Viata Sfntului Cuvios Antonie cel Mare

Cuviosul parintele nostru Antonie era de neam egiptean, nascut din parinti de
bun neam, care aveau avutie multa; si fiind ei crestini, crestineste l cresteau
si pe el. Pe cnd era mic, se afla la parintii lui, necunoscnd pe altcineva mai mul
t, dect pe dnsii si casa lor.
Dar dupa ce a crescut si s-a facut mare, sporind cu vrsta, n-a voit a nvata ca
rte si a fi cu ceilalti copii; si ca un adevarat crestin, mergea cu parintii sai
la biserica. El nu se lenevea ca un copil, nici dupa ce a sporit cu vrsta, ci se
supunea parintilor si lund-aminte la citiri, gndea la folosul lor. Dar avnd nenuma
rata bogatie, nu supara pe parinti pentru hrana deosebita si scumpa, nici placer
ile lumii nu le cauta; ci cu cele ce se aflau se ndestula si nimic mai mult nu ca
uta.
Dupa moartea parintilor lui, ramnnd singur cu o sora mai mica si fiind de 18 s
au 20 de ani, se ngrijea de casa si de sora sa. Dar n-au trecut sase luni de la m
oartea parintilor lui, si ducndu-se la biserica, dupa obicei, ndreptndu-si mintea,
gndea cum apostolii lasnd toate, au urmat Mntuitorului, iar ceilalti vnzndu-si averil
e lor, le aduceau si le puneau la picioarele apostolilor, spre a le mparti celor
ce aveau trebuinta; apoi gndea la aceasta, cita rasplata este pregatita acestora n
ceruri.
Acestea gndind el, a intrat n biserica si se ntmplase atunci de se citea Evanghe
lia, si a auzit ca Domnul a zis bogatului: De voiesti sa fii desavrsit, du-te, vi
nde-ti toate averile tale si le da saracilor, apoi vino de-Mi urmeaza Mie si vei
avea comoara n ceruri. Atunci Antonie, ca si cum de la Dumnezeu i-ar fi venit po
menirea sfintilor si pentru dnsul s-ar fi facut citirea, iesind din biserica, a d
aruit vecinilor din sat averile ce le avea de la stramosi si care erau 300 de pa
mnturi bine roditoare; ca astfel n nimic sa nu-l supere acestea pe dnsul si pe sora
-sa; iar celelalte cte le avea miscatoare, vnzndu-le si adunnd mult argint, l-a dat
saracilor; apoi, oprind putin pentru sora sa, a intrat iarasi n biserica si auzin
d n Sfnta Evanghelie pe Domnul zicnd: Nu va ngrijiti pentru ziua de mine, a iesit din
biserica, mpartind saracilor si argintul oprit pentru sora sa.
Pe sora sa ncredintnd-o unor cunoscute si credincioase fecioare ca s-o creasca
si sa petreaca acolo, el se ndeletnicea pe lnga casa n nevointe si pustnicie; caci
nca nu erau n Egipt dese mnastiri si nici un monah nu stia pustia cea departata, c
i fiecare din cei ce voiau viata cea retrasa, se nevoiau deosebit, nu departe de
satul sau.
Deci era atunci n satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un batrn care din
tinerete se nevoia n viata monahiceasca; pe acesta vazndu-l Antonie, i-a rvnit fapt
a sa buna, deci, mai nti a nceput si el a petrece n locurile apropiate de satul sau;
si nu numai pe acesta l-a rvnit, dar, daca ar fi auzit ca se afla cineva din cei
srguitori si mbunatatiti ntr-un alt loc oarecare, se ducea si l cauta, ca o albina n
teleapta, ca sa suga florile si nu se ntorcea la locul sau, pna ce nu-l vedea pe a
cesta; apoi ca o merinde lund fapta buna de la dnsul, se ntorcea acasa.
Petrecnd acolo n acest chip, si iscusea mintea ca sa nu se ntoarca lui lucrurile
parintilor sai, nici pe rudeniile sale sa le mai pomeneasca; ci tot dorul si to
ata srguinta s-o aiba spre cautarea pustniciei. Auzind ca Apostolul zice: Iar cei
ce nu lucreaza sa nu mannce, pentru aceea lucra cu minile sale, din care o parte
cheltuia pentru dnsul, iar cealalta o da saracilor. Si se ruga adeseori, auzind c
a linistitorului se cade deseori a se ruga necontenit; caci att de mult lua amint
e la citire, nct nimic din cele scrise sa nu ramna nentelese de dnsul, ci toate sa le
tina minte; si astfel sa i se faca mintea n loc de carti.
Astfel petrecnd Antonie, era iubit de toti; el se supunea celor mbunatatiti, c
atre care se ducea si-i iubea pe toti; apoi deprindea n sine sporirea faptei bune
si pustnicia fiecaruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmnd altuia cu rugaciune

a, altuia cu nemncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; si nvata de la unul prive

gherea, iar de la altul cinstirea; dupa aceea, se minuna de unul pentru rabdare,
iar de altul pentru postirea si culcarea pe jos si reaua patimire, vedea blndete
a unuia si ndelunga rabdare a altuia; n sfrsit, urma dupa a tuturor buna credinta nt
ru Hristos, si nsemna dragostea ce aveau ntre dnsii, unii catre ceilalti. Astfel pl
in de pildele faptelor bune, se ntorcea la locul sihastriei sale. Deci, adunnd n si
ne multe de la fiecare, se srguia sa urmeze pe ale tuturor. El nu voia sa se arat
e ca ntrece n fapte bune pe cei de o vrsta cu dnsul, ca astfel aceia sa se bucure. D
eci, toti cei din sat iubitori de bine, pe care i avea ntru obisnuinta, vazndu-l as
tfel, l numeau iubitor de Dumnezeu. Si unii ca pe un fiu, iar altii ca pe un frat
e l salutau.

Iar urtorul de bine si pizmasul diavol nu suferea vaznd un tnar cu o nevointa c

a aceasta. Ci, cele ce a cugetat sa faca, a nceput asupra acestuia sa le aduca. M
ai nti l supara pe dnsul ca din nevointe sa nceteze, aducndu-i aminte de avutii, de p
rtarea de grija a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de i
ubirea de slava, de dulceata desfatarii si celelalte odihne ale vietii; si mai p
e urma, aratndu-i asprimea faptei bune si cum ca este mai mare osteneala ei. i pun
ea n minte si neputinta trupului si lungimea vremii, si n scurt timp, multime de gn
duri a ridicat n mintea lui, vrnd sa-l departeze de la gndirea lui cea dreapta.

Dar vrajmasul s-a vazut slabind n scopul lui si mai ales biruindu-se de taria
lui Antonie, rasturnndu-se de marea lui credinta, si caznd jos prin rugaciunile a
cestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adica placeril
e trupesti si cu aceasta falindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tnarul A
ntonie. Atunci, noaptea tulburndu-l pe el, iar ziua att de mult suparndu-l, chiar c
ei ce-l vedeau simteau lupta ce era ntre amndoi. Caci acela i punea n minte gnduri nt
nate, iar el cu rugaciunile le rasturna pe acestea; cnd vrajmasul l momea, el soco
tind rusinea, cu credinta, cu rugaciunile si cu postirile si ngradea trupul; nsa di
avolul ca o femeie a voit sa se nchipuiasca noaptea, si n tot chipul sa-l urmeze s
i sa-l amageasca pe Antonie. Dar el de Hristos aducndu-si aminte si de bunurile d
ate oamenilor printr-nsul, stingea carbunii nselaciunii celui rau.
Dupa aceea, vrajmasul i punea n minte placerea dezmierdarii; iar el asemanndu-s
e celui mnios si scrbit, de ngrozirea focului si de durerea viermelui si aducea amin
te, si pe acestea punndu-le mpotriva, ramnea neatins. Toate acestea se faceau spre
rusinarea vrajmasului, caci cel ce a socotit sa se faca asemenea lui Dumnezeu, d
e un tnar acum se batjocorea; cel ce se falea asupra trupului si a sngelui, de un
om ce purta trup se rasturna. Caci i ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi
si trupului i-a dat biruinta asupra diavolului; ntruct fiecare din cei ce cu adeva
rat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este
cu mine. Deci, mai pe urma, daca n-a putut necuratul sa biruiasca pe Antonie ni
ci prin aceasta, ci nca se vedea mpins afara si scos din inima lui , scrsnind din d
inti, cu nalucirea s-a aratat lui, ca un copil negru. Apoi, desi cazut, nca prin
gnduri mai navalea asupra lui; n urma a iesit afara vicleanul si glas omenesc scotn
d, zicea: "Pe multi am amagit si prea multi am surpat si, precum asupra multora
am navalit, astfel si asupra ta, dar n zadar, ca am slabit".
Antonie l-a ntrebat: "Cine esti tu, care graiesti unele ca acestea catre mine
?". Acela ndata a raspuns, cu glasuri jalnice: "Eu sunt care am primit sarcina pr
inderii trupului si duhul desfrnarii ma numesc: pe cti voiesc sa fie ntelepti, i-am
amagit; pe cti i-am momit cu placeri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care s
i proorocul mustra pe cei ce au cazut, zicnd: de duhul desfrnarii v-ati amagit; ca
ci prin mine aceia s-au mpiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am suparat si de
attea ori am fost rasturnat de tine".
Antonie multumind Domnului si mbarbatndu-se, a zis catre dnsul: "Deci, prea mul
t esti defaimat; pentru ca daca esti negru cu mintea si neputincios ca un copil,
nici o grija nu am de tine de aici nainte; caci Domnul mi este ajutor si eu voi p
rivi asupra vrajmasilor mei". Acestea auzind negrul acela, ndata a fugit, temndu-s

e de cuvintele lui Antonie si, nfricosndu-se, nu mai ndraznea sa se apropie de barb

atul acesta. Aceasta a fost cea dinti lupta a lui Antonie asupra diavolului, dar
mai vrtos era ajutorul Mntuitorului; si aceasta fapta de Domnul s-a ispravit, Care
a osndit pacatul n trupul Sau, ca ndreptarea legii sa se mplineasca ntru noi, care n
u umblam dupa trup, ci dupa duh.
Cu toate acestea, nici Antonie, dupa ce a cazut diavolul si s-a biruit, nu s
e lenevea si nu se trecea pe sine cu vederea; si nici vrajmasul, iarasi ca un bi
ruit, nu nceta de a-l bntui, caci nconjura iarasi ca un leu, cautnd o pricina asupra
lui. Antonie, nvatnd din Scripturi ca sunt multe mestesugirile vrajmasului, nencet
at avea nevointa, gndindu-se ca, desi n-a putut sa-i amageasca inima lui cu dulce
ata trupului, dar negresit l va ispiti momindu-l prin alta mestesugire, ca diavol
ul este foarte iubitor de pacat.

Deci, s-a hotart ca sa se obisnuiasca cu mai aspre petreceri. Si multi se min

unau de nevointa lui cea mare pe care o savrsea; dar el cu nlesnire suferea ostene
ala, caci avnd osrdia sufletului, lucra ntr-nsul deprinderea buna, nct cea mai mica p
icina de nevointa daca ar fi avut de la altii, arata multa srguinta. Caci privegh
ea att de mult, nct de multe ori toata noaptea o petrecea fara somn; si aceasta nu
o data, ci de multe ori facnd-o, era de mirare la multi. Apoi mnca o data pe zi, d
upa apusul soarelui, uneori si dupa doua zile; ba de multe ori si dupa patru zil
e se mpartasea de hrana, iar hrana lui era pine si sare si bautura era numai apa;
caci pentru carne si pentru vin, de prisos este a grai, cnd nici la ceilalti srgui
tori de acest fel nu se afla.
Pentru somn se ndestula cu o rogojina, apoi mai de multe ori se culca chiar p
e pamnt. Si se ferea de a se unge cu untdelemn, zicnd ca se cuvine celor tineri sa
aiba mai multa srguinta spre pustnicie si sa nu caute cele ce trndavesc trupul, c
i sa-l obisnuiasca cu ostenelile, gndind totdeauna la graiul Apostolului: Cnd sunt
slab, atunci sunt puternic. Caci zicea: "Atunci este tare virtutea sufletului,
cnd dulcetile trupului vor slabi".
Si era gndul lui acesta cu adevarat preaslavit, caci nu voia cu vremea sa mas
oare calea faptei bune, nici sihastria cea pentru dnsa, ci numai cu dorinta si cu
vointa; caci el nu pomenea vremea trecuta, ci n fiecare zi socotea ca acum a pus
nceput de pustnicie si mai mare osteneala avea pentru sporire, zicnd adeseori n si
ne graiul Apostolului: Cele din urma uitndu-le si la cele dinainte ntinzndu-ne. Adu
cndu-ne aminte si de cuvntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Caruia
i-am stat eu nainte astazi. Deci, zicnd el "astazi" nu masura cea trecuta, ci ca s
i cum ar fi nceput n fiecare zi, se srguia n felul acesta, precum se cuvine a se ara
ta lui Dumnezeu, curat cu inima si gata a se supune voii Lui si nimanui altuia.
El zicea n sine: "Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aiba pururea
ca oglinda n viata sa".
Deci, asa vietuind Antonie, s-a dus la niste morminte, care erau departe de
sat, si poruncind unuia dintre cunoscutii sai, ca dupa mai multe zile sa-i aduca
pine, a intrat ntr-unul din morminte, apoi a nchis usile, ramnnd acolo singur. Vrajm
asul nesuferind, ba nca temndu-se sa nu umple de sihastrii pustia, venind la dnsul n
tr-o noapte, cu multime de diavoli, att de mult l-au zdrobit cu bataile, nct din pr
icina ranilor zacea jos fara glas. Astfel ca bataile de la oameni nu puteau sa-i
pricinuiasca cndva vreo munca asemanatoare.

nsa cu purtarea de grija a lui Dumnezeu - caci nu trece cu vederea Domnul pe

cei ce nadajduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducndu-i pine si,
deschiznd usa, l vazu zacnd pe pamnt, jos, ca un mort; apoi, ridicndu-l, l-a dus n b
serica satului si l-a pus la pamnt. Multi din rudenii si cei din sat sedeau lnga A
ntonie, ca lnga un mort. Iar la miezul noptii, Antonie venindu-si n simtire, vazu
pe toti dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a facut semn sa vina l
a dnsul, si l-a rugat sa-l ridice iarasi si sa-l duca la mormnt, nedesteptnd pe nim
eni. Atunci a fost dus de barbatul acela si dupa obicei usa nchizndu-se, ramase ia

rasi singur nauntru, dar nu putea sta pentru ranile cele de la diavoli. Deci, zacn
d, se ruga si dupa rugaciune zicea cu mare glas: "Aici sunt, eu, Antonie, nu fug
de bataile voastre, ca macar de-mi veti face si mai multe, nimic nu ma va despa
rti de dragostea lui Hristos". Apoi cnta: De s-ar rndui asupra mea tabara, nu se v
a nfricosa inima mea.
Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta si se ruga. Iar urtorul de bine si
pizmasul vrajmas, mirndu-se ca dupa batai a ndraznit a veni iarasi n locul sau, ad
unndu-si cinii sai, a zis catre dnsii: "Daca nici cu duhul desfrnarii, nici cu batai
le nu l-am slabit pe acesta, ci nca se si semeteste mpotriva noastra, ia sa navali
m ntr-alt fel asupra lui", caci cu nlesnire i este diavolului a afla diferite chipu
ri de rautate.
Deci, atunci noaptea au facut mare zgomot, nct parea ca tot locul acela se cla
tina, iar cei patru pereti ai mormntului pareau ca i-ar fi desfacut diavolii. Apo
i s-a parut ca au intrat naluciri de fiare si de trtoare. Dupa aceea s-a umplut lo
cul acela de naluciri de lei, ursi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii si de lupi.
Si fiecare din acestea se pornea dupa chipul si naravul sau: leul racnea, vrnd a
se napusti asupra lui; taurul parea ca l mpunge; sarpele, trndu-se, nu ajungea la dn
sul si lupul voia a se porni. Si, n scurt, vederea tuturor celor aratate era nfric
osatoare, iar mnia lor cumplita.
Antonie fiind muncit si mpins de ele, simtea cumplita durere trupeasca, dar f
ara tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu
-se cu mintea, ca si cum batjocorindu-i, zicea: "Daca ar fi fost oarecare putere
ntru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi sa vina; iar de vreme ce v-a slaba
nogit Domnul, pentru aceasta n zadar va ispititi cu multimea a ma nfricosa. Semnul
neputintei voastre este ca v-ati facut n chipul fiarelor celor necuvntatoare". Ap
oi, ndraznind iarasi zicea catre dnsii: "Daca puteti si ati luat stapnire asupra me
a, nu zaboviti, ci navaliti asupra-mi, iar daca nu puteti, pentru ce va truditi n
zadar? Pecetea noastra si zidul de ntemeiere este nadejdea cea ntru Domnul nostru
". Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrsneau asupra lui cu dintii, nsa mai vrtos pe
ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.
Dar Domnul nici ntru aceasta ispita n-a uitat patimirea lui Antonie, ci a ven
it spre sprijinirea lui. Caci cautnd n sus, a vazut acoperamntul desfacndu-se si oar
ecare raze de lumina pogorndu-se catre dnsul. Si diavolii numaidect s-au facut neva
zuti, iar durerea trupului ndata i-a ncetat si locuinta iarasi i era ntreaga. Antoni
e simtind sprijinirea, rasufla si se usura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce s
e aratase lui, zicnd: "Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru nceput n
u Te-ai aratat ca sa usurezi durerile mele?" Si glas s-a facut catre dnsul: "Anto
nie, aici eram, si asteptam sa vad nevointa ta; deci, de vreme ce ai rabdat si n
u te-au biruit, de acum ti voi fi tie de-a pururea ajutor si te voi face sa fii r
enumit pretutindeni".
Dupa ce le-a auzit acestea, sculndu-se, s-a rugat si att de mult s-a ntarit, nct
simtea ca acum are mai multa putere n trupul sau, ca mai nainte. Si era atunci apr
oape de 35 de ani, iar de aici nainte sporind si mai srguitor, s-a facut ntru cinst
irea lui Dumnezeu. Si mergnd la batrnul acela, cel mai sus pomenit, l ruga sa mearg
a mpreuna cu dnsul, ca sa locuiasca n pustia cea mai dinauntru. Dar el n-a voit, di
n pricina batrnetilor si pentru ca nu era pna atunci un obicei ca acesta.
Deci, Antonie ndata a pornit la munte, nsa vrajmasul vaznd iarasi osrdia lui si
vrnd sa-l mpiedice de la aceasta, i-a aruncat n cale o nalucire de un disc mare de
argint; iar Antonie pricepnd mestesugul urtorului de bine, a stat si prin disc vazn
d pe diavol, l-a mustrat, zicnd: "De unde s-a aflat n pustie disc? Calea aceasta n
u este batatorita, nici nu este urma de om care ar fi calcat pe aici, apoi nu pu
tea sa se tainuiasca de dnsul, fiind prea mare; si de l-ar fi pierdut cineva, dac
a s-ar fi ntors si l-ar fi cautat, l-ar fi aflat, caci locul era pustiu. Acest me
stesug este al diavolului. Dar nu-mi vei mpiedica cu mestesugul acesta srguinta me

a, diavole, ci aceasta fie cu tine ntru pierzare".

Acestea zicnd Antonie, a pierit discul, ca un fum de fata focului. Apoi a vaz
ut nu o nalucire, ci aur adevarat aruncat n cale, pe care ori ca vrajmasul l-a ar
atat, ori ca o putere oarecare a Celui Preanalt, Care iscusea pe nevoitorul si ar
ata diavolului, ca nici de banii cei adevarati nu se ngrijeste; dar nici el singu
r nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, dect ca era adevarat aur cel aratat. Ia
r Antonie s-a mirat de multimea aurului, dar sarind ca peste un foc, astfel l-a
trecut, nct nici nu s-a mai ntors; ci cu fuga s-a srguit sa se ascunda si, mai mult
sporind srguinta, a pornit catre munte.
Si aflnd o cetatuie pustie si plina de trtoare, din cauza vremii ndelungate, de
acea parte a rului, acolo s-a mutat si s-a salasluit ntr-nsa. Deci, trtoarele, ca si
cum le-ar fi gonit cineva, ndata s-au dus. Iar el ascunznd intrarea si primind pine
pentru sase luni - caci acest lucru l fac Tebeii, si de multe ori peste tot anul
ramn nevatamati, avnd nauntru apa, ca n niste locuri neintrate, - n cetatuie a ramas
singur, nici el iesind, nici pe cineva din cei ce veneau la dnsul vaznd. Deci, a
vietuit el multa vreme asa, nevoindu-se, peste an numai de doua ori pe deasupra
locuintei primind pine. Iar cunoscutii cei ce veneau la dnsul, fiindca i lasa pe di
nafara, de multe ori zile ntregi si nopti, ei auzeau nauntru ca si cum ar fi fost
niste oameni glcevindu-se, facnd zgomot si strignd: "Du-te din locasurile noastre;
de ce ai venit n pustie? Pna cnd vei ntarta supararile noastre?"
La nceput socoteau cei dinafara, ca sunt oameni care se sfadesc cu dnsul si ca
acestia pe scari au intrat la dnsul. Iar dupa ce s-au uitat pe o gaurica oarecar
e, n-au vazut pe nimeni, atunci socotind ca acestia sunt diavoli si nfricosndu-se,
au chemat pe Antonie. Iar el pe acestia i-a auzit, nsa nu se ngrijea de ei. Pentr
u ca adesea veneau la dnsul cunoscutii sai, socotind ca-l vor gasi mort, dar l auz
eau cntnd: Sa nvie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fat
a Lui cei ce-L urasc pe Dnsul. Precum se stinge fumul, sa se stinga ei; si cum se
topeste ceara de fata focului, asa sa piara pacatosii de la fata lui Dumnezeu.
Si iarasi toate neamurile m-au nconjurat si ntru numele Domnului i-am biruit pe ei
.
Deci, aproape 20 de ani a petrecut asa singur deosebit, nevoindu-se, nici ie
sind, nici de cineva adeseori fiind vazut. Iar dupa acestea, fiindca l doreau mul
ti si voiau a se face urmatori nevointei si sihastriei lui, apoi alti cunoscuti
venind si cu sila deschiznd usa si stricnd-o, a iesit Antonie ca dintr-o camera as
cunsa, cu taina nvatat si de Dumnezeu fiind purtat.
Atunci iesind din cetatuie, s-a aratat celor ce venisera la dnsul. De aceea,
se minunau vazndu-i trupul n aceeasi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca s
i cum nu s-a luptat contra diavolilor. Caci ntr-acest fel era, ca si mai nainte de
fugirea n pustie, cum l stiau pe dnsul; iar obiceiul sufletului l avea curat, caci
nu era cuprins de sfiala, nici doritor de dezmierdare, nici de rs si nici de ntris
tare. El nu s-a tulburat vaznd poporul, nici de attia fiind sarutat nu s-a bucurat
, ci era dimpotriva, ca cela ce era ocrmuit de judecata.
Pentru aceea pe multi din cei ce erau de fata, care patimeau cu trupurile, i
-a tamaduit Domnul printr-nsul, iar pe altii de diavoli i-a mntuit. nca si darul de
a grai i se daduse lui Antonie si asa pe multi mhniti i mngia, iar pe altii, care e
rau nvrajbiti, i schimba n prietenie, si tuturor le zicea: "Nimic din cele ce sunt n
lume sa nu se cinsteasca mai mult dect dragostea lui Hristos".
Apoi, vorbindu-le si sfatuindu-i sa-si aduca aminte de bunatatile ce vor sa
fie si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a aratat spre noi, Carele
n-a crutat pe Fiul Sau, ci pentru noi toti L-a dat pe El, a plecat pe multi sa a
leaga si sa pofteasca viata monahiceasca. Si de aceea s-au facut mnastiri prin mu
nti, iar pustia s-a locuit de monahi, care au iesit din lume si s-au scris la pe
trecerea cea din cer.

ntr-o vreme, el avea trebuinta sa treaca Nilul, ca sa cerceteze pe frati, nsa

rul era plin de crocodili; facnd rugaciune, s-a suit pe crocodili, el si fratii ce
i mpreuna cu dnsul, caci luntre nu aveau si au trecut nevatamati. Apoi, ntorcndu-se n
mnastirea sa, se nevoia cu aceleasi cinstite si vitejesti osteneli. Deci, vorbin
d el cele de folosul sufletului, adeseori crestea srguinta celor ce acum erau mon
ahi, iar pe cei mai multi din ceilalti i pornea catre dragostea pustniciei si a s
ihastriei; si degraba atragndu-i cu cuvntul, multe mnastiri s-au facut si pe toate
acestea, ca un parinte, le povatuia.
ntr-una din zile, adunndu-se si venind la dnsul toti monahii si rugndu-l sa auda
cuvnt de nvatatura de la dnsul, el zicea acestea catre dnsii, n limba egipteana: "Sc
ripturile destule sunt spre nvatatura, dar este mai bine a ne ndemna si noi unii p
e altii ntru credinta si a ne mngia prin cuvinte. Deci si voi, ca niste fii vorbiti
catre mine, parintele vostru, cele ce stiti, si eu ca acela ce sunt cu vrsta mai
batrn dect voi, cele ce stiu, iar cele ce prin iscusinta le-am deprins, le arat v
oua.
Sa fie la toti de obste srguinta aceasta si ncepnd a va nevoi n faptele bune, sa
nu slabiti, nici sa va suparati ntru osteneli, nici sa ziceti: "Am zabovit atta v
reme ntru pustnicie"; ci mai vrtos, ca si cum abia ati fi nceput, n fiecare zi srguin
ta sa o cresteti. Caci viata oamenilor este cu totul scurta fata cu veacurile ce
le ce vor sa fie, nct toata vremea vietii noastre este nimic pe lnga viata cea vesn
ica. Iar lucrul cel din lume se vinde cu pretul cel vesnic si lucrul asemenea cu
cel asemenea l schimba cineva; dar fagaduinta vietii celei vesnice cu putin pret
se cumpara. Caci este scris: Zilele vietii ntru dnsii 70 de ani, iar de vor fi ntr
u puteri, 80 de ani si ce este mai mult dect acestea, va fi osteneala si durere.
Deci, cnd toti acesti 80 de ani sau si 100, vom petrece ntru pustnicie, nu vom
mparati asemenea 100 de ani, ci n locul celor 100, n vecii vecilor vom mparati. Si
pe pamnt nevoindu-ne, nu pe pamnt vom fi mostenitori, ci n cer avem fagaduintele. A
poi, trup stricacios lasnd noi, nestricacios l luam pe dnsul; drept aceea, fiilor,
sa nu mai obosim, nici sa socotim ca daca zabovim ntru pustnicie vreun lucru mare
facem, ca nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, pe lnga slava ce are sa se
descopere pentru noi, nici cautnd la lume, sa socotim ca de mari lucruri ne-am l
epadat; pentru ca, chiar tot pamntul este prea mic pe lnga tot cerul. Deci, chiar
daca peste tot pamntul vom fi stapnitori si ne vom lepada de el, iarasi nici un lu
cru vrednic nu este pe lnga mparatia cerurilor; ca precum daca cineva ar fi lepada
t o drahma de arama, ca sa cstige 100 de galbeni de aur, asa si cel ce este stapni
tor a tot pamntul si se leapada de dnsul, putin lasa si nsutit primeste.
Si daca nici chiar tot pamntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasa pu
tine holde, este ca si cum n-ar fi lasat nimic. Macar de ar lasa casa, sau aur d
estul, nu i se cade sa se faleasca sau sa trndaveasca; ci ntr-alt fel suntem dator
i a judeca, anume ca, daca nu le vom lasa pentru fapta buna, nsa mai pe urma muri
nd noi, de multe ori le lasam celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. De
ci, pentru ce nu le lasam pentru fapta buna, ca mparatia cerurilor s-o mostenim?
Pentru aceasta nimeni din noi sa nu aiba vreo pofta de a cstiga ceva; caci ce
cstig este a dobndi cele pe care nu le luam cu noi? Deci, mai vrtos pe acelea sa l
e cstigam, pe care le putem lua cu noi, care sunt: ntelepciune, dreptate, cumpatar
e, barbatie, pricepere, dragoste, iubire de saraci, credinta n Hristos, nemniere,
iubire de straini; pe acestea cstigndu-le, le vom afla acolo mai nainte de noi, facn
du-ne primire n pamntul celor blnzi.
Pentru aceea, dintr-acestea fiecare sa se ncredinteze a nu se mputina cu sufle
tul, ci mai ales se va socoti ca este ales rob al Domnului si ca este dator a sl
uji Stapnului; ca precum robul nu va ndrazni sa zica: "Fiindca ieri am lucrat, ast
azi nu lucrez", nici numarnd vremea cea trecuta, el nu va nceta n zilele cele viito
are, ci n fiecare zi, precum este scris n Evanghelie, aceeasi srguinta arata, ca Do

mnului sau sa-i placa si sa nu se primejduiasca; asa si noi n fiecare zi sa staru

im n pustnicie, stiind ca daca ntr-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vreme
a cea trecuta, ci pentru lenevire se va mnia asupra noastra. Asa si de la Iezechi
l am auzit. Astfel si Iuda, vnzatorul, pentru o noapte a pierdut si osteneala vre
mii trecute.
Deci, sa ne tinem, o! fiilor, de pustnicie, si sa nu ne trndavim, ca avem ntraceasta pe Domnul ajutator, dupa cum este scris: Celui ce voieste binele, si Dum
nezeu i ajuta spre cele bune. Dar, spre a nu ne mputina cu sufletul, este bine a c
ugeta la graiul apostolului, care zice: n fiecare zi pot sa mor. Si daca noi am f
i ca si cum am muri n fiecare zi, asa vom trai si nu vom pacatui. Iar cuvntul cel
zis este nteles astfel: "Ca sculndu-ne n fiecare dimineata, sa socotim ca nu vom aj
unge pna seara".
Si iarasi vrnd sa adormim, sa socotim ca nu ne vom scula dimineata, fiindca d
upa fire este aratata viata noastra si se masoara n fiecare zi si dupa purtarea d
e grija a lui Dumnezeu. Asa aflndu-ne n fiecare zi si asa traind, nu vom pacatui,
nici nu vom avea pofta de vreun lucru, nici nu ne vom nvistieri pe pamnt; ci ca ce
i ce n fiecare zi asteptam sa murim, vom fi lipsiti, si tuturor toate greselile l
e vom ierta, iar pofta desarta sau alta placere ntinata, nicidecum nu vom avea; c
i ca de la niste lucruri trecatoare ne vom ntoarce, nevoindu-ne de-a pururea, si
mai nainte vaznd ziua judecatii. Caci de-a pururea frica cea mai mare si ngrijirea
chinurilor risipeste cea mai mare parte a placerii si dezmierdarii si ridica suf
letul care se pleaca spre dnsa.

Deci, ncepnd si pasind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni sa nu se

ntoarca la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales ca Domnul a zis: Nimeni punn
d mna pe plug si ntorcndu-se napoi, este ndreptat spre mparatia cerurilor. Iar a se
arce nu este altceva dect ca s-a cait si cugeta iarasi la cele lumesti. Deci, sa
nu va temeti, auzind de fapta buna, nici sa va mirati de numele ei ca de ceva no
u, ca nu este departe de noi, nici sta afara de noi; ci lucrul este n noi si lesn
icioasa este lucrarea, numai daca vom voi.
Elinii se duc n departate calatorii si trec mari, ca sa nvete carte, iar noi n
u avem trebuinta a ne duce pentru mparatia cerurilor nici peste mari a trece, pen
tru fapta buna; caci Domnul a zis: mparatia cerurilor este nauntrul vostru. Deci,
fapta cea buna are trebuinta de singura vointa voastra, fiindca n noi este si din
noi se alcatuieste; pentru ca sufletul fiind dupa fire nematerial, asa se alcat
uieste si fapta buna. Ea, dupa cum s-a facut, asa ramne, daca s-a facut bine si d
rept.
Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: ndreptati-va ini
mile voastre catre Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceti ca
rarile voastre. Pentru ca, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lu
i dupa fire, cum s-a zidit; si iarasi, cnd se abate si n razvratire vine, atunci s
e zice rautatea sufletului.
Deci, nu este greu lucru: ca de vom ramne dupa cum ne-am facut, atunci suntem
n fapta buna; iar daca vom gndi cele rele, ca niste rai vom fi judecati. Daca din
afara ar fi trebuit a cstiga lucrul, greu cu adevarat ar fi fost; iar daca este n
noi, sa ne pazim pe noi nsine de gndurile cele ntinate, si lund sufletul ca pe un a
manet, sa-l pazim Domnului; ca si El sa-si cunoasca faptura Sa, fiind asa precum
l-a facut. Apoi asa sa ne fie nevointa, ca sa nu ne tiranizeze mnia, nici sa ne
stapneasca pofta, caci scris este: Minia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dum
nezeu, iar pofta zamislindu-se, naste pacatul si pacatul savrsindu-se, naste moar
te.
Astfel petrecnd noi, sa ne trezim cu ntemeiere si, dupa cum este scris, sa ne

pazim inima noastra cu toata strajuirea; ca avem vrajmasi cumpliti si prea meste
ri, pe raii diavoli, si contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta n
oastra nu este mpotriva sngelui si a trupului, ci mpotriva ncepatoriilor, mpotriva st
apniilor, mpotriva stapnitorilor acestui veac, mpotriva duhurilor rautatii, care sun
t n vazduhuri.
Deci, mare este numarul lor n vazduh, mpotriva noastra si nu sunt departe de n
oi; apoi ntre dnsii este mare deosebire, iar pentru firea si deosebirea lor putern
ic trebuie sa fie cuvntul; deci, de la altii mai mari dect noi trebuie sa cautam o
sfatuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileste pe noi, este a cunoaste numai
maiestriile lor mpotriva noastra.
Mai nti sa cunoastem aceasta, cum ca vrajmasii nu se numesc "diavoli", adica r
ai, pentru ca asa au fost facuti ei; caci Dumnezeu n-a facut nici un lucru rau,
ci i-a facut buni; dar dupa ce au cazut din cereasca ntelepciune, tavalindu-se mpr
ejurul pamntului, pe elini i-au amagit prin naluciri, iar pentru noi crestinii pi
zmuindu-ne, toate le misca, vrnd sa ne mpiedice de la naltarea la ceruri; ca sa nu
ne suim noi acolo de unde au cazut ei.
Pentru care este trebuinta de multa rugaciune si pustnicie, ca lund cineva pr
in Duh darul deosebirii duhurilor, sa poata cunoaste cele despre ei, adica anume
care dintr-nsii sunt mai putin rai si care mai rai, cum si pentru ce mestesugiri
are srguinta fiecare dintr-nsii; apoi cum fiecare din ei se rastoarna si se scoat
e din om, caci multe sunt vicleniile lor si pornirile bntuielilor lor.
Fericitul apostol si cei ca si dnsul, stiind unele ca acestea, zicea pe drept
ca noi nu stim nvataturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, suntem da
tori a ne ndrepta unii pe altii. Deci, eu din parte-mi, avnd cercare si iscusire c
a un fiu al lui, zic ca diavolii cnd vad pe crestini, si mai ales pe monahi, fiin
d iubitori de osteneala si sporind n fapte, nti i ispitesc, punndu-le sminteli aproap
e de cararile lor, iar smintelile lor sunt gndurile cele rele.
Dar nu se cade sa ne temem de ngrozirile lor, caci prin ruga-ciuni, postiri s
i prin credinta ntru Domnul, acelea cad ndata; nsa si dupa ce cad, nu nceteaza, ci i
arasi se apropie cu maiestriile si vicleniile, caci, daca cu nalta placere nu pot
sa amageasca inima, navalesc asupra-ne ntr-alt fel; de aceea, formnd naluciri, ca
uta a ne nfricosa: se prefac n chip de femei, de fiare, de trtoare, de marimi ale tr
upurilor, de multime a ostasilor.

Dar nici asa nu se cade a ne teme de nalucirile acestora, caci nimic nu sunt
si repede pier; mai ales daca cineva se ngradeste cu credinta si cu semnul Sfint
ei Cruci. Apoi sunt ndrazneti si foarte obraznici, caci daca o data se biruiesc,
iarasi vin cu alt chip asupra-ne; se prefac n vrajitori si spun mai nainte cele ce
au sa se ntmple dupa cteva zile si se arata nalti, ajungnd pna la acoperisuri, si n
cosatori cu marimea, ca astfel pe cei care n-au putut sa-i ama-geasca cu gndurile
, macar prin niste naluciri ca acestea sa-i ra-peasca pe furis; iar daca si acum
vor afla sufletul ntemeiat cu credinta si cu nadejdea pocaintei, dupa aceea aduc
cu ei pe domnul lor.
Apoi, Antonie spunea ca ei se
lui Iov, zicnd: "Ochii lui sunt
aprinse si se arunca precum niste
uptorul ce arde cu foc de carbuni

arata de multe ori n ce fel a descoperit Domnul

ca un chip de luceafar, din gura lui ies faclii
scntei de foc; din narile lui iese fum ca din c
si din gura lui iese vapaie".

n acest fel aratndu-se domnul diavolilor, nfricoseaza, dupa cum mai nainte am zi
s, mari lucruri facnd maiestrul si vicleanul, precum l-a mustrat si l-a vadit pe
el Domnul, cnd era Iov, zicnd: Fierul l socoteste paie, arama ca pe un lemn putred,
marea ca pe un burete, iar tartarul adncului ca pe un robit, iar adncul marii ca
pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrajmasul: Alergnd, l voi prinde. Si iarasi prin
Apostol: Toata lumea o voi lua cu mna, ca pe un cuib, si ca pe niste oua parasite

. Cu unele ca acestea se faleste si fagaduieste sa amageasca pe cei binecredinci

osi.
Dar noi, credinciosii, sa nu ne temem de nalucirile lui si sa nu luam aminte
la glasurile lui, ca minte si nicidecum nu graieste adevarul. Cu adevarat unele
ca acestea facnd, si ndrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undita de Mntuitorul si
ca un dobitoc a luat capastru n bot si ca un fugar se leaga cu belciug la nari s
i i s-au patruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasare, ca sa se
batjocoreasca, desi se asaza si el si diavolii cei mpreuna cu dnsul, ca niste sco
rpii si ca niste serpi, ca sa fie legati de noi crestinii, iar semnul acestui lu
cru este ca noi petrecem viata mpotriva lui. Caci cel ce se lauda ca va usca mare
a si lumea o va lua, acum nu poate sa opreasca pustnicia si nevointa noastra, ni
ci pe mine graind asupra lui.
Deci, sa nu luam aminte la ceea ce el ar grai, ca minte; nici sa ne temem de
nalucirile lui, caci si acestea sunt mincinoase si nu este lumina adevarata cee
a ce se arata ntr-nsele; dar mai vrtos se arata nceputurile si chipurile focului pre
gatit lor, n care au sa arda ei si cu acestea ispitesc, ca sa nfricoseze pe oameni
, dar numaidect pier. Ei pe nimeni nu vatama dintre cei credinciosi, dar poarta c
u dnsii asemanarea focului ce are sa-i primeasca.
Pentru aceea nici asa nu se cuvine a se nfricosa cineva de dnsii, ca toate mes
tesugirile lor, prin darul lui Hristos, ntru nimic sunt si se socotesc. Ei sunt v
icleni si gata a se nchipui si a se schimba ntru toate; de multe ori se prefac a cn
ta si pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, ndata zic si ei acel
easi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne desteapta l
a rugaciune si aceasta o fac adeseori, nelasndu-ne sa dormim mai deloc; uneori se
arata n chipuri de monahi si ca niste cucernici se prefac a grai, ca prin chipul
acesta sa amageasca si de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amagiti de dnsii
; dar nu se cuvine a lua aminte la dnsii, macar ca ne-ar destepta la rugaciune, s
au ne vor sfatui sa nu mncam nicidecum si chiar de s-ar preface ca ne prihanesc s
i ne ocarasc pentru ceva, n care ne-ar gasi vina.
Ca nu pentru evlavie sau pentru adevar le fac acestea, ci ca sa aduca pe cei
prosti n deznadajduire, iar pustnicia s-o faca nefolositoare; apoi, facnd pe oame
ni sa urasca viata monahiceasca, ca fiind prea mpovaratoare si prea grea, sa mpied
ice pe cei ce petrec ntr-nsa.
Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plngea pentru unii ca acestia, zicnd:
Vai celui ce adapa pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru ca niste mestesugi
ri ca acestea si gnduri sunt rasturnatoare si mpiedica de la calea ce duce la fapt
a cea buna. Iar Domnul nsusi, macar ca diavolii graiau cele adevarate, adica aces
tea: Tu esti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea sa taca si-i oprea
a grai; ca nu cumva mpreuna cu adevarul sa semene si rautatea lor si ca pe noi sa
ne obisnuiasca a nu lua aminte niciodata la unele ca acestea, desi s-ar parea c
a graiesc adevarul.
Pentru ca este necuviincios lucru avnd Sfintele Scripturi si libertate de la
Mntuitorul, sa ne nvatam de la diavolul, cel ce nu si-a pazit rnduiala sa, ci altel
e a cugetat. Pentru aceasta, cnd graieste din Scripturi, sa-l opresti zicnd: Iara
pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povestesti dreptatile mele si iei tes
tamentul meu n gura ta? Caci toate le fac diavolii si le tulbura, spre amagirea c
elor prosti. Deci, fac sunete, rid mult si suiera, iar daca nu ia aminte nimeni
la dnsii, apoi plng si se bocesc ca niste biruiti.
Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor sa taca, iar noi, cei
la sfinti, se cuvine sa facem ca dnsii si sa urmam barbatiei
, vaznd acestea, ziceau: Cnd a stat pacatosul naintea mea,
din bunatati. Si iarasi: si eu ca un surd nu auzeam si ca un
hide gura sa; facutu-m-am ca un om ce nu aude.

ce ne-am nvatat de
lor. Pentru ca si ei
eu am amutit si am tacut
mut, ce nu-si desc

Deci, si noi nici sa-i auzim pe dnsii, ca pe unii ce sunt straini de noi, nic
i sa-i ascultam, chiar de ne-ar destepta la rugaciune si pentru postire ne-ar gr
ai; ci la pustnicia noastra mai vrtos sa luam aminte si sa nu ne amagim de dnsii,
care pe toate le fac cu viclesug. Si nu se cade a ne teme de dnsii, chiar de ni s
-ar parea ca navalesc asupra-ne si cu moarte ne-ar ngrozi; caci sunt neputinciosi
si nu pot nimic, dect numai sa ne ngrozeasca. Deci, acum venind pentru aceasta n m
ijloc, am zis: "Si acum mai pe larg a va spune cele despre dnsii, nu se cuvine a
pregeta, ca ntemeiata va fi noua aducere-aminte".
Dupa ce a venit Domnul, a cazut vrajmasul si au slabit puterile lui. Pentru
aceasta, desi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind cazut, nu se lini
steste; dar macar numai cu cuvintele ne ngrozeste (iar alt nimic nu poate). Si ac
easta fiecare din voi s-o socoteasca, ca numai asa va putea defaima pe diavoli.
Deci, daca cu niste trupuri ca acestea ar fi fost si ei mbracati, precum sunt
em noi, cu putinta ar fi fost lor sa zica: "Ca fiind ascunsi oamenii, nu-i aflam
, ci numai cnd i aflam, i vatamam". Am putea si noi atunci ascunzndu-ne, sa ne tainu
im de dnsii, ncuind mpotriva lor usile.
Dar de vreme ce nu sunt ntr-acest fel, ci usile fiind ncuiate, ei totusi pot s
a intre si ntru tot aerul sunt, ca si diavolul cel nti al acestora. Ei sunt voitori
de rau gata spre a vatama, dupa cum a zis Mntuitorul: Dintru nceput ucigas de om
este diavolul, tatal rautatii. Iar noi acum traim si mai vrtos, mpotriva lui lupta
m; ei sunt fricosi si nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreste pe dn
sii spre a ne bntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca sa ne crute, nici iu
bitori de bine nu ne sunt, ca sa ne ndrepteze; ci mai vrtos sunt rai si ca un nimi
c le este lor a vatama pe cei iubitori de fapte bune si cinstitori de Dumnezeu.
Dar, pentru ca nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, dect numai ne ngroze
sc. Caci de ar fi putut, n-ar fi ntrziat, ci ndata ar fi lucrat raul, avnd spre acea
sta voia, si mai ales mpotriva noastra. Deci, iata cum adunndu-ne mpotriva lor, gra
im si stiu ca sporind noi, ei slabesc. Daca ei ar fi avut stapnire, pe nimeni din
noi crestiniii nu ne-ar fi lasat sa traiasca; caci urciune este pacatosului cins
tirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se lupta, cac
i nimic nu pot sa faca dintr-acelea cu care ne ngrozesc.
Apoi si aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dnsii; caci daca le-ar
fi fost lor cu putinta, n-ar fi venit cu multime, nici naluciri ar fi facut, ni
ci ar fi mestesugit a se nchipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni si a fac
e ceea ce poate si voieste.
Mai ales, ca tot cel ce are stapnire, nu ucide cu nalucire, nici cu multime nf
ricoseaza; ci ndata, precum voieste, si arata stapnirea; dar diavolii neputnd nimic,
ca ntr-un circ se joaca, schimbndu-si chipurile, ca pe copii nfricosndu-ne prin nal
ucirea multimii si prin nchipuiri; pentru care mai mult se cuvine sa fie vrednici
de defaimare, ca niste neputinciosi.
ngerul cel adevarat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea
trebuinta de popoare si de multime, nici de nalucirea cea din afara, nici de ci
ocanituri si de sunete, ci ntrebuintnd putina stapnire, a ucis ndata 185 de mii. Dar
diavolii nu pot nimic, ci numai cu nalucirile se ispitesc a nfricosa. Iar daca c
ineva ar gndi la Iov si ar zice: "Pentru ce diavolul toate mpotriva lui le-a facut
? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu buba re
a?" Sa cunoasca iarasi unul ca acesta cum ca nu era diavolul cel ce putea, ci Du
mnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.
Caci el neputnd face nimic, l-a cerut pe Iov si l-a luat. nct si de aceea este
mai mult defaimat vrajmasul. Ca, desi voieste, nu poate ceva sa faca asupra unui
om drept, caci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerndu-l, nu o data, ci de do

ua ori, se arata ca este neputincios si cum ca nimic nu poate.

Si nu este minune daca pe Iov n-a putut sa-l biruie, cnd nici asupra dobitoac
elor lui n-ar fi fost pierzator, de nu i-ar fi ngaduit Dumnezeu. Ba nca nici asupr
a porcilor n-are stapnire; caci el ruga pe Domnul, precum este scris n Evanghelie,
zicnd: Da-ne noua voie sa ne ducem n turma de porci. Si daca nici asupra porcilor
nu au stapnire, apoi cu mult mai vrtos nu domnesc peste oamenii cei facuti dupa c
hipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i de
faima ca pe niste neputinciosi si nicidecum a ne teme de dnsii. Ci, cu ct mai vrtos
fac ei acestea, cu att mai mult sa ne ntindem si noi spre pustnicie; caci mare ar
ma mpotriva lor este viata cea dreapta si credinta n Dumnezeu.
Deci, ei se tem de postul sihastrilor, de priveghere, de rugaciuni, de blndet
e, de liniste, de neiubirea de argint si de neslavirea desarta, de milostenii, d
e nemniere si, ca urmare, de buna cinstire cea ntru Hristos. Caci pentru aceasta t
oate le fac, ca sa nu fie cei ce i calca pe dnsii; ca stiu ei darul cel dat credin
ciosilor asupra lor de la Mntuitorul, Cel ce zice: Iata, v-am dat voua putere a c
alca peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului. Deci, chia
r daca ar spune ei ceva mai mult, sa nu creada cineva nici sa ia aminte. Caci de
multe ori spun naintea noastra despre fratii care dupa multe zile vor sa vie la
noi; si aceasta o fac ei, nu purtnd grija de cei ce-i aud, ci ca sa-i nduplece pe
dnsii sa creada lor si atunci de aici nainte avndu-i supusi, sa-i piarda.
De aceea, nu se cade a lua-aminte la dnsii, ci si cnd nu ne spun ceva mai naint
e, se cuvine a-i rasturna, caci nu avem trebuinta de dnsii; si ce minune este, da
ca cei ce au trupuri mai subtiri dect oamenii si pe cei ce au nceput a calatori, e
i i-au vazut, apoi alearga mai nainte sa vesteasca venirea acelora? Aceasta poate
s-o faca cineva mergnd pe cal si sa alerge ca sa spuna mai nainte.
Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dnsii; caci nimi
c din cele ce se fac ei nu cunosc, dect numai singur Dumnezeu este cel care pe to
ate le cunoaste mai nainte de facerea lor. Acestia vestesc acelea pe care le vad,
ca niste furi, mai nainte alergnd la toti, ca sa spuna cele ce se lucreaza si se
graiesc de noi; apoi ei nsemneaza ca ne-am adunat si ca vorbim mpotriva lor. Aceas
ta fiecare iute alergator poate s-o faca, ntrecnd pe cel zabavnic; si ceea ce zic,
astfel este.
Daca cineva ar ncepe sa calatoreasca din Tebaida sau din alta oarecare tara,
mai nainte de a sti sa calatoreasca, nu stiu de va calatori; dar vaznd pe unul cal
atorind, alearga mai nainte, si mai nainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui
si astfel se ntmpla de vine dupa cteva zile.
nsa de multe ori cei ce calatoresc, ntorcndu-se napoi, ei atunci au mintit. Astf
el se ntmpla si cnd vorbesc despre apa rului Nil; caci cei ce au vazut ca au fost pl
oi multe n partile Etiopiei si stiu ca dintr-acelea se face revarsarea rului, mai n
ainte de a veni apa n Egipt, ei alearga si spun. Aceasta si oamenii ar fi putut s
-o spuna, daca att de iute ar fi putut sa alerge ca aceia.
Precum strajerul lui David, suindu-se la loc nalt, mai mult dect cel ce ramase
se jos vedea mai nainte pe cel ce vine, si el nca mai nainte alergnd, spunea mai nain
te dect altii cele ce nca nu se facusera; astfel si acestia (adica diavolii) zic,
se ostenesc si nsemneaza unele ntmplari numai ca sa amageasca. nsa daca purtarea de
grija a lui Dumnezeu ntr-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce cala
toresc, caci este cu putinta lui Dumnezeu, atunci diavolii mint si se amagesc ce
i ce au luat-aminte la dnsii.
ntr-acest
ainte de catre
toata viclenia
imic nu cunosc

chip s-au ntarit vrajirile elinilor si astfel s-au ratacit dnsii mai n
diavol. Dar acum a ncetat ratacirea; caci a venit Domnul, Care cu
lor, chiar si pe diavoli i-a facut deserti si nelucratori; caci n
de la ei nsisi, ci ca niste furi, pe cele ce le vad la altii, pe a

celea le prihanesc si mai ales sunt vazatori ai faptelor, dect mai nainte cunoscat
ori. De aceea, desi uneori numesc adevarate unele ca acestea, sa nu se minuneze
cineva de dnsii. Pentru ca si doctorii, avnd iscusinta bolilor, cnd ar vedea ntr-alt
ii aceeasi boala, de multe ori din obisnuinta mai nainte spun leacul. nca si crmaci
i si lucratorii de pamnt, iarasi din obisnuinta vaznd ntocmirea aerului, mai nainte
spun, ca va fi o furtuna ori aer linistit si pentru aceasta nu poate sa zica cin
eva ca din dumnezeiasca pronie spun ei mai nainte, ci din observare si din obisnu
inta.
De aceea si diavolii, daca cndva aceleasi socotindu-le, le spun, pentru aceas
ta sa nu se minuneze cineva de dnsii, nici sa ia aminte la ei. Caci ce foloseste
celor ce-i aud ca sa stie de la ei cele ce au sa fie? Sau de ce sa aiba srguinta
a cunoaste unele ca acestea, desi cu adevarat diavolul le cunoaste, caci acest l
ucru nu este facator al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu ad
evarat cunostinta.
Nimeni din noi nu se va judeca pentru ca nu le-a stiut, nici se fericeste ca
le-a nvatat si le-a cunoscut; ci ntr-acestea fiecare va avea judecata, daca a paz
it credinta si daca a mplinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade
mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi si a ne osteni, nu ca sa cunoastem mai na
inte, ci, ca bine petrecnd, sa placem lui Dumnezeu.

Si trebuie a ne ruga nu sa cunoastem mai nainte, nici sa cerem plata pentru n

evointa, ci ca ajutator sa ne fie noua Domnul, spre biruinta mpotriva diavolului.
Iar daca vreodata este nevoie de a cunoaste mai nainte, sa ne curatim la minte;
caci eu cred ca sufletul care s-a curatit de toate pacatele, dupa fire poate sa
se faca vazator si chiar mai multe si mai departe sa vada dect diavolii; caci are
pe Domnul n sine, care descopera lui. n felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi si p
uterile ngerilor stnd lnga dnsul.
Deci, cnd vin la noi noaptea si voiesc sa ne graiasca de cele ce au sa fie, s
au sa zica: "Noi suntem ngeri", sa nu luati aminte, caci mint. Iar daca vor lauda
pustnicia voastra si va vor ferici, sa nu-i ascultati si nicidecum sa va supune
ti lor. Mai vrtos sa va pecetluiti cu semnul cinstitei Cruci, pe voi si casa voas
tra si sa va rugati; atunci i veti vedea facndu-se nevazuti, caci se nfricoseaza fo
arte mult de semnul Crucii Domnului; fiindca prin ea i-a biruit Mntuitorul. Iar d
aca si mai cu obraznicie vor sta, saltnd si prefacndu-se cu nalucirile, sa nu va t
emeti, nici sa va speriati, nici ca la niste fiinte bune sa luati aminte la dnsii
.
Pentru ca venirea de fata a celor buni si a celor rai cu nlesnire si cu putin
ta este a o cunoaste, fiindca Dumnezeu a facut astfel. Pentru ca aratarea sfinti
lor ngeri nu este tulburata; caci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cinev
a glasul lor. Ci att de cu liniste si cu blndete se face, nct se aduce bucurie, vese
lie si ndrazneala n suflet; caci Domnul este cu dnsii, El este bucuria noastra si a
lui Dumnezeu Tatal este puterea. Iar gndurile sufletului ramn netulburate si nenva
luite, nct el facndu-se stralucit de ea, vede pe cei ce i se arata; acesta este un
dar al luminilor celor dumnezeiesti si al celor ce au sa fie ntr-nsul.
Iar daca, ca niste oameni s-ar nfricosa de vederea celor buni, care se arata,
numaidect iau frica de la dnsii prin dragoste, precum a facut Gavriil pentru Zaha
ria. Asemenea si ngerul care s-a aratat femeilor la Sfntul Mormnt si cel ce s-a ara
tat pastorilor, precum s-a zis n Evanghelie: Nu va temeti; caci frica acelora nu
este cu spaima sufletului, ci cu cunostinta venirii de fata a celor buni.
Deci, n acest fel este aratarea sfintilor. Navalirea celor rai este tulburato
are, cu sunet, vuiet si strigare, ca si cnd s-ar fi facut vreo pornire a unor tin
eri nepedepsiti si a unor tlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea

si neornduiala gndurilor, mhnire, uriciune catre pustnici, trndavie, ntristare, pome

nirea rudeniilor si frica de moarte; si de aici pofta celor rele, mputinarea de s
uflet catre fapte bune si nestatornicia obiceiurilor.
Deci, cnd cineva din voi va vedea asa ceva, va veti teme; daca nsa frica se va
lua de la voi si n locul ei s-ar face bucurie negraita si voie buna, cutezare, mb
arbatare, netulburarea gndurilor si celelalte, cum mai nainte am zis, adica barbat
ie si dragoste catre Dumnezeu, atunci ndrazniti si va rugati, caci bucuria si lin
istea sufletului arata sfintenia celui ce vine de fata. Asa Avraam, cnd a vazut p
e Domnul, s-a bucurat; Ioan cnd s-a facut glasul nchinarii din partea Nascatoarei
de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.
Iar daca s-ar face tulburare si sunet din afara, nalucire lumeasca, ngrozire
de moarte, sa cunoasteti ca este navalirea celor rai. Si aceasta sa va fie voua
semn. Cnd sufletul unora s-ar teme, sa stiti ca este de fata venirea vrajmasilor;
caci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a facut marele Arha
nghel Gavriil catre Maria si Zaharia, si Acela ce S-a aratat la mormnt femeilor;
ci, mai cu seama, cnd i vor vedea temndu-se, ei sporesc nalucirile, ca mai mult sai nfricoseze, si, de aceea, sarind asupra lor, i batjocoresc, zicnd: "nchinati-va no
ua!".
Iata, pe elini asa i-au amagit, ca asa s-au socotit de dnsii zeii, cei cu num
e mincinos. Iar pe noi nu ne-a lasat Domnul sa ne amagim de diavol, caci El prin
niste naluciri ca acestea facute naintea Lui, l-a certat si i-a zis: Mergi napoia
Mea, satano; caci scris este: Domnului Dumnezeului tau te vei nchina si Lui Unui
a vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defaimeaza de noi; caci Domnul pentru n
oi a facut acestea, ca diavolii de la noi auzind niste glasuri ca acestea, sa se
rastoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne
fali pentru ca scoatem diavolii, nici a ne nalta pentru tamaduiri, nici sa ne min
unam de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate sa-l defaimam; ci pus
tnicia fiecaruia s-o nvete cineva si ori s-o rvneasca si s-o urmeze, ori s-o ndrept
eze. Pentru ca a face semne nu este al nostru, ci al Mntuitorului.
Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu va bucurati ca diavolii se supun voua,
ci pentru ca numele vostru s-a scris n ceruri. A se scrie numele n ceruri, este ma
rturia faptei bune si a vietii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mntuitorul
ui, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu n fapte bune, ci n semne se fale
au si ziceau: Doamne, au nu cu numele Tau am scos diavoli si ntru numele Tau am f
acut multe puteri? Domnul le-a raspuns: Amin zic voua, nu va stiu pe voi. Caci c
unoaste Domnul caile necredinciosilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul
alegerii duhurilor, caci, dupa cum este scris, sa nu credem la tot duhul.
Deci, voiam sa tac si nimic din cele pentru mine sa nu zic si sa va ndestulat
i numai cu acestea. Dar sa nu socotiti ca acestea le zic n zadar, ci sa credeti c
a acestea le povestesc cu iscusinta si adevar; pentru aceasta, desi ca un om far
a de minte m-am facut, dar stie Domnul Cel ce ma aude, curatenia inimii mele, cu
m ca nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea si sporirea voastra, spun voua meste
sugirile diavolilor pe care le-am vazut.
De cte ori m-au fericit pe mine diavolii si eu i-am blestemat pe dnsii n numele
Domnului? De cte ori mi-au spus despre apa Nilului si eu le-am zis: "Si ce va pa
sa voua pentru aceasta?". Odata au venit ngrozindu-ma si m-au nconjurat ca niste o
stasi cu toata narmarea si cu cai; iar alta data mi-au umplut casa de fiare si de
trtoare si eu cntam: Acestia n carute si acestia pe cai, iar noi ntru numele Domnulu
i Dumnezeului nostru ne vom mari; apoi prin rugaciune, aceia s-au rasturnat.
Au venit odata pe ntuneric, avnd naluciri de lumina, si-mi ziceau: "Am venit s
a-ti aducem lumina, Antonie". Iar eu nchizndu-mi ochii, ma rugam si ndata s-a stins
lumina necredinciosilor. Dupa cteva luni, au venit graind si cntnd din Scripturi,
iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odata mnastirea, iar eu ma rugam a r

amne nemiscat cu cugetul.

Dupa aceasta, iarasi venind, bateau din palme, fluierau si jucau, iar eu ma
rugam si staruiam cntnd, ei ndata au nceput a plnge si a se tngui, ca si cum ar fi ob
sit cu totul. Eu atunci slaveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat si a risipit ndrazne
ala si nebunia lor. Iar alta data s-a aratat diavolul foarte nalt cu nalucire si
a ndraznit a zice: "Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiesti sa-t
i daruiesc tie?". Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am
voit a-l bate. Si mi se parea chiar ca l-am batut.
Deci, ndata cel att de mare s-a facut nevazut, mpreuna cu toti ai sai, pentru n
umele lui Hristos. Odata, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avnd cu sine
naluciri de pini, si ma sfatuia, zicnd: "Mannca si nceteaza multele osteneli; om es
ti si vei slabi". Iar eu, ntelegnd mestesugul lui, m-am sculat sa ma rog si el, ne
suferind, a pierit; apoi ca un fum a iesit pe usa, facndu-se nevazut. De cte ori n
pustie mi-a aratat naluciri de aur numai ca sa ma ating si sa-l caut pe dnsul! Ia
r eu cntam mpotriva lui si acela pierea. De multe ori ma zdrobea cu batai, si eu z
iceam: Nimic nu ma va desparti de dragostea lui Hristos; si dupa aceasta mai mul
t se risipeau unii dupa altii. Si eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domn
ul, Cela ce zice: Am vazut pe satana ca un fulger caznd din cer.
Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am ntiparit acestea n sine-mi ca
sa va nvatati a nu va supara n pustnicie, nici a va teme de nalucirile diavolului
si ale slugilor lui. Fiindca m-am facut fara minte, povestindu-va, primiti si ac
easta spre ntemeiere si nenfricosare si credeti-ma ca nu mint.
Odata a batut oarecine n mnastire la usa mea, si iesind, am vazut pe cineva ar
atndu-se lung si foarte nalt. Apoi ntrebndu-l: "Cine esti tu?" El raspunse: "Eu sunt
, satana". Eu i zisei: "Dar ce cauti aici?". Zis-a acela: "Pentru ce ma prihanesc
n zadar monahii si toti ceilalti crestini? Pentru ce ma blestema n tot ceasul?".
Eu, zicndu-i: "Pentru ce si tu i superi pe dnsii?" El a zis: "Nu sunt eu care i supa
r pe dnsii, ci ei se tulbura pe sinesi; caci eu am slabit. Au n-ai citit ca sabii
le vrajmasului au lipsit pna n sfrsit si cetatile lui i-au surpat? Nu mai am loc, n
ici n pustie, nici n cetate, pretutindeni au venit crestini; chiar si pustia asta
s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine pazeasca-se, si sa nu ma mai blesteme n za
dar".
Atunci, minunndu-ma eu de darul Domnului, am zis catre dnsul: "De-a pururea fi
ind mincinos si niciodata spunnd adevarul, acum chiar nevrnd, ai spus adevarat; ca
ci Hristos dupa ce a venit, te-a facut neputincios si surpndu-te, te-a gonit". Ia
r acela, auzind numele Mntuitorului si nesuferind aceasta, s-a facut nevazut; dec
i, daca diavolul nsusi marturiseste ca nimic nu poate, noi suntem datori a-l defa
ima si pe dnsul si pe slugile lui.
Iata cum vrajmasul, mpreuna cu cinii sai, are attea viclenii, iar noi nvatndu-ne
neputinta lor, putem a-i defaima cu chipul acesta. Sa nu cadem cu cugetul, nici
sa gndim la temere, nici sa nchipuim ntru noi frica, zicnd: ca nu cumva venind diavo
lul sa ne rastoarne; ca nu cumva fara veste sosind sa ne tulbure. Nicidecum sa n
u gndim unele ca acestea, nici sa ne ntristam, ca si cum am pieri; ci mai vrtos sa n
draznim si sa ne bucuram de-a pururea ca niste mntuiti si sa socotim cu sufletul
ca Domnul este cu noi si ca El i-a biruit si i-a rusinat pe dnsii. Sa gndim de-a p
ururea ca fiind cu noi Domnul, vrajmasii nimic nu ne vor face. Caci venind ei, c
um ne vor afla, n acelasi fel se fac si ei catre noi si dupa cugetele ce se afla n
tru noi, asa si ei aduc nalucirile.
Deci, daca ne vor afla temndu-ne si tulburndu-ne, ndata si ei ca niste tlhari af
lnd loc nestrajuit, intra la noi si ne nfricoseaza. Daca ne vad nfricosndu-ne, mai m
are fac temerea ntru naluciri si ntru ngroziri; atunci printr-acestea se munceste t
icalosul suflet. Daca ne vom afla bucurndu-ne si gndind ale Domnului, si socotind
ca toate sunt n mna Lui si ca nu poate nimic diavolul asupra crestinilor, stiind c

a nicidecum n-are stapnire asupra cuiva, atunci, vaznd ei sufletul ntemeiat cu nist
e gnduri ca acestea, se ntorc rusinati. Astfel vrajmasul, vazndu-l pe Iov ngradit, s
-a dus de la dnsul; iar pe Iuda vnzatorul, aflndu-l lipsit de acestea, l-a robit.
Drept aceea, daca voim a defaima pe vrajmasul de-a pururea, sa gndim la cele
ale Domnului, ca sa se bucure de-a pururea sufletul cu nadejdea; atunci vom vede
a ca niste fum jucariile diavolilor si mai ales i vom vedea pe ei fugind, dect gon
ind pe altii. Caci ei sunt, dupa cum am zis mai nainte, foarte fricosi, asteptnd d
e-a pururea focul cel pregatit lor. nca si acest semn sa aveti spre nenfricosare mp
otriva lor, adica, cnd vreo nalucire vi s-ar face, sa nu cadeti mai nainte n frica,
ci ndraznind, ntrebati nti: "Ce este? Cine esti tu si de unde vii?".
Si daca va fi aratarea sfintilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta
ntru bucurie se va preface; iar daca va fi diavoleasca, ndata se va slabi, vaznd c
ugetul ntarit. Caci este semn al netulburarii a ntreba asa: "Cine esti si de unde
vii?". Asa ntrebnd Isus al lui Navi, s-a nvatat; iar vrajmasul nu s-a tainuit de Da
niil cel ce l-a ntrebat".
Acestea vorbind Antonie, toti se bucurau. Si ntr-unii crestea darul faptei bu
ne, iar dintr-altii iesea mputinarea la suflet si parerea nceta. Deci, toti se ple
cau a defaima bntuirea cea diavoleasca, minunndu-se de darul cel dat lui Antonie d
e la Domnul, spre deslusirea duhurilor.
Atunci n munti erau multe mnastiri, ca niste corturi pline de cete dumnezeiest
i: ale celor ce cntau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nade
jdea celor ce vor sa fie si ale celor ce lucrau ca sa faca milostenie; ale celor
ce aveau dragoste si mpreuna glasuire ntre dnsii. Deci, se vedea cu adevarat ca o
tara, care de sine era mpodobita cu cinstirea de Dumnezeu si cu dreptatea. Caci n
u era acolo cel ce nedreptatea, sau cel nedreptatit ori prihanit; ci multimea de
pustnici avea un cuget catre fapta buna, nct vaznd cineva mnastirile si o rnduiala c
a aceasta a monahilor, ar fi putut sa zica: Ct sunt de bune casele tale, Iacobe,
corturile tale Israile, ca niste vai umbroase, si ca niste raiuri, ca niste cort
uri pe care le-a nfipt Domnul, si ca niste cedri linga ape.

Antonie, dupa obicei, ducndu-se ntru a sa mnastire, si ntindea nevointa si pustni

cia si n fiecare zi suspina aducndu-si aminte de locasurile ceresti; apoi, tot dor
ul sau l avea catre dnsele, vaznd viata oamenilor n fiecare zi. Pentru ca vrnd sa man
ce si sa doarma, apoi sa vina catre celelalte nevoi ale trupului, se rusina, soc
otind sufletul cel nematerial.
De multe ori, vrnd a mnca mpreuna cu multi monahi si aducndu-si aminte de hrana
cea duhovniceasca, se ducea departe de dnsii, socotind ca rusine i va fi daca ar f
i fost vazut de altii mncnd. nsa mnca pentru nevoia trupului, de multe ori nca si cu
fratii, cucernicindu-se de acestia; dar ndraznind pentru cuvintele cele de folos,
zicea ca se cuvine a da toata ndeletnicirea sufletului, mai mult dect trupului.
Apoi se odihnea pentru nevoia trupului putina vreme, iar toata cealalta vrem
e se ndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului si folosul acestuia l cauta; ca
sa nu se atraga el jos prin dezmierdarile trupului, ci mai vrtos trupul sa se rob
easca de suflet. Caci aceasta este ceea ce a zis Mntuitorul: Nu va ngrijiti cu suf
letul vostru, ce veti mnca, nici cu trupul, cu ce va veti mbraca. Si voi nu cautat
i ce veti mnca sau ce veti bea si nu va naltati. Caci acestea toate le cauta neamu
rile si Tatal vostru stie ca aveti trebuinta de toate acestea. nsa cautati mai nti m
paratia Lui si toate acestea se vor adauga voua.
Dupa acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunc
i pe vremea lui Maximin (305-313). Si adunndu-se sfintii marturisitori n Alexandri
a, lasnd mnastirea, le-a urmat si el, zicnd: "Sa ne ducem si noi ca sa ne nevoim, d
e vom fi chemati sau sa privim pe cei ce se nevoiesc". Deci, avea dorire sa mart
uriseasca pe Hristos; de aceea slujea marturisitorilor si n chinuri si n temnite,

el avea multa srguinta spre divan; adica ndemna catre srguinta pe ceilalti chemati,
care se nevoiau; iar pe cei ce marturiseau, a-i primi si a-i petrece pna ce se v
or savrsi.
Judecatorul vaznd netemerea lui si a celor mpreuna cu dnsul, cum si srguinta cat
re marturisire, a poruncit ca nici unul din monahi sa nu se arate n divan, nici s
a petreaca n cetate nicidecum. Deci, toti ceilalti au socotit sa se ascunda n ziua
aceea, iar Antonie att de mult a tinut n seama porunca, nct chiar si-a spalat haina
pe deasupra si a doua zi a stat la un loc nalt si s-a aratat stralucit naintea ig
hemonului. Toti se minunau de aceasta, iar ighemonul vazndu-l, pe cnd trecea cu rnd
uiala lui, ca el sta fara frica, aratnd srguinta crestinilor, caci se ruga sa mart
uri-seasca si el, precum am zis mai nainte. Iar dupa ce a scapat de scopul lui, s
-a mhnit, caci n-a marturisit si el; fiindca Domnul l pazea, spre folosul nostru s
i al altora, ca prin pustnicia pe care o nvatase din Scripturi sa se faca multora
dascal; pentru ca numai vazndu-i petrecerea lui, multi se srguiau n a se face rvnit
ori ai petrecerii sale.
Deci, slujea marturisitorilor dupa obicei si era legat ca mpreuna cu dnsii sa
se osteneasca n slujbele lor; iar dupa ce a ncetat prigoana si fericitul Petru a m
arturisit credinta, Antonie s-a ntors iarasi la mnastirea sa. Si era acolo n fiecar
e zi, marturisind cu stiinta si nevoindu-se cu patimirile credintei, caci se nev
oia cu multa pustnicie mai ntinsa si postea de-a pururea; iar mbracamintea o avea
pe dinauntru de par si pe deasupra un cojoc pe care l-a pastrat pna la sfrsitul sa
u. Trupul niciodata nu l-a spalat cu apa, nici picioarele n-a suferit a le baga n
apa fara de nevoie; nca nici dezgolindu-se nu l-a vazut cineva, nici trupul sau
nu l-a vazut gol nimeni, fara numai acela care l-a spalat, dupa ce s-a savrsit.
Linistindu-se n chilia lui si punndu-si n gnd ca sa nu iasa din ea multa vreme,
nici sa primeasca, a venit un oarecare condu-cator de ostasi, cu numele Martinia
n si a suparat mult pe Antonie, caci avea pe fiica sa bntuita de diavol; iar dupa
ce a asteptat mult, batnd n usa, si i-a zis sa se duca sa se roage lui Dumnezeu p
entru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar aratndu-se pe deasupra, a zis: "Omule
, ce ma tot strigi, sunt om si eu ca si tine; daca crezi, roaga-te lui Dumnezeu
si fiica ta se va tamadui".
Acela creznd si chemnd pe Hristos, s-a dus si a gasit pe fiica sa izbavita de
diavol. nca multe ca acestea a facut Domnul printr-nsul, caci zice: Cereti si vi s
e va da. Apoi multi din cei ce patimeau, nedeschizndu-le usa, sedeau afara din mna
stire, dar creznd si rugndu-se, se vindecau de boli.
Dupa ce s-a vazut suparat de multi care veneau la dnsul si nelasndu-l a se duc
e dupa socoteala lui, precum voia, temndu-se ca nu cumva din minunile pe care le
facea Domnul printr-nsul, ori el sa se mndreasca, ori altceva mai mult dect ceea ce
este sa socoteasca pentru dnsul, a chibzuit si a pornit spre Tebaida de sus, la
cei ce nu-l cunosteau; si lund pini de la frati, a sezut linga tarmurile rului, pri
vind daca ar trece vreun caiac, ca intrnd ntr-nsul, sa se duca cu dnsii.
Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit catre dnsul, zicndu-i:
"Antonie, unde te duci si pentru ce?". Iar el, netulburndu-se si asteptnd ca dupa
obicei sa-l cheme de multe ori, a raspuns, zicnd: "Fiindca oamenii nu ma lasa sa
ma linistesc, pentru aceasta voiesc a ma sui la Tebaida de sus, caci suparari mu
lte mi se fac aici si mai ales ca mi se cer de unii lucruri mai presus de putere
a mea". Iar glasul a zis catre dnsul: "Chiar n Tebaida de te vei duce sau la vacar
ii te vei cobor, mai multa si ndoita osteneala ai sa primesti; iar daca voiesti sa
te linistesti cu adevarat, du-te n pustia cea mai dinauntru". Antonie a zis: "Ci
ne mi va arata calea, ca sunt nestiutor de aceasta?".
Atunci ndata i-au aratat-o niste saracini, care voiau sa calatoreasca n partea
aceea si, apropiindu-se de dnsii, Antonie, i ruga sa-l primeasca a merge cu ei n p
ustie; iar acestia, ca fiind ndemnati dintr-o porunca a purtarii de grija a lui D

umnezeu, l-au primit cu osrdie. Calatorind cu dnsii trei zile si trei nopti, au aj
uns la un munte foarte nalt, avnd sub el apa limpede dulce si foarte rece, cmpii di
n afara si putini finici, nengrijiti.
Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, ca Acesta era
Care l nsemnase si care i-a grait linga tarmurile rului; deci, la nceput primind pini
de la saracinii aceia cu care calatorise mpreuna, a ramas singur n munte, nefiind
nimeni altul mpreuna cu dnsul; si ndata a si cunoscut locul acela ca pe casa sa. S
aracinii aceia vaznd srguinta lui Antonie, treceau nadins totdeauna pe calea aceea
si bucurndu-se, i aduceau pine; apoi avea si putina mngiere cu finicii aceia.
Dupa acestea, nstiintndu-se fratii de locul acela, aducndu-si aminte ca niste f
ii de parintele lor, purtau grija a-i trimite cele de nevoie. Vaznd Antonie ca di
n pricina pinii se ostenesc unii pna acolo la dnsul si patimesc multa truda, fiindu
-i mila de monahi, s-a gndit n sine si a rugat pe unii, din cei care veneau la dnsu
l, sa-i aduca o sapa si putin gru.
Si dupa ce i s-au adus acestea, nconjurnd pamntul dimprejurul muntelui si aflnd
putin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, avnd cu ndestulare din apa aceea de sub munt
e, a semanat grul. Facnd n fiecare an aceasta, si scotea pinea de acolo, bucurndu-se
a nu face suparare nimanui pentru aceasta si ca n toate se pazeste pe sine nengreu
nator. Dupa acestea, vaznd iarasi pe unii venind la dnsul, a semanat si putine ver
deturi, ca cei ce veneau la dnsul sa aiba putina mncare dupa osteneala acelui drum
greu.
La nceput, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, i vatamau de mul
te ori semanatura si lucrarea de pamnt. Iar el apucnd cam n gluma pe una din fiare,
a zis tuturor: "Pentru ce ma pagubiti pe mine, care cu nimic nu v-am pagubit pe
voi? Duceti-va, si de acum, n numele Domnului, sa nu va mai apropiati de cele de
aici". Deci dintr-acea vreme, ca si cum temndu-se de porunca, nu s-au mai apropi
at de acel loc. El petrecea singur nauntrul muntelui aceluia, ndeletnicindu-se n ru
gaciuni; iar fratii, care i slujeau lui, l-au rugat ca, venind dupa multe luni, s
a-i aduca masline, legume si untdelemn, caci acum era batrn.

Deci, el petrecnd acolo, multe lupte a patimit, potrivit cu cele scrise, nu mp

otriva sngelui si a trupului, ci a celor potrivnici. Caci acolo auzea glcevi, glas
uri multe si sunete ca niste arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi multi l ve
deau pe el luptndu-se si rugndu-se mpotriva lor. Pe cei ce veneau la dnsul, i mbarbat
, nsa el se nevoia plecndu-si genunchii si rugndu-se Domnului.
Era cu adevarat vrednic de minune, caci singur fiind ntr-o pustie ca aceea, n
ici de diavolii care navaleau asupra lui nu se temea, nici de attea fiare, de cel
e cu patru picioare si de trtoare care erau acolo, nu se nfricosa de salbaticia lor
; ci, cu adevarat, potrivit cu cele scrise, nadajduia spre Domnul, avnd mintea ne
clintita si nenvaluita. Dar diavolii fugeau si fiarele cele salbatice, precum est
e scris, se mpacau cu dnsul.
Deci, diavolul, precum cnta David, pndea pe Antonie si scrsnea la el din dinti,
iar Antonie se ruga Mntuitorului ca sa-l pazeasca nevatamat de viclenia aceluia,
si de multa lui mestesugire. Deci, priveghind ntr-o noapte, diavolul a pornit fi
arele, si mai toate hienele care se aflau n pustia aceea, iesind din cuiburile lo
r, l-au nconjurat, si era singur n mijlocul lor. Cascnd gurile, fiecare ngrozindu-l
a-l musca, el pricepnd mestesugul vrajmasului, a zis catre ele: "Daca ati luat st
apnire asupra mea, sunt gata a fi mncat de voi, iar daca ati fost ndemnate de diavo
li, nu mai zaboviti, ci duceti-va, caci eu sunt rob al lui Hristos".
Acestea zicnd Antonie, acelea ndata au fugit, ca de un bici fiind gonite prin
cuvntul lui Antonie. Apoi dupa putine zile, el lucrnd, caci voia sa se osteneasca,
venind cineva la usa, tragea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dnsul, p
entru cele ce i aduceau. Iar Antonie sculndu-se si iesind, a vazut o fiara care se

asemana omului pna la coapse, iar pulpele si picioarele avndu-le asemenea asinulu
i. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci si a zis: "Sunt rob al l
ui Hristos. Daca esti trimis asupra mea, iata de fata sunt". Iar fiara mpreuna cu
diavolii ei au fugit, nct de iuteala fugii a cazut si a murit; iar moartea fiarei
era caderea diavolilor, caci ei se srguiau a le face acestea toate, ca sa-l scoa
ta din pustie, nsa n-au putut.
Iar odata fiind rugat de monahi ca sa se pogoare la dnsii a-i cerceta dupa att
a multa vreme, cum si locuintele lor, el a mers mpreuna cu monahii care venisera
la dnsul si aveau cu dnsii o camila, care le ducea pinea si apa de departe, caci er
a lipsita de apa toata pustia aceea si nu era deloc apa de baut, dect numai n munt
ele acela, n care se afla mnastirea lui. Deci, sfrsindu-li-se pe cale, si arsita fi
ind prea cumplita, toti erau sa se primejduiasca. Caci nconjurnd ei locurile si ne
aflnd apa, nu puteau nici sa mai umble nainte, ci zaceau jos si pe camila au lasat
-o sa se duca, deznadajduindu-se mult.
Batrnul vaznd ca toti se primejduiesc, mhnindu-se foarte mult, a suspinat si de
spartindu-se putin de dnsii, si-a plecat genunchii si ntinznd minile la cer, s-a rug
at si ndata Domnul a facut a iesi apa n locul unde a stat sa se roage. Astfel bnd t
oti, s-au nviorat si umplnd burdufurile, au cautat camila si au gasit-o; caci se ntm
plase de se legase funia de o piatra si astfel era tinuta. Deci, prinzind-o si a
dapnd-o, au pus pe ea burdufurile cu apa si astfel au calatorit nevatamati.

Iar dupa ce au venit la mnastirile cele din afara, toti monahii vazndu-l, ca p
e un parinte l sarutau. Si el ca niste merinde aducndu-le din munte, i ospata cu cu
vintele sale si-i mpartasea de folos sufletesc. Iarasi atunci s-a facut bucurie n
munti, rvna de sporire si ndemnare prin credinta ntre dnsii. Se bucura si el vaznd s
inta monahiilor, cum ca si sora-sa care mbatrnise n feciorie si ea era egumena a al
tor fecioare.
Dupa cteva zile, iarasi s-a ntors n muntele sau si multi veneau la dnsul, iar al
tii care patimeau, au ndraznit a merge la el. Deci, el catre toti monahii care ve
neau la dnsul, de aceasta porunca, adica a crede ntru Domnul, a-L iubi si a se paz
i de gnduri ntinate si de dezmierdari trupesti, precum n Pilde este scris; a nu se
amagi cu saturarea pntecelui, ci a fugi de slava desarta, a se ruga adeseori, a cn
ta psalmi nainte de culcare si a nvata pe de rost poruncile din dumnezeiestile Scr
ipturi; apoi a pomeni faptele sfintilor, ca urmnd rvnei acestora sa se puna la rndu
iala sufletul, aducndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Si mai ales i sfatui
a sa cugete adeseori la graiul Apostolului: "Soarele sa nu apuna ntru mnia voastra
. Si aceasta de obste s-o socoteasca, ca nu numai ntru mnie, ci nici ntr-un alt pac
at al nostru soarele sa nu apuna. Caci este lucru bun si de nevoie, ca nici soar
ele pentru rautatea zilei, nici luna pentru pacatul de noapte, sau chiar de aduc
erea aminte sa ne prasca pe noi. Deci ca sa se faca de noi binele acesta, drept e
ste a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecati-va si ispititi-va.
Deci, n fiecare zi sa ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi si cele de
noapte. Si daca au pacatuit, sa nceteze, iar daca n-au pacatuit sa nu se faleasc
a, ci sa petreaca ntru bunatate; si sa nu se leneveasca, nici sa osndeasca pe apro
apele sau, nici sa se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Pna cnd
va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Caci de multe ori cele ce gresim
uitam si noi nu stim, iar Domnul cunoaste toate.
Lui dnd judecata, unii mpreuna cu altii sa patimim si unii altora sarcinile sa
le purtam; pe noi nsine sa ne judecam si acelea de care suntem lipsiti, sa ne srg
uim a le mplini. Si sa va fie si aceasta spre ntemeiere, de a nu pacatui, ca fieca
re sa nsemnam si sa scriem faptele si miscarile sufletului nostru, ca si cum am v
rea sa le vestim unii altora. Caci negresit, rusinndu-ne a fi cunoscute, vom nceta
a pacatui si chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rau. Cine voieste a se v
atama, pacatuind? Sau cine, dupa ce a pacatuit, nu minte, voind a se tainui?

Deci, daca ne-am vedea unii pe altii, n-am putea sa pacatuim. Asa daca am vr
ea sa vestim unii altora gndurile si le-am scrie, mai mult ne-am pazi de gndurile
cele ntinate, rusinndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne noua pustnicilor scrisoarea
n loc de ochi, ca rusinndu-ne de a le scrie si de a fi vazuti, nici sa nu gndim ce
le rele. Si asa nchinndu-ne, vom putea robi trupul si a placea lui Dumnezeu, iar m
estesugirile vrajmasului a le calca".
Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dnsul; iar cu cei ce patimeau,
mpreuna patimea si mpreuna se ruga si de multe ori l ascultau pe dnsul. Dar nici fi
ind ascultat nu se falea, nici neascultndu-se nu crtea, ci de-a pururea multumea D
omnului; pe cei ce patimeau i ndemna sa fie ndelung rabdatori si sa stie ca tamadui
rea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, dect numai a lui Dumnezeu, Celui c
e face cnd voieste si cte voieste. Deci, cei ce patimeau primeau sfatuirea lui ca
o tamaduire, iar cuvintele batrnului deprinzndu-le, se ndemnau a nu se mputina cu su
fletul, ci mai vrtos rabdau ndelung; apoi cei tamaduiti nvatau a multumi, nu lui An
tonie, ci lui Dumnezeu.
Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, avnd boala grea, nct s
i limba i se mncase si ochii erau aproape sa i se strice, venind n munte, a rugat
pe Antonie ca sa se roage pentru dnsul; iar el rugndu-se, a zis lui Fronton: "Du-t
e si te vei tamadui". Iar el staruind, ramase cteva zile la Antonie, care i zicea:
"Ramnnd aici, nu te vei putea tamadui; iesi de aici si ducndu-te n Egipt, vei vedea
semnul ce se va face cu tine". Deci, creznd acela, a iesit si nu numai ca a vazu
t Egiptul, dar a ncetat boala, si s-a facut omul sanatos, dupa cuvntul lui Antonie
, pe care l-a auzit de la Mntuitorul.
nca si o fecioara oarecare din Vusira Tripoliei avea o patima grea si foarte
urta. Era apoi si la trup slabanoaga, iar ochii nu-i avea dupa fire. Parintii ace
steia nstiintndu-se ca oarecari monahi merg la Antonie, si creznd Domnului care a t
amaduit pe aceea careia i curgea snge, i-a rugat sa mearga cu dnsii si ei, mpreuna c
u fiica lor. Iar aceia primindu-i, parintii bolnavei au ramas cu copila mai jos
de munte, la monahul Pafnutie marturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie s
i i-au povestit despre fecioara, cum i-a ntmpinat; apoi i-au povestit patima fecio
arei si cum a calatorit mpreuna cu dnsii.
Apoi l-au rugat ca sa dea voie si aceleia sa intre, dar el n-a primit, ci le
-a zis: "Duceti-va si o veti afla pe dnsa tamaduita; caci nu este a mea isprava a
ceasta, ca om pacatos ce sunt, ci tamaduirea este a Mntuitorului, Celui ce face n
tot locul mila cu cei ce-L cheama; deci a cautat Domnul spre aceea care se ruga
si mie mi-a aratat iubirea Sa de oameni; caci acolo fiind fecioara, i va tamadui
patima". Si s-a facut minunea, dupa cum a zis Antonie. Iesind monahii, au vazut
pe parinti bucurndu-se si pe copila sanatoasa.
ntr-o vreme, doi frati oarecare venind la Antonie pentru sfat, si lipsindu-le
apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celalalt era aproape de moarte; deci,
nemaiputnd calatori, zacea la pamnt, gata sa moara.
Iar Antonie seznd n munte, chema pe doi monahi ce se ntmplasera sa fie acolo, si
-i ruga, zicndu-le: "Luati un vas de lut cu apa si alergati pe calea aceea ce vin
e dinspre Egipt, caci venind doi frati, unul a murit, iar altul trage sa moara,
daca nu va srguiti; ca aceasta mi s-a aratat mie, rugndu-ma".
Deci, mergnd monahii, l-au aflat pe unul zacnd mort si l-au ngropat, iar pe cel
alalt l-au nviat cu apa si l-au dus la batrnul, fiind departe cale de o zi. Daca c
ineva va ntreba: "Pentru ce mai nainte de a se savrsi fratele, nu a spus Antonie ac
easta?" Unul ca acesta zicnd asa, nu judeca drept, ca nu era a lui Antonie judeca
ta mortii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Anto
nie numai aceasta i era partea minunii, ca, seznd n munte, avea mintea catre Dumnez
eu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Alta data, seznd el iarasi n munte si cautnd n sus, a vazut pe un oarecare ducndu
-se la cer si multa bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunndu-se si fericind
pe unul ca acesta, se ruga sa se nstiinteze, cine ar fi. Si ndata i-a venit lui un
glas ca acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sih
astru a petrecut pna la batrnete n pustnicie. Iar lungimea caii de la muntele Nitri
ei pna la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.
Deci cei ce erau cu Antonie, vazndu-l minunndu-se, l-au rugat sa le spuna pric
ina minunarii lui. Si au auzit ca acum s-a savrsit Amun, pustnicul si iubitul sau
, caci era cunoscut lui, pentru ca adeseori venea acolo si multe semne printr-nsu
l se faceau; dintre care unul este si acesta:
Odata, fiind trebuinta a trece el rul, ce se numeste Licon, care era plin de
apa, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dnsul, sa se departeze de dnsul, c
a sa nu se vada goi unul pe altul, cnd vor trece apa. Apoi, dezbracndu-se Teodor,
se rusina de sinesi, vazndu-se gol. Deci, numaidect fara veste a fost dus de parte
a cealalta. Astfel Teodor, fiind si el barbat cucernic, si apropiindu-se de dnsul
si vaznd ca l-a ntrecut si ca nu s-a udat de apa, se ruga sa-l nstiinteze cum a fa
cut aceasta. Dupa ce a vazut ca nu voieste sa-i spuna, i cuprinse picioarele si i
zise ca nu-l va lasa pna ce nu i va spune.
Deci, vaznd Amun srguinta lui Teodor, mai ales si pentru cuvntul acesta, pe car
e vrea sa i-l spuna, a cerut si el ca nimanui sa nu-i spuna pna la moarte. Si asa
i l-a vestit: ca a fost purtat de oarecine si dus pe cealalta parte, caci nu a
umblat pe deasupra apei si ca nu este cu putinta asemenea lucru la oameni, fara
numai Domnului, si celor carora El le va porunci, precum i-a facut marelui Apost
ol Petru.
Dupa moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia carora l
e-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au nsemnat ziua. Apoi, venind niste fra
ti de la muntele Nitriei, dupa 30 de zile, i-au ntrebat si au cunoscut ca n aceeas
i zi si n acelasi ceas a adormit Amun, ntru care a vazut Antonie ducndu-se la cer s
ufletul batrnului. Deci, foarte mult s-au minunat si acestia si aceia de curateni
a sufletului lui Antonie, cum ntr-atta departare de cale de 13 zile fiind, ndata sa nstiintat si a vazut sufletul lui suindu-se la cer.
Si nu numai acesta, ci si un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odat
a si aflnd pe Antonie singur rugndu-se, l-a rugat pe el pentru o fecioara, cu nume
le Policratia, din Laodiceea, minunata si de Hristos purtatoare; caci aceea pati
mea de stomac si de o coasta din nevointa cea aspra si era cu totul slabanoaga c
u trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a nsemnat ziua n care s-a facut ru
gaciunea. Si ducndu-se n Laodiceea, a aflat pe fecioara sanatoasa. Apoi a ntrebat n
care zi i-a ncetat boala. A adus hrtia n care a scris vremea rugaciunii si, nstiintnd
u-se, a aratat si el ndata scrisoarea.
Toti au cunoscut ca atunci a izbavit-o pe dnsa Domnul de dureri, cnd Antonie s
e ruga, nduplecnd bunatatea Mntuitorului pentru dnsa. nca si pentru cei ce veneau la
dnsul, de multe ori spunea cu multe zile mai nainte; uneori nca si cu o luna mai nai
nte, cum si pricina pentru care veneau.
Unii veneau numai pentru ca sa-l vada, altii pentru boale, iar altii care se
munceau de diavoli. Si toti nu socoteau ca truda, nici ca paguba osteneala caii
. Caci se ntorcea fiecare simtind folos. Deci, unele ca acestea zicndu-le si vazndu
-le, se ruga ca nimeni sa nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vrtos de Do
mnul sa se minuneze; caci ne-a daruit noua celor ce suntem oameni neputinciosi,
a-L cunoaste dupa putere.
ntr-o vreme, pogorndu-se iarasi la mnastirile cele de afara, a fost rugat ca sa
intre n corabie si sa se roage mpreuna cu monahii; atunci el a simtit un miros fo
arte greu. Iar cei din corabie zicnd: "Este peste ori pastrama stricata n corabie

si acestea poate miros greu". El zicea ca alta pricina este. Pe cnd el vorbea, un
tnar oarecare, care avnd diavol, intrase mai nainte si se ascunsese n corabie, ndata
a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie n numele Domnului nostru Iisu
s Hristos, a iesit. Si omul s-a facut sanatos, iar toti cei ce erau n corabie au
cunoscut ca diavolul era reaua mirosire. nca si altul oarecare din cei straluciti
avnd diavol, a venit la dnsul; si era diavolul acela att de cumplit, nct cel ndracit
nu cunostea ca venea catre Antonie.
Cei ce l-au adus rugau pe Antonie sa se roage pentru dnsul; iar lui Antonie f
acndu-i-se mila de tnar, se ruga si toata noaptea mpreuna cu dnsul a privegheat. Iar
tnarul dimineata deodata sarind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce
l-au adus mniindu-se asupra lui, certndu-l si batndu-l, Antonie a zis catre dnsii: "
Nu va miniati asupra tnarului, ca nu este el cel ce face acestea, ci diavolul din
tr-nsul". Deci, certndu-l, i-a poruncit sa iasa dintr-nsul si sa se duca n locuri fa
ra de apa. Antonie slavea pe Domnul si i-a zis: "Daca el s-a pornit asupra mea,
era semn al iesirii diavolului". Acestea zicnd Antonie, ndata tnarul s-a facut sana
tos si de aceea nteleptindu-se, a cunoscut unde era, iar pe batrnul l saruta, multu
mind lui Dumnezeu.
nca multe de acestea care s-au facut printr-nsul, cu un glas ne-au spus despre
dnsul cei mai multi din monahi. Dar nca acestea nu sunt att de minunate pe ct celel
alte de aici nainte, care se arata mult mai minunate. Caci odata vrnd el sa mannce,
si sculndu-se sa se roage ntru al noualea ceas, s-a simtit ranit cu mintea. Si lu
crul era preaslavit, caci se vedea ca si cum ar fi fost n aer. Dupa aceea se vede
au oarecare vrajmasi cumpliti, stnd n aer si vrnd a-l opri ca sa nu treaca. Iar cei
ce-l conduceau, se luptau mpotriva lor si-i ntrebau: "Nu cumva ar fi vinovat cu c
eva?".
Deci, vrnd ei sa spuna ca
Antonie ziceau catre vrajmasi:
iar de cnd s-a facut monah si
singur". Atunci cei ce-l prau
lea.

a avut pacate din nasterea lui, cei ce-l duceau pe

"Pe cele de la nasterea lui i le-a sters Domnul,
s-a fagaduit lui Dumnezeu, se cade sa-si dea seama
si nu puteau sa-l biruiasca, i-au facut neoprita ca

Si ndata s-a vazut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit sa mannce si a
petrecut cealalta parte a zilei si toata noaptea suspinnd si rugndu-se. Caci se mi
nuna vaznd ca mpotriva multora ne este noua lupta, si cu cte osteneli are cineva sa
treaca vazduhul acesta. Si spunea ca aceasta este ceea ce zice Apostolul: Sunte
m suparati de domnul stapnirii vazduhului.
Caci ntru aceasta vrajmasul are stapnire pentru a se lupta si a se ispiti, ca
sa opreasca pe cei ce trec; pentru care mai ales sfatuia pe Efeseni, zicnd: Luati
toata narmarea lui Dumnezeu, ca nimic rau n ea avnd pentru noi vrajmasul, sa se ru
sineze. Apoi aceasta nvatndu-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori n tru
p nu stiu ori afara de trup nu stiu, Dumnezeu stie. Pavel pna la al treilea cer s
-a rapit si dupa ce a auzit graiuri negraite, s-a pogort. Iar Antonie s-a vazut c
a a ajuns n aer si s-a nevoit pna s-a aratat liber. Avea nca si acest dar: caci sezn
d deosebit n munte, daca vreodata nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvnt, aceasta f
acndu-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu nvatat
si nteleptit.
Dupa acestea, facnd el odata vorbire catre cineva care venise la dnsul, despre
petrecerea sufletului si despre locul ce va avea dupa petrecerea de aici n noapt
ea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicnd: "Antonie, sculndu-te, iesi ca
ai sa vezi ceva". Deci, iesind, caci stia pe cine este dator sa asculte, a vazut
pe cineva grozav si nfricosat stnd si ajungnd pna la nori; iar pe unii suindu-se ca
niste narmati, si pe acela ntinzndu-si minile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe
altii mai presus de dnsul zburnd si fara de primejdie trecnd; de aceea, fara de gri
ja se suia. Si pentru unii ca acestia cel nfricosat scrsnea din dinti, iar pentru
cei ce se agatau de dnsul, el se bucura. S-a facut apoi glas catre Antonie, zicndu

-i: "ntelege lucrul cel vazut". Si deschinzndu-se mintea lui, a nteles ca cel nfrico
sat este vrajmasul sufletelor, care pizmuieste pe credinciosi; iar pe cei vinova
ti i apuca si i oprea sa treaca, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea sa-i t
ina, ca pe unii care mai presus dect el se naltau.
Aceasta dupa ce a vazut-o, ca si cum ntru pomenire aducnd-o si mai mult se nev
oia a spori catre cele dinainte, n fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci f
iindca zabovea n rugaciuni si n sine se minuna fiind ntrebat si suparat de cei ce e
rau mpreuna cu dnsul; deci, era silit sa le spuna, ca un parinte, neputnd sa ascund
a nvataturile de fiii sai, mai vrtos fiindu-le si povatuitor, caci stiinta lui era
curata, iar povestirea le era spre folos; nvatnd ca rodul pustniciei este bun si
vedeniile de multe ori se fac mngiere a ostenelilor.
El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetator, caci
pe cei bisericesti foarte mult i cinstea si tot clerul voia a fi cinstit mai mult
dect sine. naintea episcopilor si a preotilor nu se rusina a-si pleca capul si a
se smeri; cum si diaconilor, daca cndva ar fi venit la dnsul vreunul, spre a vorbi
pentru folosul sufletului, iar ntru rugaciune i da protia (blagoslovenie) lui, ne
rusinndu-se a se nvata si el de la dnsul.
Caci de multe ori i ntreba si ruga pe toti care erau mpreuna cu dnsul, sa ascult
e nvatatura de la dnsul, si marturisea ca se foloseste de orice cuvnt bun ar fi zis
cineva. Fata lui avea mult si prea slavit dar de la Mntuitorul; caci daca ar fi
fost de fata mpreuna cu multimea de monahi, si daca ar fi voit cineva sa-l vada,
chiar nefiindu-i cunoscut mai nainte, ndata acela, ntrecnd pe ceilalti, alerga la dns
ul, ca si cum de vederea lui era atras. Si nu se deosebea cu naltimea de ceilalti
, ci numai cu rnduiala obiceiurilor si cu curatia sufletului.
Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea si simtirile cele din afara, n
ct dupa suflet avea vesela si fata; iar din miscarea trupului simtea si ntelegea a
sezarea sufletului, dupa cum se scrie: Inima veselindu-se, fata nfloreste; iar fi
ind ntru mhnire, se posomoraste. Asa Iacob a cunoscut pe Laban, ca cugeta vrajmasi
a si a zis catre femeile sale: Nu este fata tatalui vostru ca ieri si alaltaieri
.
Tot asa Samuil a cunoscut pe David, caci aducatori de bucurie erau ochii sai
si dintii ca laptele de albi; tot astfel si Antonie se cunostea. Caci niciodata
nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodata nu se mhnea, fiind vesel cug
etul lui. nca si n credinta era statornic si drept-credincios; caci nici cu schism
aticii meletiani nu s-a mpartasit vreodata, stiind viclenia si departarea lor de
credinta cea dreapta, din nceput; nici cu monahii sau cu alti eretici nu a vorbit
cndva prieteneste, dect numai cu gndul de ntoarcere catre buna credinta, vorbind tu
turor, sa nu se amageasca cu prietenia si cu vorbirea lor; caci vatamare si pier
zare pricinu-ieste sufletului.
Deci, astfel ura eresul arienilor si poruncea tuturor ca nici sa nu se aprop
ie de ei, nici reaua lor credinta s-o aiba. Odata, venind la dnsul unii dintre ce
i ce nnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetndu-i si cunoscnd ca sunt rau-credincio
si, i-a gonit din munte, zicnd ca cuvintele lor sunt mai rele dect otrava sarpelui
. Iar odata mintind arienii ca tot aceleasi le cugeta si el, precum le cugeta si
ei, el s-a tulburat si s-a mniat asupra lor.
Dupa acestea, fiind rugat si de episcop si de toti fratii, s-a pogort din mun
te si, intrnd n Alexandria i-a ocarit pe arieni, zicnd ca eresul lor este cel mai d
e pe urma si ca acesta este mergator naintea lui Antihrist. Si nvata pe popor ca F
iul lui Dumnezeu nu este zidire, nici ca s-a facut din cele ce nu sunt, ci ca es
te dea pururea vecuitor Cuvnt si ntelepciune a fiintei Tatalui. Pentru care si pagn
esc lucru este a zice, ca a fost vreme, cnd nu a fost; caci de-a pururea Cuvntul a
fost si este mpreuna cu Tatal.

De aceea, zicea el, sa nu aveti nici o mpartasire cu prea raii-credinciosi ar

ieni, ca nu are nici o mpartasire lumina cu ntunericul. Voi, creznd bine, sunteti c
restini, iar aceia numind "zidire" pe Fiul si Cuvntul lui Dumnezeu, care S-a nasc
ut din eternitate din Tatal, cu nimic nu se deosebesc de pagini, slujind zidirii
mai vrtos dect lui Dumnezeu Ziditorul. Si sa credeti ca chiar toata zidirea se mni
e asupra lor, caci pe Ziditorul si Domnul tuturor, prin care toate s-au facut, p
e Acesta l numara mpreuna cu fapturile". Deci, toate popoarele se bucurau auzind p
e un barbat ca acesta anatematiznd eresul cel luptator de Hristos al arienilor.
Si toti cei din cetate alergau sa vada pe Antonie, si elinii si chiar cei ce
se numesc popi ai lor veneau la biserica crestineasca, zicnd: "Ne rugam sa vedem
pe omul lui Dumnezeu". Caci toti l numeau astfel pe dnsul si acolo pe multi i-a c
uratit Domnul de diavoli printr-nsul si pe cei vatamati la minte i-a vindecat. Mu
lti nca din elini se rugau ca macar sa se atinga de batrnul, creznd ca se vor folos
i. Deci attia crestini s-au facut n acele putine zile, ct a zabovit el acolo, cti ar
fi vazut cineva ntr-un an facndu-se. Apoi unii din popor, socotind ca se tulbura,
pentru aceasta departau de la dnsul pe toti pagnii; el netulburndu-se, zicea, ca a
cestia nu sunt mai mult dect acei diavoli, cu care ne luptam n munte.
Iar cnd a pornit
s la poarta, o femeie
fiica mea cumplit se
iesc si eu alergnd".

sa mearga n munte la chilia sa, noi l petreceam, si cnd am ajun

din urma striga: "Asteapta-ma, omule al lui Dumnezeu, caci
munceste de diavol, asteapta, ma rog, ca sa nu ma primejdu
Batrnul auzind si fiind rugat de noi, a asteptat.

Cnd s-a apropiat femeia, copila a fost pusa jos, iar Antonie rugndu-se si pe H
ristos numindu-L, a iesit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sanatoasa, iar
mama ei binecuvnta pe Dumnezeu si toti i multumeau; si el nca se bucura ducndu-se l
a casa sa n munte. El era nca foarte ntelept, si lucrul cel minunat era ca, nenvatnd
carte, era om istet la minte si priceput.
Deci, odata doi filozofi elini au venit la dnsul, socotind ca vor putea sa is
piteasca pe Antonie, care era n muntele cel mai de jos. El pricepnd pe oameni dupa
chipurile lor, iesind catre dnsii, a zis catre talmaciul acestora: "Pentru ce vati ostenit atta, o! filozofilor, sa veniti la un om simplu?". Iar ei zicnd ca nu
este asa, ci un foarte ntelept, le-a zis: "Daca ati venit catre un nebun, desarta
este osteneala voastra, iar daca ma socotiti pe mine un ntelept, faceti-va ca mi
ne, caci se cade cele bune sa fie urmate.
Caci si eu daca as fi venit la voi, v-as fi urmat pe voi, iar daca voi venit
i la mine, apoi faceti-va precum sunt eu, ca eu sunt crestin". Iar ei minunndu-se
, s-au dus, ca vedeau si pe diavoli temndu-se de Antonie. Si altii ca acestia, ve
nind iarasi la dnsul n muntele de jos, socotind ca l vor batjocori ca n-a nvatat car
te, Antonie a zis catre dnsii: "Voi ce ziceti, ce este mai nti, mintea ori cartea?
Si care este pricina a celeilalte, mintea a cartii, ori cartea a mintii?" Ei ras
pundeau: "Ca nti este mintea, ea este aflatoare a cartii". Antonie a zis: "Caruia
mintea i este sanatoasa, nu-i este nevoie de carte".
Acest raspuns spaimntnd pe filozofi si pe cei ce erau de fata, s-au dus minunnd
u-se ca vedeau atta ntelepciune ntr-un om simplu; ca nu era ca un crescut n munte si
mbatrnit acolo, avnd obicei salbatic, ci era vesel, blnd si prietenos si avea cuvntu
l ndulcit cu sarea cea dumnezeiasca, nct nimeni nu-l pizmuia si se bucurau toti car
e veneau la el.
Dupa aceasta, venind unii care se socotesc la elini ca sunt ntelepti si cernd
de la dnsul cuvnt despre credinta noastra n Hristos si ispitindu-se cu silogisme sa
biruiasca propovaduirea dumnezeiestii Cruci, vrnd s-o batjocoreasca, Antonie ngad
uind putin si iertndu-i pentru necunostinta, le-a zis prin talmaci, care stia bin
e limba lor: "Ce este mai bine, a marturisi Crucea ori a sluji la zei? Marturisi
rea noastra este semn de barbatie si dovada a defaimarii mortii, iar zeii vostri
sunt plini de patimi.

Apoi ce este mai bun, a zice ca Cuvntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acel
asi fiind, a luat trup omenesc, pentru mntuirea si facerea de bine a oamenilor; c
a apoi, facndu-Se partas nasterii omenesti, sa faca pe oameni a se mpartasi firii
dumnezeiesti celei gndite? Ori a asemana n cele necuvntatoare pe Dumnezeu si pentru
aceasta a cinsti pe cele cu cte patru picioare si pe trtoare precum si nchipuiri de
oameni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor ntelepti.

Cum ndrazniti a ne batjocori pe noi, care zicem ca Hristos S-a aratat om? Cnd
voi dintr-aceasta, adica din minte hotarnd pe suflet, ziceti ca s-a ratacit si a
cazut din naltimea cerurilor n trup. Apoi ziceti ca ar fi nu numai n trup omenesc,
ci si n cele cu cte patru picioare si chiar n cele trtoare se muta; pe cnd credinta n
astra zice ca pentru mntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi va ra
taciti, vorbind despre sufletul nenascut si noi credem n puterea si n iubirea de o
ameni a lui Dumnezeu.
Iar voi ziceti despre suflet ca este schimbacios si de aceea si mintea nsasi
o numiti schimbacioasa; cum este icoana, asa trebuie sa fie si acela al carui es
te icoana. Si cnd despre minte socotiti unele ca acestea, aduceti-va aminte ca si
mpotriva Tatalui huliti cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceti vrajmas
ia de la cei rai; dar noi rabdam crucea si nu ne temem de moarte, n orice chip ar
fi adusa asupra noastra. Voi basmuiti ratacirile lui Osiris si ale Isidei, bntui
elile lui Tifon si fugirea lui Cronos, nghitirea de fii si uciderea de parinti. A
cestea sunt cele ntelepte ale voastre si batjocorind Crucea, nu va minunati de nvi
ere.
Vorbind de Cruce, aduceti-va aminte de mortii care s-au sculat si de orbii c
are au vazut, de slabanogii care s-au tamaduit, de leprosii care s-au curatit, d
e umblarea pe mare ca pe uscat si despre celelalte semne si minuni care arata pe
Hristos nu numai om, ci si Dumnezeu; dar mi se pare ca va nedreptatiti pe voi s
i nu cititi cu dinadinsul Scripturile noastre; cititi nsa si vedeti ca cele ce a
facut Hristos l arata Dumnezeu, Care a venit pentru mntuirea oamenilor si voi nu c
redeti.
Dar spuneti-ne si noua pe ale voastre si ce ati putea zice despre cei necuvnt
atori si despre necuvntarea si salbaticia lor? Caci, daca precum aud, ziceti ca P
ersefona este pamnt, ca Hefaistos a ologit n foc, ca Hera este n aer, Apolon n soare
, Artemida n luna, iar Poseidon n mare, cu acestea nu cinstiti pe Dumnezeu, ci slu
jiti zidirii mai vrtos dect Celui ce a zidit pe toate. Daca - cum ziceti - este bu
na zidirea, le socotiti mpreuna cu noi acelea, dar se cadea sa nu socotiti faptur
a ca zei si sa nu dati fapturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeti-va
pe voi nsiva, ca cinstea mai-marelui mester o dati casei, cea facuta de dnsul, si
pe a voievodului la ostas. Dar ce raspundeti la acestea? Ca sa cunoastem daca C
rucea are ceva vrednic de batjocorire".
Iar ei nedumerind-se si ntorcndu-se ncoace si ncolo, Antonie zmbind a zis: "Aces
tea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi va rezemati mai mult pe cuvintel
e cele doveditoare, si, avnd acest mestesug, nu voiti a crede fara dovada cea din
cuvinte, spuneti-mi mai nti lucrurile si mai ales cunostinta cea despre Dumnezeu
cu de-amanuntul. Cum o putem dobndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea cr
edintei? Ce este mai veche: credinta prin lucrare ori dovada prin cuvinte?"
Ei au raspuns: "Ca mai veche este credinta prin lucrare si ca aceasta este c
unostinta cea cu dinadinsul". Antonie a zis: "Bine ati zis ca credinta iese din
asezamntul sufletului, iar dialectica iese din mestesugul celor alcatuite; deci,
celor ce le sta de fata lucrarea prin credinta, acestora nu le este de nevoie sa
u poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru ca ceea ce noi din credinta nt
elegem, aceasta voi prin cuvinte va srguiti a o ntari si de multe ori nu puteti ni
ci a grai acelea pe care noi le ntelegem. Pentru aceea este mai buna si mai tare
lucrarea prin credinta, dect silogismele voastre sofisticesti; deci, noi crestini

i nu facem taina din ntelepciunea cuvintelor elinesti, ci n puterea credintei ce n

i se da de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
Si cum ca adevarat este cuvntul, iata acum noi nenvatndu-ne carte, credem n Dumn
ezeu si cunoastem prin fapturile Sale purtarea Sa de grija pentru toate; si cum
ca credinta noastra este lucratoare, iata acum noi ne rezemam pe credinta n Hrist
os; iar lupta cu cuvinte sofisticesti si nalucirile idolilor, ce sunt la voi, se
surpa si se strica, dar credinta noastra se ntinde pretutindeni.
Voi facnd silogisme si sofisticnd, nu ntoarceti pe oameni de la crestinism la e
linism; iar noi nvatnd credinta lui Hristos, va aratam slabiciunea voastra, pentru
ca toti cunosc pe Hristos si ca este Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Voi prin ba
smele voastre nu mpiedicati nvatatura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel rasti
gnit, pe toti diavolii i gonim, de care voi va temeti ca de niste dumnezei. Si un
de se face semnul Crucii, slabesc vrajitoriile si nceteaza farmecele.
Deci, spuneti-mi unde este acum vrajitoria voastra? Unde sunt descntecele egi
ptenilor? Unde sunt nalucirile magilor? Toate acestea au ncetat si neputincioase
s-au facut de cnd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednica de batj
ocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate si dovedite ca nelucratoare sunt
neputincioase? Pentru ca si acesta este lucru minunat, ca ale voastre niciodata
nu au fost prigonite, ci si de oameni prin cetati se cinstesc, iar ai lui Hristo
s sunt prigoniti. Totusi mai mult ale noastre dect ale voastre nfloresc si se nmult
esc; si ale voastre laudate fiind si ncuiate, se strica.
Credinta si nvatatura lui Hristos, care este batjocorita de voi si prigonita
de mparati, a umplut lumea. Caci, cnd a stralucit cunostinta de Dumnezeu? Sau cnd nt
reaga ntelepciune si fapta buna a fecioriei s-a aratat? Cnd s-a defaimat moartea?
Negresit, numai cnd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se ndoieste de aceasta v
aznd pe mucenici defaimnd moartea pentru Hristos, sau vaznd pe fecioarele Bisericii
pazindu-si trupurile pentru Hristos curate si nentinate.
Sunt destule semnele acestea ca sa se arate cum singura credinta, cea ntru Hr
istos, este adevarata, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi nca nu credeti, ci
cautati adevarul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvin
tele elinesti ale ntelepciunii, precum a zis nvatatorul vostru, ci ne plecam credi
ntei, lund din ea dovada cuvintelor si a silogismelor. Iata, sunt de fata aici ce
i ce patimesc de la diavoli - caci erau unii care venisera la dnsul si erau supar
ati de diavoli; pe aceia aducndu-i n mijloc, a zis: "Ori voi cu silogismele voastr
e sau cu orice mestesug voiti si cu orice vrajitorie, chemati pe idolii vostri s
i curatiti-i pe dnsii, iar daca nu puteti, conteniti lupta mpotriva noastra si vet
i vedea puterea Crucii lui Hristos".
Zicnd acestea, a chemat numele lui Hristos si a pecetluit pe cei ce patimeau
cu semnul Sfintei Cruci de doua si de trei ori si ndata au stat oamenii ntregi la
minte, sanatosi, fiind ntregi cu sufletul si multumind Domnului. Iar cei ce se nu
meau filosofi, se minunau si cu adevarat se nspaimntau de priceperea barbatului ac
eluia si de semnul ce a facut.
Iar Antonie a zis: "Ce va minunati de aceasta, nu suntem noi cei ce facem un
ele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, ntru cei ce cred n El. Deci, cre
deti si voi si veti vedea ca nu avem mestesug de vorbe, ci de credinta, care pri
n dragostea cea catre Hristos se lucreaza; pe care daca o veti avea si voi, nu v
eti mai cauta prin dovezile cuvintelor, ci veti socoti ca este destula credinta
cea ntru Hristos".
Acestea a spus Antonie catre filozofii care voiau sa batjocoreasca propovadu
irea Crucii. Iar ei minunndu-se de acestea, s-au dus, sarutndu-l si marturisind ca
s-au folosit de la dnsul. Deci, a ajuns pna la mparati vestea despre Antonie. Caci
nstiintndu-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum si fiii lui, Constant

iu (337-361) si Constans (337-350), se rugau a primi raspunsuri de la dnsul. Dar

nici scrisorile nu le tinea n seama dnsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelasi
era, precum fusese mai nainte de a-i scrie mparatii. Si dupa ce i s-au adus scris
orile, a chemat pe monahi si a zis catre dnsii: "Nu va minunati ca va scrie mparat
ul, ca este om si el, ci mai cu seama ca Dumnezeu a scris Lege oamenilor si prin
Fiul Sau a grait noua". Deci, voia sa nu primeasca scrisorile spunnd: "Eu nu sti
u sa scriu raspunsuri catre niste fete ca acestea". Dar fiind ndemnat de monahi s
i zicnd ca mparatii sunt crestini si nu se cuvine sa fie defaimati, a poruncit sa
se citeasca scrisorile.
Apoi a scris si raspunsuri, laudndu-i ca ei cred si se nchina lui Hristos; dec
i, i sfatuia cele catre mntuire si sa nu socoteasca a fi lucruri mari cele de fata
si mai cu seama a-si aduce aminte de judecata ce va sa fie. Si sa stie ca numai
Hristos este mparat adevarat si vesnic. Apoi i ruga pe dnsii sa fie iubitori de oa
meni si sa aiba grija de dreptate si de saraci. Iar mparatii, primindu-i raspunsu
rile, se bucurara.
El era iubit de toti si toti se rugau sa-l aiba pe dnsul parinte. n felul aces
ta fiind cunoscut, s-a ntors iarasi n muntele cel dinauntru, tinndu-se de pustnicia
si nevointa cea obisnuita; si de multe ori seznd mpreuna cu cei ce veneau la dnsul
, avea vedenii, precum n profetia lui Daniil este scris: apoi si dupa un ceas vor
bea tot aceleasi cu fratii cei ce erau cu dnsul. Iar ei l cunosteau pe dnsul ca avu
sese vedenii. Pentru ca si cele ce se ntmplau n Egipt, de multe ori, fiind n munte,
le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, ndeletnicindu-se n ve
denie.

Deci, ntr-o vreme fiind n vedenie, suspina, apoi dupa ctva timp, ntorcndu-se catr
e cei ce erau mpreuna cu dnsul si cutremurndu-se, s-a sculat si s-a rugat; apoi, pl
ecndu-si genunchii, a ramas asa mult timp, iar dupa aceea s-a sculat batrnul plngnd.
nfricosndu-se cei ce erau cu dnsul, l rugau sa le arate cele vazute de dnsul, suparn
u-l si silindu-l sa le spuna; atunci el, suspind tare, a spus catre dnsii: "O! fi
ilor, ar fi fost sa mor mai nainte de a mi se face vedenia aceasta". Iar ei, iara
si rugndu-l sa le spuna cele ce a vazut, el lacrimnd, a zis: "O urgie are sa cupri
nda Biserica si are sa fie data oamenilor celor ca dobitoacele necuvntatoare.
Am vazut Sfnta Masa a Bisericii si mprejurul ei stnd catri pretutindeni, dnd cu p
icioarele celor dinauntru ca si cum s-ar fi facut niste azvrlituri de picioare al
e dobitoacelor ce umbla fara de rnduiala. Deci, atunci suspinam ca am auzit un gl
as, zicnd: "Se va defaima altarul Meu". Acestea le-a vazut batrnul si dupa doi ani
s-a si ntmplat navalirea arienilor si rapirea Bisericilor, cnd si vasele cu sila r
apindu-le, faceau sa fie purtate de mini pagnesti; cnd si pe paginii de la pravalii
i sileau sa-i aduca cu dnsii si, fiind ei de fata, jucau deasupra Mesei precum vo
iau.
Atunci toti am cunoscut ca azvrliturile de picioare ale catrilor vestite lui A
ntonie nainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. Dupa ce a vazut aceasta ved
enie, a mngiat pe cei ce erau cu dnsul, zicndu-le: "Nu va mhniti, fiilor, ca precum s
-a mniat Domnul, asa Se va milostivi iarasi si degraba si va lua Biserica podoaba
sa, va straluci dupa obicei si veti vedea pe cei izgoniti, asezati iarasi la loc
urile lor, iar pagnatatea ducndu-se si ascunzndu-se n cuiburile sale; apoi dreapta c
redinta biruind va avea toata libertatea pretutindeni; numai sa nu va uniti cu a
rienii, ca nu este a apostolilor nvatatura aceasta, ci a diavolilor si a tatalui
lor, nvatatura care este stearpa, dobitoceasca si a mintii celei nedrepte, precum
este necuvntarea catrilor".
Deci acestea sunt lucrurile, minunile si vederile lui Antonie; si se cade a
le crede, caci daca printr-un om s-au facut attea minuni, a Mntuitorului este faga
duinta care zice: Daca veti avea credinta ct un graunte de mustar, veti zice munt
elui acesta "Muta-te de aici", si se va muta; si nimic nu va fi cu neputinta vou
a, si iarasi: Amin, amin zic voua, daca veti cere ceva de la Tatal n numele Meu s

e va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Sai si tuturor celor ce cred ntr-nsu
l: Pe cei bolnavi vindecati-i, pe diavoli scoateti-i, n dar ati luat, n dar sa dat
i.
Deci Antonie, a tamaduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugndu-se si aminti
nd numele Domnului, nct tuturor s-a aratat ca nu el era cel care facea ci Domnul,
Care prin Antonie se milostivea si tamaduia pe cei ce patimeau. A lui era numai
rugaciunea, pustnicia si nevointa, pentru care seznd n munte, se bucura prin veden
iile cele dumnezeiesti, dar se mhnea fiind suparat si tras afara n muntele cel de
jos.
Chiar judecatorii l rugau sa se pogoare din munte, fiindca nu era cu putinta
sa se suie ei acolo, pentru ca le urmau multi din cei ce se judecau. Astfel l rug
au sa vina numai sa-l vada, dar el se abatea de la caile ce duc catre acestia. E
i nsa trimiteau pe cei ce erau vinovati, ca macar pentru mila acestora sa se pogo
are. Deci, patimind necazuri si vazndu-i pe dnsii tnguindu-se, venea n muntele cel m
ai de jos. Si nu era nefolositoare osteneala si supararea lui, ca venirea lui se
facea multora spre folos si facere de bine; caci si judecatorilor le folosea, s
fatuindu-i sa aleaga dreptatea mai mult dect toate, sa se teama de Dumnezeu si sa
stie ca, cu ce judecata vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iu
bea vietuirea din munte mai mult dect toate acestea.
Deci, ntr-o vreme o suparare ca aceasta patimind de la cei ce aveau nevoie de
el, chiar voievodul l-a rugat sa se pogoare; apoi venind si vorbind de ajuns ce
le despre mntuire, el zicea ca nu poate sa ntrzie cu dnsii, spunndu-le: "Precum pesti
i stnd pe pamnt uscat mor, asa si monahii stnd mpreuna cu voi si petrecnd, se slabano
gesc; deci se cade a merge, precum porneste pestele spre mare, asa si noi spre m
unte, ca nu cumva, stnd sa uitam cele dinlauntru". Voievodul auzind acestea de la
dnsul si nca multe altele, apoi minunndu-se, a zis: "Cu adevarat este robul lui Du
mnezeu, ca de unde are atta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?"
Un alt mparat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe crestini pentru iubire
a ce avea fata de arienii cei cu nume rau. Si era att de crud, nct batea si pe feci
oare si pe monahi i dezgolea si i chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dns
ul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: "Vad o urgie venind asupra ta; ncetea
za de a prigoni pe crestini, ca nu cumva sa te ajunga urgia, care acum are sa vi
na peste tine".
Valens primind scrisoarea si citind-o, a rs si scuipnd-o, a lepadat-o jos, iar
pe cei ce a adus-o i-a ocart, poruncindu-le sa vesteasca lui Antonie acestea: "F
iindca te ngrijesti de monahi, te voi izgoni acum si pe tine". Dar n-au trecut ci
nci zile si l-a ajuns urgia, ca n ntia latura a Alexandriei, care se numeste Hereia
, a iesit nsusi Valens si Nestorie, eparhul Egiptului, amndoi fiind pe cai, care e
rau ai lui Valens si mai blnzi dect toti cei ce se hraneau la dnsul; deci, neajungnd
ei la locul pomenit, au nceput a se juca caii unul cu altul, dupa cum erau obisn
uiti si numaidect cel mai blnd, pe care era Nestorie, apucnd cu gura pe Valens si dn
du-l jos de pe calul lui, a cazut peste el si cu dintii i-a zdrobit coapsele, nct
cnd a fost adus n cetate, dupa trei zile a murit.
Atunci, toti s-au minunat, ca ceea ce a spus Antonie mai nainte s-a mplinit. D
eci, asa dojenind pe cei rai, iar pe cei buni care erau la dnsul att i sfatuia, nct u
ita ndata a judeca si fericea pe cei ce se leapada si se departeaza de viata acea
sta si de grijile lumesti. Astfel, pe cei nedreptatiti i partinea, nct socotea ca n
u altii ci el nsusi era cel ce patimea. Deci, el era de folos tuturor, nct multi di
n ostasi si din cei ce aveau averi multe, se lepadau de greutatile vietii si se
faceau monahi.

Cu adevarat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; caci, cine se ducea

mhnit la dnsul si nu se ntorcea bucurndu-se? Cine venea la dnsul plngnd pe cei morti
nu parasea ndata plnsul? Cine venea miniat si nu se schimba ndata n prietenie si iu
bire? Care sarac necajit alerga la dnsul si, vazndu-l, nu defaima ndata bogatia? Ca
re monah, mputinndu-se cu sufletul si alergnd la dnsul, nu se facea cu mult mai tare
si mai srguitor? Care tnar venind n munte si privind la Antonie, nu se lepada ndata
de desmierdari si nu iubea ntelepciunea? Cine venea la dnsul ispitit de diavoli s
i nu se izbavea? Cine era suparat de gnduri si nu se alina cu cugetul? Iscusirea
aceasta a lui Antonie era mare, ca, dupa cum am zis mai nainte, avea darul deslus
irii duhurilor, cunostea miscarile lor, si dupa srguinta si pornirea pe care o av
ea cineva, l cunostea pe dnsul.
Nu numai ca nu-l batjocoreau, ci si pe cei suparati de ei prin gnduri, i nvata
cum sa poata rasturna bntuielile acelora, povestindu-ne neputintele si vicleniile
diavolilor. Deci, fiecare ca si cum s-ar fi pregatit la lupta, se pogora de la
el ndraznind asupra diavolului si a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logod
nici, vaznd pe Antonie, pe acea parte de ru, ramneau fecioare lui Hristos. Apoi ven
ea la dnsul si de prin partile din afara, iar acestia mpreuna cu toti, folosindu-s
e, se ntorceau ca de la un parinte; dar dupa ce a adormit el, toti ramnnd sarmani d
e parintele lor, se mngiau prin pomenirea lui, stiind sfatuirile si dojenile lui.
Iar n ce fel a fost sfrsitul vietii lui, cu cuviinta este si mie a rosti si voua c
elor ce doriti a auzi, ca si acest lucru al lui s-a facut iubit.
Dupa obiceiul sau cerceta pe monahii din muntele de jos si, nstiintndu-se prin
descoperire dumnezeiasca despre sfrsitul sau, a grait fratilor: "Aceasta este ce
rcetarea cea mai de pe urma facuta de mine voua si ma ndoiesc de va voi mai vedea
iarasi n viata aceasta. Ca vremea a sosit ca sa ma dezleg de aici, ca sunt de ap
roape o suta si cinci ani". Deci, auzind ei acestea, plngeau, mbratisau si sarutau
pe batrn. Iar el bucurndu-se, ca si cum dintr-o tara straina ar merge la cetatea
sa, le vorbea si le poruncea: "Sa nu va leneviti ntru osteneala, nici sa va necaj
iti ntru pustnicie, ci sa traiti ca si cum n fiecare zi ati fi gata de moarte; apo
i sa va srguiti, dupa cum am zis mai nainte, a pazi sufletul de gndurile cele ntinat
e; sa aveti rvna catre sfinti si sa nu va apropiati de schismaticii meletieni; st
iti viclenia, rautatea si vointa lor cea rea. Nici sa aveti vreun prietesug cu a
rienii, ca si pagnatatea acestora tuturor este aratata. Nici cautnd la judecatorii
cei ce partinesc lor sa va tulburati, ca va nceta nalucirea lor cea stricacioasa
n putina vreme. Deci, paziti-va curati si mai cu seama de acestia paziti predani
a parintilor si prin urmare credinta cea dreapta, ntru Domnul nostru Iisus Hristo
s, pe care din Scripturi ati nvatat-o, si de la mine v-ati adus aminte".

Dar fratii silindu-l sa ramna la dnsii si acolo sa se savrseasca, el n-a vrut.

Pentru ca egiptenii aveau obiceiul ca trupurile barbatilor celor mbunatatiti, mai
ales ale sfintilor mucenici, a le nvalui si nfasura n giulgiuri, dar nu a le acope
ri sub pamnt, ci a le pune pe paturi si a le pastra nauntru la dnsii, socotind ca p
rin aceasta cinstesc pe cei raposati. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceas
ta si pe episcopi, sa porunceasca poporului, asijderea si pe femei le sfatuia, z
icnd: "Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru ca si trupuril
e patriarhilor, ale proorocilor pna acum se pazesc n morminte; si nca si trupul Dom
nului n mormnt s-a pus si, punnd piatra peste usa mormntului, l-a ascuns pna cnd a n
t a treia zi". Si acestea zicndu-le, le spuse ca pacatuiesc cei ce dupa moarte nu
ascund trupurile celor ce se savrsesc; chiar de ar fi si sfnt; caci ce este mai m
are si mai sfnt ca trupul Domnului si care totusi s-a pus n mormnt?
Deci multi ascultndu-l, puneau trupurile sub pamnt si multumeau Domnului, caci
bine au fost nvatati de dnsul. Aceasta cunoscnd-o si temndu-se ca nu cumva sa nu fa
ca si cu trupul lui astfel, s-a grabit a iesi, sfatuind si nvatnd cele cuviincioas
e pe monahii cei din muntele acela. Si suindu-se n muntele unde se obisnuise a pe
trece, dupa putina vreme, s-a mbolnavit. Chemnd pe cei doi monahi, care fusesera mp
reuna cu el cincisprezece ani, nevoindu-se si slujindu-i la batrnete, ale caror n
ume erau Macarie si Plotin, a zis catre dnsii:

"Eu, O! fiilor, precum este scris, ma duc pe calea parintilor, caci ma vad s
ingur chemat de Domnul; iar voi treziti-va, ca pustnicia voastra cea veche sa nu
o pierdeti, ci ca si cum ati face nceput de pustnicie, asa srguiti-va sa paziti o
srdia voastra ntreaga. Ca stiti pe diavolii cei ce va bntuiesc, stiti cum sunt de s
albatici, dar neputinciosi cu puterea; deci, nu va temeti de dnsii, ci mai vrtos s
a credeti n Hristos de-a pururea. Apoi, ca si cum fiecare ati muri, asa sa vietui
ti, lund-aminte si pomenind sfatuirile pe care le-ati auzit de la mine. Nici o mpa
rtasire sa nu aveti cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, ca stiti ca si eu
ma abateam si ma feream de acestia pentru eresul lor cel de Hristos urtor si rau
credincios; ci srguiti-va mai cu seama de-a pururea a va mpreuna mai nti cu Domnul,
apoi cu sfintii; ca astfel dupa moarte, ntru vesnicele locasuri, ca pe niste prie
teni cunoscuti sa va primeasca si sfintii pe voi. Acestea gnditi-le, acestea cuge
tati-le si de aveti vreo purtare de grija pentru mine, ma veti avea ca pe un par
inte al vostru; dar sa nu lasati pe nimeni sa ia trupul meu si sa-l duca n Egipt,
ca nu cumva sa-l puna n casele lor, dupa cum au obicei, caci pentru aceasta am v
enit aici n munte.
Stiti cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta si le porunceam sa ncetez
e un obicei ca acesta; deci, voi ngropati trupul meu si sub pamnt ascundeti-l. Apo
i sa paziti taina ntre voi, ca nimeni sa nu stie locul, afara de voi singuri. Iar
eu la nvierea mortilor l voi lua nestricacios de la Mntuitorul. mpartiti hainele me
le si dati lui Atanasie episcopul un cojoc si haina pe care o asterneam, pe care
el mi-a dat-o nefolosita, iar la mine s-a nvechit. Celalalt cojoc dati-l lui Ser
apion, episcopul; voi tineti haina cea de par, si mntuiti-va fiilor, fiti sanatos
i; ca Antonie acum se muta si nu mai este mpreuna cu voi".
Dupa ce zise acestea si aceia l-au sarutat, ca pe niste prieteni au vazut nge
rii care venira la dnsul si, bucurndu-se de dnsii, el si-a ntins picioarele si zacnd
cu fata n sus, se arata vesel; dupa aceea si-a dat sufletul, si s-a dus la Sfinti
i Parinti. Iar ucenicii lui, precum le daduse porunca, nfasurndu-l si ngropndu-l, au
ascuns trupul lui sub pamnt. Si nimeni nu stie pna acum unde este ascuns, afara d
e cei doi ucenici ai lui. Deci, lund ei cojocul fericitului Antonie si haina cea
purtata de dnsul, ca pe un mare odor o pastrau. Caci, vazndu-le cineva, ca pe nsusi
Antonie le vedea. Apoi mbracndu-se cu ele, ca si sfatuirile lui le purtau cu bucu
rie.
Acesta este nceputul pustniciei si al nevointelor lui Antonie, acesta este si
sfrsitul vietii lui trupesti. Acestea sunt nca mici pe lnga fapta cea buna a acelu
ia, dar dintre acestea puteti socoti si voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie,
din tinerete pna la atta vrsta, mereu pazindu-si srguinta pustniciei si a nevointei.
El nici de batrnete nu se biruia, ca sa mannce bucate mai grase, nici pentru s
labiciunea trupului sau nu si-a schimbat chipul mbracamintei sau macar sa-si spel
e picioarele cu apa. Si cu toate acestea, cu trupul sau a ramas nevatamat. Pentr
u ca ochii i avea nevatamati si ntregi, vaznd bine si din dinti niciunul nu i-a caz
ut, dect numai unii s-au tocit pna la gingii pentru multa vrsta; apoi cu picioarele
si cu minile a ramas sanatos; si pe scurt zicnd, se arata mai bine si mai srguitor
dect toti cei ce ntrebuintau multe feluri de hrana si multe feluri de haine. Deci
, pretutindeni era vestit si de toti era laudat, si nca dorit de cei ce nu-l vazu
sera.
Acesta este semnul faptei bune si al sufletului sau iubitor de Dumnezeu. Cac
i nu din scripturile lui, nici din ntelepciunea cea din afara, nici pentru oareca
re mestesug, ci pentru singura cinstirea de Dumnezeu, nu poate tagadui nimeni. C
aci s-a auzit de el n Spania, n Galia, la Roma, n Africa, el care era ascuns si sed
ea n munti. Cine dar, daca nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscu
ti pe oamenii Sai si care de la nceput a fagaduit aceasta lui Antonie? Caci desi
ei pe ascuns si n taina lucreaza fapte bune, desi ei voiesc a se tainui, Domnul c
a pe niste luminatori i arata tuturor. Ca astfel cei ce aud sa cunoasca ca este c
u putinta a se mplini poruncile lui Dumnezeu si a avea rvna catre fapta cea buna.

Deci, cititi-le acestea si celorlalti frati, ca sa nvete cum trebuie sa fie v

iata monahilor si sa se ncredinteze ca Domnul si Mntuitorul nostru Iisus Hristos v
a proslavi pe cei ce-L proslavesc, si pe cei ce slujesc Lui pna la sfrsit; apoi nu
numai ntru mparatia cerului i duce, ci si aici fiind ascunsi si srguindu-se a se le
pada si de cele dintr-nsa, i face aratati si vestiti, att pentru fapta buna a lor,
cum si pentru folosul tuturor celorlalti.
Iar daca va fi trebuinta chiar si paginilor cititi-le, ca macar asa sa cunoa
sca cum ca nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, - care este Fiul lui Dumnezeu,
ci si cei ce-i slujesc Lui curat si adevarat si cred cu buna cinstire n El gonesc
pe diavoli, pe care elinii i socotesc ca sunt zei; deci pe acestia crestinii i va
desc, ca nu numai ca nu sunt zei, dar i gonesc, ca pe cei ce sunt amagitori si st
ricatori ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slava n vecii
vecilor. Amin.
NSEMNARE
Afara de aceasta viata, scrisa de marele Atanasie, se afla si lucrarile Cuvi
osului Antonie (Socrate, n Istoria sa bisericeasca, cartea a IV-a, cap. 23, iata
ce spune: A venit cineva din cei ntelepti la dreptul Antonie si a zis catre dnsul:
"Cum rabzi, o! parinte, fiind lipsit de mngierea cea din carti?" Antonie i-a rasp
uns: "Cartea mea, o! filozofule, este firea celor vazute, si de fata mi este, cnd
voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu"), cum si folositoare povestiri despre dnsul
; cum a aflat n pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea sm
eritul, l-a primit si la calea mntuirii l-a povatuit. Cum a vazut pe nger n chip de
monah, mpletind cosnite, si sculndu-se la rugaciune si iarasi lucrnd si iarasi rugn
du-se. Cum a vazut pe diavolul ntinzndu-si cursele sale prin lume si a auzit glas
spunnd ca numai smerenia ne scapa de cursele acelea; si altele vei afla n Pateric
despre cuviosul acesta. La sfrsit si n aceasta povestire se afla despre dnsul, cum
diavolul, n chip de om, a venit la dnsul, vrnd sa se pocaiasca; pentru care pricina
se scrie astfel:
Marele ntre parintii cei desavrsiti, Cuviosul Antonie, era nainte-vazator si tr
ecnd prin ispitele diavolesti, de nimic socotea mestesugirile lor, nici nu se sup
ara de dnsii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simtitori chiar ngeri si diavoli
cum se ngrijesc, ndeletnicindu-se pentru viata omeneasca, fiecare dintre dnsii nevo
indu-se ca sa ntoarca pe oameni la a sa parte. Apoi att de mare si nalt era ntru fap
te bune, nct dosadea si batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le si depa
rta, aducndu-le aminte de surparea lor cea din cer si de chinul ce va sa fie lor n
focul cel vesnic.
Deci, s-a ntmplat odata un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfatuit ca sa vin
a la el, zicnd ntre ei ca nimeni nu ndrazneste sa se apropie, caci se temea ca nu c
umva sa fie ranit de dnsul; pentru ca venise batrnul n mare nepatimire si n viata ce
a desavrsita si se ntarise cu Sfntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis catre celala
lt prieten al sau: "Frate Zerefere, asa era numele acelui diavol, oare de s-ar p
ocai cineva din noi l-ar primi Dumnezeu ntru pocainta? Oare se poate sa fie asa s
au nu?" Raspuns-a celalalt: "Cine poate sa stie aceasta?". Iar Zerefer i-a zis:
"Mi se va da voie sa merg la Antonie, batrnul care nu se teme de noi si de la dnsu
l sa ma ncredintez de aceasta?".

Celalalt a raspuns: "Mergi, dar te fereste cu dinadinsul, fiindca batrnul est

e nainte-vazator si va cunoaste ispitirea ta si nu va voi sa ntrebe de aceasta pe
Dumnezeu; nsa mergi, doar cumva vei cstiga dorirea". Atunci, mergnd Zerefer la Anto
nie, s-a nchipuit n om si a nceput a plnge si a se tngui naintea lui. Iar Dumnezeu vr
sa arate, cum ca nu se ntoarce dinspre cei ce voiesc sa se pocaiasca, ci pe toti
cei ce alearga la El i primeste - prin aceasta dnd chip omului celui pacatos, ca
diavolul ncepatorul rautatii, de s-ar pocai cu adevarat, nu l-ar ntoarce -, a tain
uit aceasta o vreme de batrnul, ca sa nu cunoasca sfatul diavolesc. Drept aceea,

vedea cuviosul pe cel ce venise la dnsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, si

i-a zis: "Ce plngi asa, tnguindu-te din inima, omule, sfarmndu-mi si al meu suflet c
u lacrimile tale cele multe?".
Iar diavolul cel viclean a raspuns: "Eu, sfinte parinte, nu sunt om, ci diav
ol, pentru multimea faradelegilor mele". Iar batrnul l-a ntrebat: "Si ce voiesti c
a sa-ti fac tie, frate?" Si i-a zis diavolul: "De nimic altceva nu ma rog tie, s
finte parinte, fara numai sa te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adica sa-ti a
rate tie de va primi pe diavolul ntru pocainta sau cu totul nu-i trebuieste Lui?
Pentru ca de va primi pe acela, apoi si pe mine, cel ce am facut lucruri asemene
a ca acela, ma va primi". Batrnul i-a raspuns: "Precum voiesti voi face, nca sa te
duci astazi la casa ta, iar dimineata sa vii aici si-ti voi spune ce va porunci
Domnul despre aceasta".

Ducndu-se diavolul, si sosind noaptea, si-a ridicat batrnul cuvioasele sale min
i spre cer si s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca sa-i arate lui de
va primi pe diavolul ntorcndu-se la pocainta. Si ndata ngerul Domnului stnd naintea l
i, i-a zis: "Asa graieste Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stapnire
pentru diavol? Pentru ca acela a venit cu viclesug sa te ispiteasca". Si a zis
batrnul catre nger: "De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta
de catre mine, ca sa nu cunosc viclesugul diavolesc?"
ngerul i-a zis: "Sa nu te tulburi de lucrul acesta, caci este o minune a lui
Dumnezeu, spre folosul celor ce gresesc; ca adica sa nu deznadajduiasca pacatosi
i care fac multe faradelegi, ci sa vina ntru pocainta, stiind ca de catre nici un
ul nu se ntoarce Preabunul Dumnezeu, cnd vine la El, chiar cnd acel diavol vrajmas
ar veni cu adevarat; drept aceea, cnd va veni la tine sa te ispiteasca si te va nt
reba, sa nu te smintesti de el, ci sa-i zici astfel: "Vezi ca iubitorul de oamen
i Dumnezeu niciodata nu se ntoarce de catre cel ce vine la El, chiar daca diavolu
l ar veni; iata, fagaduieste a te primi si pe tine, numai de vei pazi cele porun
cite de El".
Iar cnd te va ntreba: "Care sunt cele poruncite de El?", sa-i zici ca astfel g
raieste Domnul Dumnezeu:
"Te stiu pe tine cine esti si de unde ai venit ispitindu-ma, caci tu ai raut
atea cea veche si nu poti sa fii bunatate noua, fiind ncepator de mult al raului
si acum nu vei ncepe a face binele. Ci deprinzndu-te cu mndria, cum vei putea a te
smeri cu pocainta si a face mila?
Dar ca sa nu ai acest raspuns n ziua judecatii, caci voiai sa te pocaiesti si
nu te-a primit Dumnezeu, iata si tie ti pune pocainta bunul si milostivul Dumnez
eu, numai daca vei voi, pentru ca zice sa savrsesti trei ani stnd la un loc, si nto
rcndu-te spre rasarit, ziua si noaptea, sa strigi cu glas mare, si sa zici astfel
: "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche". Iar aceasta sa o zici
de 100 de ori. Si iarasi alta rugaciune: "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, care
sunt nselaciunea cea ntunecata"; la fel de 100 de ori sa o zici. Si iarasi: "Dumn
ezeule, miluieste-ma pe mine, uriciunea pustiirii", sa o zici de 100 de ori, si
astfel sa strigi catre Domnul nencetat; caci nu ai alcatuire trupeasca, ca sa te
ostenesti sau sa slabesti. Si dupa ce vei savrsi aceasta cu gnd smerit, atunci vei
fi primit n rnduiala ta cea dinti, si te vei numara cu ngerii lui Dumnezeu".
Si de va fagadui demonul a face aceasta, sa-l primesti ntru pocainta; dar sti
u ca rautatea cea veche nu poate fi bunatate. Sa se scrie aceasta neamurilor cel
or mai de pe urma, ca adica sa nu se deznadajduiasca pacatosii care voiesc sa vi
na ntru pocainta, pentru ca foarte cu nlesnire se vor ncredinta oamenii dintr-aceas
ta pricina a nu se deznadajdui de a lor mntuire". Aceasta zicnd ngerul catre Cuvios
ul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul si a nceput de departe a
se tngui, ca si cum plngea n chip de om, si, venind la batrnul, s-a nclinat. Batrnul
intii nu l-a vazut, ci n mintea sa i zicea: "Rau ai venit, mincinosule diavole, sc

orpie, ncepatorule al rautatilor, rautate veche, sarpe prea viclean".

Apoi sfntul i-a zis: "M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ti-am fagad
uit, si te primeste ntru pocainta, de vei primi cele ce prin mine ti porunceste St
apnul si Atotputernicul". Diavolul a zis: "Si care sunt cele ce a poruncit Dumnez
eu sa le fac?" Batrnul a raspuns: "Ti-a poruncit Dumnezeu astfel: Sa stai la un l
oc trei ani nemiscat, privind spre rasarit si strignd ziua si noaptea: "Dumnezeul
e, miluieste-ma pe mine rautatea cea veche"; zicnd aceasta de 100 de ori. Si iara
si de 100 de ori sa zici: "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, uriciunea pustiirii
"; si iarasi de acelasi numar de ori: "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, nselaciu
nea cea ntunecata". Si cnd le vei face acestea, atunci te vei numara a fi cu ngerii
lui Dumnezeu n aceeasi slujba, n care ai fost si mai nainte".
Iar Zerefer ndata lepadnd acel nselator chip al pocaintei, a rs tare si a zis ba
trnului: "O! calugare, eu de-as fi voit a ma numi nsumi rautatea veche, uriciunea
pustiirii si nselaciune ntunecata, apoi din nceput as fi facut aceasta, ca sa ma fi
tamaduit. Acum sa ma numesc rautate veche? Sa nu fie aceea; si cine zice aceast
a? Pentru ca eu pna acum sunt minunat ntru ispravi si toti temndu-se, se supun mie;
si oare as putea ca eu singur sa ma numesc uriciunea pustiirii sau nselaciune ntu
necata? Nicidecum, calugare, caci nca stapnesc pe cei pacatosi si ei ma iubesc; eu
n inimile lor sunt si ei umbla dupa voia mea; iar ca sa fiu rob netrebnic si pro
st prin pocainta nu voiesc, raule batrn, nu, nu, sa nu fie aceea: ca adica din ci
nstea cea mare sa ma duc ntr-o necinste ca aceea".
Acestea zicnd si strignd, diavolul s-a facut nevazut. Iar batrnul, sculndu-se la
rugaciune, a multumit lui Dumnezeu, zicnd: "Cu adevarat ai zis Doamne, ca rautat
ea veche nu poate fi bunatate noua; ncepatorul rautatilor, facator de bunatati no
i nu se preface. Acestea, fratilor, nu n desert le-am srguit a le spune voua, ci c
a sa stiti bunatatea Stapnului si milostivirea Sa; caci daca este gata ca si pe d
iavol sa-l primeasca prin pocainta, apoi cu ct mai ales pe om, pentru care Si-a v
arsat sngele. Esti pacatos? Pocaieste-te; iar de nu, apoi mai amar dect diavolii n
veci te vei chinui n gheena; nu ca ai gresit, pentru ca toti gresim si nimeni nu
este fara de pacat dect numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit sa te pocai
esti si sa te rogi Judecatorului mai nainte de sfrsitul tau; caci precum va afla m
oartea pe fiecare din noi, astfel ne va si trimite acolo.
De vei muri fara pocainta, slujind diavolului n multe feluri de pacate, cu ad
evarat te vei osndi cu dnsul n focul cel vesnic, cel pregatit diavolului si slugilo
r lui; iar daca mai nainte de sfrsit, fugind de pacat, vei placea Domnului prin po
cainta si prin marturisire, o! de cte bunatati te vei ndulci dupa sfrsit; pentru ca
vei afla pe Judecatorul milostiv, si te vei nvrednici fericirii, cu ngerii cei lu
minati te vei salaslui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor placutilor,
veselia si bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie noua tuturor, a le dobndi, nt
ru Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, mpreuna cu Tatal si cu S
fntul Duh, acum si pururea si n vecii vecilor. Amin.