Motivarea semnului lingvistic

Intre semnul lingvistic si continutul denumit de el exista o legatura necesara : unul nu poate exista fara
celalalt. Insasi functiile semnului sint determinate de trasaturile continutului exprimat. Dar acest continut
nu cere cu obligativitate sa fie numit cu un anumit semn si nu cu altul. Dovada este diferenta dintre limbi :
pentru a denumi "casa" in romaneste se foloseste cuvantul casa, in franceza maison, in germana Haus, in
maghiara hz, in turca ev, in chineza tien. Aceasta lipsa de legatura dintre continutul exprimat si forma
semnului a foit aumita:"arbitrarul semnului lingvistic". De fapt, termenul de arbitrar este nepotrivit,
deoarece presupune ideea ca semnul ar putea fi schimbat dupa capriciul vorbitorilor, ceea ce nu se
intampla, datorita existentei sociale a limbii. Mai potrivit este sa spunem ca semnul e intamplator in
raport cu continutul denumit, intr-o anumita perioada din dezvoltarea limbilor. Intamplarea este tocmai
forma de manifestare a necesitatii ; necesitatea ca un fapt de constiinta sa fie denumit cu un anumit semn
isi face loc prin multimea intamplarilor. E necesar ca obiectul si notiunea de "casa" sa fie denumite cu un
semn, dar forma acestuia e intimplatoare in diferite limbi. Domeniul de manifestare al intimplarii este
limitat de anumite imprejurari. Ploaia, de exemplu, apare in mod necesar ; momentul si locul in care
incepe sa ploua e intamplator (aceasta aparitie a ploii fiind insa limitata de anumite conditii de loc si de
timp). La fel si in limba exista unele categorii de cuvinte care ne arata ca forma semnelor este determinata
de imprejurarile in care apar cuvintele. Cuvintul cucu poate fi explicat prin faptul ca semnul respectiv a
aparut ca urmare a imitarii cantecului pasarii. Se numesc motivate semnele a caror forma poate fi
explicata intr-un fel sau altul prin raportarea la continutul denumit. Exista doua categorii de motivare: 1.
Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de cuvinte a caror forma sonora reproduce unele trasaturi ale
confinutului denumit. Aici intra: a) Interjectiile. Ah, oh, vai etc. sint legate in mod spontan de anumite
stari afective. Fara a zugravi starile emofionale exprimate, ele sunt conditionate de acestea, prin faptul ca
apar ca o exteriorizare naturala a lor. b) Onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul
inconjurator. Cucurigu, cucu, trosc, zdronc imita trasaturile sonore caracteristice unor fiinte, lucruri, sau
procese. Aceste trasaturi devin nota distinctiva a continutului exprimat. Onomatopeele au insusirea de a
trezi imaginea concreta a unui lucru sau fenomen. La unele dintre ele, se poate vorbi de un confinut
notional, cum este cucul. Organele noastre de articulatie nu pot reproduce exact cantecul pasarilor,
zgomotele din natura. In afara de aceasta, onomatopeele intra in procesul de comunicare, ceea ce face ca
ele sa capete o prelucrare colectiva. Caracterul lor imitativ este, prin urmare, destul de aproximativ.
Aceasta se vede si din comparatia intre limbi : noi imitam cantecul cocosului cu cucurigu, in timp ce
englezii i1 reproduc prin cock-a-doodle-doo. Mai trebuie aratat ca onomatopeele pot disparea in cursul
istoriei limbilor. In latineste porumbelul era numit pipio, deci un cuvant onomatopeic. Acesta s-a
transformat in frantuzeste in pigeon, pierzindu-si caracterul imitativ. Invers, cuvintul francez fouetter "a
biciui", onomatopeic, din fouet "bici", provine in ultima instanta de la lat. fagus -"fag", care nu era
imitativ. c) Cuvintele cu simbolism fonetic contin numai unele sunete care amintesc de caracteristicile
obiectului : inghiti, miorlai, sughita evoca partial fenomenul denumit. Daca primele doua categorii sunt
slab reprezentate in limba, in schimb simbolismul fonetic este destul de frecvent. Exista chiar procedee
speciale, folosite pentru sugerarea unor trasaturi ale obiectelor si fenomenelor, pe care le intalnim la serii
intregi de cuvinte. 2. Motivarea relativa nu cuprinde semne care sa evoce prin structura lor fonetica
anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte semne.
Astfel, un cuvant ca pierde-vara nu este total intamplator, de vreme ce poate fi explicat prin elementele lui
componente. Folosirea unui anumit procedeu depinde de structura limbii si de atitudinea vorbitorilor, care
pot fi impresionati de o trasatura sau alta a obiectului. Astfel, ghiocel e derivat in romaneste de la ghioc,

luandu-se ca trasatura distinctiva forma. Pe francezi i-a impresionat faptul ca planta strapunge zapada si
au numit-o perce-neige; in germana ghiocelul e comparat cu un "clopotel de zapada"- Schneeglockchen,
iar in engleza cu o "picatura de zapada"- snowdrop. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura
lor de alte cuvinte (ca aspect sonor sau inteles) se spune ca au o forma interna. Din exemplele date se
vede ca ea este de mai multe feluri: a) Cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau
sufixelor (ex.: numele unei pasari in romaneste este maracinar provenit de la maracine + sufixul ar). b)
Cuvinte compuse. Mierea-ursului e in romaneste numele unei plante; lup-de-mare este numele unei specii
de foca. In englezeste do-nothing inseamna "pierde-vara", literal: "face nimic". Astfel de cuvinte sunt
extrem de numeroase in limbi care folosesc curent compunerea, precum germana, maghiara, rusa. c)
Chiar din unele exemple date mai sus s-a vazut ca uneori denumirea unui lucru poate avea la baza o
comparatie, o metafora sau o alta figura de stil semantica. Lupoaie este in romaneste numele unei plante.
In frantuzeste patte-d'oie, literal: "laba de gasca", inseamna "rascruce de drumuri". Forma interna a
cuvintelor, ca si motivarea, in general se poate pierde. Iata cauzele care duc la disparitia formei interne: 1)
Pierderea cuvantului de baza. In latineste indurare era analizabil prin durus de la care era derivat, in
romaneste indura nu mai are forma interna. 2) Transformarile fonetice. Cuvantul latinesc collocare era
format din cumloc-are si a fost multa vreme analizat ca atare de romani. In limbile romanice, cuvantul de
baza se mentine; totusi, din cauza schimbarilor fonetice, legatura s-a pierdut: rom.: culca, fata de loc, fr.:
coucher, fata de lieu. 3) Schimbarile de inteles. Nebun in romaneste nu se mai simte ca fiind negat de bun,
din cauza unei puternice specializari semantice; incerca a derivat de la cerc, dar inseamna ceva foarte
indepartat de la cuvantul de baza. d) Imprumutul. In romaneste garderoba nu e analizat in partile
componente ca in limba franceza garde-robe (literal "pastreaza rochia"), de unde e imprumutat. Cuvantul
strompana, folosit in unele regiuni ale tarii noastre, nu e analizat de vorbitori, asa cum se intampla cu
corespondentul lui german Strumpfband "jartiera" (literal, "legatura de ciorapi"). In ciuda factorilor de
pierdere a formei interne, tendinta generala este de intarire a ei. De la cuvintele existente se formeaza
mereu altele care au o structura interna analizabila. Incepe devine neanalizabil in romaneste, dar de la el
se formeaza inceput, incepator. Motivarea relativa prin forma interna are un rol foarte important in limba.
Ea face ca semnele sa fie usor memorate. De asemenea, prin folosirea materialului existent se face
economie de semne. In loc sa se adauge unitati suplimentare se folosesc imbinari de semne deja existente,
sau noi acceptii ale semnelor. De aceea, se poate spune ca dobandirea unei forme interne a semnului
lingvistic e un factor de progres in dezvoltarea limbilor.
Bibliografie: Graur, Al. - Studii de lingvistica generala, Bucuresti, 1960 Miclau, Paul - Le signe
linguistique, Paris, 1970 Ferdinand de Saussure - Cours de linguistique generale, Paris, 1962.