Sunteți pe pagina 1din 4

Opera de mntuire n Hristos: aspecte dogmatice, semnificaii pastoralmisionare i duhovniceti;

Conditiile mantuirii subiective har, credinta si fapte bune


Principalul termen folosit de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie pentru a arata motivul
intruparii Fiului lui Dumnezeu, precum si scopul operei Sale cu privire la om este "mantuire". El este folosit
atat pentru a numi lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cat si pentru a
numi starea celor care si-au insusit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. In primul caz, este vorba
demantuirea obiectiva , rascumpararea sau impacarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului, iar in
al doilea, de mantuirea subiectiva sau personala, ori simplu mantuire, indreptare sau sfintirea
omului, lucrare care se infaptuieste de fiecare crestin in parte prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul
rascumparat prin jertfa lui Hristos, sa poata dobandi fericirea vesnica. Mantuirea subiectiva este impreunalucrarea lui Dumnezeu si a omului, prin care acesta isi insuseste roadele jertfei de pe cruce a Mantuitorului,
fiind eliberat din robia pacatului si a mortii, incepand de la Botez si Mirungere o noua viata, prin care se face
drept inaintea lui Dumnezeu. Aceasta noua viata se dezvolta si se intareste prin conlucrarea crestinului cu
harul, ca rod al credintei, manifestandu-se in fapte bune, dar rasplata pe care o va primi va fi fericirea
vesnica.
Precum rezulta din indemnul Sfantului Apostol Pavel, adresat filipenilor: "... lucrati cu frica si cu
cutremur la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12), mantuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu, nici numai
un act sau o lucrare a omului, ci o actiune de durata care are un inceput, se dezvolta treptat si se realizeaza
prin impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului. Desigur, ea se infaptuieste ca urmare a harului dobandit
de om prin Taina Botezului, prin straduinta si propria lucrare a crestinului: Dumnezeu da harul Sau, iar din
partea omului sunt necesare credinta si faptele bune.
Mantuirea subiectiva este consecinta rascumpararii in Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul si
adevarul (Ioan 1, 17). In conceptia Bisericii noastre si spre deosebire de protestanti, mantuirea subiectiva sau
indreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renastere spirituala adevarata si reala a omului, prin care
el devine drept inaintea lui Dumnezeu. Ea progreseaza sau regreseaza datorita unor conditii subiective ale
crestinului, fiind dependenta de pregatirea si de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci
susceptibila de crestere, intarire si desavarsire, dar fiindca este legata nu numai de vointa si lucrarea omului
ci si de cum va gasi Dumnezeu rezultatul actiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mantuirea sa. De aceea,
omului ii este necesara continua lucrare in acest scop, implinind toate poruncile si castigandu-si virtutea care
le incununeaza pe toate: iubirea. In orice stadiu al cresterii sale duhovnicesti s-ar afla, el trebuie sa-si aduca
aminte de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: " Asa ca celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada (I
Cor. 10, 12).
Necesitatea harului pentru mantuire rezulta din universalitatea pacatului stramosesc: " Fiindca toti
au pacatuit...indreptandu-se in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea in Hristos Iisus" (Rom. 3, 23-24). Fara
harul redobandit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici sa voiasca, nici sa lucreze pentru mantuirea sa:
" Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa faceti dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13).

Mantuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: " Caci in dar
sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca sa nu se
laude nimeni. Pentru ca a lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, ca sa umblam intru
ele" (Efes. 2, 8-10).
Din cele de mai sus rezulta ca mantuirea este o lucrare in care Dumnezeu face inceputul prin harul
sau, iar omul are nevoie de acest har si in continuare, straduindu-se incontinuu sa colaboreze cu el.
Mantuirea inceputa prin renasterea la o viata noua cere un efort sustinut din partea crestinului pentru
realizarea cresterii sale duhovnicesti, spre a putea urca pe cele mai inalte trepte ale desavarsirii sale morale si
a lua astfel cununa chemarii lui Dumnezeu in Hristos Iisus (Filip. 3, 13-14), prin urmare ea are mai multe
trepte sau faze.
Etapele indreptarii
Cea dintai treapta este chemarea si pregatirea omului pentru renastere, pentru primirea harului divin.
Omul nerenascut, fiind luminat de harul premergator de care simte nevoia si insusindu-si prin credinta
adevarurile Revelatiei, doreste sa se mantuiasca, de aceea, constient de starea in care se afla, face o
adevarata pocainta. Atat famenul etiopian, cat si Saul din Tars au simtit nevoia sa se impace cu Dumnezeu,
trezindu-se in ei credinta in Hristos. Inainte de a renaste prin botez, harul lucreaza dinafara asupra omului,
dar dupa botez harul se salasluieste in el insusi, lucrarea lui devenind mai vie. Mentionam insa ca aceasta
chemare, aceasta lucrare de pregatire se savarseste in Biserica si nu in afara ei.
A doua treapta este renasterea omului in Hristos prin Taina botezului. Cu aceasta incepe indreptarea propriuzisa, care consta, pe de o parte, in curatirea de pacatul stramosesc si de celelalte pacate savarsite pana la
botez, iar pe de alta, in salasluirea harului lui Hristos in el, inclusiv harul virtutilor teologice, ceea ce
marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla "intru
innoirea vietii" (Rom. 6, 4).
A treia treapta face vizibil progresul crestinului in viata cea noua in Hristos, aratandu-L pe Hristos
prezent in viata si faptele lui incat acum el poate spune: "De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos este Cel ce
traieste intru mine" (Gal. 2, 20). Acum se arata cu adevarat cresterea crestinului in virtute si indeosebi in
iubire, ceea ce da un sensibil avant urcusului duhovnicesc spre desavarsire, care poate fi realizat, pe de o
parte, prin implinirea poruncilor, iar pe de alta, prin urmarea de catre unii a sfaturilor evanghelice.
Conditiile insusirii mantuirii subiective
Din cele anterioare, se poate intelege ca intreaga lucrare de ridicare a vietii crestinului are nevoie din
partea lui de credinta si fapte bune.
a) Credinta. Ca act intelectual, credinta este adeziunea noastra libera la cele descoperite de
Dumnezeu sau la Revelatia divina. Dar pentru mantuire, aceasta credinta nu-i suficienta, ci este
necesara credinta lucratoare prin iubire (Gal. 5, 6). Aceasta credinta nu e numai un act de cunoastere, ci este
o manifestare integrala a sufletului omenesc. Astfel, ea include in sine si iubirea si nadejdea, deci angajeaza
intreaga fiinta a crestinului, cuprinzand in sine atat credinta in opera mantuitoare a lui Iisus Hristos si
alipirea de ea cat si credinta ca legatura personala cu Hristos, care duce la iubirea fata de Hristos si de opera
Sa mantuitoare. Ea mai cuprinde incredintarea si nadejdea ca vom primi cele fagaduite de Dumnezeu, si, in
sfarsit, manifestarea ei nu numai in ganduri si dispozitii virtuoase, ci indeosebi in fapte bune, ca rezultate sau
ca efecte ale credintei lucratoare prin iubire.

Necesitatea credintei pentru mantuire a fost aratata de Insusi Mantuitorul Hristos apostolilor, cand i-a
trimis la propovaduire: " Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede
si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 15-16). Aceeasi necesitate a
credintei o arata si Sfantul Apostol Pavel cand zice: "Fara credinta cu neputinta este a bineplacea lui
Dumnezeu" (Evr. 11, 6), iar in alt loc: " De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede in inima ta
ca Dumnezeu L-a inviat pe el din morti, te vei mantui" (Rom. 10, 9).
Desigur, la inceputul indreptarii, in faza de pregatire, credinta este generala sau informa si consta in
acceptarea globala a Revelatiei, dar odata omul indreptat prin botez, credinta progreseaza si
devinespeciala sau formata (fides caritate formata); ea nu ramane numai la primirea Revelatiei, ca o credinta
neroditoare si moarta (Iacov 2, 17, 20), ci e fecundata de elementul viu, activ si roditor al dragostei, deci
este credinta lucratoare prin iubire, (Gal. 5, 6). Aceasta credinta inseamna o daruire si o unire treptata cu
Hristos, din jertfa Caruia primim si noi puterea de a muri pacatului si a invia la o viata noua impreuna cu
Hristos, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: " Asa si voi socotiti-va a fi morti pacatului si vii lui
Dumnezeu, in Iisus Hristos Domnul nostru (Rom. 6, 11). Prin credinta lucratoare prin iubire, spune Sfantul
Pavel ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, ca urmare a jertfei si invierii Lui. Aceasta credinta o opune
Apostolul faptelor legii , savarsite numai din puterile omului si nu din puterea lui Hristos, fapte care nu aduc
omului indreptarea (cf. Rom. 3, 25-28). Dar precum faptele care nu izvorasc din credinta in Iisus Hristos si
din iubirea fata de El nu au valoare pentru mantuire, la fel si credinta care nu e lucratoare prin iubire nu
poate aduce mantuirea.
b) Faptele bune. Invatatura Bisericii noastre sustine ca alaturi de credinta si faptele bune sunt
necesare pentru mantuire. Sfanta Scriptura vorbeste despre necesitatea acestora pentru mantuire in
numeroase locuri. Astfel, Mantuitorul zice: " Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia
cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in cer" (Matei 7, 21). De asemenea, tot El ne arata ca la
obsteasca judecata, cand Fiul Omului va veni intru slava sa judece lumea, mostenirea imparatiei cerurilor
sau excluderea de la ea se vor face dupa criteriul implinirii sau neimplinirii de catre crestini a faptelor milei
trupesti (Matei 25, 34-45). La fel, Sfantul Apostol Pavel subliniaza in numeroase ocazii ca, la dreapta
judecata Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Rom. 2, 6; II Cor. 5, 10; I Tim. 6, 18 s.a.). Cat
priveste pe Sfantul Iacov, el spune clar: " Omul se indrepteaza prin fapte, iar nu numai prin credinta" (Iacov
2, 21), iar despre credinta care nu se manifesta in fapte, spune: " Credinta fara fapte moarta este" (Iacov 2,
17). De asemenea, Sfintii Parinti afirma in mod unanim ca faptele bune sunt necesare pentru mantuire.
Astfel, sfantul Chiril al Ierusalimului zice: "Cinstirea de Dumnezeu consta in doua parti: din cunoasterea
exacta a dogmelor pietatii si din fapte bune. Dogmele fara de fapte bune nu sunt placute lui Dumnezeu. El
nu primeste insa nici faptele, daca nu sunt intemeiate pe dogmele pietatii".
Daca Sfantul Apostol Pavel contesta importanta unor fapte importanta unor fapte bune in lucrarea
mantuirii, el se refera la faptele savarsite de om in afara legaturii cu Hristos, pe baza unor legi normative
(legea mozaica, legile civile), pe cand faptele savarsite ca urmare a legaturii omului cu Hristos prin credinta
si iubire, fapte care izvorasc din puterea lui Hristos si care sporesc unirea credinciosului cu Hristos si
asemanarea cu El, le considera absolut necesare pentru mantuire.
Este insa greu sa facem o separare intre credinta si faptele bune in procesul mantuirii, aratand unde
sfarseste credinta si unde incep faptele, deoarece intre ele exista o legatura organica. Caci daca credinta este
aceea care indrepteaza si mantuieste, fiind vie si lucratoare prin iubire, ea insasi este in acelasi timp si fapta
buna, cuprinzand si imbratisand in sine si faptele externe in mod necesar; la fel se poate spune si despre
faptele bune ca ele aduc cu sine mantuirea, daca izvorasc din credinta in Hristos. Cu toate acestea, chiar daca
faptele bune, izvorate din aceasta credinta sunt meritorii in ele insele, noi nu suntem indreptatiti sa ne
laudam cu ele, sau pe baza lor sa pretindem dobandirea propriei noastre mantuiri. Aceasta rezulta lamurit din

cuvintele Mantuitorului si din cele spuse de Sfantul Apostol Pavel. Astfel, Mantuitorul ne spune: " Asa si
voi, cand veti face toate cele ce vi s-au poruncit, sa ziceti: slugi netrebnice ce suntem, caci ce am fost datori
sa facem am facut" (Luca 17, 10), iar Sfantul Apostol Pavel spune despre sine: " Cu harul lui Dumnezeu
sunt ceea ce sunt, si harul Lui care a fost intru mine n-a fost in zadar, caci m-am ostenit mai mult decat ei
toti, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine" (I Cor. 15, 10), iar in alt loc zice: "Caci ce ai pe
care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai primit?" (I Cor. 4, 7). De aceea, nu
trebuie sa uitam niciodata ca mantuirea este darul lui Dumnezeu, iar credinta lucratoare prin iubire, din care
izvorasc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobandi mantuirea. Iar cat priveste faptul ca
nimeni nu poate fi sigur de propria sa mantuire, aceasta nesiguranta exercita o influenta pozitiva asupra
credinciosilor, constituind un indemn permanent la savarsirea faptelor bune.

S-ar putea să vă placă și