MESTERUL MANOLE - DRAMA, DE IDEI (TEATRUL MITIC) - Momentele subiectului de Lucian BLAGA

Lucian BLAGA Mesterul Manole

Definitie: Drama este o specie a genului dramatic, in ersuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii
reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii
tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica,
mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente
comice.

Drama "Mesterul Manole" a aparut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul
National din Bucuresti, apoi la Berna (ElvetiA) si la Lwow (PoloniA). Drama lui Lucian Blaga se inspira, ca
atatea alte creatii literare, din mitul popular al jertfei pentru creatie, pe care insa scriitorul-filozof il
intelectualizeaza, adancindu-1 in intelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele teatrului modern, ale
curentului literar numit expresionism.
Expresionismul este un curent artistic aparut in Germania la inceputul secolului alXX-lea, a carei conceptie
estetica reflecta raportarea lucrurilor la absolut printr-o noua expresie a spiritualitatii umane. Putem
restrange trasaturile expresionismului la cele relevate in drama "Mesterul Manole":
- expresia pura a trairilor sufletesti;
- imagini puternice, violente pentru a exprima nelinistea existentiala, idealul intoarcerii la sufletul primar;
-personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o intreaga categorie, fiind mai mult simboluri ale
unor idei sau concepte, decat individualitati umane;
- titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste ("Mesterul Manole", "Zamolxe", "Tulburarea apelor", "Avram
lancu", "Anton Pann") au valoare de simbol prin cufundarea in mitologie si atemporalitate, prin intoarcerea
la mit si legenda;
- esentializarea si abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potentand misterele, prefacandu-le
"intr-un mister si mai mare".
Piesa "Mesterul Manole este o drama de idei, care are la baza mitul estetic al creatiei realizata prin jertfa si
suferinta al mesterului Manole, imbogatit cu profunde idei filozofice in perspectiva expresionista.
Personajele dramei sunt: Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, iar zidarii, cei "noua mesteri mari",
sunt numerotati, dar numai primii patru sunt identificabili si dupa succinte precizari biografice: intaiul, a
fost candva cioban; Al doilea, a fost candva pescar; Al treilea, a fost candva calugar; Al patrulea, a fost
candva ocnas; Al cincilea; Al saselea; Al saptelea; Al optulea; Al noualea. Sunt enumerate si personajele
secundare ale dramei, intre care boieri, calugari, femei, norod etc.

Inspiratia mitica
Paralela intre drama "Mesterul Manole" a lui Lucian Blaga si balada populara "Manastirea Argesului":
Negru-Voda devine aici personaj generic, un Voda oarecare, construit expresionist (nu este la fel de crud si
orgolios ca cel din balada, ci este chiar intelegator cu mesterul, neacceptand condamnarea la moarte a lui
Manole, ba chiar poruncindu-i sa traiasca si sa se bucure de izbanda creatieI);
Ana e Mira, numele ei vine de la verbul "a se mira" si semnifica atitudinea de extaz a sufletului pur in fata
tainelor Universului ("Si intr-o zi nici biserica n-are sa se mai naruie. Cum ar putea sa stea, daca nimenea
nu lucreaza razand la ea?"), fiind infrumusetata de gingasie, jovialitate, bunatate, devotament, iubire,
seninatate si numita de Manole "caprioara" sau "izvor". in alte interpretari, Mira vine de la sensul grecesc

al "Moirelor", care sunt simbolul destinului

, Bogumil apare numai in drama, este personaj simbolic pentru doctrina religioasa numita "bogomilism",
dupa numele calugarului Ieremia Bogomil, care a preluat-o din Asia Mica si conform careia Universul se
bazeaza pe doua principii antagoniste: al binelui - Dumnezeu care a facut sufletul - si al raului - Satana,
care a facut trupul. Conform acestei doctrine, opunerea a doua forte la fel de puternice asigura stabilitate
si echilibru Universului. Ideea este prezenta si in poezia lui Lucian Blaga, reflectand ideea eretica a facerii
lumii, pentru a carei realizare Dumnezeu si Satana si-au dat mana si coexista in Univers, ilustrand unitatea
contrariilor: "De unde-si are raiul - / lumina? - Stiu: il lumineaza iadul / cu flacarile lui!" ("Lumina raiului").
Gaman, personaj expresionist, "figura ca de poveste", simbolizeaza ideea de primitivism, poate asculta
inima pamantului, detine puteri magice si taine ancestrale, intruchipand stihiile care se opun zidirii.
Personajul lipseste din balada populara.
Manole este simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creatiei pentru care accepta
jertfa prin iubire si din iubire, ca un Faust modern. El atinge absolutul prin creatia sa, zamislita din suferinta
si va cuceri astfel eternitatea.
Cei noua mesteri, care in balada populara se constituiau in personaj colectiv, apar in drama lui Blaga mult
mai individualizati, atat din punct de vedere moral, cat si social. Pe langa succintele precizari biografice,
mesterii se comporta diferit fata de Manole, cel mai loial fiind "al saselea".

Momentele subiectului
Expozitiunea. Actul I incepe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al carei decor sugereaza o
atmosfera de meditatie si mister prin "foarte multe lumanari aprinse" peste tot. Pe masa se afla "un chip
mic de lemn al viitoarei biserici". in scena se afla Manole, aplecat "peste pergamente si planuri", masurand
"chinuit si framantat", Staretul Bogumil si Gaman, cu o barba "lunga si impletita", care doarme si scoate
sunete ciudate. Era "noapte tarziu".
Blaga creeaza, cu modalitati expresioniste, tensiunea unei vieti superioare, relevarea ideilor exprimate prin
personajele-simhol. Manole este tulburat pentru ca "de sapte ani () nici o izbanda", zidurile se prabusisera
de 77 de ori, iar Bogumil descifreaza in calculele Iui Manole semnificatii satanice, "numai in iad se
socoteste", pe cand "in imparatia lui Dumnezeu, a socoti e un pacat", asa ca unica solutie ramane jertfa,
pe care mesterul o respinge cu fermitate: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai
cazut sa stearga poruncile". Trezit din somnul agitat, Gaman rosteste cuvinte ciudate despre "puteri fara
grai" pe care le "alungi cu crucea, ele raspund cu ura", pe care le aude sub pamant.
Dorind sa gaseasca raspuns la intrebarea "cine se opune zidirii?", Bogumil isi sustine doctrina jertfei:
"sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului", deoarece
acesta ar iesi din "trupul harazit viermilor" si ar intra "invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei", fapt
ce ar constitui pentru suflet "un castig". Solutia staretului este ferma: "numai jertfa cea mare poate sa
ajute". Manole este macinat de indoieli chinuitoare pentru ca "biserica mi se cere, jertfa mi se cere" si
crede ca Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divina este sa nu ucizi, iar Satana nu o poate
pretinde, intrucat biserica se inalta impotriva lui: "Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa
de sange, din adancimi, puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor". Doctrina
bogomilista este ilustrata aici prin ideea ca echilibrul si eternitatea Universului sunt determinate de cele
doua forte la fel de puternice care-1 compun, binele si raul: "Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si
crancenul Satanail sunt frati? () Poate ca unul slujeste celuilalt" (BogumiL). Raspunsul jertfei il primeste
Manole de la Gaman, care i se adreseaza cu claritate de data aceasta: "Mestere - biserica ta, ma vreau
cladit in ea, eu!"
Manole gaseste o solutie surprinzatoare, aceea de a uni cele doua imperative launtrice, jertfa si zidirea,
deznadejdea lui fiind comparabila cu aceea a lui Faust, monologurile lor fiind foarte asemanatoare ca
intensitate tragica: "launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste! ()
Visul s-a tot departat spre vesnicul niciodat", precum si ca profunda rrteditatie asupra minunii: "povara
bisericilor si-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul () numai pentru minunea mea nu se gaseste () piatra
necuprinsa de blestem s-o sprijineasca subt ceruri".

Nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului sunt amplificate de iubirea patimasa pentru Mira,
"femeia adusa de peste apa", simbolul puritatii, care intelege patima lui Manole pentru creatie si faptul ca
pasiunea lui este impusa de destin, ca un blestem. Gaman prevesteste zidirea bisericii si avertizeaza:
"Visul se izbandeste, dar linistea, linistea n-o mai gasim", apoi plange pentru prima oara dupa 100 de ani,
presimtind in profunzime drama ce avea sa se petreaca, aceea ca "pacea n-o mai intalnim".
Intriga se declanseaza in scena a IV-a a primului act, cand mesterii vor sa abandoneze construirea
bisericii, crezand ca au "cladit pe pamant naravit", desi ei si-au facut datoria cu iubire, nu vor sa se mai
intoarca "la locul prapadului".,
Actul al doilea debuteaza la "ruinele bisericii vesnic reincepute", Manole este numit de zidari "Mesterul
Nenoroc", pentru ca lacrimeaza cu amandoi ochii, semn ca "ceva hotarator se petrece in el". Solul trimis de
Voda ii da lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era initial de doi ani "si nu de sapte",
timp in care "nici temelia nu e asezata". Cei sapte ani de truda semnifica cifra fatidica a Genezei, conform
careia lumea a fost facuta in sapte zile. Manole mai cere un ragaz de trei zile si hotaraste ca "biserica se va
ridica!"
Desfasurarea actiunii. Mesterii se revolta impotriva hotararii lui Manole, care-si motiveaza patima
creatiei: "am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel" si le marturiseste zidarilor ideea jertfei pe care
trebuie s-o implineasca impreuna, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice pret, replica lui
devenind un laitmotiv: "biserica se va inalta!"
Manole anunta zidarilor ca jertfa trebuie sa fie la fel de mareata ca zidirea insasi, "o viata scumpa de om se
va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica, () sora curata, fiica luminata". Drama
se amplifica prin ideea jertfirii din iubire, "aceluia i se va lua, care mai tare va iubi", pentru iubirea
patimasa a creatiei eterne.
Semnificativa este scena juramantului, prezenta si in actul al treilea, care releva, cu acelasi
rafinament artistic, momentele de groaza ale asteptarii celei ce urmeaza sa fie zidita, ale conflictului dintre
mesteri, care se invinuiesc reciproc de incalcarea juramantului, precum si invocarile adresate de zidari lui
Dumnezeu si fortelor naturii, ca in balada, de a opri din drum fiinta iubita. Apare Mira, sotia lui Manole,
care vine cea dintai tocmai pentru a salva pe omul despre care s-a auzit ca mesterii l-ar jertfi "pentru
ziduri": "- V-ati gandit sa prindeti vreun biet ratacit prin paduri si apoi sa-1 prindeti in zid?". Daca in balada,
Ana venise din dragoste pentru sotul ei, "aducand bucate", Mira vine cu intentia declarata de a impiedica
omorul: "- Manole, viata de om in ziduri nu veti cladi! Voi da de veste in vale sa nu se mai apropie nimenea
de voi, caci sunteti porniti spre ucidere. in felul acesta slava bisericii nu o vreau. [] Manole, ai mai vazut
minuni inaltate pe moarte?". Mesterul incearca s-o convinga sa plece, dar zidarii l-au constrans, in virtutea
juramantului facut, s-o zideasca .

Punctul culminant il constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este "nici caprioara, nici izvor, ci
altar () intre blestemul ce ne-a prigonit si juramantul cu care l-am invins." Aceasta este partea cea mai
lirica a dramei, Manole gasind in sacrificiul celei mai iubite fiinte, o forma a jertfirii de sine, care ii da
puterea sa implineasca ritualul jocului cu moartea, pe care Mira si-1 asuma cu seninatate mioritica. Ca si
Manole, Mira este o fiinta superioara si de aceea accepta moartea, pentru ca artistul sa-si poata implini
idealul estetic: "Lacasul creste nebun. El va fi un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte". Manole
si Mira sunt uniti in moarte, asa cum fusesera in viata, numai impreuna reusind sa desavarseasca miracolul
zidirii: "Mira, tu inceput si sfarsit, tu totul []. intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti
una". Cel mai loial dintre mesteri, "al saselea", isi pune problema daca este mai importanta o viata de om
sau zidirea bisericii unice, cu pretul unui sacrificiu suprem: "Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic,
fiecare - lacasul e ceea ce unuia singur ii e dat sa infaptuiasca patruns de cea mai inalta taina cereasca!".
Manole rosteste aici cea mai cutremuratoare idee de sorginte aTfaustiana, care confirma conceptia ca nici
o creatie majora nu se poate infaptui decat prin iubire: "A mea a fost patima, eu am fost alpatimei". Actul
al patrulea prezinta ideea ca juramantul si jocul au invins blestemul, jocul "de-a viata" si de-a moartea este
scurt, pentru ca lunga si nepieritoare sa fie minunea. Iuresul zidirii este redat printr-o avalansa de metafore
ce condenseaza un tragism cutremurator, relevat prin replicile repezite si febrile ale mesterilor: "Zvarliti
tencuiala pe coapse si os, sa-nchidem viata in zidul de jos () Ucideti nadejdea de casa si vatra. Claditi-mi
lacas din lumina si piatra. [] Isteti fiti ca serpii si blanzi ca porumbul. Urmati-mi masura. Dati sfoara si

plumbul ()". Manole insusi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea il face sa rosteasca: "aprindeti
padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos". Revolta sa, imbinata cu o
inaltare spirituala superioara, capata proportii uriase: "daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin
frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare!".

Deznodamantul cuprinde razvratirea lui Manole impotriva faptei cumplite si vrea sa sparga zidul pentru
a-si elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii, "nu scuipati ca sunteti pe un
mormant, nu injurati ca sunteti pe o biserica, taceti molcom, ca unul din voi a ucis". Manole rosteste un
blestem dureros si crud, insistand si asupra implicatiei de constiinta a tuturor celor ce au zidit: "Judecata
mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o?" Manole exprima o dureroasa meditatie
privind singuratatea sufletului sau, aflat acum langa un "lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti".
Ultimul act, al cincilea, prezinta moartea lui Manole, intr-o comuniune de dreptate si iubire cu Mira, dupa
credinta populara in viata de dincolo. Calugarii cer sacrificiul lui Manole, dar multimea si Voda il apara.
Autosacrificiul pentru creatie semnifica faptul ca acesta intra in eternitate si, odata cu ea, iubirea pentru
viata eterna si arta. Manole strange pumnii impotriva credintei, "astazi si totdeauna", dar Voda il
consoleaza ca "biserica ta va canta peste toata tara".
Ultima dorinta a lui Manole este aceea de a trage el "clopotul intaia oara pentru aceea care cantare de
clopot n-a avut". Reapare Bogumil, care marturiseste providential: "unii mor tineri, altii mor batrani".
Gaman, intr-o aiurare interioara rosteste cuvinte ce amplifica acest conflict dramatic si motiveaza gestul lui
Manole ce va urma sa se infaptuiasca: "Cantecul din zid te cheama pe alt taram, unde lumea e albastra si
unde se duc toate vietile. () Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a
durut".
Voda a sosit sa se inchine la noua biserica, dar preotii si boierii veniti sa vada lacasul, l-au sfatuit sa-1
judece pe Manole pentru crima. Manole este chinuit de intrebari si dilema sa privitoare la blestemul
patimei este plina de dramatism: "Ca patima aceasta coborata de aiurea in om e foc ce mistuie preajma si
purtator. Si e pedeapsa si e blestem. [] Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a
zamisli frumusete?". Creatia estetica nu este resimtita ca har artistic, ca o binecuvantare, ci ca o
predestinare blestemata.
Multimea adunata in jurul bisericii a respins acuzarea lui Manole, strigand ca "Mesterul neasemanat trebuie
sa traiasca!". Ascultand acuzele boierilor si ale calugarilor, referitoare la faptul ca prin zidirea unei fiinte s-a
savarsit o crima, Manole s-a urcat in turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat in gol. De dupa biserica
"se aude tipatul multimii, "plans de femei", soapte: "Manole s-a aruncat in vazduh. ".
Mesterii raman dezorientati fara Manole, "nu vom sti cum sa gasim un loc in viata, vom rataci din loc in loc
() Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi."
Moartea tragica a lui Manole simbolizeaza idealul pentru care a trait: iubirea si creatia, Manole cladeste din
iubire, cu iubire.
Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, impletite cu proverbe si zicatori, expresii populare, dand
originalitate expresivitatii acestei drame de idei.