Sunteți pe pagina 1din 4

SOCIOLOGIA EDUCATIEI

1. Educatia ca fapt social


Spre deosebire de faptele organice si de cele psihice, faptele sociale sunt exterioare
individului si exercita o anumita putere de constrangere asupra lui. Privite in acest fel, faptele
sociale nu sunt altceva decat lucruri, nu in sensul curent al cuvantului, ci lucruri sociale; si
aceasta este si prima regula sociologica: faptele sociale trebuie considerate ca lucruri. Faptele
sociale au ca substrat pe individ, dar il depasesc pe acesta, sunt transindividuale si de aceea
ele sunt ale socialului; acesta nu se poate sustrage lor si din acest motiv societatea apare ca
superioara individului.
Pentru Durkheim, individul nu este opus societatii ,,caci el traieste in ea ca in mediul sau
natural si este imbibat de ea. Deci societatea este o forta naturala dominanta si ea nu deriva
dintr-o alcatuire conventionala, adaugata de vointa omeneasca la realitate, deci individul si
societatea sunt dati de la inceput intr-o conexiune naturala. Dominanta societatii asupra
individului deriva din insasi natura societatii care de fapt este o forta morala sau un sistem de
forte morale. Rezulta de aici ca de fapt sociologia propusa de Durkheim este un
program social educativ, o pedagogie sociologica care se intemeiaza pe ideea ca educatia
este un lucru cu deosebire social. In fiecare om sunt doua fiinte: una individuala si una
sociala, iar scopul educatiei nu este altul decat a constitui in fiecare din noi aceasta fiinta
sociala. Educatiei ii revine nobila misiune de a-l transforma pe om dintr-o fiinta egoista si
asocial intr-o fiinta noua si sociala. Asadar educatia este societatea adaugata omului. Intr-unul
din cursurile sale Durkheim spunea ca tot ce omul are mai caracteristic rezulta din istorie si
din viata comuna. Omul este produs al istoriei si deci al unei deveniri. Deci nu e nimic in el
dat. Judecatile de valoare, de exemplu, sunt opera societatii.
Cu ocazia transformarii in 1887, la Sorbona, a catedrei sale in catedra de stiinta educatiei,
Durkheim a spus ca educatia este ceva eminamente social, prin originile sale ca si prin
functiile sale si ca, prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult decat orice alta
stiinta.
Potrivit opiniilor unor exegeti ai lui Durkheim, acesta ar opune realitatii obiective a
faptelor sociale realitatea subiectiva a individului si ar afirma primatul societatii asupra
indivizilor; numai ca nu este vorba de un primat ontologic, ci de unul epistemologic si mai
ales, unul metodologic .
Faptele sociale si deci si educatia au un caracter obiectiv, ele sunt simultan si realitate
data, observabila si independenta de orice vointa individuala, altfel ele nu s-ar putea distinge
de cele psihice si deci sociologia s-ar ,,topi in psihologie (ca la G. Tarde sau la G. le Bon).
De asemenea ele au o dubla natura: ele sunt atat fapte materiale (morfologic vorbind), cat
si fapte de constiinta, sunt fapte individuale in manifestarile lor concrete si fapte colective in
esenta si prin originea lor, ele au o origine colectiva si se petrec intre constiintele sociale si
prin aceasta ele au un caracter general. Durkheim este adeptul nu numai al unei ordini sociale
date, ci si al constructivismului sociologic, ordinea sociala, inteleasa ca ansamblu organizat,
coerent, stabil, de comportamente umane, este produsul istoriei comune a membrilor unei
colectivitati, ea este ,,o constructie in dublul sens al termenului ,,lucru, o imbinare
procesuala a unui ,,datum si ,,factum. Prin aceasta, sociologiei i se asigura un caracter
prospectiv, de program si terapie sociala care urmareste o ,,noua ordine sociala pozitiva,
bazata pe stiinta si cunoastere.

Astfel, educatia, este tema centrala a sociologiei, este cea care creeaza in individ o serie de
structuri subiective, altele decat cele genetice, dar pe acest teren. Aceste structuri reprezinta
forma interiorizata a constrangerilor exterioare exercitate asupra individului in cursul
experientei sale sociale. De exemplu, o importanta deosebita o au constrangerile in procesul
educarii si formarii copilului ca adult.
Educatia creeaza un OM NOU, un om cu comportamente normale pentru membrii unei
colectivitati in consens cu a celorlalti, repetabile, relativ stabile si previzibile. Nucleul acestui
comportament (care este si el un fapt social) este unul moral, are un continut moral, asadar
fiinta sociala este o fiinta morala, centrul acestei moralitati este datoria morala (fata de
ceilalti, fata de divinitate, respectul fata de norme etc.). In fine, datoria se identifica cu binele
moral. Comportamentele moralei moderne ar fi in viziunea lui Durkheim: spiritul de
disciplina, atasamentul fata de grup, autonomia vointei (dar nu in sensul apriorismului
kantian, ci in cadrul evolutiei sociale).
Educatia este o FUNCTIE SOCIALA. Functiile educatiei sunt consecintele sociale ale
activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii angajate la nivel de sistem indiferent daca
acestea sunt sau nu sunt intentionate in calitate de finalitati pedagogice macro si
microstructurale sau/si de influente pedagogice provenite din directia campului psihosocial.
2. Functiile educatiei
Functia centrala a educatiei este formarea-dezvoltarea personalitatii in vederea integrarii
sociale optime, permanente a acesteia;
Functiile principale ale educatiei sunt:
o functia culturala a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin
intermediul valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile
cunoasterii umane in raport cu particularitatile fiecarei varste scolare si
psihologice;
o functia politica a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin mijlocirea
valorilor civice care reglementeaza raporturile acesteia cu lumea si cu sine in
conditiile specifice fiecarei varste scolare si psihologice;
o functia economica a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin
intermediul valorilor economice care vizeaza crearea capacitatii acesteia de
realizare a unor activitati socialmente utile in diferite contexte sociale.
Aceste functii sunt implicate direct in asigurarea functiei centrale a educatiei,
prioritate in acest cadru o are desigur functia culturala in proiectarea functiilor principale ale
educatiei (culturala-politica-economica) si in implicarea acestora in realizarea functiilor
derivate.
Functiile derivate ale educatiei sunt urmatoarele:
o functia de informare, functia de culturalizare, functia de asistenta pedagogica;
o functia de protectie sociala, functia de propaganda/ ideologizare (subordonata
functiei politice);
o functia de specializare, functia de profesionalizare (subordonata functiei
economice).
Educatia este, inainte de toate, mijlocul prin care societatea isi reinnoieste neincetat
conditiile propriei sale existente. Omul pe care trebuie sa-l realizeze educatia spunea
Durkheim nu este omul asa cum l-a creat natura, ci omul pe care il vrea societatea, iar ea il
vrea asa cum il

cere structura sa interioara. Rezulta deci ca fiecarui tip de structura sociala ii corespunde un
tip (mediu, normal, generic) de personalitate care face posibil consensul social conditie
indispensabila existentei oricarei societati.
Desi unii specialisti apreciaza ca sociologia educatiei ,,ramane in spatiul stiintific
romanesc si universitar ruda saraca a altor stiinte ale educatiei (a pedagogiei si a
psihologiei mai ales), dar si a altor ramuri ale sociologiei, ea totusi a depasit un secol de
existenta. Debutul ei ca stiinta s-a produs in anul 1895 o data cu aparitia lucrarii lui
Durkheim ,,Regulile metodei sociologice. Ca disciplina universitara ea a inceput sa fie
predata in Franta, la Sorbona inca din 1883, iar din 1887 aici a aparut prima catedra de
sociologia educatiei din lume al carei sef era Durkheim.
Intre 1907-1918 ea va functiona sub denumirea de catedra de sociologia si stiinta
educatiei. Stiintele educatiei/pedagogice formeaza un sistem si studiaza nucleul structuralfunctional al activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii printr-o metodologie specifica,
conform unor principii si legitati specifice. Ele valorifica rezultatele cercetarii din unele
domenii ale stiintelor socio-umane si anume: filosofia, psihologia, sociologia, logica,
antropologia etc.
3. Fenomene studiate de sociologia educatiei
Panoplia actuala a stiintelor educatiei cuprinde trei mari grupe de stiinte, aranjate dupa
criterii specifice, astfel:
I. Dupa gradul de generalitate, stiintele educatiei cuprind:
1. Stiinte pedagogice fundamentale, cuprinzand:
o teoria educatiei;
o teoria instruirii;
o teoria curriculum-ului.
2. Stiinte pedagogice aplicative care cuprind:
o pedagogii speciale: defectologie, pedagogia ocrotirii, pedagogia aptitudinilor
speciale;
o pedagogia sociala (a familiei, a muncii, a mass-media etc.);
o pedagogia scolara (prescolara, scolara, preuniversitara, universitara);
o pedagogia adultilor;
o pedagogia artei;
o pedagogia sportului;
o pedagogia militara;
o pedagogia medicala;
o didactici: a invatarii limbii materne, a limbilor straine, a predarii filosofiei,
matematicii.
II. Dupa criteriul metodologiei de cercetare predominant:
o istoria pedagogiei;
o pedagogia comparata;
o pedagogia experimentala;
o pedagogia cibernetica;
o planificarea educatiei;
o politici educationale;
o teoria instruirii;
o managementul educatiei.

III. Dupa criteriul tipului de interdisciplinaritate promovat:


o pedagogia psihologica;
o pedagogia sociologica (sau sociologia educatiei);
o pedagogia filosofica (filosofia educatiei);
o logica educatiei;
o pedagogia antropologica;
o pedagogia politica etc.
Sociologia educatiei este deci o stiinta a educatiei prioritar sociologica si care studiaza
fenomenele educationale cuprinse in aria pedagogiei ca stiinta si arta practica. Ea studiaza:
procesele educationale, relatiile lor cu fenomenele sociale si culturale concretistorice;
criteriile de sistematizare in domeniu (cronologic, macro, micro);
functiile sociale ale educatiei (de integrare sociala, de transmitere a culturii, de
selectare profesionala, de conservare sociala etc.);
scoala si functiile sale (din mai multe perspective);
metodologii de cercetare (observatia, studiul de caz, interviul etc.).
In ultimii ani sociologia educatiei analizeaza fenomene de mare complexitate ca:
egalitatea (inegalitatea) sanselor in educatie;
abordarea sociala a reusitei si a esecului scolar;
interactiunea dintre societate si actorii sociali;
definirea socio-structurala si socio-fenomenologica a curriculumului;
criza ,,paradigmelor hegemonice (functionalismul, structuralismul,
marxismul);
relatia dintre sistemul educatiei si diviziunea muncii;
rolul educatiei permanente;
abordarea etnografica a scolii, comunitatii clasei de elevi;
abordarea organizationala a scolii;
abordarea etnometodologica a rolurilor actorilor in educatie etc.