Curs
1.1. Introducere
Geologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul Pământului ca planetă. Numele său
este format din două cuvinte greceşti (geo = pământ şi logos = ştiinţă, vorbire) şi reprezintă
de fapt traducerea exactă a acestora. Planeta Pământ este denumită şi cu termenul latin
„Terra”, de unde derivă expresiile glob terestru, roci terigene, aterizare etc.
Geologia are legături strânse cu toate ramurile ştiinţelor naturii cum ar fi: chimie,
fizică, biologie, biochimie, matematică, geografie, astronomie etc.
Pentru alegerea amplasamentelor de baraje şi alte lucrări hidrotehnice, tuneluri, canale
navigabile, drumuri, căi ferate, poduri şi viaducte, alimentări cu apă, s-a dezvoltat o ramură
specială a Geologiei denumită Geologie inginerească.
Geologia inginerească trebuie să studieze compoziţia, structura, starea şi
proprietăţile fizico-mecanice ale materialului din care este alcătuită partea superioară a
globului terestru în raport cu comportarea sa sub sarcinile construcţiilor.
Astăzi nu se mai concepe nici o lucrare de construcţii fără cercetări de geologie
inginerească. Din acest motiv colaborarea între inginerul constructor şi geolog sau inginer
geolog trebuie să fie cât mai strânsă.
Fără a ţine seama de datele geologice nu se poate proiecta şi nu se poate construi raţional
cu asigurarea funcţionalităţii, durabilităţii şi economicităţii, stabilităţii şi rezistenţei obiectivului
respectiv.
1.2. Universul ca sistem material
Cel mai mare şi mai complex sistem material poate fi considerat Universul sau
Cosmosul, care este alcătuit din totalitatea corpurilor şi fenomenelor cosmice şi a spaţiului
dintre acestea. Din cauza imensităţii întinderii acestui spaţiu, el nu este accesibil
observaţiilor omului decât parţial.
Prin univers se înţelege întreaga lume, infinită în spaţiu şi veşnică în timp în care
se află materia (masă + energie + informaţie), diversificată ca formă şi conţinut în diferite
stadii de dezvoltare.
Universul este caracterizat prin patru dimensiuni (trei dimensiuni spaţiale şi a patra
dimensiune, timpul). În nici un alt domeniu al ştiinţelor nu s-a ajuns la o aşa strânsă
contopire a spaţiului cu timpul încât să se măsoare distanţele cosmice prin unităţi de timp.
Dimensiunile excesiv de mari ale spaţiului cosmic au impus utilizarea unor unităţi
de măsură adecvate. Astfel, pentru măsurarea distanţelor se folosesc:
• unitatea astronomică (UA) care are valoarea de 149.600.000 km, fiind egală cu media
distanţei de la sistemul Pământ – Lună şi centrul Soarelui;
• parsecul (pc):1 pc=206.266,8 UA=3,085⋅ 1013km=30,85⋅ 1012 km;
• anul-lumină, este cea mai mare unitate de măsură şi estimare a dimensiunilor de spaţiu
– timp în Univers; anul-lumină este egal cu distanţa străbătută de lumină, în vid (cu viteza
299.792.458 m/s), în timp de un an tropic (365,242199 zile), distanţă egală cu 9,451·1015 m
= 9,451·1012 km = 6,3275 UA.
O parte din materia din Univers este organizată în corpuri cosmice. Acestea pot fi
clasificate, la rândul lor, în corpuri fierbinţi şi corpuri reci. În categoria corpurilor fierbinţi se
include stelele de diverse mărimi şi tipuri. Având temperaturi foarte ridicate, stelele emit
lumină şi căldură în spaţiul înconjurător.
Stelele diferă între ele prin dimensiuni, temperatură, culoare şi luminozitate,
caracteristici care, la rândul lor, depind de stadiul de evoluţie a stelelor.
Stelele se văd proiectate pe bolta cerească distribuite neuniform. Unele stele
apar grupate, constituind constelaţii, cărora li s-au dat denumiri diverse.
Între corpurile reci se pot cita planetele cu sateliţii lor, asteroizii, meteoriţii şi cometele.
Aceste corpuri cosmice nu emit lumină proprie, ci reflectă doar lumina venită de
la stele.
Materia neorganizată se găseşte sub formă de praf cosmic şi gaze (molecule şi
atomi sau ioni, care sunt dispersaţi în spaţiul cosmic). Se constată o tendinţă de grupare a
materiei neorganizate sub formă de mari aglomerări de gaze şi praf cosmic. Acestea pot fi
observate atât datorită reflexiei luminii stelare, cât şi a emisiei lor proprii. De aceea se
prezintă ca nişte pete luminoase, cărora li se spune nebuloase.
Corpurile cosmice nu sunt răspândite haotic în Univers, ci sunt grupate în
sisteme de mărimi şi complexităţi diferite. Astfel, corpurile reci, fiind mai mici, sunt grupate
în jurul unor stele, alcătuind sisteme planetare. Şi stelele se aglomerează în roiuri numite
galaxii.
Întrucât Soarele şi deci şi Pământul sunt aproape de planul ecuatorial al Galaxiei
noastre, mai vedem stelele acesteia proiectate pe bolta cerească sub forma unei fâşii mai
luminoase, numite Calea Lactee, deoarece raza vizuală întâlneşte un număr mai mare de
stele în direcţia diametrului galaxiei.
1.2.1 Galaxia noastră
În centrul galaxiei este nucleul, mai dens, cu un diametru de 50 de ani-lumină.
Din regiunea periferică a discului galactic se desprind cele patru braţe ale galaxiei,
care se desfăşoară, fiecare, sub forma unei spirale uriaşe. Aceste braţe sunt generatoare de
stele chiar şi astăzi.
Galaxia este antrenată într-o permanentă mişcare de rotaţie în jurul axei proprii.
Rotirea, însă nu se face sub forma unui bloc unitar, viteza de rotaţie fiind mai mică spre
periferie.
Printre miliardele de stele ale Căii Lactee se află şi Soarele. El este situat la o distanţă
de circa 27.000 ani-lumină de centrul Galaxiei şi se roteşte în jurul acestuia cu o viteză de
220 km/s. Un ciclu complet de rotaţie în jurul axei mici se face timp de aproximativ 275
milioane de ani, timp numit an galactic.
La rândul ei, Galaxia este unul din numeroasele sisteme stelare care se găsesc în
Univers.
1.2.2 Sistemul nostru solar
Sistemul solar este o componentă a Galaxiei noastre. El este un
ansamblu format din Soare şi o serie de corpuri cereşti, care se
mişcă în jurul lui sub influenţa forţei sale de atracţie, precum şi
spaţiul cosmic definit de orbitele acestor corpuri cereşti.
Sistemul solar este constituit dintr-o stea – Soarele – în jurul căruia
gravitează nouă planete: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter,
Saturn, Uranus, Neptun, Pluton (Me Ve Te Mar Ju Sa Ur Ne Plu).
În jurul planetelor gravitează 60 de sateliţi. Denumirea de planete a
fost dată de vechii greci aştrilor care îşi schimbă locul pe cer spre
deosebire de stele, care aparent sunt fixe. În traducere, cuvântul
planetă înseamnă „rătăcitor”.
În aceste sistem bine structurat se mai găsesc şi aşa-zisele
„corpuri mici”, care grupează mii de asteroizi, cometele (stele cu
coadă), sistemele de inele ale lui Saturn, Jupiter, Uranus şi Neptun
şi praful interplanetar, compus din particule silicatice învăluite în
gheaţă
Datorită rotaţiei Pământului apare o forţă centrifugă care acţionează perpendicular pe axa polilor din centrul planetei
spre exterior. Acţiunea acestei forţe a determinat bombarea Pământului la ecuator (acolo unde forţa centrifugă are
valoarea maximă, în timp ce la poli ea este nulă).
Inegalitatea vitezei de rotaţie cu latitudinea provoacă schimbări în direcţia curenţilor oceanici, a curenţilor aerieni şi
chiar a apelor curgătoare.
Mişcarea de revoluţie
Pământul efectuează o mişcare de revoluţie, în jurul Soarelui, pe o orbită în formă de elipsă, în unul din focarele
căreia se află Soarele. Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie.
Planul orbitei terestre intersectează bolta cerească după un cerc numit ecliptică. Pământul se deplasează pe orbită
în sens direct matematic (în sens invers acelor de ceasornic) şi parcurge orbita în 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9
secunde. Această perioadă este denumită an sideral, căci se măsoară în funcţie de un reper care reprezintă o stea
fixă pe bolta cerească. Viteza medie a mişcării Pământului pe orbită este de 29,79 km/s (cu o variaţie între 29 şi 32
km/s). Pe tot parcursul revoluţiei sale, axa de rotaţie a Terrei (axa polilor) rămâne paralelă cu ea însăşi. Păstrându-
şi direcţia acesta execută în spaţiu o mişcare de translaţie, motiv pentru care deplasarea planetei în jurul Soarelui sa
mai numeşte mişcare de translaţie.
Punctul de pe ecliptică cel mai apropiat de Soare se numeşte periheliu, iar punctul cel mai depărtat afeliu. Mişcarea
de revoluţie determină succesiunea celor 4 anotimpuri. (Fig. 9)
Fig.9. Mişcarea de revoluţie a pământului
Fig. 11. Modelul geofizic al Pământului Fig. 12. Structura internă a Pământului
În anul 1909 s-a determinat o primă suprafaţă de discontinuitate seismică de către
seismologii croaţi (tată şi fiu) Mohorovicic, la adâncimea de câteva zeci de km, discontinuitate
care le poartă numele.
La baza scoarţei se află suprafaţa de discontinuitate Moho, de formă neregulată,
de regulă cu concavităţi sub ariile continentale şi cu convexităţi sub ariile oceanice.
Adâncimea discontinuităţii Moho este între 20-80 km sub continente şi între 6-15
km sub oceane.
În România după calcule seismologilor români discontinuitatea Moho are
adâncimea de :
• 40 km în dreptul oraşelor Timişoara şi Iaşi;
• 55 km pe linia Bucureşti - Câmpulung Muscel;
• 70 km în munţii Vrancei.
a) Partea externă a Pământului şi cea mai subţire este scoarţa (Fig. 12). Ea are
grosimea de 20-80 km în regiunile continentale şi de cca. 5+10 km sub oceane, iar densitatea
este de 3,0 g/cm³.
Trecerea de la scoarţă la manta se face prin discontinuitatea Moho.
Scoarţa prezintă două straturi distincte. Stratul superficial, este numit strat granitic,
deoarece are densitatea medie mai apropiată de cea a granitului. În realitate acest strat are în
componenţă pe lângă rocile granitice şi roci bazice, metamorfice şi sedimentare. Stratul
granitic nu este continuu, ci apare sub forma unor porţiuni imense care corespund zonelor de
uscat continentale.
Sub stratul granitic se află stratul bazaltic, care este alcătuit din roci bazice şi apare
continuu, atât sub oceane, cât şi sub continente.
Contactul dintre stratul granitic şi cel bazaltic este dat de suprafaţa de discontinuitate Conrad,
care se găseşte la adâncimi de 10-30 km sub continente şi lipseşte în regiunile oceanice (Fig.
13).
Fig. 13. Detalieri ale învelişurilor (geosferelor) în structura
globului terestru
Se individualizează două tipuri de scoarţă:
• scoarţa de tip continental;
• scoarţa de tip oceanic.
Scoarţa de tip continental în grosime totală de 20÷ 80 km este formată din trei
zone:
– zona sedimentară – în grosime medie de 15-20 km;
– zona granitică – în grosime de 15-40 km;
– zona bazaltică – în grosime de 10-20 km.
Scoarţa de tip oceanic are o constituţie apropiată de cea a zonei bazaltice, este
apropiată de mantaua superioară şi în centrul oceanului are grosimi cuprinse între 5-10
km. Se caracterizează prin absenţa stratului granitic. De sus în jos are următoarea
alcătuire:
– un strat de roci sedimentare şi mâluri recente sau actuale neconsolidate;
– un strat bazaltic de câţiva km sub care se află mantaua.
În funcţie de rocile predominante, structura scoarţei în general se caracterizează prin
trei pături deosebite: bazaltică (sau oceanică), granitică (sau continentală) şi sedimentară (Fig. 14)
Fig. 14. Structura scoarţei continentale şi a celei oceanice
Pătura bazaltică se găseşte atât sub continente, cât şi pe fundul oceanelor, având
10-20 km grosime sub continente şi mai puţin sub oceane.
Pătura granitică este groasă de 15-40 km, se află mai ales sub continente şi lipseşte
pe o bună parte din fundul oceanelor.
Pătura sedimentară (stratisfera) se compune din materiale provenite din distrugerea
rocilor preexistente de către agenţii externi (apă, vânt, etc.); are grosimi variabile de la 15
la 20 km.
Apariţia crustei se consideră că a avut loc în următoarele două ipoteze:
• fie prin răcirea globului în faza sa de dezvoltare când era o masă incandescentă;
• fie prin redistribuirea acestei mase la rece pe baza diferenţei de greutate specifică.
Apariţia crustei terestre reprezintă începutul stadiului de evoluţie a Pământului,
vârsta ei fiind apropiată la 4,5…5 miliarde de ani.
Căldura Pământului
Cantitatea de căldură pe care o posedă Pământul este provenită din două surse:
• exogenă, de la Soare
• endogenă, rezultată din dezintegrarea substanţelor radioactive sau chiar căldura
iniţială a globului
Căldura de origine exogenă la suprafaţa Pământului provine în proporţie de 99,5% de la
Soare şi numai 0,5% din interiorul globului.
Soarele radiază în spaţiul cosmic o cantitate imensă de căldură, dar la suprafaţă ajunge o
cantitate redusă din cauza reflectării de către atmosferă a acestei călduri în spaţiul cosmic.
Repartizarea căldurii pe suprafaţa globului nu este uniformă şi depinde de:
- intensitatea insolaţiei;
- durata şi unghiul de incidenţă pe suprafaţa Pământului a razelor solare;
- raportul dintre uscat şi mare;
- climă;
- factori geografici.
Polii frigului şi ai căldurii nu coincid cu polii geografici. Interesează în acest sens
locurile în care se înregistrează temperaturile cele mai mari şi cele mai coborâte precum
şi variaţiile zilnice şi sezoniere într-un anumit punct pe glob. Cele mai coborâte
temperaturi nu se află la cei doi poli, iar cele mai ridicate nu se află la ecuator.
La polul Nord geografic temperatura cea mai coborâtă a fost de –44,5°C, în timp ce
în Siberia în zona Iacuţia, la Verhoiansk, se înregistrează frecvent temperaturi de minus
50…68 °C.
Polii căldurii se află în Valea Morţii, din California (56°C) şi Podişul Gobi (70 °C în
1962/1963).
Variaţiile zilnice, de la zi la noapte sunt cele mai importante. În Sahara temperatura
nisipului ajunge ziua la plus 50…53 °C, iar noaptea coboară la minus 9°C.
Pentru geologie, o importanţă deosebită o prezintă însă nu variaţiile de temperatură
în funcţie de latitudine ci variaţiile zilnice şi variaţiile sezoniere care se produc în aceeaşi
regiune.
În Asia Centrală, suprafaţa rocilor se încălzeşte până la plus 60...70 °C, iar noaptea
se răceşte până la minus 20…25 °C, producând mari dilatări şi comprimări succesive ale
rocilor. Importanţa mare a căldurii de origine exogenă constă în întreţinerea fenomenelor
biogene. De la suprafaţa scoarţei Pământului spre interior, variaţiile de temperatură nu se
simt decât pe o mică adâncime.
Adâncimea la care variaţiile (zilnice, sezoniere, anuale) de temperatură nu se mai
resimt poartă numele de pătură cu temperatură constantă. La ecuator suprafaţa păturii cu
temperatură constantă se găseşte la 4…5 m adâncime; în Europa centrală la 20…30 m;
la Bucureşti la 25 m.
Căldura de origine internă creşte cu adâncimea de la pătura cu temperatură constantă
în jos.
Se numeşte treaptă geotermică, adâncimea exprimată în metri cu care trebuie să se
coboare în interiorul scoarţei globului pământesc pentru ca temperatura să crească cu 1°C.
Se numeşte gradient geotermic, numărul de grade cu care creşte temperatura pentru o
coborâre de 100 m.
În medie treapta geotermică este de 33 m. Valoarea treptei geotermice şi respectiv a
gradientului geotermic variază de la o regiune la alta în funcţie de mai mulţi factori.
Gravitaţia Pământului
Gravitaţia Pământului (lat. gavitaţio = atracţie; gravitas = greutate) reprezintă o
proprietate fizică a globului terestru, care constă în forţa de atracţie exercitată în direcţia
centrului acestuia asupra tuturor corpurilor aflate în interiorul său, la suprafaţă sau în
atmosferă.
Regiunea din spaţiu până unde se resimte gravitaţia Pământului se numeşte câmp
gravitaţional. Rezultatul acestor forţe de atracţie constă în imprimarea unei greutăţi tuturor
corpurilor, proporţional cu masa lor.
Datorită formei Pământului şi a compoziţiei sale neomogene, gravitaţia (acceleraţia
gravitaţională) variază cu latitudinea locului considerat şi cu masa substanţelor din subsolul
din acel loc. La Ecuator, unde raza globului este maximă, acceleraţia gravitaţională este
minimă, g = 978 cm/s².
Dimpotrivă, la poli, unde raza globului este minimă, iar forţa centrifugă nulă,
acceleraţia este maximă, g = 983,2 cm/s². Unitatea de măsură folosită pentru acceleraţia
gravitaţiei este galul (de la Galileo Galilei) 1 gal = 1 cm/s².
Densitatea Pământului
Prin procedee fizice s-a aflat că densitatea medie a Pământului este ρmed = 5,517 g/cm³.
Rocile de la suprafaţa Pământului au densitatea cuprinsă între 2,5…3,0 g/cm³, iar în
interiorul său se află substanţe a căror densitate trebuie să fie între 6…14 g/cm³.
Rocile eruptive acide (granitul, porfirul) au densitatea ρ = (2,5…2,7) g/cm³; rocile bazice
(bazaltul, diabazul) au densitatea de până la 3,3 g/cm³, iar rocile sedimentare (gresia,
argila, calcarul) au densitatea cuprinsă între 2,5…2,8 g/cm³.
Electricitatea Pământului
Electricitatea Pământului este o proprietate fizică determinată de existenţa unui câmp
electric care se manifestă atât în interiorul globului, cât şi în exteriorul acestuia, în atmosferă.
Prin curenţii electrici din atmosfera înaltă, Pământul primeşte un permanent şi bogat
aport energetic venit de la Soare sub constanta vântului solar. Aceşti curenţi sunt încălzitori
electrici, deoarece determină producerea unor ecrane de temperatură foarte ridicată
Magnetismul Pământului
Magnetismul terestru – geomagnetism (din grecescul magnes = atrăgător) –
este proprietatea fizică a Pământului de a provoca orientarea unui ac de oţel suspendat de
centrul lui de greutate, într-o poziţie determinată, în orice loc şi în orice timp. Magnetismul
terestru are proprietatea de a provoca magnetizarea unor corpuri şi de a produce curenţi
electrici în circuite închise. Zona din jurul Pământului până la care se resimte efectul câmpului
său magnetic se numeşte magnetosferă, a cărei grosime este neuniformă. Înspre Soare,
magnetosfera are grosime de 125.000 km, iar în sens opus de 400.000 km.