar calculul efectelor economice în expresie fizică şi valorică pentru un element de progres tehnic? 11 .Ce include ţi în termenul de proprietate intelectual ă? 1 2.Cu ce indicatori economici justificaţ i achizi ţionarea unei licenţ e de pe piaţ a extern ă?